ACTUALITATE
🔒
Au fost publicate stiri noi. Click aici pentru a le afisa.
Astazi — 6 December 2022Ultimele Stiri

Scrisoare de protest - Qatar 2022

6 December 2022 at 00:52
image

Campioana mondială nu trebuie în niciun fel aclamată, este suficient că i se înmânează Cupa Mondială, lăsând pierzătorii cu un sentiment negativ de mâhnire neconsolată şi gustul amar al înfrângerii. Jucătorii victorioşi trebuie să se retragă în linişte, afişând posturi umile şi cu figuri neutre pe faţă care să nu sugereze bucurie nemărginită, satisfacţie, împlinire, sentimente care nu-şi au locul într-o lume guvernată de fair play şi de egalitate.

Stimaţi cetăţeni, dragi camarazi, onoraţi tovarăşi, doamnelor, domnilor şi nongenderilor, iubitori ai sportului de orice fel, fani, spectatori, jucători, antrenori, personal auxiliar din toate ţările, vă invit să ne unim pentru a protesta împreună împotriva acestei incredibile indiferenţe care domneşte la Campionatul Mondial de Fotbal aflat în plină desfăşurare zilele acestea în Qatar. Aşa ceva nu se mai poate, ceea ce se întâmplă depăşeşte orice limită. Aceste reguli învechite sunt şi trebuie să rămână în trecut. În prezent, când omenirea a spart toate canoanele impuse de minţi înguste trebuie să vedem libertatea şi egalitatea puse în aplicare aşa cum ne tot lăudăm peste tot că trebuie făcut, aşa cum democraţia şi drepturile omului o prevăd.

Nu se mai poate continua astfel, este imposibil să ne mai prefacem că nu observăm, că ignorăm ceea ce ne irită ochii, ne rănesc minţile şi ne întristează sufletele, ceea ce este mai evident decât strălucirea soarelui: fotbalul, aşa cum îl ştim, trebuie să dispară! Este imposibil să continuăm cu aceste reguli nedrepte care sfidează bunul simţ.

În primul rând trebuie schimbată din rădăcină componenţa echipelor. Este inadmisibil ca în secolul XXI când propovăduim egalitatea între sexe şi principiul parităţii peste tot să mai acceptăm ca dintr-o echipă să facă parte doar bărbaţi! E timpul ca femeile să intre în joc aşa cum merită. Haideţi să luptăm ca acest campionat mondial să fie ultimul la care sexul frumos să fie doar spectator, să facă doar prezenţă în tribune, doar figuraţie, în care fetele şi doamnele noastre puternicesă fie doar nişte păpuşi îmbrăcate frumos şi parfumate care strigă numele „eroilor” masculi. Ele trebuie să intre în ring, să îşi recapete demnitatea! Unde este egalitatea de gen dacă milioane de oameni aplaudă frenetic şi cheltuiesc miliarde de dolari pentru a urmări şi susţine un joc în care participă doar bărbaţi? Nu înţeleg cum nimeni nu protestează! E o sfidare pe faţă, o aberaţie, o absurditate!

Din fiecare echipă de fotbal care participă la un campionat mondial să fie măcar 25% femei. Ştim cu toţii că pot face faţă cu brio la provocări şi pot ţine piept cu succes bărbaţilor, aşadar, haideţi să le dăm ceea ce li se cuvine. Daţi-ne cel puţin 2 jucătoare pe teren din cei 11 în total! Acceptăm şi rolul de portar.

Acesta este un ultimatum, în caz contrar câteva reprezentante ale noastre vor intra pe teren la fiecare meci şi vor dansa în faţa tuturor complet goale pentru a oripila auditoriul prin gestul lor disperat şi extrem.

În continuare, nu trebuie să uităm nici celelalte componente ale principiului parităţii, oameni buni. Dacă e dreptate şi egalitate, trebuie să fie pentru toţi, nu doar pentru unii.

Vrem, aşadar, ca din fiecare echipă să facă parte, conform procentajului lor naţional, reprezentanţi ai tuturor identităţilor etnice, religioase, sexuale, culturale, politice, educaţionale etc. Din echipa României, să o luăm drept exemplu - deşi deocamdată nu e cazul pentru că nu e calificată, dar o amintim doar de dragul principiului -, ar trebui să facă parte, pe lângă 2 femei, şi cel puţin un ungur, un ţigan, un grec, un turc, un aromân, un basarabean, un evreu, un chinez sau un filipinez, un transgender, un poet sau un prozator, un membru de partid, un profesor sau un student, un pensionar ş.a.m.d. Dintre toţi, trebuie să fie obligatoriu jucători din toate provinciile româneşti, adică măcar 2 moldoveni, 2 munteni, 2 ardeleni, un bănăţean, un oltean, un bucovinean, un dobrogean etc. Cu siguranţă se poate găsi o soluţie convenabilă pentru toţi.

Să nu uităm, în acelaşi timp, de semenii noştri cu dizabilităţi. Şi ei au dreptul legal şi uman de a participa la un asemenea campionat, şi ei trebuie să fie prezenţi pe teren, de aceea, cel puţin un jucător ar trebui să aibă un handicap mediu spre ridicat, iar el trebuie să fie tratat ca atare în timpul jocului. Nimeni nu are voie să îl faulteze, să îl atace direct, să îl deposedeze de minge în timpul atacului. El trebuie abordat cu delicateţe şi grijă.

Doar atunci şi numai atunci putem spune că avem echipe cu adevărat reprezentative la nivel naţional. Nu cei mai buni trebuie să fie aleşi, nu e corect acest principiu, ci doar cei care reprezintă cu adevărat ţara şi umanitatea din care provin. 11 bărbaţi perfect sănătoşi, albi, hetero, creştini ortodocşi, talentaţi şi muncitori care au experienţă în domeniu nu pot niciodată simboliza România, ce este ea cu adevărat. Niciodată. Şi nicio altă ţară, de altfel. Trebuie să respectăm diversitatea şi specificul naţional în toate privinţele.

Nici din punct de vedere financiar nu e corect ca doar cei 11 jucători amintiţi să se bucure de salariile uriaşe oferite. Indiferent de realizări, banii trebuie împărţiţi în mod egal tuturor participanţilor la actul sportiv, indiferent de rolul acestora pe teren, de la antrenori, la maseuri, doctori, femeie de serviciu, copii de mingi.

De asemenea dorim să se ia atitudine drastică pe viitor asupra spectatorilor care îşi manifestă prea direct şi fără reţineri pe stadioane sau în alte locuri publice bucuria, satisfacţia sau dezamăgirea pentru reuşitele ori nereuşitele echipelor preferate. Nu este corect faţă de ceilalţi participanţi la evenimentul sportiv respectiv. Deci spunem un hotărât NU exhibării deşănţate! Manifestarea bucuriei sau a frustrării trebuie să aibă un ton ponderat, în spiritul umanismului, să respecte opiniile şi simpatiile celorlalţi din jur şi să nu provoace ofense de niciun fel. Cine urlă de bucurie la un gol trebuie să fie dat afară din bar sau din locul unde se află în acel moment şi, dacă nu amendat, trebuie să fie cel puţin avertizat de poliţie pentru ca pe viitor să înveţe să-i respecte pe ceilalţi.

La fiecare punctare a unei echipe toţi suporterii trebuie să se felicite între ei, indiferent de simpatii, fără ură, fără prejudecăţi, pe stadioane trebuie să fie o bucurie şi o plăcere generale. Învingătorii trebuie să părăsească imediat terenul, fără a jubila în vreun fel pentru a nu crea un sentiment neplăcut de inferioritate pierzătorilor care, la rândul lor, trebuie aplaudaţi frenetic şi felicitaţi pentru realizările lor, pentru faptul că au participat, că au reuşit să ajungă atât de departe, că sunt în stare să dea cât decât cu piciorul în balon. Trebuie să li se amintească mereu că sunt perfecţi aşa cum sunt. Ei sunt adevăraţii eroi. Asta e normalitatea!

Campioana mondială nu trebuie în niciun fel aclamată, este suficient că i se înmânează Cupa Mondială, lăsând pierzătorii cu un sentiment negativ de mâhnire neconsolată şi gustul amar al înfrângerii. Jucătorii victorioşi trebuie să se retragă în linişte, afişând posturi umile şi cu figuri neutre pe faţă care să nu sugereze bucurie nemărginită, satisfacţie, împlinire, sentimente care nu-şi au locul într-o lume guvernată de fair play şi de egalitate.

Succes tuturor!

Briscan Zara este scriitor şi publicist

articolul original.

Predicatorul josnic al moralităţii

6 December 2022 at 00:51
image

Pentru început, merită să ne amintim de zicala „doctore, mai înainte de a mă vindeca pe mine, vindecă-te pe tine însuți”. În sensul că toți cei care afirmă că nu cunosc ce înseamnă ipocrizia să-și amintească o situație când au fost nevoiți să ascundă adevărul de interlocutor sau să se limiteze la „jumătăți de măsură” în relația cu el. Din motive de tact. Din dorința de a folosi o minciună dulce în loc de o pastilă amară de care nimeni nu avea nevoie. Nu numai pentru că nu a vrut să-și dezvăluie slăbiciunile, ci și pentru că nu a vrut să-i rănească pe ceilalți.

Este prefăcătoria, într-adevăr, în toate situațiile o alegere greșită? Sau la un moment dat, îți dai seama că atunci când sapi adânc să afli ce crede celălalt despre tine, când ceri să ți se spună adevărul în față, poți găsi ceva care nu-ți place? Nu este mai bine să păstrezi o liniște fragilă în loc de un scandal vulcanic care va distruge complet echilibrul obișnuit și oarecum confortabil de viață?

Mulți dintre cei apropiați au spus și spun adesea, de exemplu, că nu doresc întotdeauna o discuție sinceră cu un partener, un copil sau un prieten bun, chiar dacă o astfel de conversație pare necesară și ar trebui cumva să rezolve o situație dificilă. Se tem de un rezultat cu adevărat incomod: poate că celălalt ar învăța ceva din cele ce vor fi spuse sincer, dar, din păcate, e posibil ca să nu fie pregătit pentru asta. „Nu îi voi spune că l-am înșelat cu prietenul lui, o asemenea mărturisire îl va distruge complet, am să găsesc o altă scuză pentru divorț”, „Nu îi voi putea spune că l-am adoptat, 30 de ani nu a bănuit nici o clipă, nu va putea niciodată accepta asta”. „Mama are cancer galopant, să-i spun că mai are de trăit o lună, tocmai acum când ea își dorește atât de mult să-și țină în brațe nepotul încă nenăscut?” Așadar, acești oameni sunt ipocriți, sunt prefăcuți pentru că ascund adevărul? Fac ei intenționat tot posibilul să ascundă realitatea de dragul minciunii, care, de fapt, nu corespunde absolut deloc cu ideile, trăirile și sentimentele celor din jurul lor?

Imagine, reputație, comportament aprobat social, iluzia bunăstării și fericirii - suprafața netedă a lacului ascunde vârtejuri și mlaștini teribile. Ce se întâmplă dacă astfel de oameni nu ar fi ipocriți, ci curajoși care fac tot posibilul să-ți spună verde în față adevărul, adevărul lor despre tine, chiar dacă pentru aceasta își distrug lor sau ție o parte a vieții? Curajoși care la birou spun șefului că e un tip incompetent, colegei că oricât de mult și-ar aranja părul e la fel de urâtă, scoțând în evidență, permanent, defectele prietenilor, colegilor, rudelor? Ce se va întâmpla dacă toți ne-am declara eroi în numele adevărului, al adevărului nostru, desigur, doar pentru că adevărul doare, dar e necesar și trebuie spus cu orice preț? Da, trebuie să știm că nu orice „ipocrit”de acest fel este un Tartuffe cinic, dornic să-i înrobească pe toți cei din jur, înșelându-i cu vorbe dulci. Uneori, este doar singura modalitate de a menține status quo-ul confortabil pentru toată lumea și pacea între oameni. Și noi învățăm să apelăm adeseori la diplomație în relațiile noastre, preferând să ocolim subiecte care nu fac nici un bine nici nouă, nici celui de lângă noi.

Sunt departe de a dori să justific ipocrizia, dar sunt convinsă că toți am fost într-un moment al vieții ipocriți. De ce? Pentru că, așa cum spuneam, diferența dintre declarații și acțiuni reale poate fi uneori izbitoare, dureroasă, demonstrând o lipsă totală de principii, valori și respect. Intimitatea presupune un sistem de respect și încredere necondiționată, iar acest sistem funcționează, să zicem, la vederea unei persoane dragi. Semnal - reacție, totul este simplu. Și dacă acest sistem se destramă? Când nu mai există capacitatea de a te baza pe o persoană în care ai avut încredere, care îți aruncă în față tot ceea ce crede despre tine într-un anumit moment, despre ce fel de relație mai putem vorbi? Să zicem că ne dăm seama că o persoană care vorbește urât despre cel mai bun prieten al ei, căruia i-a exprimat în public simpatie sinceră, poate vorbi despre noi în același mod. Ce se întâmplă în momentul în care întâlnim un astfel de cinism, în momentul în care întâlnim această persoană? Cu siguranță ne vom feri de ea. Și prin urmare, nu vom proceda ca ea, pentru a nu fi expuși oprobiului, preferând să ne retragem discret din relația cu cel ale cărui atitudini și idei despre viață nu mai suntem de acord.

Este imposibil să te protejezi de durere atâta vreme cât ai lângă tine un ipocrit în adevăratul sens al cuvântului. Dar nu ne putem feri întotdeauna de ei, nu suntem profeți pentru a intui duplicitatea celor din jur. Nu suntem responsabili pentru atitudinea altei persoane și nu o putem schimba. Linia de securitate este întotdeauna o chestiune care ține de încredere. Putem începe să suspectăm pe toată lumea de ipocrizie, să nu avem încredere în nimeni și, în consecință, ajungem în gol și singurătate. Acest lucru se întâmplă cu cei care s-au confruntat mai devreme sau mai des cu ipocriții, au fost traumatizați sever și au decis să nu mai lase pe nimeni în viața lor, bănuindu-i în mod implicit chiar și pe cei sinceri de minciună. Sau putem alege o altă opțiune, având încredere în toată lumea fără discernământ, chiar dându-ne seama că ne vor răni, după principiul „altfel nu e interesant”. Viața ne este dată pentru a învăța, a calcula, a experimenta diverse trăiri. Doar că semnele dese de ipocrizie și amintirea consecințelor ei în viața noastră trebuie să fie o lecție bine învățată, pentru a nu fi ca în povestea cu grebla pe care o calci la infinit și tot la infinit suporți loviturile peste ochi.

Ipocrizia nu e doar diplomația de care spuneam, nu se rezumă doar la această variantă soft pe care o accesăm toți, este, în cele mai multe cazuri, prefăcătoria dureroasă de care cineva poate da dovadă într-o relație. Dacă vă aprofundați în concept, se dovedește că ipocriții veritabili sunt oameni care sunt obișnuiți în orice situație de viață să poarte diverse măști sociale pentru a-și atinge obiectivele. „Zâmbește, chiar dacă te doare, nu-ți arăta defectele în public, dar încearcă, chiar și cu oamenii care nu-ți plac, să păstrezi cel puțin aspectul unei relații de respect și amiciție”, ți se spune în copilărie. Acestea sunt premisele diplomației în relațiile umane, la urma urmei, nu tot ce ne înconjoară trebuie să fie pe gustul nostru, iar atunci când nu sunt, trebuie să acceptăm deschiși că nu sunt și să ne vedem mai departe de acțiunile noastre. Este adevărat că, ființe sociale fiind, toți trăim un conflict între propriile interese și cele ale altora. Pentru a rezolva acest conflict fără a renunța la ego-ul nostru și fără a crea fricțiuni sociale excesive, dezvoltăm diverse strategii mai mult sau mai puțin asertive care ne permit să îmbinăm interesele publice cu cele private. Dar lucrurile nu se încheie aici. Veritabila ipocrizie, așa cum am spus, nu e diplomația. Diferența dintre ipocritul veritabil și ipocritul-diplomat stă în faptul că veritabilul își arată până la urmă adevărata față în circumstanțe extreme. Dacă aveți suspiciuni cu privire la o persoană, creați o situație neobișnuită și provocatoare, veritabilul ipocrit își va pierde rapid cumpătul și îi veți vedea adevăratele intenții și sentimente. Acești oameni nu au respect, educație, și nici valori și odată dată masca jos veți descoperi ceea ce nici nu bănuiați: sfântul se transformă în predicatorul josnic al moralității.

Ipocritul veritabil are un prieten, poate doar unul singur, pe care îl asigură de amiciția lui și în alte cercuri pe care le frecventează îl desconsideră total. E soțul care se mândrește zilnic în fața colegilor cu soția sa, pozând în soțul perfect, cu o familie fericită, el având, de fapt, de ani buni o altă relație amoroasă și chiar și un copil pe care s-a eschivat să-l recunoască la naștere pentru a nu-și distruge reputația și familia cu care se mândrește. Prins asupra faptului de soție, îi va reproșa pe un ton agresiv: „nu vezi cât de plictisitoare și neîngrijită ești, tu m-ai împins în brațele alteia! E doar vina ta că mi-am găsit pe altcineva, asumă-ți vina!” Pe ipocrit îl găsești pe la mânăstiri pupând smerit icoanele, iar la birou te înjură de toți dumnezeii. Se arată îngrijorat în fața prietenilor de boala bunicii, dar abia așteaptă să moară să pună mâna pe averea ei. Dar poate cea mai bună definiție a ipocriziei vine de la politicianul american Adlai Stevenson, care a spus: „un ipocrit este genul de persoană care ar tăia un sequoia, ar construi o scenă și apoi ar vorbi despre conservarea naturii”.

De ce ne deranjează atât de mult ipocriții? Practic, spunem, nu ne plac ipocriții pentru că ne dezamăgesc. De fapt, s-a demonstrat că avem tendința de a crede și de a prefera afirmații care implică un grad de generalizare pentru a explica comportamentele noastre. De exemplu, dacă partenerul vrea să rupă relația, preferăm explicația „nu are sens să irosim mai multă energie pentru a conviețui împreună, lucrurile nu mai merg între noi ca altădată decât „nu vreau să-mi mai irosesc viața și energia cu o persoană așa ca tine”. E mai puțin dureroasă și agresivă. Prin urmare, atunci când descoperim ceea ce cred alții despre noi, și adevărul lor nu corespunde cu imaginea pe care o avem despre noi înșine și cu ceea ce credeam despre relația noastră cu ei, ne simțim dezamăgiți și, bineînțeles, înșelați.

Cu toții ne putem comporta ipocrit în unele situații, dar există o linie importantă între nivelul de ipocrizie socială și tolerabilă și ipocrizia intolerabilă care ne transformă din sfinți în predicatori josnici ai moralității, ideilor și adevărului nostru. Cu cât ne respectăm mai mult propria persoană, cu atât mai mult vom reuși să ne oprim la timp pentru a nu depăși această linie dezamăgindu-ne, cu faptele și cuvintele noastre, nu atât pe noi cât și pe cei alături de care conviețuim.

Cristina Danilov este psiholog

articolul original.

Glose de Ziua Naţională

6 December 2022 at 00:50
image

A fost 1 decembrie, ziua împlinirii năzuinţei noastre esenţiale - unirea românilor şi a teritoriilor româneşti cu patria mamă. Aceasta ne spune istoria. Şi sigur istoria nu are cum să ne transmită un mesaj fals sau unul inventat de istorici, aşa cum cred criticaştrii români, care nu pot integra măreţia unei clipe în modul nostru de viaţă mediocru ori în  istoria noastră, care nu ar vesti, vezi Doamne, o izbândă precum cea din anul 1918. 

Şi tot traversând dileme existenţiale, tot privind la superioritatea ori măreţia altora cu jind şi cu un inevitabil sentiment de inferioritate, am trecut pragul critic al relativismului istoric, ghidaţi de unii istorici frustraţi, care confundă neîmplinirile personale cu cele ale ţării, lăsându-se seduşi de un aşa-zis rigorism critic, menit să corecteze efuziunile lirice ale unor înaintaşi cu privire la istoria noastră. De parcă istoria ar fi o bucată de lut din care ei pot modela ceea ce îşi doresc. Or de parcă istoria ar trebui să-şi ceară scuze de la ei, fiindcă nu corespunde micimiilor. De aceea cred că aşa cum istoria făcută de frustraţi duce inevitabil la eşec, nici istoricii frustraţi şi incapabili să perceapă tragicul ori măreţia istoriei nu ar avea ce să caute în templul muzei Clio. Sub pretextul înnoirii metodologice ori a alinierii la mode şi modele trecătoare, specia criticaştrilor setaţi să dezvăluie imanenţa răului în societate ajunge să nu mai poată percepe posibilitatea binelui şi cu atât mai puţin a măreţiei clipei. Iar dacă le spui că Dumnezeu lucrează în istorie pentru plinirea dreptăţii şi adevărului eşti etichetat mistic ori romantic întârziat.

Şi eu am văzut la parada de la 1 decembrie o adunare fără fior şi o ceremonie repetată an de an după un tipic plicticos; aceleaşi mutre şterse participând la poza de grup pentru a lua act că ei sunt deţinătorii puterii; aceeaşi colecţie de doctori în ştiinţe nefolositoare; aceleaşi cucoane solemne etalându-şi vestimentaţia de lux; acelaşi preşedinte incapabil să transmită vreun sentiment ori mesaj mobilizator; aceeaşi gângavi agramaţi, pentru care limba română e o carte cu şapte peceţi. Nu se poate să nu te lovească imaginea aceasta reprodusă an de an. Nu se poate să te lase indiferent faptul că suntem conduşi de o sectă formată din inculţi, ticăloşi şi hoţi dovediţi ori în curs de dovedire. Şi eu trăiesc, asemenea multor români, acest sentiment de revoltă că într-o ţară care încearcă să se aşeze în cadrele normalităţii, ale legii drepte şi ale predictibilităţii, elitele politice s-au degradat până la un nivel descalificant. Şi eu văd că între poporul care-şi vede de treburile lui, care tace şi rabdă cu gândul la ziua de mâine ori cu teama că o destabilizare internă ar putea slăbi ţara într-un moment internaţional complicat de agresiunea imperialismului rusesc, da, şi eu văd că între acest popor şi diriguitorii săi politici se întinde un hău ce nu poate să nu ne ducă cu gândul la prăbuşirea României în anul 1940, anul calvarului nostru, din cauza ticăloşiei, a lipsei de patriotism şi a jocurilor meschine ale elitelor. Oricâte circumstanţe atenuante am căuta, oricâte scuze am inventa, nu putem să nu constatăm că această prăbuşire a fost repetiţia generală a celei ce va urma, între anii 1944-1947. Atât de simplu le-a fost cuceritorilor ruşi să exploateze discordia din lăuntrul societăţii româneşti! Să ne minunăm că le-a reuşit totul şi chiar mai mult decât şi-au propus? Pentru că între elitele politice şi poporul român nu s-a construit în istoria noastră modernă o relaţie de încredere şi de respect, ci mai ales un set de metode şi practici de păcălire a poporului. De aceea politicienii şi nu poporul sunt la originea marilor noastre prăbuşiri: la 1907, când răscoala a devoalat incapacitatea elitelor politice de a face reforme sociale autentice; la 1916, când înfrângerile de pe toate fronturile au dezvăluit mediocritatea balcanică a elitelor noastre politice şi militare; la 1938, când Carol al II-lea a dat lovitura de graţie fragilei noastre democraţii, cu o uşurinţă îngrijorătoare, întrucât partidele erau compromise de politicianism; la 1940, când Rusia bolşevică, Ungaria şi Bulgaria ne-au umilit; între anii 1944-1947, când Rusia bolşevică şi coloana a cincea din ţară au impus un regim de ocupaţie fără precedent; în decembrie 1989, când agenţii Moscovei au organizat o lovitură de stat menită să confişte revolta oamenilor. Şi în toate aceste clipe de cumpănă, poporul român şi nu elitele, poporul acesta răbdător şi capabil de sacrificii a salvat România. De aceea se sparie gândul dacă s-ar întâmpla astăzi să fim ameninţaţi de Rusia, câţi trepăduşi ar face sluj în faţa acestora.

Cititorul este îndreptăţit să se întrebe: cine salvează ţara aceasta, dacă elitele o secătuiesc şi o abandonează? Oricât de populist ar putea să apară unora, nu avem decât o singură certitudine, şi anume poporul român. El a dus greul stăpânirilor străine, neîncetând să fie român. El a fost întâmpinat cu gloanţe la 1907, neîncetând să spere şi să ierte păcatele clasei politice, care se chinuia de o jumătate de veac să găsească o soluţie de dreptate şi pentru poporul tăcut. El a  salvat ţara de la dezastrul total în anii 1916-1919, iertând păcatele politicienilor şi ale comandanţilor militari incompetenţi, nelăsându-se sedus de agenţii bolşevici, precum au făcut trupele ruseşti.

Marea Unire de la 1918 este consacrarea unui adevăr: temeinicia poporului român şi spiritul lui de sacrificiu. Evenimentul astral de la 1918 nu a consacrat naşterea unei naţiuni, ci a confirmat existenţa ei. Criticaştrii vor identifica în canavaua evenimentelor fapte îndoielnice, menite să le confirme frustrările. Patrioţii lucrativi vor îmbrăca faptele în fraze pompoase. Tribunii de ocazie îşi vor umfla muşchii ca să ne arate că fără ei ţara se năimeşte. Este cert că butaforiile aniversare nu servesc istoriei, dacă nu există măsură şi decenţă în evaluarea faptelor. L-am văzut pe preşedintele Franţei, Emmanuel Macron la ceremonia de la 14 iulie la Arcul de Triumf. A stat peste un ceas de vorbă cu veteranii de război şi cu tinerii ofiţeri şi militari. Nu a încremenit ca o statuie egipteană, privind în gol. Ceremonia avea fior şi transmitea emoţie. La Bucureşti am văzut doar o colecţie de marionete. Nimeni nu a strâns mâna vreunui cetăţean simplu din mulţime, întrucât pactul cu poporul este doar o vorbă în vânt.

Mihai Dorin este istoric şi publicist

articolul original.

Matheus Leston: La confluența dintre artă și tehnologie

5 December 2022 at 17:25

Muzician, artist și dezvoltator multimedia din São Paulo, Matheus Leston dezvoltă proiecte interactive, generative și imersive pentru alți artiști, evenimente și instituții. Membru fondator al Bloco, un studio axat acum pe muzică și tehnologie, și fost director de creație al Juntxs, laboratorul Estudio Guto Requena, Leston a fost prezent în România la UNFINISHED 2022.     

Spui că exersezi tensiunile ­dintre artă și tehnologie, sunet și vizualizare. Poți te rog să dezvolți mai mult?

Ideea de a combina muzica cu ima­ginile este, cu siguranță, cel mai amplu interes și cercetare al meu. Sunt sigur că ceea ce auzi îți transformă percepția despre ceea ce asculți și invers – se creează un al treilea lucru care nu este doar suma sunetului și a imaginii, ci mult mai mult. În practica mea, obțin acest lucru prin tehnologie, cu un computer și, probabil, ceva codare.

Însă îngrijorarea mea este că nu trebuie să ne gândim la tehnologie ca la un salvator, ca la un lucru magic care poate construi această punte (între muzică și imagini vizuale, de exemplu) fără cusur. Se simte, cu siguranță, dar trebuie să rămânem critici la adresa lui, conștienți de limitările sale și de căile pe care ne obligă, de multe ori fără preaviz. Un alt mod de a spune este că, în munca mea, dacă arăt ca un magician, aș vrea ca toată lumea să știe că acesta este doar un truc și cum funcționează.

Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru muzică și tehnologie și unde este locul în care se întâlnesc și chiar contopesc, din punctul tău de vedere?

Am început să cânt în jurul vârstei de opt ani, pur și simplu pentru că prietenii mei luau lecții de muzică și nu voiam să fiu lăsat deoparte. Desigur, toți au renunțat la cursuri în câteva luni, dar eu am continuat. Deși nu aș putea să spun exact de ce, a rezonat cu mine și a devenit rapid pasiunea vieții mele. În același timp, tatăl meu este programator, iar din ziua în care am luat un computer, am devenit obsedat. Am învățat coduri de bază în copilărie și m-am simțit ca acasă când internetul a înflorit.

Din prima zi, am încercat să-mi conectez intere­sele în muzică și computere: am cumpărat un cablu Midi, am scris melodii pentru a fi redate pe tasta­tura mea Yamaha. Dar lucrurile s-au conectat (și s-au topit, după cum ai spus) când am aflat despre muzica electronică și m-am apucat de ea. Am ascultat Kraftwerk în liceu și m-a uluit. Am înțeles că muzica nu este neapărat despre note, ci despre sunete, iar posibilitățile pe care le oferă computerul de a crea acele sunete sunt complet diferite de orice altceva.

Matheus Leston: La confluența dintre artă și tehnologie

Cum ți-a fost influențată cariera de tehnologie până acum?

Nu ar exista o carieră pentru mine fără tehnologie! Și o spun în două moduri diferite. În primul rând, am luat legătura cu toată lumea artei și tehnologiei, cu muzica electronică experimentală și cu dezvoltarea codului multimedia prin internet. Am învățat totul online și prin internet și am împărtășit și ceea ce am făcut, și așa au început oamenii să fie interesați de producția mea.

În al doilea rând, munca mea este despre tehnologie. Nu cred că este doar un instrument pentru a realiza altceva, ci este o parte fundamentală a formei piesei. De exemplu, când lucrez cu limbaje de programare, încerc să-l înțeleg, așa cum sugerează și numele, ca un limbaj: cum reprezintă lumea? Ce fel de posibilități și puncte de vedere sunt încorporate în el?

Unde crezi că ai eșuat și ce ai învățat din aceste experiențe?

Cred că un sentiment constant de eșec face parte din procesul artistic. Când termin o piesă, simt deja că există modalități de a o îmbunătăți și așa începe următorul efort. Acest lucru este valabil mai ales atunci când lucrați cu tehnologie, spectacole live și instalații. Nu putem vedea rezultatul final până când nu îl construim sau îl cântăm live pentru prima dată – doar așa putem obține o imagine de ansamblu obiectivă bună asupra lui și atunci începe autocritica (și poate fi nemilos) .

Cum studiezi empatia și de ce este atât de necesară?

Lucrul în primul rând singur și realizarea proiectelor artistice de unul singur fac dificilă studierea empatiei. Dar acesta a fost unul dintre aspec­tele centrale ale Orquestrei Vermelha, concertul pe care l-am susținut la Unfinished: să am încredere în alții cu punctul lor de vedere. Și aceasta a fost o parte fundamentală a procesului în care a fost conceput proiectul. Nu am scris melodiile în sens tradițional. Aveam doar schițe, idei de bază și structuri pe care ­le-am arătat unui muzician și l-am rugat să facă orice vrea, cu o direcție cât mai mică posibil. L-am editat cât mai simplu posibil, i-am arătat-o următorului muzician și așa mai departe. Melodiile s-au construit prin încrederea fiecărui muzician cu ­viziunea sa asupra piesei.

Cum ai început cu instalațiile și întâmplările imersive?

Nu așteptam cu nerăbdare acest ­lucru, dar sunt atât de bucuros că s-a întâmplat. Am fost întotdeauna prietenul tocilar care putea face lucruri ciudate cu computerul și codarea. Pe lângă faptul că mi s-a cerut să repar niște imprimante, câțiva artiști au început să mă sune pentru a-i ajuta cu proiectele lor (programare, ajutând la sortarea echipamentului potrivit). Treptat am început să am tot mai multă încredere în abilitățile mele și am început să lucrez la proiecte mai mari. Brandurile și companiile au început să mă sune și pe mine și a devenit meseria mea.

Care sunt principalele tale țeluri?

Vreau ca oamenii să aibă experiențe autentice cu tehnologia. Prin asta, vreau să spun că aș dori ca vizitatorii să aibă o reflecție estetică care ar putea fi oarecum importantă sau chiar transformatoare. Nu vreau ca oamenilor să le placă piesele tehnologice doar pentru tehnologia în sine. Asta e doar arătarea. Sunt cu adevărat concentrat pe experiența oamenilor când vizitează o instalație și pe felul în care acest lucru i-ar face să se simtă.

KLA05529

Cum găsești timp pentru toate aceste proiecte minunate și cum le alegi pe care și cum să le prioritizezi? Care au fost principalele provocări până acum și de ce? Cum le-ai depășit?

Voi răspunde la ambele întrebări împreună, ceea ce ar putea oferi un indiciu despre răspuns. Sunt destul de prost în a-mi organiza timpul pentru a face spațiu și să mă simt confortabil cu tot ce am de făcut, în afară de tot ceea ce vreau să fac. Este foarte greu, și la asta încerc să lucrez cel mai mult. Simt că interesele mele sunt foarte diverse și nu am timp suficient pentru a dezvolta tot ceea ce îmi doresc și a le împărtăși lumii, a intra în legătură cu alți oameni și a găsi noi oportunități.

Încerc să fac totul să se întâmple, dar este foarte greu pentru mine și este ceva la care nu mă pricep cu adevărat. Dar încerc și simt că funcționează. Desigur, interesele mele converg: se pare că toate sutele de lucruri pe care vreau să le explorez ar putea fi conectate. Asta vreau să examinez acum, cum să-mi conectez interesele și practicile, făcându-l mai coeziv și, prin urmare, doar un subiect mare în loc de sute de subiecte micuțe.

Unde găsești inspirația și creativitatea?

Nu cred în inspirație ca ceva ce iese din neant, de parcă muza ți-ar fi cântat. Cred în crearea spațiului pentru a putea fi creativ. Ceea ce mă inspiră cel mai mult este să mă apuc de treabă. De exemplu, începerea explorării unei idei în programare poate duce la noi căi și moduri de gândire. Încercarea unui software nou, o tehnică nouă, să văd ce iese din el. Acest lucru îmi oferă o mulțime de idei și este doar o chestiune de lucru și lucru. Lucrarea se inspiră de la sine (deși toate referințele ghidează luarea ­deciziilor).

Ce reprezintă pentru tine OFF-CENTER?

Descentrat este exact locul în care vreau să fie munca mea. De exemplu, Orquestra Vermelha este un concert muzical și un proiect multimedia. Oamenii din lumea artei ar putea considera că este prea mainstream, deoarece este muzică rock. Oamenii din lumea muzicii ar putea considera că este prea ciudat, deoarece este o piesă audiovizuală. Trăiește în acest mijloc și tocmai acolo vreau să fiu.

Cum ai caracteriza experiența ta la UNFINISHED?

UNFINISHED a fost absolut uimitor, din multe motive. A fost prima mea dată în Europa, ceea ce personal a însemnat foarte mult pentru mine, o experiență care mi-a schimbat viața cu adevărat. Dar principalul au fost, cu siguranță, toate legăturile pe care le-am făcut și oamenii fantastici pe care am ajuns să-i cunosc. A fost genial să vorbești cu oameni din toată lumea, cu medii și practici complet diferite. Poate că a fi într-o țară străină te deschide pentru a te conecta cu ceilalți. Acea săptămână a fost foarte intensă și a fost una dintre cele mai bune peri­oade din viața mea.  

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 368 (17 noiembrie – 18 decembrie 2022). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.

articolul original.
Ieri — 5 December 2022Ultimele Stiri

Un golan dintre aceia…

5 December 2022 at 18:06
image

E ceea ce a făcut azi-dimineață la Ministerul Energiei unde era programată o conferință de presă și unde ministrul Virgil Popescu trebuia să lămurească probleme delicate ale energiei, acum, la intrarea într-o iarnă dificilă și să răspundă la întrebări, desigur, incomode. Dar a scăpat basma curată pentru că a intrat George Simion acolo să facă ordine și conferința s-a contramandat. Apoi, deputatul a pornit bezmetic pe holuri și-a ajuns la ușa ministrului încercând să intre cu forța în cabinet. Un jandarm civilizat, ca să nu spun slab și timid ca un mâț, îl ruga politicos să iasă din minister, lucru la care ginerele de la Măciuca îi dădea cu tifla, că el are voie să intre în orice instituție a statului. Și de ce, mă rog, ar avea voie? Că are imunitate? Păi, are imunitate pentru declarații politice, nu pentru abuzuri. El de ce-ar avea voie să intre în instituții și eu nu? Mai ales că el poate să-l interpeleze în parlament pe ministru, poate să-l cheme legal să dea explicații, poate să introducă moțiune simplă etc. Dar nu, omul se vrea vedetă, patriotul care nu mai poate de dragul poporului căruia-i propune deja să-l aleagă președinte, pentru că el are tupeu. Incidentul de azi-dimineață arată nu doar golănia lui George Simion pe care deja o știm de doi ani, dar arată slăbiciunea celor de la pază și protecție. Nu trebuia să treacă de ușa de intrare în minister, nefiind jurnalist acreditat și punct.

Ieri, individul a luat televiziunile la colindat cu ideea creață că România nu mai trebuie să ajute cu nimic Republica Moldova. Și asta nu doar pentru că e el persona non grata la Chișinău, dar probabil pentru că face și jocurile unora sau altora.

Dacă George Simion nu va fi pus la punct, înseamnă că autoritățile statului, de la SPP, până la poliție și jandarmerie, sunt slabe, neputincioase, nevolnice și nu-și fac treaba.

Post scriptum: E de neînțeles ura dintre George Simion și Șoșoaca. Au amândoi același comportament, aceeași agresivitate și același tupeu. Păi, dacă în scandalul de azi-dimineață era înaintemergător Șoșoaca, ușa cabinetului ministrului Energiei sărea din țâțâni și Simion îl urechea în voie pe Virgil Popescu.

articolul original.

Noul management creativ la Leo Burnett Bucharest

5 December 2022 at 16:59
image

Ca urmare a dezvoltării din ultimul an, definită de o creștere a businessului și de parteneriate cu noi clienți, agenția Leo Burnett Bucharest promovează o echipă de management creativ formată din Adriana Pașcan – Chief Creative Officer, Andrei Nica – Deputy Creative Director și Cristina Calotă – Deputy Creative Director. Parte din echipa de management creativ rămân în continuare Irina Becher, în calitate de Creative & Business Director pentru P&G Unit | SEE & Nordics și de Vasilije Corluka, în calitate de Chief Creative Officer pentru contul Telekom și new business-ul agenției.     

Businessul Leo Burnett Bucharest a crescut foarte mult în ultimul an. Ce a stat în spatele acestei creșteri?

Adriana Pașcan: Da, a crescut foarte mult. Sunt două mari motive care stau în spatele acestei creșteri: pentru majoritatea clienților pe care îi avem, ne-am extins semnificativ scope of ­work-ul, fie prin arii noi de business, fie prin proiectele mult mai complexe decât în trecut, cu o componentă tot mai importantă de aliniere la ce se întâmplă în prezentul imediat. Mai mult decât atât, am câștigat toate pitch-urile la care am participat în ultima perioadă. Și nu puține. ­Dintre partenerii noi de anul acesta aș aminti: Spotify, Bringo, Lay’s, Mirinda, WinnerBet, Tazovsky.

Ce schimbări au apărut în ultima perioadă în advertising cu implicații majore asupra creației? În ce fel sunt diferite proiectele din prezent de proiectele pe care le realizați în urmă cu 2-3 ani?

Adriana Pașcan: Schimbările sunt importante, gândim pentru medii de comunicare noi, pentru consum on the go. E foarte mult depre acum, despre a nu rata oportunități creative care se consumă aproape imediat. Tot timpul apare ceva nou, fie ca e dinspre platformele de conținut, fie dinspre cele de social media care se dezvoltă și lansează ­lucruri noi constant.

Practic, trebuie să asimilăm toate aceste noutăți și să le integrăm în tot ceea ce facem. Sunt lucruri care acum 2-3 ani se întâmplau într-o proporție mult mai mică. Dar, în tot acest conglomerat de variabile, există constante care generează valoare adăugată din ­partea noastră: conceptul și craft-ul.

Cum sunt integrate componentele de digital / content, tech, data în proiectele pe care le realizați?

Adriana Pașcan: Aproape nu mai există campanii care să nu integreze componente de digital / content, tech. Foarte multe ­dintre ele pornesc direct ­dintr-un comportament digital sau sunt construite în jurul unei inovații de tehnologie, inclusiv AI. Faptul că agenția are tool-uri de data ne ajută foarte mult în ajustarea / reconfiguarea comunicării. Dacă este ­cazul, putem răspunde în timp real la o nevoie imediată. Avem un modus operandi, un proces de lucru în care am integrat organic tot ce înseamnă componente de digital.

Ce înseamnă pentru tine noul rol și ce responsabilități noi aduce? Cum vor influența schimbările produse la nivel de management echipele de creație?

Adriana Pașcan: Toți cei care am avansat în poziții de coordonare avem ani de lucru împreună în Leo, ceea ce e foarte relevant pentru spiritul agenției. Mai mult decât atât, nu suntem o organizație care gravitează în jurul unor superstaruri, ci suntem o echipă. Cred foarte mult în acest ­lucru. E foarte important ca oamenii să crească profesional în cultura unui loc, să fie parte dintr-o structură în care să se simtă importanți și la a cărei creștere să contribuie.

Noul meu rol se definește în raport cu acest lucru și este de a face această echipă cea mai dezirabilă din industria de advertising locală, atât pentru oamenii din industrie, cât și pentru clienți; atât prin relevanța profesională, cât și prin calitatea locului în care muncim. Nu spun nicio noutate: munca de creație înseamnă un efort fantastic, dar e un „must” să fie și fun.

Pentru că cei mai mulți dintre noi lucrăm de mult timp împreună, schimbările nu vor fi majore, structura se va rearanja organic și se va adapta și dezvolta în funcție de nevoile noastre și ale clienților.

În ce direcție plănuiești să îndrepți din punctul de vedere al organizării, al modului de lucru echipele de creație pe care le coordonezi?

Adriana Pașcan: Lucrăm în industria în care nu ai voie să te repeți. Și asta e ceva foarte greu, dar în același timp foarte, foarte bun, pentru că e un mod constant de a progresa. Mai mult decât atât, fiecare dintre noi are o ,,superputere”, face foarte bine anumite lucruri. Și am ținut cont de aceste lucruri în momentul în care am regândit structura departamentului de creație. E ,,custom made” atât pentru noi intern, cât și pentru clienții noștri. Coordona­rea, așa cum o înțeleg eu, este despre înțelegerea oamenilor cu care lucrezi și a celor pentru care lucrezi.

Care simți că sunt în acest moment principalele provocări pentru industria creativă și ce soluții ai în vedere pentru acestea? Cum vă pregătiți pentru 2023?

Adriana Pașcan: Cred că cea mai mare provocare a industriei creative a fost și va fi întotdeauna despre produsul pe care îl generează. Pentru că acest produs concurează cu toată informația care luptă pentru atenția oamenilor, fie că vorbim de entertainment, cu tot conținutul generat de platformele de content, fie că e cel dinspre platformele de social media.

De aceea, focusul nostru pe 2023 este despre asta. Vrem să creștem în continuare divizia de content pe care o avem, Establish Now, cu ajutorul căreia am făcut deja multe proiecte în 2022 pe clienți importanți precum Spotify, Banca Transilvania, Pepsi, ­Fashion Days. De asemenea, plănuim să lansăm un unit specializat exclusiv pe craft, și anume Carré Noir – o companie de design și branding în portofoliul Publicis Groupe din alte țări.

Trebuie să generăm un produs relevant, distinct și engaging. Practic, provocarea este să ai un produs unskippable, iar noi suntem echipați să îl livrăm.

Cu ce responsabilități vin noile funcții și ce vă propuneți să aduceți nou în modul de lucru?

Cristina Calotă: Se anunță un overview mai generos asupra produsului creativ și cu implicare în proiecte de advertising mai complexe. Complexe pentru că majoritatea lor sunt un melanj între tech, social media și digital innovation. Dar am un parteneriat cu Andrei, co-titular. Ce-mi propun să aduc? Ce mi-am mai propus: drive și încăpățânare, reziliență pe proiecte care iau mult timp și drive la proiecte care vin de acum pe acum. Cu structură.

Și cu o preferință personală pentru claritate. Cu adaptare la așa-zisul blestem „may you live in interesting times” – aș fi curioasă cine zice că nu trăim asta. Cu sentimentul că nu e un blestem, ci o chestie tare. Și cu o privire nearogantă spre audiențe, unde sunt și ce fac ele acum.

Andrei Nica: În primul rând, cu gestio­narea proiectelor de la un nivel ceva mai complex, cu mult mai multe variabile de luat în calcul și cu mai multă presiune, bineînțeles. În proiectele noastre îmbrățișăm tot ce este nou, tot ce ne oferă un alt spațiu creativ, dar oferă și clienților noștri noi posibilități de comunicare. Pot ține pasul cu schimbarea, pentru că am norocul de a face parte dintr-o echipă fantastică, alături de oameni extrem de talentați care te pot ajuta oricând să rezolvi orice problemă.

Cât despre ce-mi propun să aduc nou este simplu: mai mult curaj în lansarea ideilor. Într-o lume în care totul se succede cu o viteză amețitoare și în care, să recunoaștem, nimeni nu așteaptă perfecțiune de la publicitate, e contra­productiv să întorci o idee pe toate părțile de o sută de ori. În plus, ideile bune sunt vii și se pot transforma oricând în ceva mult mai de impact decât sperai inițial. Trebuie doar să ai curajul să le lași să plece din agenție cât încă sunt fierbinți.

Leo Burnett Bucharest este perceput ca un deschizător de drumuri când vorbim despre adoptarea noilor tehnologii și trenduri în industria creativă. În ce fel va marca în viitor evoluția industriei tech & digital proiectele agenției? Dar content-ul – credeți că va deveni o parte tot mai importantă a muncii voastre?

Andrei Nica: Într-adevăr, filosofia „The instinct of now” adoptată de Leo Burnett încă de acum patru ani a dat și dă în continuare roade. Mulțumită acestui mindset am încercat multe și ne-au ieșit destule, chiar și în acești ultimi doi ani extrem de complicați. Probabil că evoluția industriei tech & digital ne va obliga să fim din ce în ce mai creativi, cu ochii mereu larg deschiși și mereu ghidați de eficiență. Pare un pic obositor, însă toate acestea vin și cu parte bună: într-un astfel de playground este extrem de greu să te plictisești.

Cât despre content, este deja o componentă a muncii noastre zilnice și e una pe cât de frumoasă pe atât de provocatoare. Mai ales când vedem în fiecare zi oameni ce creează fară efort niște chestii extraordinare care fac o lume întreagă să râdă.

Care sunt principalele lecții ale lui 2022 din punct de vedere creativ și cum vă pregătiți pentru provocările din 2023?

Cristina Calotă: Când credeam că 2020 a fost provocator, a venit 2021. Și când credeam că 2021 a fost o provocare, a venit 2022. Întâi ni s-a confirmat că istoria se întâmplă când noi ne facem alte planuri, am văzut brand-uri neindiferente la conflictul din vecinătate. A fost, apoi, mai complex ca niciodată să lucrăm pentru clienții existenți și cei potențiali – am dezvoltat identități, am gândit, scris și produs proiecte de content, am inovat în activări digitale, am comunicat proiecte de new media, am lansat campanii de repoziționare, aducând un amestec permanent de tech & data.

Avem un procent amețitor de pitch-uri câștigate – am reconfirmat Telekom, am luat Tazovsky, Winner Bet, Spotify, Bringo și Lays. Lista aproape că vorbește de la sine – de la e-comm la telecom sau entertainment, food & alcohol, vom lucra pe industriile momentului, foarte ancorate în prezent. Sunt branduri care au făcut și istorie, care au și multă efervescență – nu e deloc întâmplător că propria noastră mantra e legată de „instinct of now”. 2023 ne va prinde gata. Ca să citez din propriul nostru work… n-avem cum altfel.  

Despre Adriana Pașcan

Adriana are o experiență impresionantă, activând de peste 25 de ani în industria creativă. S-a alăturat echipei Leo Burnett în anul 2018, în calitate de Creative Director, cu un overview pe întreg portofoliul de clienți ai agenției. Din funcția de Chief Creative Officer, Adriana va coordona produsul creativ al tuturor companiilor din grupul Leo Burnett – agenția Leo Burnett, divizia de content Est.Now, dar și unit-ul de craft & branding, Carré Noir.

Despre Andrei Nica

Cu peste 15 ani de experiență în industria creativă, Andrei a făcut parte din echipele de creație ale mai multor agenții, precum Saatchi & Saatchi și Graffitti BBDO. În anul 2019, s-a alăturat echipei Leo Burnett, în calitate de Group Creative Director, coordonând campanii pentru clienți precum: Samsung, Spotify, Pepsi, Fashion Days. Creativitatea și munca depusă i-au adus premii și nominalizări la toate festivalurile importante din industrie: Cannes Lions, Golden Drum, Eurobest, Epica, Effie Romania,  Effie Europe, Effie Global, Internetics, Webstock.

Despre Cristina Calotă

Cristina și-a început cariera în industria creativă în anul 2005, făcând pe rând parte din echipele agențiilor Ogilvy și McCann. În 2018, ea s-a alăturat echipei Leo Burnett, în calitate de Group Creative Director, coordonând campanii pentru clienți precum Ursus, Pizza Hut, Doncafé, Banca Transilvania și Lay’s. De-a lungul timpului, Cristina a obținut premii și nominalizări la toate festivalurile importante dedicate industriei: Cannes Lions, Golden Drum, Effie România, Internetics.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 368 (17 noiembrie – 18 decembrie 2022). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.

articolul original.

Are Rusia suficienți bani pentru război? | Războiul Rusia-Ucraina

5 December 2022 at 10:36
By: Stiri
image

Au trecut nouă luni de când armata rusă a lansat o invazie pe scară largă a Ucrainei. Ceea ce a fost intenționat să fie o operațiune militară rapidă pentru a răsturna guvernul ucrainean a escaladat acum într-un război prelungit care a luat viața a zeci de mii de militari și civili.

Deși războiul se poartă pe teritoriul ucrainean, care suferă cele mai mari pierderi umane și materiale, Rusia s-a confruntat și cu provocări grave care îi afectează economia.

Uniunea Europeană, Statele Unite și aliații lor au impus o serie de sancțiuni Moscovei, vizând oficialii guvernamentali, importurile și exporturile, industria grea și veniturile din petrol și gaze.

Mulți experți consideră că sancțiunile vor afecta semnificativ economia rusă și, astfel, vor forța Kremlinul să-și oprească războiul de agresiune. Cu toate acestea, analiza mea asupra bugetului de stat rus arată că aceste ipoteze nu reflectă realitatea. Moscova nu se va confrunta pe termen scurt cu constrângeri economice semnificative care ar putea să o oblige să-și schimbe politica.

Penalități și profituri extraordinare

Sancțiunile economice impuse de țările occidentale au dus la un declin economic în Rusia, dar poate nu atât de mare pe cât se așteptau mulți. Potrivit guvernului rus, PIB-ul va scădea cu aproximativ 2,9% în 2022, iar Banca Centrală spune că va scădea cu 3 până la 3,5%, sau jumătate din ceea ce au calculat unii experți în martie.

La scurt timp după ce au fost impuse sancțiunile, Rusia s-a confruntat cu o inflație în creștere. Prețurile de consum au crescut cu 10% în cele opt săptămâni de după invazie, dar s-au stabilizat în mai.

Rubla rusă a scăzut, de asemenea, semnificativ în februarie și martie, de la 75 de ruble la dolar la 135, ducând la creșterea așteptărilor inflaționiste și sporind panica în rândul populației generale. Dându-și seama de pericolul devalorizării continue, autoritățile ruse au impus restricții financiare și valutare severe asupra tranzacțiilor din contul curent și de capital. Rubla a scăzut în cele din urmă la 50 la dolar și s-a stabilizat la 60.

Sancțiunile occidentale, împreună cu scăderea cererii, au dus și la o reducere semnificativă a importurilor în Rusia; a scăzut cu 23% și, respectiv, 14% în al doilea și al treilea trimestru din 2022. Aceasta, la rândul său, a dus la o scădere cu 20% a veniturilor bugetare aferente importurilor, inclusiv taxe și taxe vamale, în primele 10 luni ale anului. .

Confruntarea cu Occidentul din cauza războiului din Ucraina a afectat și exporturile de hidrocarburi ale Rusiei, care în 2021 reprezentau aproape 50% din totalul exporturilor și 45% din veniturile bugetului federal. Chiar înainte de invazia rusă, Gazprom a început să-și reducă aprovizionarea cu gaze către Europa în 2021, ceea ce a dus la prețuri mai mari.

În aprilie, președintele Vladimir Putin a semnat un decret care impune ca plățile pentru gazul rusesc de către companiile europene să fie făcute doar în ruble. Un număr de țări europene au refuzat să se conformeze și aprovizionarea cu gaze a fost întreruptă. În aprilie și mai, fluxul de gaz rusesc prin sistemul de conducte ucrainean și conducta Yamal-Europa prin Polonia a fost de asemenea întrerupt. Apoi, sabotajul conductei Nord Stream a întrerupt gazul către Germania în septembrie.

Astfel, la mijlocul lunii noiembrie, exporturile Gazprom către Europa (inclusiv Turcia) au scăzut cu 43%. Compania, cel mai mare exportator de gaze din Rusia, a redus producția cu aproape 20%.

Dar asta nu a dus la o scădere a veniturilor; dimpotrivă, Gazprom și bugetul federal au înregistrat profituri extraordinare din cauza creșterii puternice a prețurilor la gaze. În august, la vârful acestei tendințe, prețurile gazelor au crescut cu 460% de la an la an.

Profiturile Gazprom au crescut, astfel încât guvernul a introdus o taxă temporară pe veniturile sale din septembrie până în noiembrie, aducând 1.248 de miliarde de ruble (20 de miliarde de dolari) în cuferele statului.

Situația în sectorul petrolului a fost similară. Planul UE de a introduce restricții la import pentru petrol și produse petroliere rusești a forțat companiile rusești să caute noi consumatori și să accepte o reducere semnificativă de preț – până la 25%.

Cu toate acestea, din cauza prețului ridicat al petrolului, care a ajuns la 120 de dolari în primăvară și vară, prețul petrolului rusesc a fost în continuare mai mare decât în ​​2021, chiar și cu reducerea.

În general, în primele 10 luni ale anului 2022, Rusia a înregistrat o creștere cu 34% a veniturilor bugetare din producția și exporturile de hidrocarburi față de 2021.

Costul războiului

În timp ce prețurile ridicate la hidrocarburi au dus la venituri mari, bugetul rus a înregistrat și o creștere bruscă a cheltuielilor militare în acest an.

La mijlocul lunii septembrie, Ministerul de Finanțe a raportat că până la sfârșitul anului, cheltuielile pentru apărare vor crește cu 31%, de la 3,573 trilioane la 4,679 trilioane de ruble (57 miliarde dolari la 74 miliarde dolari). Aceasta include suma suplimentară de 600 până la 700 de miliarde de ruble (10 până la 11 miliarde de dolari) pe care Ministerul Apărării le cheltuiește pentru achiziționarea și reparațiile de arme în acest an.

Un alt post de buget federal care a cunoscut o creștere extraordinară în 2022 este „Probleme naționale generale”; a crescut cu 50% la 2,629 trilioane de ruble (42 de miliarde de dolari). Cheltuielile de la această rubrică provin în mod normal din activitățile administrative ale tuturor ramurilor guvernamentale. Dacă se presupune că excesul de fonduri din acest articol este legat de război, atunci este vorba de 869 de miliarde de ruble (13,8 miliarde de dolari) în cheltuieli de apărare.

Cheltuielile federale pentru aparatul de securitate au crescut, de asemenea, cu peste 19% din 2021, până la 2,788 trilioane de ruble (44,5 miliarde de dolari). Unele dintre aceste fonduri suplimentare sunt alocate Gărzii Naționale Ruse, ale cărei forțe sunt implicate activ în sprijinirea regimului de ocupație rus în Ucraina.

La scurt timp după publicarea bugetului planificat, Kremlinul a anunțat o „mobilizare parțială”. Drept urmare, aproximativ 318.000 de oameni au fost recrutați în armată, ceea ce va necesita o creștere suplimentară a cheltuielilor pentru apărare cu cel puțin 372 de miliarde de ruble (6 miliarde de dolari) pentru a-și plăti salariile și alte cheltuieli până la sfârșitul anului.

Bugetul pentru 2023 a fost întocmit de guvern și prezentat parlamentului înainte de decretul prezidențial de mobilizare, așa că nu ar fi surprinzător dacă cheltuielile militare reale atât pentru 2022, cât și pentru 2023 sunt mai mari decât anunțate oficial. În orice caz, chiar și cu aceste cifre, cheltuielile militare ale Rusiei în 2022 vor depăși 5% din PIB, ceea ce este fără precedent.

Cu toate acestea, câștigurile extraordinare din petrol și gaze compensează într-o oarecare măsură cheltuielile legate de război. Prin urmare, Rusia va încheia anul acesta cu un deficit de 0,9% din PIB sau aproximativ 15 miliarde de dolari.

Întrucât piețele de finanțare a datoriei externe sunt închise pentru Rusia după introducerea sancțiunilor occidentale și potențialul de împrumut intern este limitat, deficitul va fi finanțat în principal din rezerve acumulate, a anunțat premierul rus Mihail Mișhustin.

În octombrie, fondul deținea aproximativ 10,7 trilioane de ruble (171 de miliarde de dolari); partea de numerar, care poate fi folosită pentru astfel de plăți, s-a ridicat la 7,5 trilioane de ruble (120 de miliarde de dolari), mai mult decât suficientă pentru a plăti deficitul din 2022.

Un 2023 provocator

În bugetul 2023, guvernul a majorat cheltuielile pentru apărare cu 6,5%, ceea ce echivalează cu compensarea inflației. Aceasta presupune că cheltuielile de război nu vor crește anul viitor.

Am îndoieli cu privire la această ipoteză. Cheltuielile pentru trupele mobilizate suplimentare nu au fost incluse în bugetul 2022, ceea ce, împreună cu posibila întârziere a plăților de reparații către familiile victimelor războiului, va forța probabil guvernul să revizuiască acest număr.

De asemenea, ministrul Apărării Serghei Șoigu a anunțat o creștere cu 50% a achizițiilor militare pentru anul viitor și a făcut-o după ce Duma de Stat a aprobat bugetul pentru 2023. Nu văd loc pentru asta în cifrele bugetare.

Veniturile, ca și cheltuielile, nu pot fi anticipate cu ușurință pentru 2023. Profiturile extraordinare din hidrocarburi au inspirat un anumit optimism la Kremlin, care s-a reflectat în estimările guvernului privind redresarea creșterii economice în primul trimestru al anului viitor.

Mulți experți nu împărtășesc optimismul guvernului. Prognozele oficiale ale Băncii Rusiei sugerează, de asemenea, că creșterea economică a Rusiei se va accelera în a doua jumătate a anului 2023.

Un factor fundamental necunoscut în bugetul de anul viitor îl reprezintă și veniturile din hidrocarburi, în special petrol. UE a oprit importurile de țiței rusești pe 5 decembrie și va înceta să cumpere produse petroliere rusești pe 5 februarie. Uniunea, împreună cu G7 și Australia, impun și un preț maxim de 60 de dolari pentru petrolul rusesc.

Drept urmare, este puțin probabil ca Rusia să-și poată crește exporturile de petrol anul viitor pentru a atinge nivelurile de dinainte de război. Prețul mediu al petrolului de export rusesc în 2021 a fost de 69 de dolari pe baril. Cursul actual de schimb rubla-dolar este cu 15% mai mare decât media din 2021, care este probabil să continue și în noul an. Acești factori ar putea reduce veniturile bugetare din 2023 din producția și exporturile de hidrocarburi cu 15 până la 20% (de la 22 de miliarde de dolari la 29 de miliarde de dolari) comparativ cu nivelurile din 2021.

Ca răspuns la scăderile așteptate ale veniturilor, guvernul a anunțat taxe mai mari pentru companiile de petrol și gaze, precum și pentru producătorii de metale și cărbune. Acestea ar putea aduce suficiente venituri pentru a compensa cu până la 75% din reducerea veniturilor.

Riscul rămâne așadar de a nu atinge veniturile planificate în 2023, dar va fi limitat la 5-6 la sută din totalul veniturilor bugetare, conform estimărilor mele.

Suficienți bani pentru război, din păcate

Deși bugetul este planificat în condiții de mare incertitudine, acesta nu poate fi numit instabil. În diferite circumstanțe, venitul dumneavoastră se poate dovedi a fi peste sau sub nivelul planificat. Cu toate acestea, dimensiunea acestei abateri, în evaluarea mea, nu este mai mare de 1% din PIB (17,2 miliarde USD) în ambele direcții.

În consecință, chiar dacă veniturile ar fi mai mici, deficitul bugetar nu ar depăși 3% din PIB (52 miliarde dolari), care poate fi finanțat integral din rezerve (în prezent la 120 miliarde dolari).

În același timp, nu pare să existe nicio oportunitate sau dorință din partea țărilor occidentale de a intensifica presiunea sancțiunilor asupra Rusiei. Aceasta înseamnă că bugetul rus nu va suferi niciun șoc legat de sancțiuni în 2023.

Având în vedere toate acestea, nu prevăd constrângeri financiare majore care ar putea obliga Kremlinul să-și schimbe radical politica agresivă față de Ucraina.

Opiniile exprimate în acest articol sunt ale autorului și nu reflectă neapărat poziția editorială a Al Jazeera.

Sursa: www.aljazeera.com

articolul original.

„Hardcore”: Marte a lui Elon Musk | social media

5 December 2022 at 10:05
By: Stiri
image

La scurt timp după ce a confiscat Twitter în octombrie, pentru suma estimată de 44 de miliarde de dolari, Elon Musk – care este și CEO-ul SpaceX și autoproclamatul „Technoking” al Tesla – a trimis un ultimatum angajaților Twitter, oferindu-le două opțiuni. Primul a fost să te angajezi să fii „extrem de hardcore” și să lucrezi „ore lungi de intensitate ridicată”. Al doilea a fost să renunț.

Musk a concediat deja aproximativ jumătate din forța de muncă a Twitter, din moment ce oricine are doar 44 de miliarde de dolari de economisit pentru cumpărarea unei platforme de socializare se află în mod clar în afacerea cu bani.

Și uite așa, editorii mei m-au forțat să mă întorc la angajamentul meu de a nu mai scrie niciodată despre Elon Musk. Dar, hei, acesta este capitalismul și toți suntem hardcore.

La suprafață, a scrie despre Musk ar trebui să fie ca și cum ai împușca peștele într-un butoi. Sud-africanul în vârstă de 51 de ani, cu sediul în SUA, își tweetează în direct mișcările intestinale, face glume cu penisul, se delectează cu rasismul anti-negru și construiește mașini electrice nu atât de autonome care se lovesc de vehiculele de urgență parcate. Din păcate, acest pește se întâmplă să fie cea mai bogată persoană de pe planetă, deținând un control disproporționat asupra chestiunilor pământești, cum ar fi bursa și prezența pe Twitter a lui Donald Trump, și care acum este hotărât să facă și ea umanitatea o „civilizație spațială” – orașul care ne place sau nu.

Așa cum a spus Musk pentru revista Time, care l-a încoronat fără rușine drept „Persoana anului” în 2021, „Următorul lucru cu adevărat important este să construim un oraș autosusținut pe Marte și să aducem animalele și creaturile Pământului acolo”. Potrivit relatării obsechioase a lui Time, Musk a prezis colonizarea lui Marte în termen de cinci ani. În cele din urmă, rachetele ar transporta 100 de oameni la un moment dat pe Planeta Roșie și apoi se vor întoarce pe Pământ, alimentate cu combustibilul Made in Mars.

Desigur, nu este extrem de liniştitor faptul că bărbatul care conduce cucerirea spaţiului este acelaşi om care a încercat odată să mituiască un copil cu 5.000 de dolari pentru a elimina un cont de Twitter care urmăreşte avionul privat al lui Musk folosind datele disponibile în mod public. Când mita nu a funcționat, Musk a recurs la blocarea adolescenților.

Dar în cazul în care experimentul cosmic al lui Musk are succes, cum ar putea fi el un peisaj marțian muschian? Chiar și lăsând deoparte problemele logistice precum respirația, este sigur să presupunem că decorul ar fi destul de, ahem, hardcore.

Pentru început, drepturile lucrătorilor ar fi probabil inexistente. Musk a încălcat deja în mod fericit legile muncii pământești, a amenințat lucrătorii care doresc să se sindicalizeze, a spionat angajații și a fost bombardat cu acuzații că comportamentul său încurajează hărțuirea sexuală și rasismul la locul de muncă. Și a redeschis una dintre fabricile sale din California în mai 2020, sfidând restricțiile locale privind pandemia de coronavirus, ducând la sute de cazuri de COVID-19.

Pe Marte sub Musk, taxele ar fi, de asemenea, probabil inexistente, cel puțin pentru multimilionari ca el, care în mod tradițional s-au împotrivit să contribuie chiar și cu cea mai mică parte din averea lor la impozitele guvernamentale din SUA colectate aparent pentru binele public. Desigur, Musk și companiile sale nu au ezitat niciodată să primească miliarde de dolari în granturi publice și contracte guvernamentale.

În ceea ce privește componența orașului marțian autosuficient, „Persoana anului” din 2021 explică că va fi „un fel de arca futuristă a lui Noe” – dar cu mai mult de două animale din fiecare, pentru că „este puțin ciudat dacă există există doar două.” În 2020, el a calculat că ar fi nevoie de „un milion de tone” de vitamina C pentru a face viața umană durabilă pe Marte, unde ar fi implementat și un sistem de „democrație directă” și autoguvernare.

Nu contează că concepția lui Musk despre „democrație” este în esență ceea ce Musk însuși crede că ar trebui să se întâmple în orice situație dată, la fel cum autoidentificarea lui ca „absolutist al libertății de exprimare” înseamnă aproape că Musk și numai Musk pot spune absolut orice. vrea .

Desigur, „libertatea de exprimare” se aplică cu greu jurnaliştilor şi activiştilor antifascişti care sunt în prezent epuraţi de pe Twitter pentru a permite iluziilor extremismului de dreapta să ia zborul şi să orbiteze mai eficient în lumea digitală. Între timp, pentru un exemplu de „democrație” muskiană, luați în considerare restabilirea contului de Twitter interzis al lui Trump, care a apărut în urma unui „sondaj” de 24 de ore între adepții lui Musk pe Twitter.

O majoritate restrânsă a celor chestionați au votat în favoarea revenirii lui Trump, după care Musk a postat pe Twitter: „Oamenii au vorbit… Vox Populi, Vox Dei” – o expresie latină care înseamnă că vocea poporului este vocea lui Dumnezeu.

Ghici cine joacă „Dumnezeu” în ecuație (indiciu: nu este Trump).

Dar ce ar face cineva pe Marte în cele din urmă, în afară de a face combustibil pentru rachetele lui Musk și de a ingera cantități masive de vitamina C? Revista Time ne informează că Musk își imaginează un viitor în care toată munca va fi făcută de roboți, iar bunurile și serviciile abundă: „Există, de exemplu, destule pentru toată lumea, în esență”, spune el. „Nu există neapărat cineva care să fie șeful tău.”

Nu exista nicio îndoială că mulți angajați Twitter și-au dorit o astfel de înțelegere la mijlocul lunii noiembrie, când șeful Musk și-a trimis amenințarea „hardcore”. Rămâne de văzut cum o rasă umană care se sinucide rapid și Pământul cu capitalism se va confrunta în mod spontan cu o supraabundență de resurse și lucrători roboți pentru a începe – sau cum trecem de la a trebui să muncim „orele lungi de intensitate mare” la a nu fi munca deloc.

Și cine știe ce înseamnă „abundență pentru toți” venind de la cineva a cărui valoare netă a ajuns la aproape 300 de miliarde de dolari. Ce vor trebui să accepte cele opt miliarde de oameni care nu sunt Musk ca „din abundență”?

Cu alte cuvinte, detaliile fanteziei lui Muskian trebuie rezolvate.

În cele din urmă, totuși, colonizarea futuristă a lui Marte, pe care Musk și-a imaginat-o, ar implica pur și simplu aruncarea în spațiu a tot ce este greșit cu Pământul. La urma urmei, expansiunea este numele jocului în capitalism – și unde este mai bine decât universul pentru a se extinde astronomic?

Musk gravitează spre Marte pentru că este un loc curat: un loc în care legile, taxele și alte fenomene plictisitoare nu vor interfera cu tirania megalomană și narcisistă. Obscenă bogăție pământească nu este suficientă; Musk vizează stele sau să devină CEO al lui Marte.

Dar, deoarece „Technoking” favorit al tuturor lucrează pentru a-și extinde CV-ul intergalactic, se pare că, în cele din urmă, el vrea doar să fie zeul cosmosului. Și dacă visul umed marțian al lui Musk se împlinește, fiți siguri că nimic nu va mai fi vreodată pe pământ.

Opiniile exprimate în acest articol sunt ale autorului și nu reflectă neapărat poziția editorială a Al Jazeera.

Sursa: www.aljazeera.com

articolul original.

Aisbergul cunoaşterii umane şi mecanismele istoriei

5 December 2022 at 00:52
image

*

Pe fondul evenimentelor de acum, din ce în ce mai straniu sună cuvintele lui Malraux, care păreau până mai ieri o butadă: „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc!”

Ne îndreptăm cu paşi din ce în ce mai repezi spre ultima variantă.

Dumnezeu pare să fi fost izgonit din lume. În locul lui, mai marii lumii acesteia au ales manipularea.Au ales crizele. Au ales războaiele. Au ales bomba atomică. Au ales setea de putere şi goana după bani.

*

Anul 2022 poate fi privit ca un an al bilanţurilor şi al unor experienţe împinse spre limită ce nu s-au aşezat încă într-o matriţă atemporală ca să putem trage concluzii cât de cât pertinente.

Întrebat fiind cum vede Revoluţia Franceză din anii 1789-1799, care a schimbat profund istoria Franţei, ​​marcând declinul monarhiei, şi al bisericii, dar şi apariţia democraţiei şi a statelor naţionale, liderul chinez Deng Xiaoping, creatorul Chinei moderne şi unul dintre cei mai mari reformatori ai lumii, a răspuns cu o butadă: „A trecut prea puţin timp de atunci ca să pot avea o viziune clară asupra evenimentelor.” Trecuseră, totuşi, mai bine de două secole. Dar pentru Deng două secole însemnau prea puţin.

A fost, într-adevăr, o butadă?

Prins în chingi, Deng a preferat să dea acest răspuns. Răspunsul lui are însă şi o faţă de nevăzută, mai puţin perceptibilă judecăţii noastre. În ce sens? În sensul că evenimentele ce se derulează în prezent sau cele ce se vor derula într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, modifică, deseori chiar radical, percepţia noastră asupra evenimentelor ce s-au desfăşurat în trecut. Desigur, am fi vorbit altfel despre Comuna din Paris, despre Revoluţia Franceză şi despre comunism dacă pe scena istorică a lumii nu s-ar fi derulat Revoluţiile burgheze din 1848, urmate apoi de Primul Război Mondial şi de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie 1917, care a amplificat la o altă scară atrocităţile petrecute în timpul Revoluţie Franceze.

Ce s-ar fi întâmplat însă dacă şi Germania care s-a jucat cu focul finanţând revoluţia bolşevică (să nu uităm episodul locomotivei blindate burduşită cu bani cu care s-a întors Lenin în Rusia), ar fi căzut la rândul ei pradă bolşevizarii? Să nu uităm de Liga Spartachistă, mişcare revoluţionară marxistă, fondată în Germania la sfârşitul Primului Război Mondial de către Karl Liebknecht, Clara Zetkin şi alţi militanţi de stânga, care au încercat, pornind de la modelul revoluţiei bolşevice din Rusia - şi erau cât pe ce să reuşească - să instaureze un regim similar în Germania.

Sau: cum am fi judecat astăzi Revoluţia franceză dacă n-ar fi existat ororile petrecute în lagărul socialist şi comunismul ar fi avut o faţă umană?

Prin urmare, răspunsul lui Deng Xiaoping e unul profund, asupra căruia merită să medităm ceva mai mult, mai ales atunci când ne pronunţăm asupra unor evenimente fierbinţi de pe glob.

Într-adevăr, prezentul şi viitorul modifică percepţia noastră asupra trecutului şi asupra întregii istorii.

În afară de aceasta, sunt anumite informaţii şi documente secrete păstrate în arhive care sunt desecretizate şi aduse la cunoştinţa publicului mult mai târziu. Or, fără ele, judecata noastră e subiectivă şi hazardată.

*

Mai zilele trecute glontele războiului nuclear ne-a trecut vâjâind pe lângă tâmple, dar de data asta, parcă înţelegându-se la unison, liderii occidentali, începând cu preşedintele Poloniei, Andrzej Duda, şi terminând cu Rerep Erdoğan şi Joe Biden, au reacţionat cu maximă prudenţă, astfel că declanşarea celui de-al Treilea Război Mondial a fost evitată.

Nu ştim însă pentru cât timp, căci lucrurile oricum sunt scăpate din frâu.

Noi însă, vorbesc de România, ca de obicei, am dat dovadă de mult mai mult zel decât ar fi fost cazul. Şi nu au pus gaz pe foc nici preşedintele Iohannis, nici premierul Ciucă, cum ne-am fi aşteptat, ci liderul PSD-ului, dl. Marcel Ciolacu, care s-a inflamat tot, fiind gata-gata să ne bage în război. Dar a primit şi el, probabil, semnale din exterior că e cazul să-şi domolească tonul şi, în cele din urmă, s-a domolit, găsind o altă baricadă pe care să lupte, dându-şi, în semn de indignare, nu numai poalele, ci şi ochii peste cap.

Că războiul nuclear bătea la uşă, nu mai încape nici o vorbă. Nu ar fi contat dacă bomba căzută pe teritoriul polonez ar fi fost trasă de Rusia sau de Ucraina, putea să fi fost trasă şi de papa Pius, dacă NATO ar fi vrut să se implice în război cu Rusia, astăzi conflagraţia s-ar fi întins în toată Europa. Şi de aici s-ar fi revărsat în Asia şi Africa. Dar liderii NATO nu au dorit acest lucru. Ei ştiu că o confruntare directă între NATO şi Rusia se va termina cu un război devastator şi de aceea stau de o parte. Singurul care continuă să se agite e preşedintele Zelenski. El ar fi dorit ca reacţia NATO să fie alta, dar nu i-au ieşit pasienţele. Acum, nu. S-ar putea să-i iasă altă dată.

În fine, toată această vâjâială s-a terminat în coadă de peşte. Şi când spun asta mă gândesc la straniul dialog telefonic pe care l-a avut în toiul evenimentelor preşedintele Poloniei, Andrzej Duda cu un hacker agent rus care s-a dat drept Macron. Dialogul a fost hilar. Şi când te gândeşti că am fost la un milimetru de război, îţi vine, vorba cuiva, să laşi totul baltă şi s-o iei în goană urlând pe străzi.

Ce lume!

*

Se spune că istoria o scriu învingătorii. În acest sens, ar fi foarte interesant să vedem în ce lumină se va prezenta Ucraina când va învinge Rusia. Căci de învins, se pare că o va învinge. În prezent, Rusia e încolţită din toate părţile. Şansele sale de câştig sunt foarte mici. Ucraina va învinge Rusia pentru că beneficiază de sprijinul militar şi logistic, şi nu numai logistic, al NATO, al UE şi al altor ţări de pe mapamond.

Desigur, această istorie ar trebui s-o scrie NATO. Dar NATO va prefera să stea în umbră. Istoria, dacă va câştiga războiul, o va scrie Ucraina.

Sunt curios cum va arată Zelenski atunci când va cuceri Kremlinul. Îl va tenta tronul imperial al lui Putin sau va prefera să-şi sacrifice orgoliul şi imensa sete de putere, specifice oricărui conducător, în favoarea democraţiei?

Cu siguranţă, Zelenski va alege democraţia. Sau, poate, că va da cu banul. Şi banul se va învârti mult timp pe muchie până va cădea pe masă. Atunci cu toţii vom răsufla uşuraţi.

În lume se va reinstaura, cel puţin pentru un timp, până la un nou război, democraţia.

Da, istoria o scriu învingătorii, dar o scriu şi istoricii. Uneori chiar şi poeţii. Şi când spun aceasta, gândul îmi zboară la Homer. Poate că nici aheii, nici troienii nu a fost atât de viteji pe câmpul de luptă cum apar în scrierile sale. Homer a prezentat faptele prin prisma sa poetică. De aici şi toată grandoarea şi măreţia ce sfidează veacurile.

În ce mă priveşte, aş dori ca istoria acestui război nimicitor să fie scrisă de un autor cum a fost Gogol, care a scris şi epopeea lui Taras Bulba, dar şi Mantaua şi, mai cu seamă, Suflete moarte.

Oare câte suflete trebuie să mai piară în război ca această istorie tragică şi plină de orori să se transfere de pe câmpul de luptă în paginile unei epopei?!

*

Întrebat fiind de maramureşeanul Echim Vancea într-un număr recent al Bucovinei literare (Nr. 7-8-9/2022) dacă mai este „poetul o poartă spre transcendent şi un curtezan neobosit al nemuririi”, prietenul său, poetul nemţean Adrian Alui Gheorghe a răspuns astfel: „În esenţă da, poetul aspiră tot spre un fel de nemurire, numai că în gălăgia generală nu i se mai aude nici glasul, nu i se mai citeşte, nici aspiraţia în gesturi. În accepţia generală, poezia este un handicap pentru om, pentru cetăţean, iar poetul este, s-ar părea, un individ cu ceva probleme de orientare într-o lume care a trecut decisiv de partea materialităţii. Visătorii ar trebui izolaţi pe insule pustii, ca să nu smintească pe indivizii sănătoşi şi bine orientaţi. De când mall-ul a devenit biserică, templu, raiul este un depozit uriaş cu lucruri colorate şi inutile.”

Visătorii, oricum am lua-o, sunt izolaţi. Ei nu trăiesc însă pe insule pustii. Trăiesc în lumea propriilor lor himere. Dar nu din pricina lor mulţimea „indivizilor sănătoşi şi bine orientaţi” intră în sminteală. Sminteala lor nu ţine de himere. Ei se smintesc din pricina manipulării, a oportunismului şi a obedienţei de care dau dovadă... Din pricina lor lumea devine pe zi ce trece tot mai nocivă.

Dumnezeu să-i aibă în paza lui.

Să ne întoarcem la poezie.

Citându-l din G. Călinescu, poetul Echim Vancea îl întreabă pe colegul său de generaţie, poetul Adrian Alui Gheorghe, dacă poezia mai este şi astăzi „un ceremonial, ineficient, de-a comunica iraţionalul, este forma goală a activităţii intelectuale. Ca să se facă înţeleşi, poeţii se joacă, făcând ca şi nebunii, gestul comunicării, fără să comunice în fond nimic decât nevoia fundamentală a sufletului uman de-a prinde sensul lumii”.

Şi iată răspunsul sublim al poetului Adrian Alui Gheorghe: „Ceea ce vedem dintr-un om este vârful anemic al unui aisberg uriaş, al cărui corp (hipnotic) este undeva în străfunduri”. Ca să putem accede la Titanicul scufundat în noi, trebuie să coborâm cu ochii închişi în împărăţia nesfârşită a somnului, trecând din oceanul planetar înapoi în oceanul placentar.

Şi după acest fileu, vine şi lovitura de graţie, răspunsul legat de transcendenţă: „Fiecare individ are partea lui de inexprimabil, de necunoscut, de magic, de divin, numai că nu toată lumea este interesată de acest lucru... Poezia este o nebunie, pentru că ea încearcă să taie în mici felii un univers infinit folosind o aripă de libelulă.”

Superbă metaforă.

Un adevărat poem.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

articolul original.

Despre competitivitatea digitală a României

5 December 2022 at 00:51
image

Ţara noastră rămâne în urmă pentru mai mulţi indicatori din categoria „capitalul uman”, având un nivel foarte scăzut de competenţe digitale de bază în comparaţie cu media UE. În ceea ce priveşte aspectele pozitive menţionate în Raportul DESI faţă de România se remarcă poziţiile înalte privind proporţia de femei specialişti în TIC la angajare (locul 2) şi absolvenţi TIC (locul 4) în UE-27.

Săptămâna trecută, am participat la Camera de Comerţ şi Industrie Iaşi la lansarea proiectului „Performanţă prin digitalizare în regiunea Nord-Est”, prilej cu care am prezentat o serie de date statistice care descriu nivelul de competenţe digitale ale populaţiei din România. Să începem cu o perspectivă comparativă: România digitală în context european. Aşa cum ştim cu toţii, la nivelul Comisiei Europene există o preocupare aproape obsedantă pentru creşterea competenţelor digitale în rândul cetăţenilor. Nu există strategie, program de finanţare sau proiecte care să nu integreze într-un fel sau altul şi o componentă digitală, alături de nelipsita economie verde sau egalitate de gen.

Fiecare stat membru UE trebuie să aloce cel puţin 20% din cheltuilile prevăzute în planurile naţionale de redresare şi rezilienţă (PNRR) pentru digitalizare. Germania şi Austria conduc în topul alocărilor din PNRR pentru digitalizare cu 53%. România şi Suedia se plasează pe ultimul loc cu 20% din alocările din PNRR, cu precizarea că Suedia este demult avansată în acest domeniu. În timp ce 87% dintre persoanele cu vârsta cuprinsă între 16 şi 74 de ani au folosit internetul în mod regulat în 2021, doar 54% posedau măcar abilităţi digitale de bază. Ţările de Jos şi Finlanda sunt lideri în UE, în timp ce România şi Bulgaria sunt în urmă. O mare parte a populaţiei UE încă nu are competenţe digitale de bază, chiar dacă majoritatea locurilor de muncă necesită astfel de competenţe. Obiectivul propus pentru 2030 pentru Calea către Deceniul Digital este ca cel puţin 80% dintre cetăţenii europeni să aibă cel puţin abilităţi digitale de bază.

Din anul 2014, Comisia Europeană a elaborat un index al economiei şi societăţii digitale (Digital Economy and Society Index - DESI) prin care monitorizeză şi evaluează progresele statelor membre în acest demeniu, publicând rapoarte anuale care inclus şi profiluri de ţară. Raportul DESI 2022 arată că majoritatea statelor membre au înregistrat progrese în domeniul competitivităţii digitale, mai puţin în implementarea tehnologiilor ce ţin de inteligenţa digitală (IA) şi Big Data. Însă multe state europene, printre care şi România, au restanţe grave la capitolul „competenţe digitale”. Ţările europene cele mai avansate pe calea digitalizării sunt Finlanda, Danemarca, Olanda şi Suedia. Alte ţări precum Italia, Polonia şi Grecia şi-au îmbunătăţit scorurile DESI în ultimii cinci ani prin dezvoltare unor investiţii cu finanţare europeană pentru creşterea competenţelor digitale şi a serviciilor online furnizate de companii şi administraţia publică. România este pe ultimul loc din cele 27 de state membre ale UE în ediţia 2022 a DESI. Slabele progrese în domeniul competitivităţii digitale arată că nu converge cu restul statelor europene. Ţara noastră rămâne în urmă pentru mai mulţi indicatori din categoria „capitalul uman”, având un nivel foarte scăzut de competenţe digitale de bază în comparaţie cu media UE. În ceea ce priveşte aspectele pozitive menţionate în Raportul DESI faţă de România se remarcă poziţiile înalte privind proporţia de femei specialişti în TIC la angajare (locul 2) şi absolvenţi TIC (locul 4) în UE-27.

Pandemia de COVID-19 a accelerat implementarea unor soluţii digitale în economie, educaţie, administraţie publică, comunicarea între cetăţeni. Companiile au crescut interacţiunea online cu clienţii pentru furnizarea rapidă a bunurilor şi serviciilor la domiciliul acestora. A comanda mâncare pe platformele digitale, adusă la reşedinţa persoanelor prin curierat, a rămas o tendinţă/ obişnuinţă şi după ce pandemia a fost declarată oficial ca fiind terminată. Mulţi dintre angajaţii care au fost nevoiţi să lucreze la distanţă (working remote) au preferat această modalitate de interacţiune cu angajatorul şi obiectul muncii şi după eliminarea restricţiilor sanitare. Munca la distanţă este încurajată şi în contextul reducerii cheltuielilor cu energia (electrică şi gaze) recomandată de CE şi oficiali ai statelor membre. Sunt universităţi europene care au optat deja pentru susţinerea cursurilor şi seminariile pe platformele digitale de învăţare pe tot parcursul sezonului de iarnă. În acest mod, costurile cu energia se transferă de la persoanele juridice (instituţii, companii, organizaţii) la persoanele fizice. Mulţi dintre cei care au experimentat lucrul de acasă, în compania propriilor copii care învăţau online, îşi aduc aminte nu numai de creşterea cheltuielilor la întreţinere (utilităţi, energie electrică, gaz), ci şi de momentele de tensiune când conexiunea la internet cu funcţiona, afectând părinţi şi copii deopotrivă. Însă, trebuie să luăm în considerare şi aspectele pozitive ale muncii la distanţă, măcar pentru cei care îşi permit să călătorează şi să lucreze din locuri exotice. O sesiune de programare urmată de scuba diving poate fi chiar tonică şi reconfortantă. A îmbina utilul cu plăcut este unul dintre visurile omului, iar tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor transformă acest vis în realitate.

Anual, Institutul Naţional de Statistică (INS) realizează o cercetare privind accesul populaţiei la tehnologia informaţiei şi comunicaţii. Din ediţia 2022 a cercetării (datele fiind culese în 2021) aflăm că 80,8% dintre gospodăriile din România au avut acces la reţeaua de internet de acasă în creştere faţă de anul 2020 cu 2,6 puncte procentuale, 60,2% dintre acestea concentrându-se în mediul urban. Pandemia de COVID-19 a sporit interesul populaţiei din România pentru conectarea la internet şi accesarea online a unor servicii furnizate de platformele digitale comerciale sau publice. Gospodăriile cu copii în întreţinere prezintă o frecvenţă mult mai mare în ceea ce priveşte conectarea la internet: 98,8% din gospodăriile cu copii accesează internetul de acasă, faţă de numai 70,8% din totalul gospodăriilor fără copii în întreţinere.

În anul 2021, majoritatea persoanelor erau utilizatori curenţi, 94,3% dintre persoanele de 16-74 ani utilizând internetul în ultimele 3 luni anterioare anchetei, dintre care 82,3% folosesc această resursă cu frecvenţă zilnică sau aproape zilnică, iar 15,6% cu frecvenţă săptămânală. Internetul a fost accesat pentru chestiuni care ţin de comunicare, în special participarea la reţele de socializare (82,0%), efectuarea apelurilor vocale sau video pe internet (76,3%), utilizarea mesageriei instant (64,5%), citirea online a ştirilor/ ziarelor/ revistelor (58,9%), căutarea de informaţii privind cumpărarea de bunuri sau servicii (52,2%) şi informaţii despre sănătate (47,9%).

Un procent de 86,8% dintre utilizatori au efectuat copieri sau mutări de fişiere (ex. documente, date, imagini, video) între foldere, dispozitive (de ex. prin intermediul e-mailurilor, Messenger, WhatsApp, USB, cablu sau pe cloud), 62,5% au descărcat sau instalat programe (software) sau aplicaţii şi 42,1% au indicat că au modificat setările software-ului, aplicaţiei sau dispozitivului (ex. setarea limbii, culorilor, mărimea textului, meniu). Elevii şi studenţii accesează internetul mai ales pentru participarea la reţele de socializare (93,1%) şi pentru efectuarea apelurilor vocale sau video pe internet (90,9%). A avea conexiune la internet de acasă, telefoane inteligente, laptop-uri şi alte astfel de device-uri pentru conectare şi accesare online nu înseamnă neapărat că eşti competent digital. Până la utilizarea unor aplicaţii informatice (ex. Internet Banking, servicii publice online), programe (XLSTAT, SPSS, Eviews), limbaje de programare (R, Python), data mining, artificial intelligence e un drum lung şi, se pare, anevoios pentru mulţi dintre tinerii din România.

Ciprian Iftimoaei este director adjunct la Direcţia Judeţeană de Statistică Iaşi şi lector asociat doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi

articolul original.

Porumbeii şi planeta

5 December 2022 at 00:50

Mă duc la cumpărături. Ajuns la intersecţia Lidl - Policlinica Galata, văd o femeie mai în vârstă care tocmai se pregătea să hrănească... porumbeii. Care porumbei, zeci, poate chiar sute (s-a format un stol uriaş în zonă, stol ce acum câţiva ani nu exista), evident că au început să coboare şi să se adune pe terenul viran dintre trotuar şi gardul Policlinicii. 

Alte poze! Dar până mi-am scos Lumixul, fotografiile mai spectaculoase deja se zburătăciseră: stolul aterizase aproape în totalitate. Iniţial, mi s-a părut că femeia le-a aruncat ceva grăunţe (am văzut tot mai des, în ultima vreme, grâu-grâu aruncat la porumbei - semn de bunăstare, nu?), acasă, după descărcarea pozei, parcă se putea vedea că nu era decât pâine mărunţită. A trebuit să mă mulţumesc cu o singură poză, deci, apoi mi-am văzut de drum, cu aparatul încă în mână. Când am ajuns în dreptul femeii, nu mă-ntrebaţi de ce (n-am obiceiul de-a intra în vorbă cu străini din proprie iniţiativă), mi-a venit să-i spun două vorbe, peste gardul viu dintre trotuar şi fâşia virană (încă neamenajată), cum că nu e tocmai bine ce face - nu ştiu cum e la Iaşi, dar în multe oraşe mari din Europa e interzisă hrănirea porumbeilor, pentru că un surplus de hrană negreşit duce la înmulţirea lor, porumbeii devenind realmente o plagă urbană publică (nu mai intru în detalii):

- Doamnă, dacă le daţi de mâncare, se-nmulţesc şi mai mult...

Se-ntoarce femeia spre mine şi a început cu o voce deja niţel iritată un mic discurs care m-a cam lăsat fără vorbe:

- Lasă-i să se-nmulţească! Şi oamenii se-nmulţesc! După o scurtă pauză, de-acum chiar răstit - pesemne realizase între timp că o criticasem, chiar dacă voalat, indirect:

- Omul a distrus planeta, nu animalele! Apoi, după altă mică pauză, în ciuda faptului că-mi „închisese” gura (n-am avut replică şi nici nu vedeam rostul vreuneia: ce să-i mai spui cuiva care crede că hrănind porumbeii salvează planeta?)

- Dumneata mănânci? Parcă a mai continuat cu un „Mănânci în fiecare zi?”, dar nu sunt chiar sigur.

- Da, mănânc, am îngăimat, înfrânt de „logica” doamnei Pidgeon din Galata, şi mi-am văzut de drum. M-am dus până la Penny, apoi la Lidl, iar pe urmă mi-am zis să aplic iar una din cele mai faine ultime replici dintr-un film, anume cea rostită de personajul jucat de Andy Garcia în filmul At Middleton (2013, alături de Vera Farmiga - o comedie oarecum romantică şi faină, chiar dacă cei de la Rotten Tomatoes l-au cam ciufulit): Let’s take the long way home! Hai să mergem spre casă pe drumul mai lung! Fac şi eu asta de ceva vreme, ori de câte ori am timp, pur şi simplu ca să lungesc plimbarea de dimineaţă.

Ei bine, ajungând până-n dreptul râului Nicolina înainte să se verse-n Bahlui, pregătindu-mă să cobor nişte trepte pe lângă containerele de gunoi din zonă, după ce-am tras în poză câteva ciori bătrâne (mai toate aşa par) şi o stâncuţă tânără (aş zice), ce văd? Altă femeie mai în vârstă, pesemne tot o pensionară, care deşartă o pungă cu tot felul de produse de panificaţie - o bucată de colac, o chiflă-ntreagă, resturi de pâine - în dreptul containerelor. Într-o clipită, s-au adunat cam toţi porumbeii din zona asta: mai puţini (decât pe Pan Halipa), dar tot mai mulţi şi aici.

Umblând des pe jos prin oraş (aproape exclusiv doar pe jos), vă pot spune că am văzut stoluri de proumbei ce-au crescut pe an ce trecea: în Podul de Piatră, în spatele Pieţei Nicolina, unde în septembrie anul trecut am făcut câteva fotografii cu, să zicem, doamna Pidgeon din Nicolina, care, din ce-am văzut eu, nu i-a hrănit în data respectivă, ci le-a turnat nişte apă într-un vas de plastic aşezat în mijlocul unui rond măricel, plin ochi de porumbei! Până şi pe Cerna, în Mircea, s-a format un mic stol, iar stratul de găinaţ de sub firele electrice de pe marginea trotuarului creşte binişor, dacă nu plouă o vreme...

Aştept ziua în care se vor găsi oameni care cred că hrănind şobolanii salvează planeta.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist

articolul original.
Before yesterdayUltimele Stiri

Protestele chineze sunt un avertisment pentru Xi Jinping din partea tinerilor | Xi Jinping

4 December 2022 at 13:26
By: Stiri
image

Frustrarea și nemulțumirile legate de politica zero COVID a Chinei au dus la proteste mari în mai mult de o duzină de orașe, la o scară nemaivăzută de la demonstrațiile din Piața Tiananmen din 1989.

Aceste proteste sociale conduse de tineri au dus la apeluri deschise la schimbare nu numai în politicile COVID-19, ci și în guvernare și politică. Marele mesaj din scenele care ies din China: suprimarea dezbaterilor politice într-o birocrație din ce în ce mai centralizată poate stârni tulburări sociale peste noapte, în ciuda cenzurii sporite și a aplicării securității.

Deocamdată, Partidul Comunităţii Chineze a răspuns prin acţiunea de a uşura unele restricţii privind virusul, în ciuda numărului mare de cazuri zilnice, semnalând poziţii atenuate în faţa protestelor tot mai mari.

Dar testul cheie pentru președintele Xi Jinping îl așteaptă: ce a învățat cu adevărat din revărsarea de furie pe străzile, universitățile și fabricile din China?

Politică diferită

După protestele studențești din Piața Tiananmen din 1989, declanșate de moartea liderului reformist Hu Yaobang, PCC aflat la guvernare a învățat lecții din incident adoptând un model de conducere colectivă care a fost mai deschis dezbaterilor politice din guvern și societate.

Liderii chinezi care au urmat, inclusiv Jiang Zemin și Hu Jintao, s-au îndepărtat de la politica omului puternic către un model de împărțire a puterii la vârf. Mai larg, PCC a suferit o schimbare radicală – ceea ce s-a numit „re-instituționalizare” – condusă de lideri înalți precum Zeng Qinghong (vicepreședinte chinez sub Hu Jintao), Li Yuanchao (vicepreședinte în primii ani ai guvernului lui Xi). ) și teoreticianul politic Wang Huning.

Această mișcare către o aparență de democrație în cadrul partidului a încurajat dezbaterile politice la diferite niveluri și a determinat un proces de descentralizare care a permis oficialilor locali să promoveze dezvoltarea economică. Unii observatori au descris procesul ca un exemplu de „reziliență autoritarică” a PCC, în care un singur lider nu putea domina procesul decizional în toate sferele și trebuia să împartă puterea cu alți colegi din Biroul Politic și din Comitetul permanent al acestuia – partidul de vârf. corpuri.

Jocul politic a fost transformat de la modelul convențional în care câștigătorul ia tot la un model de echilibru de putere, în care toți membrii Comitetului permanent al Biroului Politic au fost investiți cu o autoritate politică aproape egală, rezultând o împărțire mai mare a puterii și control la standarde înalte și solduri. Calitatea autoritara a regimului a fost atenuată de aplicarea fragmentată a politicii, de cenzură relativ subțire și de dezbateri politice abundente.

Xi a devenit un schimbător de jocuri în 2012, când l-a înlocuit pe Hu Jintao ca secretar general al PCC și a inițiat un proces de „recentralizare” care i-a consolidat puterea ca lider al partidului central.

Confruntat cu o societate nemulțumită, furios de inegalitatea veniturilor și corupție, Xi a împrumutat din manualul tactic al lui Mao Zedong și le-a îndemnat pe funcționarii publici și oficialii militari să reia legătura cu oamenii obișnuiți, în timp ce înăsprea liniile la discuții despre idei precum democrația și libertatea de exprimare.

Pe măsură ce controlul partidului de guvernământ asupra mass-mediei s-a consolidat și ideologia s-a rectificat, liderii de opinie din China au părut mai precauți decât înainte cu privire la exprimarea unor opinii diferite cu privire la politicile publice sau drepturile omului. Acest lucru a determinat trecerea către dezbateri politice mai puternice în cadrul PCC sub conducerea lui Jiang și Hu la o oprire zguduită. Rezultatul: riscuri mai mari de la greșelile de politică, deoarece există mai puține controale și echilibrări.

Lecții de la proteste

Succesul inițial al Chinei în limitarea răspândirii coronavirusului a câștigat laude în țară și în străinătate, dar costul economic și social al politicii sale draconice de zero COVID a devenit din ce în ce mai insuportabil.

Furia față de lanțul aparent nesfârșit de blockchain s-a răspândit ca un incendiu, iar nefericirea publicului față de restricțiile de călătorie a atins punctul de fierbere.

Pe tot parcursul anului, oamenii și-au exprimat frustrarea cu privire la accesul la îngrijiri medicale și s-au plâns de dificultăți în achiziționarea de alimente, deoarece serviciile de livrare au fost suprasolicitate. Unii au raportat condiții proaste în centrele de carantină și s-au întrebat de ce cei care au fost testați pozitiv ar trebui să fie închiși în aceste unități chiar și atunci când sunt asimptomatici. Alții și-au exprimat furia față de politica de separare a sugarilor și a copiilor COVID-pozitivi de părinți.

Protestele recente sugerează că toate aceste sentimente se unesc. Acestea sunt primele demonstrații la nivel național din ultimele decenii, care îmbrățișează studenți, proprietari de afaceri mici și cetățeni chinezi obișnuiți. Acesta a fost declanșat de un incendiu în Urumqi, Xinjiang, care a ucis 10 persoane care ar fi fost într-o clădire blocată.

Acest lucru a urmat, de asemenea, un incident recent din provincia Guizhou, unde 27 de pasageri de autobuz au murit în drum spre o unitate de carantină. Guvernul ar fi trebuit să acorde atenție oboselii și plângerilor zero-COVID. Dar acest lucru ar fi fost posibil doar dacă factorii de decizie politică ar fi fost mai receptivi la plângerile din rețelele sociale și ar fi fost mai consultați cu profesioniștii din domeniul sănătății publice și cu grupurile sociale.

Cenzura înăsprită într-un an de tranziție la putere – PCC a ținut cel de-al 20-lea Congres al Partidului în octombrie – a atenuat sensibilitatea oficialilor față de furia înfocat din societate față de îndurarea blocajelor și a testelor.

După protestele în masă împotriva restricțiilor COVID-19 din Belgia, Țările de Jos și Statele Unite, autoritățile chineze ar fi trebuit să fie conștiente de riscurile asociate cu măsurile stricte de carantină și izolare. Cu toate acestea, nu au existat dezbateri serioase despre politica COVID-19 în sfera publică din cauza cenzurii și supravegherii sporite.

Dacă Xi dorește dovezi suplimentare cu privire la pericolele pe care le-a luat-o, nu trebuie să caute mai departe decât după moartea recentă a lui Jiang. Fostul șef al PCC și președinte chinez a fost deplâns de mulți chinezi. Jiang nu era Hu Yaobang – de fapt, el a ajuns la putere în urma represiunii brutale împotriva protestelor din Piața Tiananmen. Cu toate acestea, mulți cred că a reprezentat o epocă trecută când China era percepută ca fiind relativ mai liberă și mai tolerantă față de opiniile diferite.

Ar trebui să fie clar pentru conducerea chineză până acum că este nerealist să sperăm să eliminați COVID-19 în totalitate prin blocări și teste repetate, având în vedere transmisibilitatea ridicată a variantei Omicron și numărul mare de cazuri asimptomatice.

Protestele recente în sine nu au afectat autoritatea politică a lui Xi, dar dacă acesta nu se adaptează, guvernul s-ar putea confrunta cu o reacție politică crescândă împotriva politicilor sale privind COVID-19. Există și o lecție mai largă și aici: manifestarea publică a furiei a trimis un semnal clar conducerii că dezbaterile de politică publică – unde sunt permise o serie de opinii – sunt vitale pentru a obține pulsul maselor. Este un motto pe care Xi însuși l-a subliniat de multe ori. Acum cunoaște riscurile de a nu pune acele cuvinte în acțiune.

Opiniile exprimate în acest articol sunt ale autorului și nu reflectă neapărat poziția editorială a Al Jazeera.

Sursa: www.aljazeera.com

articolul original.

Iohannis şi miniştrii săi se ascund în birouri. Dezinteresul guvernanţilor a crescut sub numele ”României educate”

3 December 2022 at 11:12
image

Politologul Cristian Preda, profesor universitar, consideră că cel mai important proiect prezentat de preşedintele Klaus Iohannis, „România Educată”, nu are sprijinul actorilor implicaţi în procesul de învăţământ pentru că cei care l-au realizat s-au limitat la un „limbaj birocratic” pe care profesorul îl remarcă şi la nivelul Ministerului Educaţiei şi al Inspectoratelor Şcolare judeţene. Preda afirmă că preşedintele Iohannis nu se bucură de sprijinul mediului academic sau al celui şcolar, el arătând că şeful statului „astăzi nu prea are amici – sigur, de formă, îl primesc la diverse ocazii festive, oamenii sunt politicoşi – dar nemulţumirea este enormă”.

Întrebat, în emisiunea Insider Politic, dacă după opt ani de când Klaus Iohannis a fost ales preşedinte România este mai educată, profesorul Cristian Preda răspunde negativ. 

„Nu. Din păcate, preşedintele Iohannis nu a reuşit să coaguleze o majoritate nici în universităţi, mediu pe care îl cunosc mai bine, nici în restul mediului, în licee sau în şcolile normale, care să susţină o schimbare în educaţie. Nu a ştiut cum să facă lucrul ăsta şi astăzi nu prea are amici – sigur, de formă, îl primesc la diverse ocazii festive, oamenii sunt politicoşi – dar nemulţumirea este enormă. Şi pentru că nimeni nu a înţeles ce vrea Klaus Iohannis, adică raportul după şapte ani sub titlul «România educată» nu era un raport lizibil, era un soi de raport birocratic, ceţos, care… nu se înţelege încotro vrei să o apuci”, a declarat Cristian Preda la Prima Tv, în emisiunea Insider Politic.

Preda remarcă lentoarea cu care se desfăşoară promisele reforme din sistemul de educaţie, dar şi „limbajul birocratic” folosit în ministerul de resort, în Inspectoratele Şcolare din judeţe, limbaj din cauza căruia mesajul legat de educaţie „nu a trecut” în societate, iar „oamenii nu ştiu cum va arăta şcoala de mâine”. 

„Pe de altă parte, există o încetineală semnificativă. Vedeţi, i-au trebuit şapte ani preşedintelui ca să facă raportul România educată, a promis că în trei luni are legile educaţiei pe masa Guvernului şi a trecut, de atunci, a trecut un an şi jumătate. Problema este că nu s-a întâmplat nici ceea ce eu m-am iluzionat, la un moment dat, că s-ar putea întâmpla, şi anume discutând realmente raportul prezentat în vara lui 2021 cu, de pildă universitarii din măcar cele mai importante 10 universităţi, discutând de asemenea cu cele mai bune licee din 10 oraşe mai din România, s-ar putea obţine un sprijin pentru câteva idei, pentru că sunt lucruri pe care şcoala le aşteaptă. M-am iluzionat că dacă cineva are răbdarea să facă acest lucru, s-ar putea obţine un asemenea sprijin. Nu s-a obţinut. Klaus Iohannis şi cei care l-au sprijinit, doamna Deca, fost consilier, astăzi ministră în locul lui Sorin Cîmpeanu, oamenii ăştia au preferat să ţină totul într-un registru strict birocratic, adică să folosească un limbaj la limita inteligibilităţii, al expertului care formalizează atât de mult lucrurile, încât nimeni dintre actori nu mai înţelege mare lucru”, adaugă Cristian Preda.

Cristian Preda subliniază, de asemenea, că, dacă înainte părinţii îşi încurajau copiii să plece să facă facultatea în străinătate, acum tot mai multe familii işi trimit copiii la licee din alte ţări. El arată că situaţia legată de reformele din educţaie este una regretabilă, mai ales în contextul în care preşedintele vine din acest sistem şi nu a promis o reformă în energie, ci una chiar în domeniul pe care îl cunoaşte. 

„Neîncrederea în sistem a ajuns atât de mare încât suntem într-un impas teribil şi în locul unei deschideri către vocile minţile, energiile reformiste, din licee, din şcoli  generale, din universităţi, Iohannis şi miniştrii săi se ascund în birouri şi nu produc nici măcar nişte texte lizibile, nici măcar nişte explicaţii. Senzaţia mea este că dezinteresul guvernanţilor a crescut sub acest nume generos al României educate”, mai afirmă profesorul Cristian Preda.

articolul original.

Spectacolul decepției

3 December 2022 at 08:48

Ca să ne ferim de surprize, de obicei antipatice, s-a inventat vorba înțeleaptă: "Nu mai există echipe mari și echipe mici" - și atunci, ce mai există? Răspund: există întâmplări! Să numim "întâmplări" surprizele cred că am câștiga în sănătatea mintală. A trăi surprizele ca întâmplări normale - ne-am scuti de multe decepții. Exagerez?

Când jocul punctelor e peste jocul propriu-zis

Nu se poate trăi un Mondial de fotbal fără decepții. Decepția e și un spectacol din marele balamuc la care ne supunem din 4 în 4 ani. Mondialul 2022 nu se poate spune că n-a avut scoruri de balamuc, ca joi seară, când Costa Rica a condus Germania și a urcat provizoriu în clasament lângă Japonia, care zguduia Spania...

Adevărul e că jocul punctelor în clasamente a fost mult mai pasionant decât jocul, fotbalul propriu-zis. Nu am fost niciodată de partea posomorâților, dar nu pot trece peste decepțiile mele de suporter sud-american al Braziliei și Argentinei și câteodată fan mexican.

Lupta cu adjectivele

Decepțiile nu m-au modificat, nu m-au adus în starea de exasperare aceea de a decide să mă las de fotbalul ăsta nenorocit. Nu mi-a trecut însă niciodată prin cap, în peste 60 de ani, să mă las de fotbalul ăsta capabil de asemenea prostii precum Coreea de Nord - Italia 1-0...

M-am zbătut printre adjective pentru a-mi trata toate dezamăgirile: le-am numit inconsecvente, naive, capricioase, aproximative, niciodată nu mi-am numit favoritele - imbecile, fotbaliștii mei preferați (De Bruyne, Lewa, Kane, Di Maria) idioți ca și mine.

Spectacolul decepției

Serbia mea naivă

Am trăit decepțiile fără furie. Nu e ușor. Nu ascund că mi-am consultat confrații competenți, nu mi-a fost penibil să fiu de acord cu ei. Înfricoșat că mi-aș pierde originalitatea. Ilie Dumitrescu ne-a explicat foarte clar de ce Lewa nu a putut face nimic. Am fost lângă Cristi Geambașu când descoperea monotonia "pasei înapoi" în tactica tristeților de azi. Ionuț Badea mi-a lăsat adjectivul "naiv" pentru defensiva "Serbiei mele".

Visul unei nopți de iarnă

M-a frapat paranteza lui Cătălin Țepelin: "Știți, eu țin cu Argentina" când a lansat subiectul arzător al demolării jucătorilor bătrâni, demolarea valorilor fiind un fenomen actual atât în cultura generală a lumii, cât și în fotbalul la zi. 

E cazul să recunosc că nu am crezut în revenirea Argentinei. Nu credeam că poate trece de Polonia și Mexic, după eșecul devastator cu Arabia Saudită. Și-acum cred că marea ei realizare a fost evitarea Franței în "optimi" și visez cam zburdalnic la o finală Messi - Mbappe pentru titlul de cel mai bun din lume.

Normal, aștept ca realitatea să mă contrazică. Aproape că e obligatoriu să vină decepția din pronostic. Decepția care nu o dată te înțelepțește, cu condiția să fii atent și fără vanitate.

articolul original.

Gh. Ivănescu. O poveste de iubire de odinioară (III)

3 December 2022 at 00:51

Asaltul amoros al tânărului asistent universitar de la Catedra de Limbă Română a lui Iorgu Iordan, continuă și în vacanță. Pe o foaie de hârtie îngălbenită de vreme, George îi scrie insensibilei tinere studente, cu creionul, misiva de mai jos. De această dată, expeditorul încearcă să detensioneze discursul prin trimiteri la realitățile mizere ale războiului (bombardamentele asupra Iașilor!), manifestând și o oarecare bravură juvenilă. Invitația la o „discuție peripatetică de filosofie” face parte din același arsenal al mijloacelor intelectuale de a‑și impresiona partenerea practicate de un personaj cunoscut dintr‑un roman din epocă al lui Camil Petrescu.

19 Iulie 1941

Mult stimată Domnișoară,

Fapte pe care probabil le bănuiești m‑au împiedicat să‑ți trimit pînă acum acest extras al meu pe care voiam să ți‑l dau chiar la sfîrșitul lunii Maiu. Îl primești acum dacă vei mai fi cumva în Iași. Cum te împaci (sau cum te‑ai împăcat) cu bombardamentele aeriene și cu alarmele? Eu văd că nu mă sinchisesc prea mult, deși mi se pare că am fost tot timpul în Iași și voi rămîne și de acum încolo.

Revista va apărea la 20 Septembrie, într‑o țară nouă și în alte condiții psihologice ale cetitorilor. Cît despre condițiile mele psihologice, cred că ele vor rămîne neschimbate. Dacă nu‑ți displace o discuție peripatetică de filosofie [Tăiat cu o linie: făcută după normele peripatetice ale lui Aristotel], ai putea să mă anunți într‑un fel oarecare.

Respectuoase sărutări de mînă.

G. Ivănescu

Pe aceeași pagină găsim ciorna unei scrisori, mai mult ca sigur neexediată, ca și cea de mai sus, în care suferințele geloziei ating dimensiuni atroce. Un presupus flirt nevinovat al fetei cu unul dintre colegi îi apare tânărului drept o catastrofă definitivă și iremediabilă:

21 Iulie 1941

Toată ființa mea se răscoală cînd îmi vine în minte scena în care te văd pe tine aplecîndu‑te spre el pentru a‑l întreba cine știe ce.

Simt o teribilă groază în tot trupul, care mă împinge parcă la cele mai pedepsitoare hotărîri.

Nu știu ce va fi, dar tare mă tem că de aici se va naște nefericirea întregii mele vieți și a vieții tale, dacă va fi să mă căsătoresc cu tine. Voiu rămînea oricînd cu inima îndurerată cînd îmi va veni în minte.

Frământările sufletești ale îndrăgostitului par să fi continuat întreaga vară a anului 1941, sporite și de absența din peisaj a domnișoarei Balan, plecată, poate, în vacanță. Dacă urmărim articolele și studiile de lingvistică românească publicate în această perioadă mai ales în „Buletinul Institutului de Filologie Română”, instituție întemeiată de profesorul său A. Philippide și de lingvistul Giorge Pascu, observăm că tânărul asistent universitar Ivănescu era extrem de antrenat în cercetările sale de specialitate (fonetică istorică, dialectologie, limbă literară), dar și în lecturi extinse și aprofundate de filosofie, teorie a culturii și teorie a limbajului. Dăruirea totală pentru știință intrase, pare‑se, în coliziune cu pasiunea pentru tânăra studentă, care sporea o dată cu trecerea timpului. Aceasta este impresia pe care ne‑o sugerează arhiva, care ne mai furnizează un bilet, scris „dintr‑o suflare” pe un petec de hârtie, poate expediat, poate nu. Cel mai probabil avem de a face cu un fragment dintr‑o scrisoare care nu ni s‑a păstrat în varianta „pe curat”. Din scrupul filologic, menționez că aici, ca și în toate piesele care au fost sau vor fi publicate, păstrez întocmai ortografia autorilor misivelor. Fidel normelor recomandate cândva de magistrul său A. Philippide, Ivănescu scrie constant cu î și sînt, pe când ceilalți protagoniști respectă deja regulile impuse la Academia Română de Sextil Pușcariu, adică â și sunt. Pentru conservarea „coloarei locale”, am păstrat și alte particularități grafice prezente în texte: apostroful, ne‑notarea „iot”-ului în cuvinte precum trebue, eri, forme precum aceia în loc de aceea etc. De dragul consecvenței și din respect pentru memoria profesorului meu, am păstrat și în textul meu regulile „vechii ortografii”.

Iată conținutul acestui bilețel, atestând o dureroasă ignorare a îndrăgostitului de către aleasa inimii sale.

7 Sept. 41

Viorica, Am dreptul să cred că tot ții la mine. Dacă este așa, cît de anormale îmi par cele două „întîlniri” (de fapt, neîntîlniri) ale noastre de eri și se azi.

N’ai vrut să‑mi dai nici măcar posibilitatea de a te saluta.

Misiva este nesemnată, ceea ce ne întărește presupunerea că nu a fost expediată. Este acum momentul să te informez, lector benevolens, că toate scrisorile care urmează ni s‑au păstrat în multiple variante manuscrise, pline de tăieri, ștersături și adăugiri marginale. Din fericire, pentru unele dintre ele, și anume cele mai ample, am găsit și câte o variantă „pe curat”, cu un scris cursiv, sigur și elegant, cu penița subțire și elegantă, „de sărbătoare”, a profesorului meu. Aceasta era, de altfel, „metoda” de redactare practicată de Ivănescu pentru tot ceea ce scria, inclusiv pentru textele cu caracter științific.

Revenind acum la „nôtre histoire d’amour d’autre fois”, reconstrucția documentară ne conduce la, pare‑se, prima scrisoare realmente expediată de George domnișoarei Viorica Balan. Avem aici de a face cu imperativa solicitare a unei întâlniri, cu precise indicații de timp și loc! Miile, poate zecile de mii de studenți filologi aparținând atâtor promoții care ne‑am perindat pe colina Copoului, nu avem cum să nu tresărim și să ne emoționăm recunoscând locuri și denumiri familiare. De exemplu, strada Toma Cozma, prima pe care o traversăm când, ieșind din clădirea principală a Universității, coborâm spre centrul orașului, este aceeași și se numea la fel și pe vremea bunicilor și străbunicilor noștri. A purtat mereu numele boierului care a ctitorit la începutul secolului al XIX‑lea biserica din preajmă.

Așa arăta odinioară biserica Toma Cozma, cea care dă numele cunoscutei străzi ieșene din apropierea Universității

Institutul de Filologie Română, care se numea deja „A. Philippide”, funcționa, se pare, la etajul al II‑lea al clădirii, în sala unde a fost mai recent Seminarul de Geometrie, după cum ne încredințează colegul Mircea Ciubotaru, cel mai bun cunoscător al istoriei Institutului nostru. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

articolul original.

Râde ciob de oală spartă

3 December 2022 at 00:50
image

Înfrângerea Germaniei în faţa Japoniei a fost un accident, cea a Spaniei în faţa aceluiaşi adversar este dubioasă.

Ultimele runde ale grupelor Campionatului Mondial de fotbal din Qatar au provocat discuţii. Discuţii şi despre fotbal, nu neapărat despre culorile curcubeului, văluri islamice sau patriotismul nurilor din Croaţia. Miercuri seara, de pildă, Franţa, cu calificarea în optimi asigurată, şi-a permis să-şi menajeze toţi titularii, cu excepţia lui Varane, în partida cu Tunisia. Logic, s-ar putea spune, fiindcă pe francezi îi putea aştepta Argentina în optimi. Dar profund imoral, în cel mai fericit caz, lipsit de fair-play. Până la urmă, planetele s-au aliniat bine pentru fair-play-ul „à la française”. Danemarca n-a făcut nicio brânză în faţa Australiei, iar Tunisia n-a putut beneficia de generozitatea franţuzească. Pe urmă, metoda asta de menajare nu e nouă în istoria Cupei Mondiale. Au practicat-o şi Olanda, şi Argentina, şi Spania, ba chiar şi ultima campioană la modă a fair-play-ului Germania. „Nu-i corect, mes amis? Dar Franţa este campioană mondială, nu stă în 11 jucători, fie ei Mbappé, Griezmann sau Rabiot”, ar fi spus selecţionerul Didier Deschamps. În realitate, acelaşi Deschamps i-a scos la luptă pe cei trei („şi alţii”) când a văzut că „e groasă, moncher”. Din fericire pentru orgoliul franţuzesc, tactica asta n-a avut urmări. Decât o ruşine mare cât Turnul Eiffel pentru trupa lui Deschamps.

A doua zi, altă minune: Japonia a învins Spania cu 2-1. Cam la fel cum a învins Germania în primă rundă. Aproape identic, 1-0 pentru pizmaşi la pauză, nişte schimbări inspirate ale selecţionerului nipon şi întoarcere de rezultat în câteva minute. Blaaat? Aşa spun românaşii, în frunte cu comentatorii TVR motivând că Spania, chipurile, ar vrut să evite Croaţia în optimi. O Croaţie care n-a strălucit în grupă, cu starurile îmbătrânite şi răsuflate gen Modric şi Perisic. Marocul a arătat mult mai bine decât mega-super-echipa lui Dalic, dar prejudecăţile sunt greu de urnit. Dacă s-ar fi inversat datele celor două minuni japoneze, pesemne că Germania ar fi fost cea acuzată de blat. În meciul cu „samuraii” Spania a menajat doar 2-3 titulari, cea mai mare gafă fiind introducerea pifanului Balde în locul rutinatului Jordi Alba pe flancul stâng al apărării, Balde fiind cel care a comis-o la golul egalizator. Spania a trăit periculos câteva momente, atâta timp cât Costa Rica a întors scorul cu Germania. Luis Enrique a făcut schimbări şi a forţat, chiar şi după ce nemţii au revenit. Reduta japoneză n-a putut fi răpusă pentru că doar pentru niponi victoria devenise un obiectiv vital.

Nu ne mirăm de obsesia noastră autohtonă. După atâta amar de ani, cu cooperative cu tot, blatul a devenit parte integrantă a gândirii microbistice româneşti. În fotbal, orice rezultat neaşteptat este blat, nu surpriză. Semnificativă este reacţia unei părţi a suporterilor Politehnicii Iaşi după victoria CSC Şelimbăr (antrenată de Claudiu Niculescu) în deplasare cu Miercurea Ciuc: „Mulţumim, Claudiu, că n-ai făcut blat cu ciucanii!”. Normalul e blatul, pentru altceva, e nevoie de săru'mâna.

Revenind la spanioli, nu ne miră scenaristica românească, dar şi nemţii fâlfâie aceleaşi poveşti cu evitarea Croaţiei. Uitând că Enrique a folosit aproape toţi jucătorii din primele două meciuri în meciul cu Japonia. Şi uitând, mai ales, că „blatul de supravieţuire” la Cupa Mondială e invenţie nemţească. Chiar aţi uitat, meine Herren, de Germania-Austria 1-0 în 1982? Când aţi scos, mârşăveşte, Algeria de la Cupa Mondială, mimând singurul rezultat care califica ambele naţiuni de limba germană? Repetăm, ceea ce ne miră este doar cine s-a nimerit să vorbească de rezultate strategice la Cupa Mondială! Înfrângerea Germaniei în faţa Japoniei a fost un accident. Cea a Spaniei în faţa aceluiaşi adversar este dubioasă. Râde ciob de oală spartă!

articolul original.

Spaniolii suspectați!

2 December 2022 at 13:09

Am prezis că nu vor exista surprize de proporții la CM din Qatar și îmi retrag cuvintele. Au apărut și e de așteptat să mai apară, dar cea mai mare s-a produs, adevărată bombă, pe 1 decembrie. 

Zi în care Japonia a învins Spania și, transformând-o pe Germania în victimă colaterală, a scos-o pe aceasta din competiție. Deși ea, câștigând cu Costa Rica, își făcuse treaba.

Finalul din grupa E a fost palpitant, nebun de-a binelea, de vreme ce câteva minute, cât Costa Rica a condus Germania cu 2-1, nu doar Germania era out, ci și Spania, două ex-campioane mondiale! Asta în condițiile în care outsiderul Japonia, locul 24 FIFA, le-a doborât pe favoritele Germania (11) și Spania (7) după un scenariu identic.

Să reconstituim: ambele învinse au deschis scorul, numai că niponii au triumfat de fiecare dată cu 2-1, ei întorcând rezultatul în reprizele secunde. Ba încă repede, pe parcursul a 8 minute cu nemții (75-83) și a 3 cu spaniolii (48-51). Foarte grăbiți, nu?

Supranumiți Samuraii Albaștri (culoarea tradițională a tricourilor), Nagatomo et Comp. au aplicat întocmai, la literă, principiul Yu din Bushido, codul samurailor, conform căruia aceștia trebuie să dea dovadă de Curaj Eroic. Și nu se poate spune că n-au dat.

Pe marginea eșecului suferit de ironizata Invincibila Armada continuă să se comenteze abundent și contradictoriu. Că mingea a depășit cu întreaga circumferință linia de fund înaintea golului 2 al asiaticilor, dar că, spre deosebire de noi, muritorii de rând, tehnologia VAR „a văzut” altceva și a validat golul lui Tanaka.

În altă ordine de idei, băieții lui Luis Enrique sunt arătați cu degetul, ori măcar suspectați, pe considerentul că n-ar fi vrut să egaleze joi seara, căci la 2-2 s-ar fi calificat Germania în dauna Japoniei la golaveraj. Spaniolii ar fi procedat așa, adică nesportiv, spre a evita partea de tablou cu Croația și, într-o fază superioară, cu Brazilia. Dar și, să o spunem direct, spre a scăpa de nemți, cotați întotdeauna ca adversari foarte periculoși.

Această abordare pare fantezistă, forțată, însă mai știi? Nu trebuie exclusă după ce, deranjat de transferul lui Lewandowski de la Bayern la Barcelona, Thomas Muller ar fi amenințat cu „Barca va plăti!”, iar relațiile dintre fotbalul german și cel spaniol s-ar fi răcit și mai tare.

Oricum, e o performanță rară aceea de a învinge două campioane mondiale, Germania din 2014, Spania din 2010, izbânzi pentru care selecționerului Hajime Moriyasu și elevilor săi li se cuvine o adâncă plecăciune. 

Spaniolii suspectați!

Spania - Japonia / Sursă foto: Guliver/Getty Images

N-ar strica să remarcăm însă că naționala Samurailor Albaștri nu-i chiar una de pe stradă. Probă că, dintre cei 16 jucători rulați joi, 8 au provenit din Bundesliga, 2 din Anglia și câte unul din Spania, Portugalia și Scoția, majoritatea fiind titulari la cluburile lor.

În general, valorile s-au egalizat într-atât în fotbalul actual, s-au nivelat, încât cine prinde o zi mai slabă riscă să piardă. Ori chiar pierde. Concluzia e că nimeni nu mai trebuie tratat de sus.

M-aș mai opri asupra unui ultim exemplu capabil să explice progresul înregistrat de japonezi. S-a întâmplat în secunda 58 a partidei cu ibericii, la cel dintâi atac al acestora, când Moriyasu a scos carnețelul purtat în buzunarul intern al sacoului (omul era la costum) și, tacticos, a notat ceva. 

Ăsta-i stilul japonezilor, poate și avantajul lor, că mereu mai au de învățat. Nu poate, sigur.

articolul original.

Nu-l mai cred pe Luis Enrique!

2 December 2022 at 08:52

Spania lui Lucho a părut joi o echipă spectatoare, nu o echipă care joacă pentru spectatori, cum ne spunea selecționerul La Roja

Mi-a plăcut Luis Enrique. Stilul lui, discursul, filosofia sa, unghiul din care privește jocul, jucătorii, mingea. Ideea de fotbal ca spectacol, fotbal și pentru spectatori, nu doar pentru rezultat. L-am crezut și la Barcelona, și la națională.

Mi-a plăcut Lucho până acum. Acest ultim meci al Spaniei m-a dezamăgit. Selecționerul ei, la fel de mult. Și nu îl mai cred, după 1-2 cu Japonia.

Nu îl cred când ne zice că nu a știut la mijlocul reprizei secunde că, timp de trei minute, La Roja era eliminată. „Dacă aș fi aflat, aș fi făcut infarct”, a afirmat el la conferință. 

Nu-l mai cred pe Luis Enrique!

Luis Enrique, foto: Imago

A știut, dar a rămas calm. Ce știa sigur era că nemții vor juca până la capăt și vor încerca să răstoarne scorul în fața costaricanilor, ceea ce au și făcut. Știa că ei nu renunță niciodată, chiar dacă jocul lor colectiv nu funcționează.

A spus că e nemulțumit de joc și de rezultat și că voia să câștige grupa. Din nou, nu îl cred, cel puțin la ultima parte a afirmației.

Rămâne un mister dacă a premeditat acest scenariu, al eșecului cu Japonia și al locului 2, dar cum să nu-l atragă un posibil traseu spre finală cu Maroc, Portugalia, Franța? Pare mai accesibil decât Croația, Brazilia, Argentina.

Multe detalii nu mi-au plăcut joi seară la Spania. Mai ales unul. După o primă repriză bună, în care niponii nu au găsit mingea, jucătorii săi i-au privit pasiv pe adversari, au stat prea departe de ei, i-au lăsat să șuteze, să centreze și să recentreze. 

Nu mai era Spania, era o echipă spectatoare, nu o echipă care joacă pentru spectatori.

Chiar și la 1-2, mai avea peste 40 de minute, cu tot cu prelungiri. Dar a lăsat impresia că putea să mai evolueze trei meciuri și tot n-ar fi pus în pericol poarta Japoniei. Domina ca și cum ar fi vrut să fie sigură că se termină 1-2. Deziluzia Roja.

articolul original.

China şi „stabilitatea socială”

2 December 2022 at 00:52
image

China are o frumoasă tradiţie: în timpul aşa-zisei „revoluţii culturale”, fotografiile „duşmanilor poporului” erau lipite pe toţi pereţii şi pe toate gardurile. Regimul a reuşit să insufle teama de decădere socială, eficient şi pervers mijloc de coerciţie. Aşa stând lucrurile, orice mişcare de protest împotriva dictaturii partinice este un act de mare curaj.

Regimurile dictatoriale au obsesia secretului de stat. E vorba, în fapt, de o strategie menită a stopa difuzarea oricărei informaţii care nu este pe placul puterii. Despre multe evenimente, adesea teribile, care s-au petrecut în ţările comuniste s-a aflat în lumea liberă cu mare întârziere, iar de unele nu s-a ştiut decât după ce dictaturile s-au prăbuşit. Cum să interpretăm ştirile care ne vin acum, parcă printr-o perdea de ceaţă, din China? Sunt ele dătătoare de speranţă sau reprezintă un fenomen marginal şi trecător? Ce contează, spun unii, câteva mii de protestatari la o populaţie de un miliard şi patru sute de milioane? Pusă în aceşti termeni, lupta dusă de un Soljeniţîn, de un Havel, de un Walesa, de un Paul Goma ar fi fost inutilă. Dar n-a fost. Dimpotrivă.

Cu China, istoria se repetă. Vreme de decenii, personalităţi culturale occidentale de prim rang şi-au exprimat admiraţia faţă de Uniunea Sovietică şi faţă de măreţele ei realizări. Lista e foarte lungă, de la Romain Rolland, la George Bernard Shaw şi de la Aragon, la Sartre. Când au început să fie dezvăluite lucruri atroce din Gulag, când s-a văzut că societatea sovietică era anchilozată şi sufocată de birocraţie, când propaganda Kremlinului a obosit, intelectualii progresişti din Occident s-au orientat către China şi către Cuba, ţări în care credeau că regăsesc puritatea proiectului comunist. Maoismul a generat o adevărată epidemie, făcând ravagii mai ales în rândul tinerilor din universităţile vestice. Când şi mitul lui Mao s-a prăbuşit („Mao, cel mai mare criminal din istorie”, era scris acum câţiva ani pe coperta revistei „L’Obs”), China a continuat să fascineze, graţie reuşitelor ei economice. Cum le-a obţinut, e altă poveste: a furat zdravăn tehnologie occidentală, a dispus - şi dispune - de resurse materiale şi umane practic nelimitate. Că avem a face cu o dictatură nemiloasă nu pare să deranjeze multă lume. Când ai o discuţie cu cineva şi îi spui că regimul chinez e un regim comunist autoritar ţi se răspunde cam aşa: „Totuşi, nu, China e altceva”. Era răspunsul standard şi în anii ’60 -’70 ai secolului trecut, când te încumetai să vorbeşti de rău China comunistă. Or, China a rămas comunistă şi, dacă îşi datorează prosperitatea aplicării în economie a principiilor mult hulitului capitalism, drepturile omului continuă să fie încălcate în mod brutal.

Pandemia a pus şi mai clar în evidenţă funcţionarea sistemului. După ce au ascuns existenţa virusului, autorităţile au aplicat politica numită „zero covid”, ceea ce a echivalat pur şi simplu cu ţinerea populaţiei sub teroare. Politica este aplicată şi astăzi, puterea de la Pekin minţind cu neruşinare şi pretinzând că pandemia continuă să facă ravagii în lume, inclusiv la… Campionatul mondial de fotbal, unde - vedem cu toţii - spectatorii nu poartă măşti. Cum este posibilă ţinerea în frâu a acestei uriaşe populaţii? În bună parte, graţie tehnologiilor moderne, în care China a investit masiv. Reţelele de comunicare au devenit reţele de supraveghere şi intimidare a cetăţenilor.

O descriere a acestei situaţii ce atinge dimensiuni halucinante am aflat în proaspăt apăruta carte a lui Thierry Wolton intitulată Noile drumuri ale servituţilor noastre (editura Grasset). Fără să nege avantajele şi facilităţile pe care le oferă internetul, cartea avertizează asupra pericolelor la care se expun societăţile democratice. În China, aşadar, avem a face cu o poliţie cibernetică permanent în stare de veghe, care cenzurează tot ce nu corespunde „liniei” oficiale. Chiar şi occidentalii, de frică - desigur - să nu îşi afecteze interesele economice, se supun normelor drastice impuse de Partidul comunist chinez. „Reţeaua celestă”, cum o numeşte partidul, este ochiul ce veghează asupra Chinei şi care trebuie să asigure „stabilitatea socială”. Pe teritoriul naţional sunt montate patru sute de milioane (!) de camere video de supraveghere. „Recunoaşterea facială” a ajuns să fie un criteriu decisiv. Doar dacă eşti „recunoscut facial” poţi obţine un bilet la transportul în comun, poţi face cumpărături la supermarket, poţi intra în posesia celor 60 de centimetri de hârtie igienică autorizate în toaletele din Templul ceresc din Pekin. În şcoli camerele video supraveghează toate activităţile. Elevilor li se distribuie stilouri conectate, ce permit profesorilor să corecteze lucrările elevilor în timp real, dar îngăduie totodată ca tot ce îşi notează elevii să fie controlat. Înregistrarea facială, plus celelalte urme lăsate de cardurile bancare, de livrările la domiciliu, de cardurile de fidelitate, plus conţinutul dosarelor medicale etc. - toate astea formează un ansamblu de date care îi „fişează” pe toţi cetăţenii. Chinezii lucrează acum la un sistem care să detecteze posibilele comportamente „anormale” ce ameninţă „stabilitatea socială”. Există de altfel sistemul de „fiabilitate socială” prin care sunt recompensaţi cei merituoşi: sunt aşa-numitele „credite sociale”, iar dacă pierzi puncte din aceste „credite sociale” rişti diverse sancţiuni - nu poţi candida pentru funcţii oficiale, ţi se aplică restricţii sau chiar interdicţii bancare, nu mai poţi călători cu avionul sau cu trenul de mare viteză etc. E suficient să treci strada printr-un loc nepermis şi fotografia ta va apărea imediat pe ecranele din oraş: eşti, nu-i aşa, pe cale să devii un paria. China are o frumoasă tradiţie în acest sens: în timpul aşa-zisei „revoluţii culturale”, fotografiile „duşmanilor poporului” erau lipite pe toţi pereţii şi pe toate gardurile. Regimul a reuşit să insufle teama de decădere socială, eficient şi pervers mijloc de coerciţie.

Aşa stând lucrurile, orice mişcare de protest împotriva dictaturii partinice este un act de mare curaj.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor

articolul original.
❌