ACTUALITATE
🔒
Au fost publicate stiri noi. Click aici pentru a le afisa.
Ieri — 4 October 2022Ultimele Stiri

Firmă din Dâmbovița a importat ilegal deșeuri periculoase

4 October 2022 at 05:04
image

Invitata celui de-al doilea episod din sezonul II al podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, este o figură de prim plan a teatrului românesc, actrița Emilia Popescu. Veți afla de ce cariera sa stă sub zodia iubirii pe care i-a purtat-o Olga Tudorache și sub semnul mentoratului lui Florian Pittiș, cum a contat, pentru cele aproape patru decenii de scenă deschisă, rolul din Moromeții, alături de Victor Rebengiuc, ce sacrificii a presupus viața dintre Bulandra și Național și care au fost costurile nemeritate pentru eticheta de actriță de comedie, care s-a clasicizat în ciuda faptului că Emilia Popescu a tins către definiția „actorului total” și a performat în dramă și în film în egală măsură.

Emilia Popescu analizează într-un dialog cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, radiografia societății contemporane românești, demitizând falsele conflicte dintre operatorii de stat și cei privați, expunând culpa autorităților în crearea acestor rupturi în lumea culturală, și evaluând decadența unor instituții canonice pentru promovarea culturii române, precum ICR. Despre reformele necesare dar neîntâmplate încă în domeniul Culturii, și despre educarea culturală a unui public care nu moare dacă nu are acces la Cultură, aflați mai multe din mărturiile Emiliei Popescu în podcastul Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

Interviul poate fi ascultat integral accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=5tSHMG9YT5A

Despre un UNATC tot mai aglomerat și despre pedagogii-profesioniști care nu sunt la catedră: „Poate e o chestiune depășită pentru tinerii de azi să ai modele!”

Ionuț Vulpescu: Bună ziua! Astăzi, la Avangarda, am bucuria să o am invitată pe actrița Emilia Popescu! Emilia, mulțumesc mult că ai acceptat invitația mea.
Emilia Popescu: Bună ziua! Mulțumesc, mulțumesc de invitație!

I.V.: Ne-am regăsit la sfârșitul lui iunie, începutul lui iulie, la Gala UNATC. Am fost amândoi în diverse jurii la Gală. Tu ai terminat UNATC în 1988!
E.P.: Demult!

I.V.: În preajma Revoluției, ca să cităm un roman… Ce s-a întâmplat? Cum regăsești UNATC între momentul în care ai terminat, 1988, și 2022?
E.P.: Aoleu! Nici nu știu…. ce comparație pot să fac? Prima diferență este aglomerația!

I.V.: Multă lume!
E.P.: Foarte populat, mult prea populat! A doua diferență: profesorii. Unii sunt colegi de-ai mei, dar sunt puțini din generația mea, destul de puțini care și profesează și sunt profesori. După părerea mea, e important să îți faci și meseria de regizor, de actor, și de pedagog! Cumva, să fii și un tip de model pentru studentul tău. Să poți, atunci când explici, când lucrezi, să îl și vadă pe profesor cum aplică ceea ce lor le explică. Și e important să fii și bun; poate tinerii de azi nu își iau modele, poate este o chestie depășită să ai modele, deși asta nu se predă, cu asta te naști. Când vrei să te uiți către cineva mai sus, sau ai aspirații, automat te uiți și către oameni, nu numai așa, ai un ideal, și…

I.V.: Niște concepte!
E.P.: Exact! Poate nu se mai poartă, dar, în principiu, dacă ai în fața ta o personalitate, nu are cum să îți facă decât bine. Cred că școlii poate îi lipsesc tipul ăsta de personalități: pot să fie pedagogi foarte buni, și erau pedagogi foarte buni care nu erau profesori la școală. În general se făcea pregătire pentru intrarea în școală: Mihaela Juvara, era soția domnului Valeriu Moisescu, Nicolae Iliescu… erau actori, în teatrele lor, și celebrii preparatori.

I.V: Petrică Gheorghiu…
E.P: Petrică Gheorghiu! Da, oameni care niciodată nu au fost la facultate. Se și știa: „Tu ai făcut cu Petrică, tu ai făcut cu Michetaș!” Astea sunt diferențele pe care le observ. Mult prea multe posturi! Gândește-te că eram opt sau șapte, și chiar și din cei opt sau șapte, se pierdea câte unul pe drum. Sau doi.

Admiterea la Teatru: „Era un abonament! Dădeau a șaptea, a opta oară!”

I.V.: Eu am avut mai mulți actori invitați și îmi face o deosebită plăcere să am invitați nume mari ale scenei românești, și mereu îi întrebam: câți ați fost în anul în care ați dat admitere? În anul tău câți erați?
E.P.: Au fost șapte și pe urmă s-a suplimentat un loc la fete, deci opt. Cât candidați au fost pe loc? Nu mai știu, mulți, mulți… nu mai știu…. o sută? Mulți! Erau unii cu abonament, dădeau a șaptea oară, a opta oară, aveau deja servicii! Aveau familii! Își luau concedii în perioada examenului. Stăteau la București, veneau la examen.

I.V.: Alexandru Bindea mi-a zis că a intrat în al nouălea an!
E.P.: Da, da!

I.V.: Tu ai terminat în 1988 la clasa profesorilor Florin Zamfirescu și Olga Tudorache. Doi profesori importanți și două nume mari!
E.P.: Iluștri!

I.V.: Ai și spus undeva că faptul că ai terminat la clasa Olgăi Tudorache și faptul că ai lucrat cu ea a fost Oscarul vieții tale.
E.P.: Așa a fost!

Colaborarea cu Olga Tudorache, Premiul Suprem din cariera Emiliei Popescu

I.V.: De ce a fost Oscarul vieții tale? Ai mai fi vrut să câștigi și alte premii? Sau acesta e premiul cel mare?
E.P.: Mi s-a părut premiul suprem. Mai am un premiu, de la domnul Ciulei. În primul rând pentru că am intrat din prima, la 18 ani, la clasa doamnei Olga Tudorache, și pentru că m-a iubit. M-a susținut și după aceea. O mai întrebam, mă mai plângeam, îmi spunea: „e bine, mergi, mergi așa că e bine!” Am simțit-o că m-a iubit! Și intrarea la facultate, la 18 ani, din primul foc, la doamna Olga Tudorache, în 1984, peste asta, nu am ce. Am zis Oscarul pentru că e cel mai renumit, să știe lumea la ce mă refer. Peste asta, nu se poate. Jur!

I.V.: Deci faptul că te-a iubit!
E.P.: Prima chestie este că am intrat, la admitere, la 18 ani, la Olga Tudorache!

I.V.: Din primul an!
E.P.: Din primul foc, eram cea mai mică din școală.

Emilia Popescu: „Tata nu ar fi vorbit niciodată pentru mine!”

I.V.: O să te întreb despre familia ta, pentru că ai o familie de artiști – cred că tatăl tău te-a păcălit!
E.P.: Aoleu, aoleu! Ce săpături ai făcut!

I.V.: Te-a păcălit că a vorbit cu Rectorul de atunci, cu dl. Octavian Cotescu, și că trebuie să stai liniștită, că nu o să ai nicio problemă la examen. Ți-a afectat starea de spirit?
E.P.: Da!!!!

I.V.: Cum?
E.P.: Bună!

I.V.: Adică ai mers lin.
E.P.: Bineînțeles!

I.V.: Și te-ai supărat după aceea când ți-ai dat seama că te-a păcălit?
E.P.: Nu știam ce să cred, dacă m-a mințit atunci când mi-a zis că m-a păcălit, sau chiar vorbise. Nu știam ce să cred. A zis: „Lasă că o să vorbesc!”. Știu că m-am dus la domnul Gelu Colceag, domnul Cotescu lucra mult cu el – era asistentul lui Gelu Colceag – și îl știam. Îl știa tata pe Gelu și a zis: „Hai să o vezi un pic pe fii-mea!” Și țin minte că m-am dus la Gelu să mă vadă într-o cabină la teatru, la Sala Icoanei, de la Bulandra, dar nu mă gândeam. Nu mi-ar fi trecut prin cap vreodată că o să ajung acolo. Și nu mai știu ce mi-a zis el, era foarte blând așa, nu voia să îți dea în cap să zică „mai stai”, sau „nu e bine”. Nu m-a descurajat, dar țin minte că am fost la el și după aceea tot îl întrebam: „Tata, dar ai vorbit? Ai vorbit?” „Am vorbit, tu să te duci liniștită!” Și nu știu cum am avut așa încredere în el, pentru că tata era foarte timid și nu ar fi vorbit niciodată. Nu ar fi vorbit.

I.V.: Atunci l-ai crezut!
E.P.: Da, pentru că aveam nevoie să cred asta! Pentru că erau niște nume care au dat în anul ăla și am zis că mă cam duc degeaba. Nu le voi spune, că suntem colege, dar ele nu au intrat, am intrat eu. Nume mari. Și am zis: „la ce mă duc?”

I.V.: Și te-ai dus.
E.P.: Și am intrat, da!

Emilia Popescu, Ilinca din Moromeții, la finalul anului I de studenție. Un succes prematur? „Se simțea ca primul rol la Hollywood!”

I.V. Ai jucat, ai avut un prim rol, în timpul facultății, când ai jucat în Moromeții!
E.P.: 19 ani!

I.V.: Moromeții a avut premiera – l-am avut invitat pe domnul Victor Rebengiuc, l-am avut pe Ilie Moromete aici, partener de discuție, la Avangarda – în 1987, atunci a fost lansat filmul lui Stere Gulea.
E.P.: Da, în 1987 a fost premiera. Noi am filmat în vara lui 1985.

I.V.: Deci imediat ce ai intrat la facultate!
E.P.: Eram la finalul anului I, în august, 1985. Atunci a murit și domnul Cotescu. În vara aceea erau ani grei. Se găsea greu de mâncare. Noi am filmat în satul Talpa – poate ți-a povestit domnul Victor…

I.V.: În Teleorman!
E.P.: Făcea naveta la București, ne mai aducea și de mâncare! Dânsul mai gătea! „Hai că ți-am adus o varză, hai că nu știu ce…” Mai mâncam pe la țărani pe acolo, ce aveau… Foarte greu! Noi am stat acolo, o lună, o lună și jumătate, habar nu am… Greu, greu! Și am mai filmat pe parcurs, nu numai în vară. Știu că se făcuse și un pic mai rece, dar bine… nu ne păsa! Mizerie, nu aveai apă la hotel, noi filmam desculți, în țărână… Nicio problemă. Luasem primul rol la Hollywood, la mine totul se simțea altfel.

Victor Rebengiuc: „Ia-o pe asta mică!”

I.V.: Erai studentă și actriță importantă în același timp!
E.P.: Doamne ferește! Cu domnul Victor! Eu l-am avut în primul an pe Florian Pittiș. Florin Zamfirescu a venit în anul II, semestrul II. Deci un an jumate am fost cu Moțu Pittiș. Și el, la examene, era foarte mândru că e la școală, că e profesor, și îi aducea: pe doamna Gina, pe domnul Victor Rebengiuc, pe Irina Petrescu, îi aducea să ne vadă la examen. „Uite, studenții mei!” Și domnul Victor m-a văzut atunci, și i-a zis lui Stere Gulea că „De unde să mă știe?” „Ia-o pe asta mică, uite, una, alta…” și așa m-a luat! Nu știu de ce am zis asta… A, apropos de Moromeții, de la Moțu mi s-a tras că am jucat în Moromeții. Domnul Victor mă știa! Eram la școală, au venit oamenii ăștia, Moțu mă lăuda tot timpul, am făcut film, dar eu spun asta nu pentru că eram îngâmfată, ci pentru că eram într-o zonă halucinantă, greu de crezut că se întâmplă! Era un frig, iarna, trebuia să jucăm scene, stăteam cu cojoacele pe noi, dar absolut nimic nu conta! Asta și pentru că eram foarte tineri, ca și copiii noștri acum!

I.V.: Și faptul că ai jucat-o pe Ilinca în Moromeții și faptul că erai studentă atunci, a schimbat cumva felul în care te priveau colegii? Sau profesorii?
E.P.: Nu, nu!

I.V.: Nu a contat asta!
E.P.: Nu! În primul rând, premiera a avut loc în 1987, în 1988 deja intram la Casandra, să lucrăm ca niște adevărați actori… nu! Pe vremea aia, eram foarte bucuroși unii de ceilalți. Se dădeau multe probe, țin minte, și toată lumea mergea la probe la film, și ne bucuram când cineva lua un rol într-un film. Ne bucuram!

Dispariția solidarității între actori: „Puțină lume se duce să își vadă colegii. Prima scuză e că joacă ei foarte mult! Face parte din meserie să vezi!”

I.V.: Era o bucurie! Era o solidaritate mai mare a breslei decât este azi? Era un spirit comun? O adeziune la ceva care vă lega, ca promoție, ca generație?
E.P.: Cred că da! Să știi că problemele erau la fel. Acolo unde era invidie, era invidie atunci, ca și acum, cum va fi întotdeauna, nedreptăți și așa mai departe au fost tot timpul, și vor fi, dar fiind mai puțini, ne cunoșteam mai bine, și diferența față de ce e acum e că aveam aspirații. Îți doreai și era atât de important să îți faci meseria! Era o vocație! Și nu doreai nimic altceva decât să faci această meserie, indiferent de greutăți, de piedici, de așteptări, de timpul de așteptare. Era un ideal. Oamenii aveau visuri, doreau să facă teatru. Se mergea foarte mult la spectacolele celorlalți. Nu mai e așa acum. Sunt puțini. Puțină lume se duce să își vadă colegii. Prima scuză e că joacă ei foarte mult.

Emilia Popescu, parte dintr-o generație timidă în a cere lucruri, departe de mania proiectelor

I.V.: De ce s-a pierdut asta? De ce crezi că s-a pierdut curiozitatea aceasta și, în același timp, o formă de solidaritate? A vedea jucând pe prietenul tău, pe colegul tău…
E.P.: Nici nu știu dacă e solidaritate. Poate fi și solidaritate. Face parte și asta din meserie, Ionuț! Să vezi! Din dragoste, că pe unii îi iubesc mai mult, pe alții mai puțin, pe unii îi respect, pe alții nu îi respect, sau nu țin la ei, de respectat trebuie să îi respecți pe toți. Dar face parte din meserie să vezi! Să cunoști opera unui regizor, a unui actor. Să știi cum să te raportezi la ele. Ce s-a schimbat fundamental acum față de atunci este faptul că noi atunci așteptam să fim distribuiți. Nu era chestia aceasta care e acum: „am un proiect”. Cumva, generația mea e mai timidă în a cere lucruri. „Am auzit că o să vină Ducu Darie să monteze!” „Vine domnul Ciulei, oare o să ne ia și pe noi?” „S-a pus la avizier!” Când se punea la avizier era ceva ce nici nu îți imaginai!
I.V.: Premiul!

Ce înseamnă a fi actor în timpuri care nu mai sunt pentru vocație? Conflictul dintre generații: „Nu e mare șmecherie că ești la Național sau ai jucat la Bulandra!”

E.P.: Cred că cei de acum nu ne pot înțelege, cred că ne-ar considera vetuști și desueți. „Bine, mă!” Chiar dacă câștigă un casting, chiar dacă joacă de foarte tineri, nu știu dacă sentimentul este atât de amplu. Și nici nu e de judecat pentru că timpurile nu sunt aceleași. Timpurile nu sunt pentru vocație. Cine reușește totuși să facă ceva din vocație și să păstreze drum e diferit. Procentul a scăzut mult. E foarte mic procentul! Nu poți nici să îi acuzi pe copii. Și simțirea, și personalitățile acestor vremuri sunt fix ca vremurile. Atâta e, atâta simțim, atâtea putem să simțim. Acum vine un copil tânăr, cum sunt copiii ăștia minunați, pe care nu îi vede lumea, dar eu i-am cunoscut, care pot fi studenți la actorie sau la regie, și spun: „Lasă-ne! Mare șmecherie că ai jucat la Național!”

I.V.: Sau că ai făcut un rol în Moromeții!
E.P.: Sau că joci la Bulandra. „Așa, și? Naționalul și Bulandra ce sunt? Ce-i, mă?” Și te retragi, că nu faci față, n-ai cum să combați. Pentru că și dreptul de a fi obraznic, dreptul de a răspunde, e un drept care se câștigă, prin operă! Dumneata ce ai făcut? Ok. Te respect, acum poți să vorbești. Mai întâi tăcem, vedem, facem și mai apoi avem dreptul să contestăm.

I.V.: Dacă ai o biografie care să îți permită să contești…. altfel…
E.P.: Știi că acestea sunt timpurile care se contestă.

I.V.: Tu ai spus: că se contestă „fără a se propune ceva în loc, de cele mai multe ori”.
E.P.: A, nu, niciodată!

Un deschizător de uși, mentorul unei generații răsfățate: Florian Pittiș

I.V.: Am vorbit de Florin Zamfirescu, de Olga Tudorache, de Liviu Ciulei, de Florian Pittiș, de Octavian Pittiș, sunt oameni cu care ai lucrat, ți-au fost profesori, mentori, colegi. Care ar fi totuși omul care te-a schimbat radical, întâlnirea destinală a Emiliei Popescu?
E.P.: Moțu Pittiș.

I.V.: Florian Pittiș!
E.P.: Dar au fost mai multe, știi, nu poți să spui unul singur, pentru că meseria asta se face în etape, e pe vârste, și e foarte important să ai noroc să fie cineva la vârsta potrivită, să te pună la locul tău, din momentul acela. Și dacă nu e, asta e! Deci nu pot să spun că el a fost pe toată viața de până acum, dar el a fost cel mai important, pentru că el m-a dus în locul cel mai fabulos care era atunci Teatrul Bulandra. Și pe ușa din față, și cu roluri mari, și cu oamenii aceia care îmi deveneau colegi, cu colegii mei de generație. Eram tânăra generație – am fost extrem de protejați, extrem de iubiți, extrem de răsfățați! Și foarte împreună! Adică generația din ’56, generația de aur, au plecat toți la Craiova! Acum, poate nu am fost toți în aceeași clasă, dar am venit vreo zece în ’90, eu eram din ’88, eu nici nu am dat concurs la domnul Ciulei, eu eram deja! Ei au dat concurs!

I.V.: Școala după facultate. Imediat după facultate te-ai angajat!
E.P.: M-a angajat domnul Besoiu, da.

Emilia Popescu: „Jucam pentru mineri!”

I.V.: Te-a angajat domnul Besoiu la Bulandra.
E.P.: Atât ne-a ajutat pe toți, toți tinerii, toți copiii, fiind la Petroșani, tot timpul vorbea: „Lăsați-o, că trebuie să punem un spectacol” etc. Acolo era foarte dificil, aveam și o directoare minunată, mama actorului Marius Stănescu, minunată! Dar autoritățile deveneau crâncene cumva, ne urmăreau, nu ne lăsau să ieșim din oraș, ne puneau să jucăm tot felul, pentru mineri, când ieșeau din șut, între două șuturi, aveai o oră liberă, repede spectacolul, pentru ei, să nu plece la București, și după 1989, când deja aveam un an și jumătate de când jucam la Bulandra, că am jucat din anul patru la facultate, a făcut tot posibilul și m-a adus. Apoi au fost posturi scoase la concurs, și au dat toți colegii mei concurs și au intrat toți.

I.V.: Și ai stat la Bulandra douăzeci de ani!
E.P.: Nu am stat la Bulandra douăzeci de ani – uneori și acum mai zic „la noi la teatru”…

I.V.: Vreo cincisprezece!
E.P.: Da, până în 2002.

I.V.: Știu că te vedeam. Eram în facultate!
E.P.: Da?

I.V.: În anii ’90, jucai în „Cafeneaua”, alături de Horațiu Mălăele!
E.P.: Da, 25 de ani!

I.V.: Unul dintre cele mai longevive spectacole!
E.P.: Cu sala arhiplină!

I.V.: Da, la Izvor!
E.P.: În anii ’96!

I.V.: ’96-’97, pe acolo! Nu e întâmplător că ai vorbit despre Teatrul Bulandra. Acolo a fost și IATC-ul până la cutremur.
E.P.: Da!

Pittiș se angajase electrician la Bulandra: orice, numai să vadă spectacolele

I.V.: Era o legătura foarte interesantă între Institut și Teatru!
E.P.: Coborau….

I.V.: Coborau, acolo era laboratorul. Învățat partea de teorie, după care te duceai și jucai.
E.P.: Și jucai sau te uitai, că erau toți studenți.

I.V.: Era relația dintre Institut și Bulandra, un capitol important din istoria teatrului românesc contemporan. După cutremur Institutul s-a mutat.
E.P.: Parcă a fost și la Național o perioadă.

I.V.: După 1977 s-a mutat.
E.P.: Da, dar acolo toată generația aceasta, a lui Horațiu, care se duceau și pur și simplu locuiau acolo, că se duceau și vedeau O scrisoare pierdută și D`ale Carnavalului, de patru sute de ori, o știau pe din afară, și Moțu văzuse spectacolele. Moțu la început fusese electrician în Teatrul Bulandra. S-a angajat numai să fie acolo și știa toate spectacolele pe dinafară.

25 de ani alături de Horațiu Mălăele pe scenă: „Am repetat și în ultimul an. Asta îți intră în sânge!”

I.V.: Era ceva liturgic și unic. Ceva mai mult decât teatru.
E.P.: Acel spirit s-a transmis. Un tip de profesionalism care îți intră în sânge, pe care, dacă nu îl practici, dacă pleci de acolo, sau dacă mergi în altă parte, e foarte greu să te adaptezi. Un profesionalism unic. Să nu strici nimic, să ai totul în literă de lege, în ceea ce înseamnă felul în care pornește un spectacol. Când zicem că s-a stricat spectacolul, actorii uită, adaugă, nu sunt stricți în ceea ce s-a construit, și nu în sensul bun – că întotdeauna sunt seri în care îmbogățești, dar sunt seri în care uiți, și pentru asta cel mai important este să repeți tot timpul, înainte de fiecare spectacol. Tot timpul. Noi am repetat cu Horațiu și în ultimul an, în al douăzeci și cincilea an, repetam înainte. Tot. Asta îți intră în sânge. Când nu faci asta, în altă parte unde sunt oameni care nu vor să facă asta, e foarte dificil.

Teatrul, o vocație între Dumnezeu și partener

I.V.: Care e secretul care îl face pe un actor mare, foarte mare? Memoria, felul în care joacă, maniera în care repetă, care e combinația ideală?
E.P.: Nu! Un actor foarte mare, unic, irepetabil, îl face Dumnezeu cu talentul lui, și un soi de intuiție scenică extraordinară. Pe urmă, ca să îl menții îți trebuie acest tip de disciplină, un mod de a gândi, și când spun mod de a gândi, ca să fie mai concret, teatrul înseamnă partener. Teatrul te modifică. Cum te modifică de la scenă la scenă și cum modifici partenerul. Acest tip de relaționare cu meseria și disciplina de a păstra totul și de a te menține, în formă fizică și mentală, te ajută, duce la longevitatea unei cariere de excepție. Dacă nu e de excepție, te ajută aceste lucruri, tot așa, să fii de folos, să fii bun, în tot ceea ce faci, menținându-ți un tip de respect față de meserie. E un tip de respect. Că au trecut nu știu câți ani, că știm spectacolul, că l-am jucat de patru mii de ori… ei bine, toată această recapitulare, e ca și când dacă spui Tatăl nostru astăzi, nu are sens să îl mai spui și joia următoare, că l-ai mai zis.

I.V.: Trebuie să îl spui în fiecare zi! Spui că partenerul tău ideal a fost Florian Pittiș.
E.P.: Nu, tu m-ai întrebat cine a fost cel mai important ca destin.

De la fetiță la rol de femeie: Poveste de iarnă, maturizarea Emiliei Popescu

I.V.: Da!
E.P.: Cel care a fost piatra de temelie a destinului meu artistic este Moțu Pittiș. După care au pus temelie domnul Ciulei, Ducu, care m-a trecut de la fetițe la rol de femeie, în Poveste de iarnă – era un prag, nu mai eram fetița zăpăcită; apoi doamna Cătălina Buzoianu, altă etapă, când am făcut un rol la care nu s-ar fi gândit nimeni niciodată – Marlene Dietrich în piesa Marlene.

I.V.: Era la Comedie!
E.P.: Deja mă mutasem la Comedie, da!

I.V.: În anii 2000.
E.P.: Da, 2002-2003!

I.V.: De ce ai plecat de la Bulandra?
E.P.: Erau niște timpi morți.

I.V.: Și ai rămas la Comedie de douăzeci de ani!
E.P.: Da!
I.V.: Dar pentru că tot vorbim de Comedie. Tu ai făcut și roluri în filme… și foarte populare!
E.P.: Ei, m-am oprit, dar alea pe care le-am făcut sunt foarte populare și foarte vechi!

„După Revoluție s-au schimbat timpurile, nu oamenii.” Eticheta de actriță de comedie a fost un defavor?

I.V.: Erau comedii, la sfârșitul anilor ’80, începutul anilor ’90. Spui undeva că după Revoluție, faptul că s-a schimbat paradigma, inclusiv regizorală, când s-a propus alt tip de scenariu, altă realitate socială, o altă Românie – căzuse o lume, se schimbase o lume! – faptul că ai jucat comedie nu te-a propus cumva în viziunea lor? Era o anumită incompatibilitate între realitatea românească a anilor ’90 și 2000 și ceea ce tu ai jucat înainte? A contat asta?
E.P.: Era o incompatibilitate din punct de vedere al viziunii regizorale, al celor care făceau film. Se schimbase lumea în jurul nostru, dar oamenii erau la fel! Și aveau nevoie și de comedie! Ei nu au făcut filme în funcție de nevoile societății. Au făcut filme că au văzut că se pot exprima astfel, au văzut că asta prinde foarte bine la festivaluri, în afară, să poți exprima o anumită paradigmă – eram exotici pentru cei de afară – să prezinți mocirla, răul, o anumită zonă, neagră, gri, coruptă, și așa mai departe. Știm ce filme s-au făcut, și da, a contat foarte mult această imagine a mea de actriță de comedie, așa cum au catalogat. Plus că mai încolo nu au avut niciun fel de curiozitate…

I.V.: Tu ai făcut și teatru, ai zeci de roluri dramatice, și la Bulandra, și la comedie, în care repertoriul e foarte divers.
E.P.: Nu sunt curioși dacă există o față nouă, dacă cineva poate ceva…

Emilia Popescu: „Am tins către definiția de actor total!”

I.V.: Ai făcut zeci de roluri la Bulandra și la Comedie în registru divers, încă o dată! Tu te consideri un actor de dramă sau doar de comedie sau consideri că ai jucat ambele fațete?
E.P.: Le-am jucat pe ambele. Am tins către definiția de actor total, să le poți face pe toate. Și musical, și altceva. Cantonarea aceasta e puțin periculoasă – nu e de judecat, dar e puțin periculoasă. Atunci când ești actor, ești actor. Trebuie să știi și mecanismele comice, și să decodezi, să ai limbaj, să faci și comedie, și dramă, trebuie să le faci pe toate. Sigur că unii sunt predispuși: au de la Dumnezeu un har spre comedie mai mult. Dacă ne gândim la Dem Rădulescu, cel care era un geniu comic, asta nu înseamnă că nu putea să joace orice.

Dem Rădulescu către Emilia Popescu: „O să te dau afară și din școală!”

I.V.: Și un profesor foarte serios, am niște mărturii despre el fabuloase!
E.P.: Foarte serios, da, nu râdea!!! Ne duceam la cursurile lui, râdeam de leșinam. Mă dădea afară și îmi spunea „o să te dau afară și din școală! Când râzi se aude în toată școala, deranjezi toate cursurile!” Dar leșinai când îți arăta și juca orice: Veta, Femeile, orice, de o seriozitate… El dacă își punea în cap să joace Ophelia, nu ai fi găsit o interpretă mai perfectă pentru Ophelia decât Dem Rădulescu. Domnul Dem Rădulescu era un geniu. Sigur că a mers pe partea de comedie, dar în general toți actorii comici sunt oameni foarte serioși și unii foarte triști.

I.V.: Foarte triști, de fapt. Tu ai oscilat, ai pendulat de fapt între teatru și muzică.
E.P. Am pendulat la alegerea definitivă.

„Nu mai pot să cânt ce cântam înainte! Am vrut să fim ca Yehudi Menuhin și sora lui!” Despre iubirea Emiliei Popescu pentru muzica și pasiunea împărtășită cu fratele ei

I.V.: Da! Cum de a fost până la urmă teatru și nu muzică, pentru că tu ești dintr-o familie de artiști? Tu cânți la pian! Mai cânți?
E.P.: Da, mai cânt, mai greu. Am avut o operație și mâna mea dreaptă s-a deteriorat. Nu mai pot să cânt ce cântam înainte, dar da!

I.V.: Care e compozitorul tău favorit?
E.P.: Eh, mulți, dar din ce îmi plăcea așa să cânt era Chopin! Chopin și Bach! Cu Chopin eram mai prietenă. Și acum sunt, dar nu mai pot să îl execut atât de bine. Aveam o ușurință în a cânta la prima vedere și aveam ușurință…. aveam ușurință, da! Făceam mult mai repede ce făceau alții în mult mai multe ore de muncă! Dar nu am ales pianul, pentru că am fost puțin deviată de la traseul meu. Am vrut să dau la Liceul de Muzică și era o profesoară care mi-a zis „N-ai să intri, n-ai nicio șansă, trebuie să studiezi mult prea mult și nu ai șanse!” Nu am mai dat! Aș fi intrat, dar după aceea mi-am dat seama, și am zis „Ok, eu voiam să intru pentru că voiam să fac un duo cu fratele meu, care este violoncelist”, și în capul meu voiam să fim ca Yehudi Menuhin cu sora lui, numai din astea aveam în cap. Mă proiectam în alți eroi cu care aș fi vrut să semăn, și în teatru, și în muzică.

I.V.: A fost atunci un consiliu de familie, pentru că părinții tăi, unul legat de teatru, unul legat de muzică! A contat, a câștigat vreunul dintre cei doi?
E.P.: Ahaha! Nu, nu a fost niciun consiliu, nu le-am zis de la început că o să dau la Teatru, nu le-am zis. Dar eu am știut după ce am filmat că asta o să fac. Mama a lucrat cu domnul Pintilie. Făcea balul, organiza balul, cum se dansa acolo – De ce trag clopotele, Mitică? Asta a fost în…

I.V.: ’86, ’87?
E.P.: Nu, mai devreme, la filmare eu aveam 14 ani. Mai devreme.

O figurație pentru balul din De ce trag clopotele, Mitică? a convins-o pe Emilia Popescu să lase muzica pentru teatru

I.V.: În anii ’80.
E.P.: Da, la început, în anii ’80. Era vară, mizerie, o nenorocire, la Bolintin, în sfârșit. Am fost la o zi de filmare, la figurație, la bal, și atunci am zis ok, asta e! Îți dai seama, vedeam o zi de filmare, cu atâta lume… Am dansat cu Mircea Diaconu, cu Petrică Gheorghiu, doamna Mariana, domnul Victor, cu Doina Levința, la costume, o înghesuială, cu domnul Pintilie, o atmosferă! Erau ca niște copii cuminți, care ascultau de cel mai mare profesor. Unul nu scotea un sunet, era un tip de concentrare și un tip de atmosferă, care mi-a intrat așa… m-a fascinat, și am zis așa aș vrea să trăiesc!

Fricile Emiliei Popescu: o discuție incomodă

I.V.: Și nu ai făcut pian, ci ai făcut teatru. Spui despre mama ta, într-un interviu: „Eu nu am vulnerabilități, mie nu îmi e frică!” Fricile tale care sunt, care sunt fricile Emiliei Popescu? Spui că nu ești ca mama ta, care e neînfricată.
E.P.: Da, e neînfricată.

I.V.: Care sunt fricile tale?
E.P.: Frica de sărăcie cruntă și de Alzheimer. Atât.

I.V.: Astea sunt fricile fundamentale.
E.P.: Atât, nu mai am nicio frică. Aveam mai multe până acum doi ani. Mai era și frica de singurătate.

I.V.: Înainte de pandemie…?
E.P.: Se schimbă lumea, s-a schimbat lumea. Oamenii în general. Dar nu vorbim în general.

Emilia Popescu: „Oamenii merg în față cu panoul nevăzut al fricii!”

I.V.: Ce a schimbat pandemia?
E.P.: A scos la suprafață tot ce a fost mai rău în oameni. Fricile. Se merge cu frica în față. Știi, la catolici, prin Spania, când se merge cu icoana în față, în pelerinaj? Oamenii merg acum cu un panou nevăzut al fricii în față. Nu îl vezi, dar așa merg acum oamenii. Frica a scos-o, frica primară, primitivă.

I.V.: Crezi că pandemia a scos mai degrabă frica decât iubirea?
E.P.: Nu a scos, nici vorbă, iubirea, nici vorbă! Astea erau Facebook: „tot ce era mai bun în noi… etc.” Nu, tot ce era mai rău în oameni, asta a scos. Tot ce era mai rău, mai periculos și mai necruțător. Tot ceea ce dezvoltă oamenii în continuare, cei care merg și au…

I.V.: Asta din frica de moarte, care a creat un tip de egoism, de individualism.
E.P.: Da, nu mai poți mai departe. Până la mine. Indiferent că sunt oameni din familie, nu mai contează. Până la mine! Cunosc și oameni normali, care nu au procedat așa, și care sunt întregi, cum aș fi eu, dar mai sunt ca mine…

I.V.: Frica nu a creat solidarități. Mai degrabă fiecare pentru el, cum se spune.
E.P.: Un tip de solidaritate și un tip de lipsă de rațiune, oameni care nu mai judecă. Așa cum se zice: ți se întunecă mintea. Iar frica asta este justificată, pentru că toți o avem. E un instinct de conservare. Trebuie să meargă până la a te dezumaniza. Ceea ce se întâmplă în perioada aceasta e că ne-am dezumanizat, și vorbesc la plural, ca să fiu modestă.

Emilia Popescu, verdict dur: „Suntem un popor care nu moare dacă trăiește fără cultură!” Cultura, domeniu neesențial, chiar și pentru cei care fac Cultură

I.V.: Și eu vorbesc la plural, ca să te însoțesc. Nu prea mai avem, ca societate, temeiuri pentru solidaritate. Nu există moment din istorie pe care să nu îl demitizăm, nu există personalitate pe care să nu o atacăm, până la anulare, nu mai avem temeiuri ale solidarității noastre ca societate. Ceea ce este foarte grav. Inclusiv liantul care era cultura, înainte, a dispărut. Tu ai spus în pandemie că noi suntem în popor care nu moare dacă trăiește fără cultură.
E.P.: Nu!

I.V.: Asta e o frază teribilă, pe care o susțin, din păcate. Știu foarte bine mediul cultural.
E.P.: Nu este esențial. S-a și declarat.

I.V.: Cum s-a întâmplat la alții, unde cultura a fost declarată domeniu esențial, și atunci domeniul nu s-a supus sancțiunilor, așa cum s-a întâmplat cu alte domenii.
E.P.: Nu este esențial, se vede, și ai să râzi, Ionuț, uneori nu este esențial nici chiar pentru oamenii care fac cultură.

I.V.: Adică sunt doar prestatori de servicii culturale. A dispărut vocația, sau credința într-o lume de deasupra noastră.
E.P.: Da, hai să nu zic că a dispărut cu totul, că mai sunt, dar raportul este atât de nesemnificativ, încât poți să spui că a dispărut.

I.V.: Aici și mie mi se pare că miza pe cultură, pe educație, din păcate nu se mai pune.
E.P.: Nu, e individual… și salvarea e individuală – nu am spus-o eu, au spus-o alții mai mari înainte, și nu înțelegeam. Cum adică salvarea e individuală? Salvarea e individuală. Chestia cu scapă cine poate, asta e traducerea mai populară.

I.V.: Dar de ce crezi că este așa? Este vina statului, care nu mai susține domeniul culturii, a creatorilor de cultură, care nu mai au solidaritate, este relația stricată dintre creatorii de cultură și public?
E.P.: Nu, este prima variantă, cu susținerea aceasta de către stat a Culturii. Când vorbesc despre asta vorbesc despre carte, despre muzeu…

I.V.: Un ansamblu, nu vorbim doar de teatru.
E.P.: Bineînțeles! Vorbim și despre cât contează în educație, în școlile generale și în liceu materiile care presupun cultură; educația civică și mersul către cultură ar trebui să fie cele mai importante – or nu avem nimic, și contează foarte mult ce s-a întâmplat în mass-media, în televiziuni, în promovarea nu a Culturii – că s-a promovat acerb pleava, nici măcar mediocritatea! Și atunci, dacă un copil vede la televizor opulență, și tu ești profesor, acasă, și îl duci cu metroul la școală, sau îl duci cu o mașină mai așa, ăla ce înțelege, că e bine să fii profesor universitar și să ai așa biblioteca în casă, sau invers? Da, unii da! Unii copii sunt crescuți în așa fel încât rămân ca părinții lor!

Ce soluții există pentru o societate în care copiii fug de literatura română?

I.V.: Contează când deschizi ochii în lume, ce vezi, aia te influențează toată viața.
E.P.: Dar sunt foarte mulți care ar fi devenit altceva dacă nu li se prezenta cu o ritmicitate alertă, fantastică, numai pleavă. Contează enorm ce ai promovat în mass-media, contează enorm cum ai pus cultura, pe ce plan ai pus orice materie care poate să îi culturalizeze pe copii, și să îi familiarizeze, și să dorească să trăiască într-un mediu cultural. Cât ai făcut în educație pentru asta? Păi copiii fug de literatura română, ce să mai pretinzi altceva?

I.V.: Autori mari, canonici, nu mai sunt în programe și nu mai sunt citiți. Vorbeai de presă. E adevărat, rolul presei trebuie să fie de educație și de instrucție. Ai colaborat în timp, și sunt foarte cunoscute aceste colaborări – duetul tău cu Ștefan Bănică, sfârșitul anilor ’80, începutul anilor ’90, care a contat și ți-a adus consacrarea publică și celebritatea. Atunci era un singur post de televiziune, era urmărit.
E.P.: Iar pe vremea aceea vedetele erau artiștii, atât!

Emilia Popescu despre indiferența față de Cultură a postului public de televiziune: „E o rușine!”

I.V.: Exact! Nu mai e nici postul public, nu își mai îndeplinește rolul pe care îl are consacrat prin Constituție!
E.P.: Nu, nu! Le-am spus tot timpul – pentru mine e a doua casă, acolo m-am format – dar tot timpul le-am spus: e rușine! N-am pretenții, fiecare vinde ce vrea în prăvălia lui! Dar de la postul național? Aveați o datorie față de noi, să mergem mai departe, împreună! După aceea, se produce această chestiune: rămâi cu gura căscată când oamenii, populația, telespectatorii îți spun: „de ce nu apăreți?” „De ce nu mai sunteți? E o rușine la televizor!” Și apoi îți spui: „Măi, toată lumea spune că e o rușine la televizor, ăia care fac emisiunile spun aia vrea poporul! Unde e adevărul?” Poporul vrea. Dar dacă îi dai ceva, o să stingă poate televizorul la început – o să spună nu vreau că sunt prea serioși, dar până la urmă tot îl aprinde dacă îi dai numai asta. Și dacă îi dai numai lături, întruna, e normal că se întâmplă ceva și în creierul nostru.

I.V.: Relația aceea dintre public și actori…
E.P.: Aia mai există!

Oamenii au pierdut respectul față de actori din pricina felului în care autoritățile îi tratează

I.V.: Actorii sunt privilegiați totuși, din tot spectrul cultural, actorii sunt cei mai iubiți de către public. De ce crezi că se întâmplă asta? Ce văd oamenii în voi? Ce văd când privesc? E o lume pe care o visează, la care nu au acces, cum se explică acest sentiment de iubire reală?
E.P.: Ai spus o vorbă mare, dar să știi că asta era, când am debutat eu și eram foarte tânără, că se uită și visează la o lume la care nu au acces. Nu mai e așa publicul, pentru că publicul e format din oameni, din individualități, și s-a schimbat și publicul, ca și vremurile. Dar iubesc actorii, îi judecă mai mult, poate; cred că s-a pierdut un anumit tip de respect față de actori, dar tot datorită felului în care sunt tratați de autorități, și totuși e un anumit tip de iubire pe care o simți, din cauza contactului direct. Înainte credeam că publicul simte diferența dintre autenticitate și falsitate, ceea ce viața mi-a dovedit că nu e adevărat. Am rămas și eu mirată. Mă rog, mi-a trecut. Dar am acceptat asta!

I.V.: Ți-e dor de turneele acelea? Era o relație extraordinară, nemijlocită.
E.P.: Da, dar oamenii nu știu cum ne așteptau. Nu știu! Poate pentru că eram cunoscuți, de aia ne așteptau… știi? Poate că eram deja cunoscuți și voiau să ne vadă în carne și oase! Ne cunoșteau! Noi am avut șansa unui debut și poate de asta a vrut lumea să ne cunoască. Ce fac copiii ăștia de douăzeci de ani? Cum fac? E extraordinar de dificil pentru ei. Pentru că sunt foarte buni și foarte talentați și vor fi tot timpul! Cum faci să îi arunci, să îi promovezi? Sunt alte timpuri! Important e online-ul! Devii vedetă pe online!

Emilia Popescu despre tribunalul Facebook

I.V.: Astea sunt mode, mai degrabă!
E.P.: E o modă până a devenit o realitate! O realitate de care trebuie să ții cont, pe care noi am ignorat-o, dar de care trebuie să iei seama, la care trebuie să te adaptezi, Ionuț. Nu mai e modă! E un tribunal Facebook-ul acum! E un tribunal! Se taie și se spânzură pe Facebook! Alegerile – pe Facebook! Și așa mai departe!

I.V.: Problema e cum alegi.
E.P.: Prost!

I.V.: În general, dacă e virtual, virtual alegi. În timp, puține din opțiunile acelea sunt validate de realitate.
E.P.: Da?

I.V.: Sigur! Și e un tribunal care judecă și se grăbește.
E.P.: Nu, se dau direct verdicte!

I.V.: Se dau verdicte!
E.P.: Problema e că le dă oricine. Aia e!

I.V.: Nu sunt polemici reale.
E.P.: Nu, le dă oricine, oricine dă verdicte!

„Casa mea e Ateneul!” Emilia Popescu, despre publicul de teatru, unul „pestriț” și cel de Ateneu, mai „pretențios”. Impostura abonaților la Cultură

I.V.: Am vorbit de publicul de teatru. Tu mergeai și la Ateneu, și la Filarmonică.
E.P.: Da, e casa mea Ateneul, de la cinci ani!

I.V.: De la cinci ani!
E.P.: Am mers mai mult la Ateneu decât la Teatru!

I.V.: Dacă facem o paralelă, între publicul de la Ateneu și publicul de la Bulandra, sau de la Comedie, sau de la Național, s-a alterat și acolo această relație dintre scenă și public? Sau este mai fidelă?
E.P.: Nu. Sunt puțin mai pregătiți. Publicul – cum spun eu – spectator profesionist. Sunt mai profesioniști.

I.V.: Sistemul acela de abonați, care totuși e diferit, funcționează altfel.
E.P.: Da, da, sunt mai pregătiți, reacționează mai bine. Publicul de teatru e și firesc să fie așa, pentru că teatrul e atât de vast, sunt toate genurile, e public pentru orice tip de spectacol, comedie, dramă, spectacol mare, mic, dar în final, spectacol care nu e decât bun sau prost. Nu poate să fie mic, sau mare, sau mediocru. Ba da, mediocru poate să fie. Dar publicul e mai pestriț, la teatru! E mai pestriț! Mai amendează, că nu poți să crezi că publicul nu sesizează, nu reacționează…. reacționează oamenii. Probabil că cei mai după 40 de ani, care mai au criterii, care au mai văzut, care se revoltă că nu înțeleg, că sunt destule cazuri, destule mituri care au răsărit din nimic. Și s-au clasicizat singuri și sunt mari personalități fără bază. Uite așa, odată!

I.V.: Da, artificial.
E.P.: Da, artificial, da.

I.V.: De unică folosință.
E.P.: Nu e chiar de unică folosință…

I.V.: De lungă folosință…
E.P.: Da, da, că e artificial.

I.V.: Ți se pare că publicul de la Ateneu este totuși mai diferit.
E.P.: Mai evoluat, da!

I.V.: Bun, la Ateneu, problema este ca și la Filarmonică și la Operă, aceea a publicului festivalier. Avem Festivalul George Enescu, din doi în doi ani, cu săli pline! Însă între aceste ediții ale Festivalului George Enescu, Filarmonica nu e întotdeauna demnă de numele lui George Enescu, pe care îl poartă.
E.P.: Eh! E foarte bună Filarmonica noastră!

I.V.: Așa ți se pare.
E.P.: Uneori nu e excelent și alteori… hai să ne gândim că e ca la marii actori, care au devenit mari actori datorită regizorilor, și ca la un spectacol care nu are regizor, sau are un regizor slab, cu actori buni, care nu au reușit să treacă. Ține foarte mult de dirijor.

Publicul de festival, „public de sponsori”

I.V.: Și mă gândesc că și invers. Se poate întâmpla și invers. Au fost ani la filarmonică în care regizorul era bun, dar poate nu neapărat orchestra.
E.P.: Dar poate un dirijor bun, care poate să comunice… e o chestie de comunicare, știi? Atunci iese ceva! Publicul de festival nu are legătură cu abonații de la Ateneu.

I.V.: Fără îndoială, este cu totul altceva!
E.P.: Publicul de festival e public de sponsori, care merge pentru prima oară acolo și aplaudă între părți, e simplu!

I.V.: Și sunt săli pline dar e o realitate artificială!
E.P.: Absolut!

I.V.: Așa cum se întâmplă la târgurile de carte unde ai sentimentul că ai o țară care citește de dimineață până seară.
E.P.: Da, numai cititori!

I.V.: După care nu cumpără nimeni cărți între Bookfest și Gaudeamus.
E.P.: Exact, exact!

Emilia Popescu: „ICR e agenție de turism!”

I.V.: Suntem pe ultimele locuri în Uniunea Europeană la clasamentele pe lectură!
E.P.: Citeam și acum când nu am fost prezenți la Târgul de Carte de la Londra… Urât! Oare de ce? La ICR Londra acolo nu e nimeni, nu se ocupă nimeni?

I.V.: La ICR București nu e nimeni care să se gândească pentru toate cele 18 reprezentanțe, din păcate, aici ai deschis un subiect de care nu știu dacă avem timp…
E.P.: Pe mine mă revoltă…

I.V.: ICR-ul este într-un punct, în acest moment, în stadiul cel mai de jos al existenței sale.
E.P.: ICR e agenție de turism!

I.V.: S-au făcut niște eforturi, și cu o viziune, are rolul de a promova cultura românească în străinătate, numai că o face cu resurse foarte mici, cu lipsă de viziune, într-un limbaj și o perspectivă care nu au de a face cu secolul acesta, cu un nucleu de oameni pe care îi plimbi de colo până colo…
E.P.: Cineva a dorit asta, Ionuț. Nu pot să cred… sau pur și simplu nu și-au pus problema, și prin oamenii pe care i-au pus acolo, s-a ajuns așa.

I.V.: ICR-ul trebuie regândit! În maniera în care funcționează în acest moment, e complet inutil.
E.P.: Slujbe bune, foarte multă lume are slujbe bune…

I.V.: Un nucleu. Sunt câțiva oameni, mă rog, nu foarte mulți, dar sunt câțiva care sunt plimbați de colo-colo. Nicăieri, în nicio țară nu se întâmplă asta. În mod normal ai un mandat de 4 ani, poți ajunge la două în opt ani. Maxim, dacă ești extraordinar. Noi avem cazuri care de zeci de ani sunt în același loc.
E.P.: Da, da…

I.V.: Ceea ce este aberant, pentru că atunci unde este evaluarea, care sunt criteriile, cine te evaluează?
E.P.: Exact!

De ce nu se dorește depolitizarea ICR?

I.V.: Aici trag un semnal de alarmă și o să o mai fac. M-am exprimat inclusiv cu privire la niște numiri recente, care au fost prin diverse locuri, aici ar trebui gândite niște comisii care să nu aibă de a face cu politica. Acolo nu punem oameni în funcție de afinități politice, ci niște oameni care să fie profesioniști.
E.P.: Uite că nu se dorește. Nu se dorește! Altfel cum să îți explici? Spune-mi, care este explicația? Nu se dorește! E simplu!

I.V.: E și o stare de fapt care s-a perpetuat și e foarte greu să revii în punctul din care ai plecat.
E.P.: Nu se poate decât așa. O rupi. Pac! Și de aici începem altceva. Stai că era și Tănțica, mai era și aia….Nu, nu se poate așa.

I.V.: E băiatul nostru, sau e fata noastră.
E.P.: Da, e a noastră…

I.V.: Și o știm!
E.P.: Da, face niște cafele extraordinare!

„Mă plimb cu partea frumoasă a vieții mele”. Emilia Popescu, despre întâlnirile destinale din viața ei și despre oamenii pe care nu îi mai recunoaște

I.V.: Tocmai că o știm! Tu ai spus undeva, cred că într-o discuție cu Marina Constantinescu, sper că citez corect: „Eu mă plimb cu partea frumoasă a vieții mele!” Nu o să vorbim despre partea urâtă, care nu îți place: toți oamenii au o parte frumoasă și una urâtă. Dar care este partea frumoasă a vieții tale, care te însoțește și cu care te plimbi?
E.P.: Mă plimb cu perioada când era fetița mea mică, cel mai mult mă plimb așa.

I.V.: 1996, anul când s-a născut, nu? Spui că este cel mai frumos an din viața ta.
E.P.: Da! Mă plimb cu copilăria mea, cu anumite momente din copilăria mea, cu Crăciunurile copilăriei mele, cu Țăndărică, cu teatrul copilăriei mele, unde mama mea lucra, și am în minte niște spectacole superbe și niște păpuși mari care mă impresionau! Și era o lume care mă fascina, era un spațiu extraordinar, și uite că acum, copilul meu face costume la un spectacol Peter Pan la Țăndărică! Și pentru mine lucrurile astea țin de un tip de miracol al vieții în care eu cred și care mă însoțește tot timpul. Mă plimb cu tinerețea mea, mă plimb cu anii mei de Ducu Darie, cu anii mei de Moțu Pittiș, mă plimb și cu unii oameni ai momentului respectiv, și când nu îi mai recunosc, mă plimb singură. Se întâmplă! Se întâmplă să nu îi mai recunoaștem pe cei cu care am trăit și asta e, rămânem singuri…

Curajul care i-a lipsit Emiliei Popescu

I.V.: E ceva ce ai fi vrut să fie altfel? Ceva ce regreți din ce ți s-a întâmplat?
E.P.: O lipsă de curaj în a spune ce mă deranjează. Asta aș fi vrut să fie altfel. Și acum o mai am, dar mai puțin. Mai am puțin curaj, dar tot nu e dusă până la capăt. Da… Asta aș fi vrut să am. Pentru că aș fi avut o viață mai ușoară, și poate aș fi fost mai respectată, pentru că am observat că oameni care nu sunt străluciți, chiar mediocri, și au curaj să deschidă gura și să spună ce îi deranjează, sunt foarte respectați, față de cineva cu mult mai multe merite, care tace!

I.V.: Care e relația dintre curaj și tupeu?
E.P.: E o graniță subțire.

I.V.: A avea curaj e o capacitate esențială, foarte importantă, mai ales în lumi închise, cum am trăit noi, și erau foarte puțini cei care aveau curaj. Dar e și un curaj în libertate, care e foarte subtil.
E.P.: Asta cu tupeul e ceva groaznic. Granița e subțire. Iar tupeul este impardonabil, din punctul meu de vedere.

I.V.: Din ce spui tu oamenii mai degrabă se înscriu acolo. Era o ironie în ce spuneai. Deci mai degrabă oamenii au tupeu.
E.P.: Da, oamenii au tupeu, dar tupeul e călare, e în fruntea oștii la noi. Dar tupeul conduce! Tupeul! Și doar el!

I.V.: Nu mai sunt filtre, nu mai sunt criterii…
E.P.: Nu! Sau poate sunt, dar nu există câștig de cauză. Numai tupeu.

I.V.: Ce nu îți place din ce vezi? Am încercat să nu discutăm foarte mult din deschiderea acestui subiect, mai degrabă să rămânem în zona aceasta culturală, a teatrului… și a filmului!
E.P.: Nu, de ce? Am vorbit așa frumos!

Criza societății românești, prin ochii Emiliei Popescu: „Oameni care nu sunt pe locurile unde merită. Nici în bine, nici în rău.”

I.V.: Totuși, ce te deranjează, ce nu îți place din realitatea românească?
E.P.: Impostura! Oameni care nu sunt pe locurile unde merită. Nici în bine, nici în rău. Când spun asta, cuprinde tot. Oameni nepregătiți, oameni slabi profesional, ticăloși, lipsa de caracter, toate astea intră în impostură, și prost pregătiți, și lipsiți de caractere. Cei care sunt bine pregătiți și au caracter nu au cum să pătrundă ca să schimbe ceva. Sau sunt atât de puțini care se luptă! În primul rând, ca să schimbi, îți trebuie timp! Tu știi mai bine asta, că faci parte din ultima categorie! Păi, dacă aveai zece ani, ce făceai? Și piciorul ca să îl îndrepți, să meargă drept, pui gheata ortopedică, un an. Dacă o pui două zile tot așa mergi strâmb. Asta lipsește și mă doare. Mi se pare că crește totul. Că se înmulțesc! E ca într-o piesă de Eugen Ionescu! „Se înmulțesc, vin rinocerii peste noi! Se înmulțesc!” Mulți, mulți! Vin și tineri, niște puiuți de rinoceri.

Demitizarea conflictului dintre operatorii independenți și actorii din mediul de stat: „Tensiunea e cu autoritățile, nu cu noi!”

I.V.: Știi că Radu Cosașu are o vorbă: Bucureștiul este orașul care a născut, a dat literaturii mari a lumii două animale: rinocerul și gorila! Tu ai jucat și ai fost privilegiată, din punctul acesta de vedere, să fii la Bulandra, apoi la Teatrul Național, la Teatrul de Comedie. Ai avut contract la stat!
E.P.: Da, la Stat. Și acum sunt la Național!

I.V.: E tensiunea aceasta dintre actori care au contracte la stat și cei care sunt din zona independenților. Crezi că se poate găsi o soluție reală așa încât tensiunea acumulată între cele două zone să se amelioreze?
E.P.: Tensiunea e cu autoritățile, nu cu noi! Nu sunt tensiuni între noi. Și mai e ceva: sunt foarte mulți independenți care sunt foarte revoltați pe sistemul de stat și abia așteaptă să fie angajați la stat! Că îți vine și ție vremea să vrei să îți iei ceva, sau să ai o siguranță. Și brusc nu mai sunt revoltați, după ce se angajează. Există și felul acesta de oameni. Dar tensiuni nu sunt. E ca și când eu dacă sunt angajată am ceva cu cei din zona independentă. Tensiunile sunt între independenți și autorități. Iar autoritățile nu știu ce pot să facă, că de aia ești independent! Că nu depinzi de autorități. Dar trebuie să fie pârghii. Se discută de ani de zile: mai puțin impozit pentru cei care sprijină, care fac… de ani de zile se discută. Știu că odată vorbeam la teatru și spuneam „domle, uite, nu avem bani să plătim pe nu știu cine…!” „Dar dacă găsim sponsor?” „Nu avem cum, legal!” „Nu poate să vină un sponsor care să zică dau banii ăștia ca să joace cutărică 200 de spectacole!” Deci nu sunt pârghii legale care să te ajute să te miști. Poate și pe tine ca sponsor te-ar ajuta, poate sunt mulți privați care ar putea să sprijine să facă ceva în sectorul cultural. Habar n-am!

Au existat tentații politice pentru Emilia Popescu?

I.V.: Ai fost vreodată tentată să îți asumi o carieră publică, un rol public, să te implici în viața socială, în politică?
E.P.: Vreau să fiu ministru de Finanțe, sau un ministru, și să practic tot ce urăsc eu acum! Glumesc! Nu trebuie să declar asta, asta trebuie să vorbim la cafea!

I.V.: La apă plată! Ai vrut să fii actor.
E.P.: Da, dar am o profundă latură… cum să spun, când mi se cere ajutorul, ajut, dar s-a făcut așa ca un bulgăre de zăpadă, din ce ajut pe unii, tot ajut mai mult, și mi se cere și mai mult ajutorul, încât am momente în care spun: „ok, să îmi fac un birou și mă ocup cu asta!” Deci ceva în zona asta ar trebui să fac. Dar nu știu ce să fac. Un birou de asistență socială, dar nu știu ce. Să trimit oamenii la doctor… să le găsesc muncitori…

I.V.: Ai o sensibilitate socială. E o empatie.
E.P.: Dezvoltată în timp.

I.V.: Aici e și relația cu publicul, menită să întâlnești oameni, să vorbești cu ei.
E.P.: Nu, dar așa m-am născut. Toate mi s-au întâmplat, și apoi am tras niște concluzii. Nu poți să ajuți pe toată lumea, dar cred că unul dintre scopurile cu care ne naștem este să ne iubim unii pe ceilalți și obligatoriu să ne ajutăm. Trebuie să fie scopul umanității, nu numai scopul meu.

Vocea unei conștiințe, o replică de aur: de la Marlene Dietrich, la Emilia Popescu

I.V.: Ai o replică favorită din rolurile pe care le-ai jucat?
E.P.: Da. „Dacă există un singur om pe lumea asta cu care poți comunica indiferent de graniță, religie și distanță, atunci viața merită să fie trăită!” Marlene Dietrich.

I.V.: Din Marlene! Mulțumesc foarte mult pentru prezența la acest podcast și în final aș vrea să te rog să adresezi un gând celor care urmăresc sezonul II din podcastul Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.
E.P.: Sezonul II: urmăriți toate poveștile pe care vi le propune Ionuț Vulpescu și astfel veți face o gaură în timp și vă veți crea amintiri sau povești care vă vor ține de cald, la propriu și la figurat!

I.V.: Mulțumesc mult, Emilia!
E.P.: Și eu, mulțumesc!

articolul original.
Before yesterdayUltimele Stiri

Ce s-ar întâmpla dacă Vladimir Putin ar ordona un atac nuclear în Ucraina?

3 October 2022 at 11:52
image

Președintele rus Vladimir Putin a anexat recent patru regiuni ocupate în Ucraina și a jurat că va apăra teritoriul Rusiei prin orice mijloace, inclusiv arme nucleare, aceasta fiind o escaladare drastică ce a stârnit reacții puternice la nivel global și temeri cu privire la un posibil război nuclear.

Deși sunt dificil de prezis detaliile exacte ale unui atac nuclear al Rusiei în Ucraina, experții au declarat pentru jurnaliștii de la Forbes faptul că Moscova ar folosi cel mai probabil arme nucleare tactice (dispozitive cu rază scurtă concepute pentru a fi utilizate pe câmpul de luptă) împotriva trupelor sau pentru a distruge un centru logistic.

Armele nucleare tactice sunt mai mici decât cele strategice cu rază lungă concepute pentru a distruge orașe, însă puterea este relativă. Cele mai mari arme nucleare tactice pot avea chiar și 100 de kilotone ( 1 kilotonă este echivalentă cu 1.000 de tone de TNT). Spre exemplu, bomba aruncată de SUA peste Hiroshima a avut 15 kilotone, iar dr. Rod Thornton, expert în securitate la King’s College London, a explicat pentru Forbes că astfel de arme nucleare tactice pot fi devastatoare.

De ce anume depinde impactul unui atac nuclear?

Este puțin probabil ca un atac inițial să aibă drept țintă un oraș ucrainean, iar un atac nuclear ar fi în mare parte simbolic și un semnal pentru ca Moscova să demonstreze că este hotărâtă să se apere.

Impactul unui depinde în mare măsură de tipul de armă folosit, cum și când este folosit, dar și de condițiile de la acel moment. Totuși, chiar și o armă nucleară cu randament redus ar produce consecințe extinse, radiațiile de la explozie putând să provoace probleme de sănătate pe termen lung pentru supraviețuitori. De asemenea, particulele radioactive de după explozie ar contamina mediul și ar putea ajunge în Europa și Asia.

Ce s-ar întâmpla dacă Occidentul ar afla că Rusia pregătește un atac nuclear?

„Pe mai multe fronturi, Putin este sub presiune. Cu cât devine mai disperat, cu atât mai mult cresc șansele ca o armă nucleară să fie folosită”, a explicat Thornton. Alegerea utilizării unei arme nucleare ar putea însemna noi probleme pentru Putin în țara sa, putând să stârnească opoziție din partea Armatei sau a altor personaje cheie care nu sunt dispuse să forțeze NATO să susțină în mod direct Ucraina.

Cel mai probabil, un atac nuclear al Rusiei nu va lua prin surprindere Occidentul. Ar exista „mult zgomot de fundal” și „semnale” între diverse guverne și agenții de apărare care ar fi detectate de stațiile de ascultare occidentale dacă ar plănui „să facă pasul nuclear”.

Dacă Occidentul ar identifica un astfel de semnal, atunci ar exista „o presiune diplomatică imensă asupra Rusiei”. De asemenea, țări precum India și China ar lua o poziție mai fermă împotriva Rusiei, fapt ce ar putea avea mai multă influență, dat fiind dependența Moscovei de aceste țări pentru exporturile de energie.

Câte focoase nucleare are Rusia în total?

Rusia are în total 5.977 de focoase nucleare, potrivit estimărilor făcute de Federația Oamenilor de Știință Americani (FAS). În jur de 1.500 de focoase nucleare sunt scoase din uz și așteaptă să fie distruse. Multe dintre focoasele rămase sunt strategice, arme mai mari care pot fi folosite pe distanțe vaste, iar restul sunt arme tactice mai mici.

Mulți cred că Rusia ar avea decât orice altă țară din lume. Este urmată de Statele Unite ale Americii, care are în jur de 5.428 de focoase nucleare, iar împreună, Rusia și SUA, dețin aproximativ 90% dintre toate focoasele nucleare ale lumii. Șapte alte țări ar deține asemenea arme, fiind vorba despre China (350), Franța (290), Regatul Unit (225), Pakistan (165),  India (160), Israel (90) și Coreea de Nord (20).

articolul original.

Amintiri sănătoase cu Teatrul Odeon la TT. Și-o dublă provocare

3 October 2022 at 11:46
image

Festivalul (de teatru) care ne anunța apoteotic de pe afiș câți kilometri sunt de la TT până la vama cu Ucraina de la Siret s-a gătat de câteva săptămâni. De Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul pe stil vechi, preț de o zi, managerul Gianina Cărbunariu a avut pauză de la comentariile și dedicațiile clasicizate, personalizate pe ea însăși și pe cine au montat-o în funcție din partea CJ Neamț cu un cincinal în urmă, de când la TT iau proporții culturile de teatru fără teatru.

Duminica de 11 septembrie a fost o zi dăruită pietrenilor de Teatrul Odeon din București, cu prânz și cină conținute în două spectacole de vis. Parcă ne întorsesem în timp, înainte de 2017, ani în care Regalul teatral era la putere în festival.

O anti, non și para-Julietă cum nu s-a mai văzut

Despre primul spectacol al zilei, Julieta fără Romeo, nu știam nimic în plus față de prezentarea făcută pe site-ul oficial al Odeonului. Scrie acolo, suficient de tentant, că „plecând de la cele trei arhetipuri feminine din Romeo și Julieta de William Shakespeare, piesa își imaginează o versiune modernă a raporturilor dintre mamă, fiică și doică, a opozițiilor dintre datoria față de familie și aspirații individuale” și că „în compoziția textului se strecoară referințe la alte personaje feminine iconice și texte canonice, care articulează un discurs intertextual despre feminitate în dramaturgia clasică”. Pornind de unde s-a pornit cu textul și pretextul, ne anunță Bogdan Theodor Olteanu (regizorul și co-scenaristul piesei, alături de Alex Mircioi), se ajunge într-un oraș generic de provincie unde cele trei femei esențiale ale tragediei shakespeariene de la 1595 sunt prinse între presiuni nu foarte diferite.

Ce compun pe scenă Ioana Bugarin (Julieta), Elvira Deatcu (Marta, mama Julietei) și Ruxandra Maniu (Sonia), într-o desfășurare ținută pe voce, nu din microfoane la purtător, te captivează, te ține în priză de abia respiri. Cele trei adevărate forțe ale teatrului românesc nu joacă pur și simplu la un nivel de măiestrie artistică impresionant; ele trăiesc atât de intens rolurile încât te simți eliberat spre a începe să înțelegi ce ți s-a-ntâmplat numai după ce cade ghilotina din replica „Dacă nu omori, nu trăiești!”, reluată dintr-o răsuflare cu accentul „Dacă nu ucizi…”. Respiri adânc și dintr-o dată îți dai seama că ai asistat la o veritabilă investigație împănată cu ridicol, absurd, accente de luciditate. Astfel, acceptând modelarea artistică a investigației, Julieta care vrea să dea admitere la Teatru la București, antrenată fiind pentru rolul Julietei de către doica Sonia, care antrenoare sună adesea din clopoțelul realității, cu reverberații din copilărie, sub ochii mamei care (la o adică) răbufnește într-o viziunea personalizată depre cei doi copchilandri eroi din piesa lui Shakespeare, totul sub spectrul absentului tată Alexandru, pe care putea foarte bine să îl cheme Godot și căruia-i atârnă o filă de corupție la mâna tatălui dubiosului iubit al Julietei, toate acestea așadar devin nu câteva axe ale poveștii, ci veritabile curbe de sarcină. (O superbă și reconfortantă cronică a spectacolului, semnată de Oana Stoica pentru scena9.ro, merită a fi parcursă aici.)

Elvira Deatcu, Ioana Bugarin și Ruxandra Maniu (de la stânga la dreapta)

Un supliment de recompensă avea să ne fie admirabil administrat la întâlnirea din Rotonda TT cu cele Trei Forțe, după spectacolul închis cu nenumărate bisuri, urale și ovații. Am aflat cum s-a conceput din mers, cum s-a șlefuit, cum s-a născut acest rod al plandemiei, expus în premieră pe 5 iunie 2021. Dacă regizorul amintea în prezentarea vremii de o atmosferă distopică și fuga de culori, de tehnologie, de muzică, ajungând la o montare bazată exclusiv pe text și actorie, la întâlnire s-a mărturisit că toată producția a costat una mie șase sute lei, până și scaunele din decorul minimalist impecabil fiind „împrumutate de la regizorul Alexandru Dabija”.

Indiferent de ce-or zice prin viu grai sau vor slobozi prin cele tastaturi fundamentaliștii curcubeiști, haștagopiteci și rezistopați, e musai a da de veste că, la oxigenarea cu discuțiile din Rotondă, o singură persoană s-a dovedit în plus: o duduie care semăna tare bine cu Cristina Modreanu, consacrată criticăreasă de teatru acreditată, pardon!, afiliată Cincinalului „Gianina Cărbunariu la TT”. Absolut neîntâmplător, ba chiar dinadins, capătă consistență de datorie morală amintirea unui refren. E al șlagărului Romeo și Julieta by Holograf, de pe albumul Holografica, vechi de peste 20 de ani:

 „Orice Romeo are Julieta lui,

Asta-i povestea, a ta și-a orișicui.

Așa e viața, mereu va fi așa,

Ieri ca și azi, mâine sau pururea…”

Ieri ca și azi, chitară bas și voce la Holograf face distinsul arhitect Iulian (Mugurel) Vrabete. E căsătorit cu Maria Zărnescu, o mare, incontestabilă și discretă doamnă a criticii de teatru autentice, cinstite din România.

Rebarbor sau azilantul politic Monciu-Sudinski și cetățeanul Dabija

Seara Rebarbor, cu trăire și sentiment anticipate în regim de conexiuni garantate, era gata „denunțată” cel puțin din 11 iulie de mesagerulneamt.ro (vezi aici). Actul de prevenire pozitivă se înfăptuia pe fondul panaramei cu bătaie de batjocură numită OAU. Reprezentația „parcajistică” fusese înjghebată prin maltratarea textului Scriitorul și mașina de scris, care în 2021 a câştigat a III-a ediţie a Concursului de Dramaturgie „Corneliu-Dan Borcia“ organizat de TT și însemna la origine un spectacol muzical pentru copii. Autoarea e o altă Forță a teatrului-teatru, cumplit de talentata actriță Antoaneta „Toni” Zaharia de la Odeon. În Rebarbor, cel puțin în patru scene din cele 12, strălucește de-ți ia mințile. Inconfundabil strălucește în alte scene, mai ales în cea de-a treia, una solo, prea repede uitatul nostru Cezar Antal. Ca răspoimâine face 10 ani de când a plecat de la TT…

Antoaneta Zaharia
Cezar Antal

Ce înseamnă exact Rebarbor nu am aflat. Sună cumva ca din familie cu Birlimbau. Sau Sclemberici. Contează acum cartea lui Alexandru Monciu-Sudinski, publicată de Editura Eminescu în 1971, interzisă și cu tirajul dat la topit. După încă două cărți, Caractere (1973) și Biografii comune (1974), scriitorului, filosofului, traducătorului și activistul pentru drepturile omului i s-a făcut vânt din din țară până în Suedia, unde a primit un cinstit azil politic.

Despre refugiat, din prezentarea de casa de la Odeon a spectacolului cu premieră pe  4 februarie a.c. (vezi aici), se evidențiază natural cuvintele lui Mitoș Micleușeanu: <<Sudinski a scris în plin regim comunist o proză atroce și teribil de autentică, o adevărată incursiune în patologicul românesc, în culisele “omeniei”, “sufletismului” și a “tovărășiei”, oferindu-ne țesutul malign al unui “tradiționalism” cinic și primitiv. Scrierile sale sunt valabile și astăzi sau mai degrabă, sunt universal valabile și nu se referă doar la comunism. Nu întâmplător Laurențiu Ulici a spus despre “Guliver” (proza “forte” din volumul Rebarbor) că este “cel mai bun text epic antitotalitar din proza contemporană”. Pentru cei interesați de o literatură nefardată, fără compromis, prozele lui Alexandru Monciu Sudinski adunate în volumul „Rebarbor” sunt absolut necesare. În cele din urmă, acest prozator mi-a demolat convingerea că proza rusească ar fi mai “dură” sau mai “tăioasă” decât cea românească>>. Sunt cuvinte care dau c-un bisturiu profund și controlat la temelia uitărilor noastre.

De-a dreptul fabulos este că în 1976, cu premieră pe 15 martie, pornind de la Caractere și Biografii comune, la Teatrul Giulești s-a pus în scenă spectacolul Caractere, cuprinzând șase portrete-dialog susținute de o distrbuție din care făceau parte Dorina Lazăr, Rodica Mandache, Constantin Cojocaru, Jorj Voicu, Florin Zamfirescu, Ion Anghel, Geo Costiniu și însuși regizorul George Bănică. Teatrul Giulești e Teatrul Odeon de azi. Pentru cine nu a aflat, The Great Lady Dorina Lazăr, altfel o mândră fiică bolnavă de modestie a Hunedoarei, a revenit la conducerea teatrului după 1 aprilie 2021, în urma unui act de Justiție cu aplicare întârziată.

Dorina Lazăr

                                       Alexandru Dabija

Spectacolul în sine s-a produs eroic, cu suferință de voce într-o sinistră sală cu acustică lichidată. „Fabricat” până la cel mai enervant ultim detaliu de regizorul Alexandru Dabija, minunea e imposibil de povestit, e prea densă, chit că-i tentant să glosezi pe teme de recuperare, prostie și splendoare, absurd și pamflet, bașca istoria care ne atârnă din context ca o gloabă moartă. E chestie de nostalgie a viitorului bazată pe actualitatea trecutului. Ca și emoția din piesă stârnită, de pildă, cu variațiunile pe șlagăre de odinioară, precum Oameni by Marius Țeicu & Aurelian Andreescu de pe la 1973. Cu atât mai fain și-au găsit locul ingerințele memorabile din partea inteligenței artificiale materializate în evoluția deliciosului roboțel Alpha Mini, întregind o experiență unică de două ceasuri, timp în care e impsobil să nu simți cum peste sală fâlfâie geniul lui Sandu Dabija.

Provocare pentru patrimoniu și onoare

Din Rebarbor s-ar cuveni înfiripate neîntârziat două proiecte. Nu e greu, nu doare, ba dimpotrivă.

Primul ține strict de spectacol. Și pornește tocmai de la nostalgia viitorului bazată pe actualitatea trecutului. Merită efectiv un program cultural național de promovare și conștientizare, finanțat de ministerul de resort, cu reprezentații până și în ultima localitate care deține o sală și o scenă rezonabil de funcționale prin raportare la montare. Dacă tineretul României nu se reduce la cine face parte dinastic din familiile conducătorilor și puternicilor contemporani, care au legătură cu prezentul și viitorul țării mai puțin decât dracu’ cu tămâia, atunci terapia cu acest spectacol e de luat în seamă. Și nu tinerii trebuie să se ducă spre spectacol, ci invers.

Al doilea proiect este de esență eminamente locală. Îi este destinat lui Sandu Dabija, întemeietor de istorie și glorie pentru Teatrul Tineretului și Piatra-Neamț încă de la 1976. Student fiind pe atunci, a pus în scenă, în premieră pe țară, Răfuiala de Philip Massinger. Fabuloasa reprezentație, gândită și ilustrată muzical de tânărul de 21 de ani, susținută de o scenografie marca Laurențiu „Bill” Dumitrașc, îi aducea un prim premiu pentru regie în 1977. La Festivalul Spectacolelor de Teatru pentru Tineret și Copii. De la Piatra-Neamț, unde în altă parte? Cariera și palmaresul, ambele impunătoare, dacă nu magnifice de-a dreptul, cu explicațiile aferente, toate constituind portretul uneia dintre cele mai mari personalități din întreaga istorie a teatrului românesc, ar depăși până și cuprinsul unei ediții speciale de ziar. Internetul e cât de de ajutor, dar strict în termeni indicativi, unele informații putând fi recuperate de la Teatrul Odeon sau de prin alte părți.

Ideea de acum este una simplă: chiar trebuie ca omul să treacă în altă lume pentru a i se acorda titlul de Cetățean de Onoare la Piatra-Neamț? Conducătorii locali executivi și consilierii n-au învățat nimic din dramatica experiență cu regretatul Ioan Onisei, pe care l-au uitat în timpul vieții? Sigur, nu ar mira pe nimeni ca ei să nu știe de unde e de loc regizorul, pe unde a făcut școala. Dar asta nu e o scuză, asta acuză. Rezolvarea e simplă. La fel și cea ce stă în condeiul Ministrului Culturii.

Notă: S-au folosit ilustrații de la Teatrul Odeon, cu acordul doamnei Dorina Lazăr.

Viorel COSMA

articolul original.

BANC | Făt-Frumos a făcut tot posibilul și i-a adus în sfârșit prințesei luna de pe cer

2 October 2022 at 10:51

Nu ar trebui să treacă nici măcar o zi fără să zâmbești și fără să citești bancul zilei. CANCAN.RO îți dă un motiv în plus ca ziua ta să fie mai bună. Iată propunerea noastră.

Făt-Frumos a făcut tot posibilul și i-a adus în sfârșit prințesei luna de pe cer. S-a uitat prințesa la lună și i-a zis lui Făt-Frumos, complet dezamăgită:

– Frumosule, dar de altă culoare nu ai găsit?!

articolul original.

București: Protecția Consumatorului cere închiderea unor locuri de joacă periculoase din parcuri

1 October 2022 at 06:44
image

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor a propus închiderea locurilor de joacă din 6 parcuri bucureştene, pentru o perioadă cuprinsă între 6 şi 12 luni.

ANPC a amendat cu 10.000 de lei instituţia care administrează aceste parcuri, aflată în subordinea Primăriei Capitalei.

Potrivit unui comunicat, parcurile verificate de comisari au fost Tineretului, Carol I, Cişmigiu, Izvor, Circului şi Herăstrău.

“Singura diferenţă între a fi părinte şi a fi funcţionar public este că, în ultima dintre ipoteze, trebuie să fii părintele tuturor copiilor ce au nevoie de tine şi de munca pe care o desfăşori în folosul comunităţii. A te duce astăzi cu copilul în parc a devenit o acţiune de curaj. Pare că, alături de pacheţel, trebuie să îi iei celui mic şi, doamne fereşte, o trusă medicală. Amenda pe care astăzi suntem nevoiţi să o aplicăm Primăriei Generale reprezintă un strigăt al părinţilor adresat celor care au înlocuit acţiunea cu scuza. Mi-ar fi plăcut să pot face mai mult, dar pare că nici cei mici, nici noi nu putem determina o schimbare. Îmi cer eu scuze în numele celor care, spre deosebire de noi, se ascund în birouri. Vor inventa din nou scuze inutile cu iz politic, uitând probabil că a fi copil nu înseamnă asta”, a declarat directorul general al ANPC, cel care a coordonat acţiunea de control în parcurile administrate de ALPAB (Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti).

Inspectorii ANPC au descoperit covoare anti-impact (tartan) depreciate, cu denivelări şi bucăţi lipsă, tobogane cu pantă de alunecare şi tubulatură metalică (interzise prin HG 435/2010), iar tubulatura aferentă toboganelor prezenta o distanţă foarte mare între îmbinări, echipamentele tehnice care prezentau un grad de uzură ridicat, depreciate, rupte, cu bucăţi lipsă, cu urme masive de rugină sau cu şuruburi fără protecţie.

articolul original.

SUA reacționează la acțiunea Rusiei: „Vom cere socoteală”

30 September 2022 at 15:47
By: (R.C.)

SUA au anunţat vineri că impun noi şi „severe” sancţiuni împotriva Rusiei, condamnând anexările „frauduloase” de teritorii în Ucraina, relatează AFP.

„SUA condamnă astăzi tentativa frauduloasă a Rusiei de a anexa părţi din teritorii în Ucraina”, a afirmat preşedintele american Joe Biden într-un comunicat, vorbind despre o „violare a dreptului internaţional care încalcă Carta Naţiunilor Unite”.

Preşedintele american a mai asigurat că SUA „vor continua să sprijine eforturile Ucrainei pentru a recâştiga controlul asupra teritoriului său”.

Preşedintele rus Vladimir Putin a semnat vineri anexarea a patru teritorii ucrainene aflate sub controlul Moscovei, în cadrul unei ceremonii la Kremlin în cursul căreia a criticat Occidentul şi a cerut Kievului să depună armele.

Într-un avertisment sever, SUA au anunţat de asemenea că vor sancţiona – în acord cu ţările din G7 – „orice ţară, individ sau entitate” care va acorda sprijin politic sau economic tentativelor Rusiei de a-şi însuşi „ilegal” teritorii în Ucraina.

„Emitem de asemenea un avertisment clar susţinut de liderii G7: vom cere socoteală oricărui individ, entitate sau ţară care acordă sprijin politic sau economic tentativelor ilegale ale Rusiei de a schimba statutul unor teritorii în Ucraina”, a afirmat secretarul de stat american Antony Blinken într-un comunicat separat.

Noile sancţiuni anunţate vineri, care se adaugă unei serii deja importante de sancţiuni ce vizează toate sectoarele în Rusia, vizează în principal responsabili ruşi şi industria apărării, potrivit comunicatelor Casei Albe, Departamentului de Stat şi Trezoreriei americane.

Acestea au drept ţintă în special unii parlamentari din Dumă – camera inferioară a parlamentului rus – responsabili guvernamentali şi furnizori ai armatei ruse.

articolul original.

Vladimir Putin a semnat un nou decret: Ce măsuri au fost luate împotriva statelor occidentale ‘neprietenoase’ cu Federația Rusă

29 September 2022 at 18:50
image

NEWS ALERT

articolul original.

Medicamentele expirate şi cele neutilizate se consideră deşeuri periculoase

28 September 2022 at 08:56
By: Regie
image

Un proiect de lege potrivit căruia medicamentele expirate şi cele neutilizate sunt încadrate ca deşeuri periculoase a fost adoptat, marți, de Camera Deputaţilor.

Plenul Camerei Deputaţilor a adoptat, marţi, un proiect de lege potrivit căruia medicamentele expirate şi cele neutilizate sunt încadrate ca deşeuri periculoase.

Proiectul de lege modifică şi completează Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, astfel încât utilizatorii de produse farmaceutice să fie atenţionaţi cu privire la necesitatea returnării şi a eliminării corespunzătoare a medicamentelor expirate în farmacii, acestea fiind considerate deşeuri periculoase.

„Orice material publicitar destinat publicului larg trebuie să includă cel puţin următoarele informaţii: denumirea medicamentului, precum şi denumirea comună dacă medicamentul conţine o singură substanţă activă, informaţiile necesare pentru utilizarea corectă a medicamentului, o invitaţie expresă, lizibilă, de a citi cu atenţie instrucţiunile din prospect sau de pe ambalaj, formulată după cum urmează: Acest medicament se poate elibera fără prescripţie medicală. Se recomandă citirea cu atenţie a prospectului sau a informaţiilor de pe ambalaj. Dacă apar manifestări neplăcute, adresaţi-vă medicului sau farmacistului. Medicamentele expirate şi cele neutilizate se consideră deşeuri periculoase”, stipulează proiectul.

Parlamentarii au adăugat în acest proiect de lege mai multe articole referitoare la funcţionarea farmaciilor.

„Universităţile de medicină şi farmacie pot acredita farmacii comunitare pentru a desfăşura activitate de pregătire practică a studenţilor, asociată activităţii didactice. (…) Farmaciştii care sunt şi cadre didactice în domeniu pot desfăşura activitate integrată, asociată activităţii didactice, în farmacii, inclusiv farmacii universitare. Farmaciile universitare se înfiinţează de universităţile de medicină şi farmacie acreditate. Numărul acestora depinde de numărul de studenţi din cadrul facultăţii de farmacie, fiind de o farmacie până la 500 de studenţi şi de maxim două la facultăţile cu peste 500 de studenţi”, mai prevede iniţiativa legislativă.

Proiectul de lege a fost adoptat de Senat, iar Camera Deputaţilor este for decizional.

articolul original.

Românii consumă zilnic acest aliment, dar nu toți știu că poate deveni un pericol pentru sănătate! Produsul care poate declanșa o boală gravă

24 September 2022 at 16:19

Este un aliment consumat zilnic de români, sub diferite forme, dimineața, la prânz sau seara. Chiar dacă este un produs care ar putea ține de foame, specialiștii trag un semnal de alarmă și susțin că ar putea deveni un pericol real pentru sănătate. În plus, alimentul respectiv ar putea declanșa o boală gravă. Iată toate detaliile mai jos, în articol.

Pâinea este unul dintre alimentele consumate zilnic de români. Găsită în comerț sub diferite forme, cu arome sau fără, făcută în fabrică sau în vatră, pâinea ar putea ascunde, însă, un real pericol. Medicul Virgiliu Stroescu, invitat în cadrul podcastului ALTCEVA cu Adrian Artene, a mărturisit în fața cărui pericol ne avântăm, dacă vom consuma pâine albă.

Medicul mărturisește că pâinea albă, pe lângă faptul că îngrașă, poate declanșa o boală extrem de serioasă, și anume Alzheimer. Și, categoric, pericolul este cât se poate de real, având în vedere faptul că pâinea albă conține glucide și este lipsită de fibre.

„Pâinea albă e nesănătoasă. Nu are decât glucide, nu are fibre. Cei care consumă multă pâine albă, în afară că se îngrașă, pot face boala Alzheimer, deoarece amidonul poate face acel amiloid în creier ani de zile, care poate ajuta la Alzheimer”, spune medicul.

În plus, specialistul susține că făina albă este ”dușmanul sănătății noastre, pentru că se bagă omul și strică ce a făcut Dumnezeu – integralul – scoate numai albul, amidonul, nu face decât să îmbolnăvească”.

Pâinea ar putea fi un pericol pentru sănătate. Sursă foto: Pixabay.com

Citește și TOP 5 ALIMENTE ÎMPOTRIVA CANCERULUI. TREBUIE SĂ LE INCLUZI ÎN ALIMENTAȚIE

Ce alte alimente nu mai sunt sănătoase pentru organism

Mai mult decât atât, nici covrigii și gogoșile nu ar trebui consumate, chiar dacă sunt alimente gustoase, deoarece au un efect negativ asupra proceselor metabolice. Cu alte cuvinte, acestea sunt încetinite. În plus, alimentația ar trebui să conțină fibre, denumite de doctorul Virgiliu Stroescu drept „cea mai mare inteligență a divinității”.

”Nu trebuie să mai consumăm covrigi, gogoși. Dumnezeu, când a făcut bobul de grâu, i-a băgat tărâța, care are fibre. Cea mai mare inteligență a divinității sunt fibrele. Sunt ca un „mop”, care vine și șterge tot ce ai greșit tu. Încetinesc procesele metabolice”, mai spune medicul.

Sursă foto: Pixabay

articolul original.

Primăria Fălticeni amenajează cu bani atrași prin PNRR un centru de colectare a deșeurilor voluminoase

22 September 2022 at 16:07
image

Consiliul Local al municipiului Fălticeni a aprobat în ultima ședință proiectul inițiat de primarul Gheorghe Cătălin Coman care vizează înființarea unui centru de colectare a deșeurilor voluminoase. Proiectul în valoare de 3,3 milioane de lei va fi finanțat integral prin PNRR. Centrul va fi amenajat în vecinătatea Staţiei de epurare urmând să completeze sistemul de colectare a gunoiului gestionat de SC Goscom. Acolo locuitorii din Fălticeni vor putea aduce deşeuri provenite din construcţii, deșeuri electrice, sanitare, deşeuri din grădină, precum şi obiecte de uz casnic mari. „Având în vedere necesitatea modernizării sistemului de gestionare a deşeurilor la nivelul municipiului Fălticeni, înfiinţarea unui Centru de colectare prin aport voluntar va asigura colectarea separată a deşeurilor menajere care nu pot fi colectate în sistem ,,door-to-door”, respectiv deşeuri reciclabile şi biodeşeuri care nu pot fi colectate în pubelele individuale, deşeuri voluminoase, deşeuri textile, deşeuri din lemn, mobilier, deşeuri din anvelope, deşeuri de echipamente electrice şi electronice, baterii uzate, deşeuri periculoase, deşeuri de grădina, deşeuri din construcţii şi demolări. Este un proiect pe care doream de mult să îl realizăm, iar sursa de finanţare identificată pentru acest obiectiv de investiții este Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă, Componenta C3: Managementul deşeurilor. Este vorba de deşeurile mari, voluminoase pe care operatorul local de salubritate Goscom nu le ridică, iar variantele identificate până acum sunt foarte costisitoare. Avem posibilitatea să facem noi acest lucru şi să construim la Fălticeni, într-o locaţie care ne aparţine, în zona Staţiei de epurare, acest depozit. Este necesară suprafaţa de 3.000 de metri pătraţi, noi avem disponibile acolo 2 hectare, deci putem să facem investiţia. Depozitul va fi gestionat de către noi, tot noi vom valorifica toate deşeurile care se vor aduce acolo prin modalităţile pe care ni le va comunica Agenţia de Protecţia Mediului. Deşeurile nu le vom colecta noi din oraş. Dacă are cineva o canapea, o aduce şi o predă. Obiectele aduse sunt sortate pe categorii şi depozitate. Pentru deşeuri de construcţii vom contacta o firmă specializată care are concasor, le va măcina, resturile de beton fiind folosite de staţiile de ciment sau la construcţia drumurilor. Până acum Goscom mai făcea câte un mic compromis, în sensul că dacă nu sunt foarte mari, mai ia două cauciucuri, resturi de mobilier. Dar nu le va mai ridica”, a declarat Cătălin Coman.

Primăria Fălticeni amenajează cu bani atrași prin PNRR un centru de colectare a deșeurilor voluminoase, 4.0 out of 10 based on 1 rating
articolul original.

O operă de artă totală! – Undeva la Palilula, cronici elogioase în Franța

22 September 2022 at 12:32
image

Pentru Positif, publicația Institutului Lumière, filmul este „o operă de artă totală care unește ingenios teatrul, opera și istoria”, iar pentru revista Premiere este „o poveste barocă, puternică, asurzitoare”. À voir à lire vede în filmul lui Silviu Purcărete „un omagiu sub formă de basm, populat de reminiscențe, unei țări care a știut să folosească râsul și oniricul pentru a transcende nebunia propriei istorii. Lumina, culoarea, machiajul, decorul ajută la crearea unui univers fascinant si deconcertant. Avem impresia că asistăm la dezvăluirile melancolice și vesele ale unui poet al timpurilor moderne, iar asta pentru că întreg filmul e străbătut de poezie și simboluri. Lumea Palilulei, cu toate creaturile ei, este condamnată la o petrecere extravagantă care nu va sfârși să bântuie imaginația spectatorului.”

Undeva la Palilula este distribuit în România de Transilvania Film și este câștigătorul a șapte Premii Gopo. În Franța este distribuit de Ed Distribution.

Pentru publicația de cinema Chacun Cherche Son Film, „Undeva la Palilula propune un joc infinit de teatru în teatru, oferind tuturor spectacolul unui microcosmos straniu, în care locuitorii trebuie să se împace cu extravaganțele și manipulările puterii”. Le Bleu du Miroir remarcă muzica filmului: „Însoțit de o coloană sonoră specială, acest film original și reușit din punct de vedere vizual, presărat cu momente nebunești, amuzante sau tulburătoare, ne poartă într-o călătorie neobișnuită, uneori hilară și alteori destabilizatoare. Între râs și disconfort, este greu să rămâi indiferent față de acest film inclasabil și misterios.”.

Le Journal du Dimanche consideră filmul „o călătorie pe cât de fascinantă, pe atât de epuizantă, care surprinde constant.”, iar publicația Culturopoing.com crede că „Palilula evocă oarecum faimosul Macondo din O sută de ani de singurătate al lui Marquez, prin aspectul său picaresc și prin ideea de oraș înghețat în timp, dar care totuși se transformă, aproape în ciuda sa.”. Pentru Rolling Stone Magazine, Undeva la Palilula e „o dramă unde nebunia te îmbată”.

Pe teritoriul României, Undeva la Palilula poate fi urmărit pe platforma de streaming TIFF Unlimited.

articolul original.

Avioanele C-130 Hercules și C-27J Spartan vor zbura la joasă înălțime, până vineri, deasupra României

21 September 2022 at 17:03

Cele mai mari aeronave de transport și cercetare ale Forțelor Aeriene Române, avioanele C-130 Hercules şi C-27J Spartan, zboară de miercuri până vineri, în mai multe zone ale țării, la joasă înălțime.

Oficialii Forțelor Aeriene Române ne transmit că nu este nici un motiv de panică, dacă le vedeți.

Sunt trei zile de antrenament cu zboruri la doar 150 de metri de sol, menite să testeze abilitățile piloților militari în astfel de condiții, dar și să le ofere anumite calificări.

În planul de pregătire sunt prevăzute zboruri atât pe timp de zi, cât și pe timp de noapte, iar dacă vremea le va permite, zborurile la joasă înălțime, neobișnuite pentru astfel de aeronave impresionante, ar putea fi reluate și săptămâna viitoare.

articolul original.

Românul Gianni Crețu, antrenorul anului

20 September 2022 at 07:03
By: Regie

Românul Gianni Crețu  fost ales antrenorul anului 2022 în volei masculin European. Printre cei care l-au premiat pe scena Palatului Artelor Frumoase din Bruxelles s-a aflat și președintele Federației Române de Volei, Adin Cojocaru.

Câștigător, în acest an, a Ligii Campionilor, a titlului și Cupei în Polonia, cu formația ZAKSA, Gianni Crețu a fost cu adevărat cel mai bun antrenor din Europa la volei masculin în ultimul sezon. De aceea, o sală întreagă l-a aplaudat când a urcat pe scena Palatului Artelor Frumoase din Bruxelles – BOZAR și a primit trofeul.

Titlul de cel mai bun antrenor al anului 2022 în voleiul european feminin a fost primit de Giovanni Guidetti, tehnicianul de la cârma formației VakifBank Istanbul, câștigătoarea Ligii Campionilor.

Cel mai bun voleibalist din 2022 a fost desemnat jucătorul lui Gianni Crețu de la ZAKSA, Kamil Semeniuk, în timp ce titlul de jucătoarea anului a fost acordat suedezei Isabelle Haak, care a evoluat până în primăvară la VakifBank Istanbul.

Fost jucător  pe poziția de blocant mijlociu la Dinamo Bucureşti în perioada 1985-1993, cu care a cucerit titlul naţional în 1992, Gianni Creţu şi-a încheiat cariera în 1997, cu alte două titluri naționale la activ în Austria, după care a trecut la antrenorat, pregătind echipe din Austria, Italia, Qatar, Estonia, Polonia sau Rusia. A fost dublu campion naţional în Austria şi ca antrenor, cu Viena hot Volleys.

În 2022 a atins apogeul carierei la nivel de performanţă la un club, când a câştigat titlul, Cupa şi Liga Campionilor cu formaţia poloneză ZAKSA Kędzierzyn-Koźle. La nivel de echipe naţionale a pregătit prima dată România, în 2007-2008, respectiv Estonia (2014-2019).

articolul original.

Huawei sărbătorește lansarea noilor smartphone-uri din seria nova cu premii surprinzătoare și reduceri avantajoase

16 September 2022 at 18:56

 

Huawei se pregătește de lansare HUAWEI nova 10 și HUAWEI nova 10 Pro

 

București, 16 septembrie 2022 – Huawei Consumer Business Group pregătește utilizatorii pentru lansarea celor mai noi smartphone-uri printr-o campanie cu premii din categoriile wearables și audio, dar și cu vouchere avantajoase pentru achiziția HUAWEI nova 10 și HUAWEI nova 10 Pro. Premiile și reducerile îi așteaptă pe abonații magazinului online huaweistore.ro, până în data de 26 septembrie.

 

Huawei face eforturi constant pentru a oferi posibilitatea utilizatorilor de a deține propriul ecosistem format din dispozitivele preferate, aceștia au parte întotdeauna de beneficii speciale, oferte și premii, personalizate pentru stilul de viață al fiecăruia și pentru orice scenariu de utilizare. Huawei oferă o experiență premium, dispozitivele impresionează  atât cu eleganța designului, cât și cu performanță la nivel tehnic.

Noile smartphone-uri, HUAWEI nova 10 și HUAWEI nova 10 Pro, aduc pasionaților de tehnologie designul și măiestria inovatoare ale seriei HUAWEI nova, îmbunătățite cu noi funcții și permițându-le utilizatorilor să fie curajoși în exprimare și în pas cu trendurile. Fotografiile perfecte și clare din orice unghi, designul elegant și ușor, dar și încărcarea rapidă, disiparea căldurii și rapiditatea descărcărilor sunt doar câteva dintre mesajele cheie redate de noua serie nova.

În plus, pentru a echipa utilizatorii cu dispozitivele necesare unei experiențe premium, în perioada 16 septembrie – 26 septembrie 2022, aceștia au posibilitatea de a câștiga super premii accesând magazinul online huaweistore.ro. Cei mai norocoși dintre utilizatori se pot bucura de 22 de dispozitive HUAWEI WATCH 3 Pro și de 22 de perechi de căști HUAWEI FreeBuds Lipstick. Surprizele nu se opresc aici, iar cei care vor achiziționa noile HUAWEI nova 10 și HUAWEI nova 10 Pro vor primi vouchere de discount în valoare de 200 de lei.

,,Utilizatorii noștri s-au obișnuit deja cu experiențele premium oferite de Huawei, motiv pentru care ne dorim să fim întotdeauna pe măsura așteptărilor. Deși urmează să lansăm două smartphone-uri ultra-performante, nu ne oprim aici și venim cu o campanie în care vom oferi premii și reduceri ce pot aduce utilizatorii mai aproape de crearea ecosistemului perfect pentru ei. Aceasta este modalitatea noastră de a ne arăta gratitudinea, ajutând utilizatorii să se bucure de și mai multă inovație.” a declarat Andy Fang, Country Manager Huawei Consumer Business Group.

Pasionații de tehnologie și gadgeturi sunt invitați să se aboneze la newsletter-ul magazinului online huaweistore.ro pentru a afla mai multe despre lansarea noii serii, dar și pentru a fi la curent cu cele mai noi concursuri și oferte. Premiile și reducerile din campania curentă sunt valabile în perioada 16 septembrie – 26 septembrie 2022.

Despre HUAWEI Consumer BG

Produsele și serviciile HUAWEI sunt disponibile în peste 170 de țări, deservind mai mult de o treime din populația lumii. Compania deține 14 centre R&D în țări precum Germania, Suedia, Rusia, India și China. Huawei Consumer BG este una din cele 3 filiale ale companiei și include telefoane inteligente, computere și tablete, dispozitive purtabile și servicii cloud, etc. Cu aproape 30 de ani de expertiză în domeniul telecomunicațiilor, HUAWEI oferă tehnologii inovatoare pentru consumatorii de pretutindeni.

Pentru mai multe informații, vizitați http://www.huaweistore.ro.

Pentru noutăți despre Huawei Consumer BG, urmați-ne pe:

Facebook: https://www.facebook.com/huaweimobilero/

Instagram: https://www.instagram.com/huaweimobilero/

YouTube: Huawei Mobile Romania

Community: Comunitatea Huawei

articolul original.

Un nou caz de infectare cu virusul West Nile este în tratament la Spitalul Clinic de Boli Infecțioase ”Sf. Parascheva” Iași       

16 September 2022 at 07:49
image

Un nou caz de infectare cu virusul West Nile este în tratament la Spitalul Clinic de Boli Infecțioase ”Sf. Parascheva” Iași!

Este vorba de o femeie în vârstă de 48 de ani care a fost adusă cu salvarea la spital după ce a căzut de la același nivel ( din picioare) în via unde lucra.

Inițial a fost transportată la Spitalul Clinic de Urgență „Prof. Dr. Nicolae Oblu” din Iași cu suspiciune de atac vascular cerebral. Examenul computer tomograf și consultul neurologic au exclus suspiciunea aceasta de diagnostic și a fost directionata catre spitalul nostru.

Pacienta prezenta la evaluarea clinică febră 38 grade C, cefalee, vertij și vărsături. Echipa medicală a procedat la efectuarea puncției lombare care a confirmat un diagnostic inițial de meninigită pentru care s-a initiat imediat tratamentul: antibioterapie și antiedematoase cerebrale. Date fiind simptomele pacientei, medicii nostri au efectuat toate analizele în cadrul Laboratorului de Analize Medicale care functioneaza in cadrul spitalului , analize necesare pentru a realiza diagnosticul diferential( de a exclude orice altapatologie). În urma anamnezei( discuțiilor purtate cu pacienta) acesta a comunicat că suferă de o afecțiune gastrică  și un sindron anxios pentru care seafla  în tratament.

Un nou caz de infectare cu virusul West Nile este în tratament la Spitalul Clinic de Boli Infecțioase ”Sf. Parascheva” Iași       

Analizele medicale au confirmat prezenta virusului West Nile. Menționăm că simptomele  îmbolnăvirii cu acest virus se pot confunda cu cele ale unei viroze respiratorii dar pot provoca și meningită ca în cazul pacientei noastre. Aceasta ne-a mai povestit că prezenta o astenie fizică marcată( oboseala) și cefalee( durere de cap)simptome care persistau de aproape o săptămână.

 Pacienta se află sub tratament simptomatic și specific pentru infecția cu virus West Nile  și beneficiază de tot suportul emoțional și psihologic de care are nevoie deoarece a prezentat atacuri de panică, insomnii și se confruntă în continuare cu acest sindrom anxios  care probabil s-a accentuat pe fondul situației medicale.  Simptomele specifice infectării cu West Nile s-au ameliorat, în plus medicul curant discută permanent  cu  pacienta pentru a o liniști, un lucru esential pentru evoluția favorabilă a acestia.

Pacienta va rămâne internată sub observație medicala multidisciplinara până când analizele și starea sa de sănătate vor permite externarea acesteia.

articolul original.

Peste 1,1 milioane de țestoase marine braconate în ultimele decenii, arată un studiu

11 September 2022 at 06:00
image

În ciuda numărului mare de țestoase marine braconate, prima evaluare globală arată că exploatarea ilegală este într-o ușoară scădere.

Una dintre cele mai grave amenințări la adresa biodiversității faunei sălbatice, pe lângă criza climatică, este uciderea și traficul ilegal de animale și plante. În ciuda multor legi împotriva comerțului cu animale sălbatice pe piața neagră, aceasta este considerată una dintre cele mai profitabile industrii ilicite din lume.

Animalele, în special speciile pe cale de dispariție și amenințate, sunt adesea exploatate și vândute pentru pielea lor sau folosite ca medicamente, afrodiziace, curiozități, hrană și artefacte spirituale, scrie Eurek Alert.

Număr uriaș de țestoase marine braconate în ultimele 3 decenii

Într-un nou studiu, cercetătorii de la Arizona State University (ASU), din SUA, estimează că peste 1,1 milioane de țestoase marine au fost braconate și, în unele cazuri, traficate între 1990 și 2020. Chiar și cu legile existente care interzic capturarea și utilizarea lor, până la 44.000 de țestoase marine au fost exploatate în fiecare an în ultimul deceniu în 65 de țări sau teritorii și în 44 din cele 58 de populații majore de țestoase marine din lume.

Studiul a fost publicat în Global Change Biology.

În ciuda numărului aparent mare de țestoase marine braconate, studiul arată că exploatarea ilegală raportată a acestora a scăzut cu aproximativ 28% în ultimul deceniu, lucru care i-a surprins pe cercetători. Ei se așteptau inițial să vadă o creștere generală a braconajului raportat.

Braconajul, în ușoară scădere

„Scăderea din ultimul deceniu s-ar putea datora legislației de protecție sporite și eforturilor de conservare sporite, împreună cu o creștere a gradului de conștientizare a problemei sau schimbarea normelor și tradițiilor locale”, spune Kayla Burgher, de la ASU.

Pe lângă scăderea ușoară, cercetătorii au descoperit că cea mai mare parte a exploatării ilegale raportate în ultimul deceniu a avut loc în populații mari, stabile și diverse genetic de țestoase marine.

Jesse Senko, tot de la ASU, spune că această descoperire ar putea fi una dintre explicațiile pentru numărul mare de țestoase exploatate ilegal.

„Acest lucru înseamnă că majoritatea acestor broaște țestoase marine provin din populații sănătoase, cu risc scăzut, ceea ce sugerează că, cu câteva excepții, nivelurile actuale de exploatare ilegală probabil nu au un impact negativ major asupra populațiilor de țestoase marine din oceanele lumii”, spune Senko.

De ce sunt capturate și vândute ilegal țestoasele?

Senko adaugă, totuși, că rezultatele ar trebui privite cu prudență. „Evaluarea oricărei activități ilegale este dificilă, iar comerțul cu țestoase marine nu face excepție, mai ales atunci când devine organizat sau conectat la grupări criminale”, a spus el.

„Evaluarea noastră nu a inclus ouă sau produse din țestoase, cum ar fi brățările sau cerceii din carapace de țestoase marine, care nu ar putea fi atribuite cu ușurință unor țestoase individuale”, spune cercetătorul.

În cadrul studiului, cercetătorii au analizat datele din articole de reviste evaluate inter pares, rapoarte media arhivate, rapoarte ale ONG-urilor și chestionare online pentru a determina o privire cuprinzătoare asupra informațiilor existente despre .

Traseul acestor țestoase marine braconate

Studiul a dezvăluit tipare și tendințe suplimentare care pot ajuta la determinarea priorităților de . De exemplu, Vietnam a fost cea mai comună țară de origine pentru traficul ilegal de țestoase marine, în timp ce China și Japonia au servit drept destinații pentru aproape toate produsele din țestoase. În mod similar, Vietnam-China a fost cea mai comună rută comercială în toate cele trei decenii.

Pe parcursul perioadei studiate de 30 de ani, 95% dintre țestoasele braconate au provenit din două specii, țestoase verzi și careți, ambele fiind enumerate în Legea privind Speciile din SUA.

De asemenea, Asia de Sud-Est și Madagascar au apărut ca puncte fierbinți pentru capturarea și comerțul ilegal cu țestoase marine, în special pentru țestoasele care sunt pe cale critică de dispariție, care sunt apreciate în comerțul ilicit cu animale sălbatice pentru carapacele lor frumoase.

La ce folosește acest studiu?

„Evaluarea noastră este o bază importantă pentru cercetările viitoare și eforturile de informare cu privire la exploatarea ilegală a țestoaselor marine. Credem că acest studiu îi poate ajuta pe practicienii în conservare și pe legislatori să prioritizeze eforturile de conservare și să-și aloce resursele pentru a ajuta cel mai bine protejarea populațiilor de țestoase marine față de nivelurile dăunătoare de exploatare la nivel mondial”, spune Burgher.

Echipa de cercetare spune că este nevoie de eforturi mai mari pentru a susține biodiversitatea globală.

„Este nevoie de un sprijin sporit pentru guvernele cărora le lipsesc resursele pentru a proteja țestoasele marine, împreună cu sprijin acordat comunităților pentru a susține bunăstarea umană în fața restricțiilor sau interdicțiilor privind exploatarea țestoaselor marine. Trebuie să dezvoltăm strategii de conservare care să aducă beneficii atât pentru oameni, cât și pentru țestoase”, spune Senko.

Vă recomandăm să citiți și:

articolul original.

BANC | „Bulă, cum e nevastă-ta?”

7 September 2022 at 05:52

Nu ar trebui să treacă nici măcar o zi fără să zâmbești și fără să citești bancul zilei. CANCAN.RO îți dă un motiv în plus ca ziua ta să fie mai bună. Iată ce ți-am pregătit.

Bulă se însoară și, după ceva timp, se întâlnește cu vechii lui prieteni care îl întreabă:

-Băi Bulă, cum e nevastă-ta?

-Cum să fie, este marfă, doar că este cam somnoroasă. De câte ori ieșim pe stradă, când vede câte un bărbat bine, mereu îmi spune: „Mamă, ce m-aș culca cu ăsta”.

articolul original.

„Vampirul din Polonia” a fost îngropat cu o seceră, pentru a nu se întoarce din morți

6 September 2022 at 12:00

Rămășițele scheletice ale unei femei găsite într-un cimitir polonez din secolul al XVII-lea au fost supranumite „Vampirul din Polonia”. Femeia are o seceră în jurul gâtului pentru a o împiedica să reînvie.

Profesorul Dariusz Poliński, de la Universitatea Nicholas Copernicus, a condus săpăturile arheologice în care a fost găsit „”, capul scheletului având un dinte frontal proeminent și un acoperământ de mătase.

„Secera a fost așezată deasupra gâtului în așa fel încât dacă defunctul ar fi încercat să se ridice… capul ar fi fost tăiat sau rănit”, a declarat Poliński.

Cum a apărut „Vampirul din Polonia”?

În secolul al XI-lea, cetățenii Europei de Est au început să se teamă de vampiri și să-și trateze morții cu ritualuri anti-vampiri, potrivit revistei Smithsonian, citată de Science Alert, crezând că „unii oameni care au murit vor ieși din mormânt sub forma unor monștri însetați de sânge care îi terorizează pe cei vii”.

Vampirul din Polonia
Foto: Lesley A. Gregorick et al., PLOS ONE 2014

Până în secolul al XVII-lea, astfel de practici de înmormântare „au devenit comune în toată Polonia, ca răspuns la un focar de vampiri”.

Un deget închis cu lacăt

„Alte modalități de a se proteja împotriva includeau tăierea capului sau a picioarelor, așezarea defunctului cu fața în jos pentru a mușca pământul, arderea și lovirea decedaților cu o piatră”, a declarat Poliński.

Deși alte metode comune de înmormântare anti-vampir includ o tijă de metal bătută prin schelet, rămășițele din Polonia au fost găsite cu secera peste gât și cu un deget închis cu lacătul.

Degetul mare cu lacăt de la piciorul stâng , a spus Poliński, simbolizează probabil „închiderea unei etape și imposibilitatea întoarcerii”.

Vă recomandăm să citiți și:

articolul original.

Soldații ruși, păcăliți cu femei frumoase

6 September 2022 at 10:20
By: (P.S)
Hackerii ucraineni au creat conturi false ale unor femei atrăgătoare pentru a păcăli soldații ruși să le trimită fotografii prin care să își dezvăluie poziția, relatează Financial Times și Business Insider, citate de Hotnews.ro

Nikita Kniș, un IT-ist în vârstă de 30 de ani din Harkov, a declarat pentru Financial Times că luna trecută hackerii au reușit să păcălească soldați ruși din Melitopol să le trimită fotografii cu ei pe front după ce au creat conturi false pe rețelele de socializare și mesagerie și au pretins că sunt femei frumoase. „Ei trimit multe rahaturi fetelor pentru a dovedi că sunt războinici”, afirmă Kniș.

Odată ce au primit pozele de la soldați, hackerii au reușit să identifice că acestea au fost făcute la o bază rusească din apropierea orașului Melitopol din sudul Ucrainei. Ei au transmis aceste informații mai departe forțelor armate ale Ucrainei care, câteva zile mai târziu, au atacat baza.

Întâmplător sau nu, la începutul lunii iulie forțele armate ale Kievului au efectuat un atac masiv asupra Melitopolului, executând 30 de lovituri asupra unei baze rusești.

articolul original.
❌