ACTUALITATE
🔒
Au fost publicate stiri noi. Click aici pentru a le afisa.
Before yesterdayUltimele Stiri

Doar rutina…

28 November 2022 at 04:00

ITS “Cavour”, cel mai mic dintre cele cinci portavioane ale Aliantei iesite „la rutina” pe mare…

Exercitii programate, fara legatura cu aratatul pisicii catre ivani, desi ivanii chiar n-au ce sa arate pe mare catre NATO, poate poze cu defuncta Moskva, acum viitor obiectiv pentru turismul subacvatic.

NATO, caci despre Alianta este vorba, a avut pe 18 noiembrie in jurul Europei numai putin de cinci grupuri de lupta cu portavion in centru, imprastiate din Mediterana pana in Marea Nordului, dupa cum urmeaza: italienii cu portavionul ITS “Cavour”, britanicii cu “Queen Elizabeth”, francezii cu al lor nuclear “Charles De Gaulle” si americanii cu doua portavioane grele: “George H.W. Bush” si “Gerald R. Ford”.

In cazul americanilor, asocierea este chiar interesanta pentru ca avem ultimul portavion din clasa “Nimitz”, impreuna cu primul portavion din clasa “Ford”.

Conform NATO, cele cinci portavioane sunt in misiuni de rutina, demult programate: “NATO routinely demonstrates its cohesion, coordinating with multiple international maritime assets at once. This opportunity demonstrates our ironclad commitment to the stability and security of the Euro-Atlantic Area and the strength of our collective capability. Five carriers within our operating area presents a further opportunity to consolidate our approach to air defence, cross-domain cooperation and maritime-land integration.”

Acuma, normal ar fi, tot la rutina, ca marina rusa sa iasa la intampinare cu propriile sale manevre militare tot pentru “cohesion, coordinating”, doar ca, uimitor as spune, ivanii nu numai ca n-au cu ce, dar nici n-au avut vreodata, singura nava, aproape portavion a marinei ruse este in reparatii destul de capitale si abia peste 2-3 ani s-ar putea sa mai vada luciul apei, dar chiar daca “Admiral Kuznetsov” ar fi fost in stare de plutire nu cred ca-l trimiteau la intimidare ca biata nava n-are cu ce sa intimideze nici macar pe ITS “Cavour”-ul, cel mai mic dintre cele cinci portavioane NATO, daramite un “De Gaulle” sau Doamne-fereste un Nimitz/Ford class.

Se facea de ras. Si cam atat despre maretia flotei de razboi rusesti, nu ca aviatia sau trupetii terestri ar fi mai breji. Nu, ca nu s-au dovedit a fi, ba dimpotriva cu totii intr-o aceeasi galeata de mizerie s-au aratat o armata de stransura dotata cu fieratanii nu brea bune la ceva, capabila doar sa atace tinte civile si sa omoare civili…și să fure mașini de spălat (Bulă dixit).

La momentul aparitiei acestui articol mai sunt trei astfel de grupuri de lupta.

PS A aparut de curand prin presa cum ca Rusia ar fi avut planuri de razboi pentru a ataca Japonia…

Stai si te crucesti, sa fie adevarat sau doar o alta stire falsa? Daca-i stire falsa este ok, daca chiar este adevarat inseamna ca generalii rusi chiar sunt total tembeli, pai maciuceala de si-au luat-o prin Ucraina este adiere de primavara fata de bataia monstru pe care le-ar administra-o japonezii, cu atat mai mult cu cat prin Ucraina mai misuna ivanii cu trupe terestre, pe cand cu niponii ar fi trebuit sa se ia pe mare si prin aer, iar cine stie ce flota maritima si ce forte aeriene au supusii Imparatului, simplul gand sa te iei la cotonogeala cu dansii pare desprins dintr-un film de groaza…

GeorgeGMT

articolul original.

Prima fregata din clasa FDI a fost lansata la apa

17 November 2022 at 04:00

Pe 7 noiembrie prima nava din clasa FDI – Frégate de Défense et d’Intervention a fost lansata la apa in santierul naval din Lorient (Naval Group). “Amiral Ronarc’h” este prima din cele cinci fregate de talie intermediara comandate de Marina Franceza, iar urmatoarele patru ar trebui sa fie gata pana in 2030.

In privinta acestei prime nave din clasa, anul viitor vor incepe testele pe mare, iar in 2024 fregata va fi predata fortelor navale.

Pe langa cele cinci unitati comandate de Paris, Grecia are si ea o comanda ferma pentru trei astfel de nave cu o optiune pentru inca una. Lucrul la prima fregata greceasca a inceput de ceva timp iar pe 21 octombrie primul bloc constructiv al navei a fost asezat intr-un doc uscat al aceluiasi santier naval francez.

FDI este o nava frumoasa, ma refer aici mai ales la arhitectura cumva retro aleasa de arhitectii navali francezi, arhitectura ce aduce aminte de navale de lupta de la sfarsitul secolului XIX, perioada in care navele militare chiar aratau impozant, a nave de lupta. In rest nava este capabila sa duca lupta in toate cele trei medii, poate sustine un elicopter mediu de zece tone, lansatoare verticale Sylver A 50 pentru Aster 15/30, rachete anti-nava Exocet Block 3C si este, conform Naval Group, prima nava franceza care este special proiectata sa rezista atacurilor IT.

In Marina Franceza FDI va inlocui navale clasei “La Fayette”. Mai multe detalii despre programul “FDI” gasiti AICI.

De remarcat ca nava are din constructie o rezerva de spatiu suficienta incat sa sustina transformari importante fara mari batai de cap. Un exemplu aici ar fi diferenta de inarmare intre fregatele destinate Frantei si cele dorite de Grecia. Astfel, Franta va avea la bordul navelor sale doua lansatoare verticale (a cate opt tuburi per lansator) Sylver A 50 pentru rachete Aster15/30, in timp ce grecii vor dispune de patru Sylver A 50 – 32 de tuburi de lansare.

Primele doua nave grecesti vor fi la acelasi standard cu cele franceze (urmand ca in viitor sa fie modificate), iar urmatoarele doua vor fi diferite, aici intrand pe langa cele doua A 50 suplimentare si un sistem anti-racheta SeaRAM.

Ca specificatii generale, fregatele FDI au un deplasament de 4500 tone, o lungime de 122 metri, viteza maxima 27Nd, autonomie 45 de zile si un echipaj format din 125 de marinari, plus posibilitatea de a ambarca inca 28 de pasageri.

FDI ar fi cea de-a doua nava “digitala” dupa “Zumwalt”ul US Navy.

Si ca de obicei, cand vorbim de navele altora, nu putem sa nu ne aducem aminte, pentru ca asa se cuvine, si de mortii nostri: cele patru corvete moarte inca inainte de nastere si cele doua fregate Type 22, lovite in continuare de o dura dizabilitate totala.

Dar sa fim optimisti, rusii sunt vai steaua lor, desculti, prosti si totul inepti, turcii sunt aliatii nostri, bulgarii la fel, ungurii hat departe in pusta lor, asa ca cine sa ne atace pe noi pe la Marea Neagra?! Iar pentru o astfel de eventualitate (sa recunoastem, cu totul absurda) vom avea doua elicoptere anti-nava. Dedicate anti-nava, nu elicoptere multirol precum au altii si care pot duce si lupta anti-nava. Nu! Ale noastre, cand vor fi, vor fi doar anti-nava, lucru cu adevarat nemaivazut si nemaintalnit atat in Marea Neagra cat si in Mediterana, Baltica, Marea Nordului sau Oceanul Atlantic de la nord de ecuator…

PS Intrebare retorica. Oare noua ne-ar prinde bine patru astfel de fregate in loc de patru corvete, trei fregate etc?! Poate ne-ar prinde da” cine sa gandeasca la asa ceva?! Cui sa-i pese?!

GeorgeGMT

articolul original.

Buletin naval. Viitoarea Type 32 a Royal Navy

27 October 2022 at 03:00
By: Nicolae

În „National Shipbuilding Strategy – A refreshed strategy for a globally successful, innovative and sustainable shipbuilding enterprise” (rom. „Strategia națională de construcții navale”) publicată în martie 2022 de autoritățile guvernamentale britanice apar câteva referiri directe la programul fregatelor Type 32.

Astfel, rolul fregatelor de clasă Type 32 este acela de a contribui și de a extinde prezența Royal Navy pe mările și oceanele lumii, prin asta înțelegându-se că acest tip de nave va fi dislocat permanent sau pe perioade îndelungate (așa cum este prezența Royal Navy în zona Golfului Persic sau cele două OPV-uri din zona Pacificului) în zone aflate la mare distanță de apele proprii.

Mai departe, o dată cu programul fregatelor de clasă Type 32, Ministerul Apărării britanic și industria britanică constructoare de nave intenționează să experimenteze noi modalități de colaborare, scopul fiind, cel puțin în opinia mea, ca statul britanic să contribuie la dezvoltarea industriei locale de profil. Astfel, asigurând continuitatea proiectelor, industria locală de profil va avea în permanență de lucru ceea ce o va ajuta să-și formeze și să-și mențină o forță de muncă înalt calificată.

Tot de aici aflăm că Royal Navy va evolua de la o forță navală centrată în jurul platformelor – navele în sine, către una centrată în jurul sistemelor (asta poate să însemne multe… În teorie sună frumos dar practica ne omoară). Prin urmare, programul Type 32 va produce o primă generație de nave de luptă care se va concentra pe utilizarea și operarea vehiculelor autonome fără echipaj (fie ele submarine, de suprafață sau aeriene), pe modularitatea sistemelor și posibilitatea de a înlocui cu ușurință un sistem cu alt sistem (Littoral Combat Ship, sună cunoscut?) crescând flexibilitatea și adaptabilitatea platformei la mai multe tipuri de misiuni. Urmează bla-bla-ul obișnuit cu inteligența artificială (încă departe) și cu machine learning, pardon my french (oricum, mai aproape de realitate) cu țelul de a elimina omul din lanțul decizional.

Vis-a-vis de cele de mai sus, deschid o scurtă paranteză. În acest moment, aeronavele înarmate fără pilot – unmmaned combat aerial vehicle (UCAV), chiar dacă au un nivel ridicat de autonomie, când vine vorba de utilizarea armamentului din dotare, sunt utilizate păstrând omul în lanțul decizional. Dincolo de disputele morale – robotul care are dreptul de a ucide oameni, avem și o serie de probleme practice legate de posibilitatea funcționării necorespunzătoare a unor senzori sau de interpretarea eronată a intelighenției artificiale a unor informații furnizate de senzori de natură a da naștere unor erori tragice. 

Formularea în engleză pare totuși să trimită mai degrabă la o amplă automatizare, de natură a micșora cât mai mult numărul de oameni necesar exploatării unei nave:

This bold and iterative approach will develop learning and artificial intelligence tools and enable human-out-of-the-loop autonomy for a force multiplying effect. This should also assist in reducing both the crew size and the cost of future Royal Navy platforms whilst maintaining effectiveness and the battle-winning edge against adversaries. The Royal Navy has set the ambitious target that reducing crewing levels and pursuing opportunities for autonomous systems within appropriate safeguards will be a starting principle for all new platforms designed after 2030 to accelerate and demonstrate trust in emerging machine development of crewless and autonomous systems.

Una peste alta, aș spune că într-o primă fază se urmărește automatizarea sistemelor pentru a putea reduce numărul membrilor echipajului, un țel de urmărit având în vedere dificultățile curente în a completa echipajele navelor (un distrugător Type 45 a stat câțiva ani pe bară tocmai din lipsă de echipaj). De asemenea, în numele ecologiei (bullshit, efectele urmărite sunt silențiozitate, rază de acțiune sporită, bilanț energetic crescut și ușor de distribuit între diferiți consumatori de la bord), britanicii vor căuta să dezvolte noi modele hidrodinamice, noi sisteme de propulsie și noi sisteme de gestionare a inventarului energetic de la bordul navei.

Dar să abordăm platforma propusă de BAE Systems cu ocazia Euronaval 2022. Până la „sisteme” ne mănâncă platformele… Estetic vorbind, nava arată foarte bine, cel puțin în opinia mea. În partea prova, în fața comenzii se regăsește un spațiu amplu în care au fost amplasate 24 de tuburi pentru sistemul antiaerian cu rază scurtă și foarte scurtă Sea Ceptor dar și un sistem de lansare vertical MK-41 VLS cu 8 tuburi. Nava are două catarge iar radarul principal este unul cu antene fixe, distribuite pe cele două catarge pentru creșterea redundanței. Am mai văzut și două turele cu tunuri de 40mm, câte unul în fiecare bord.

„Nebunia” începe după castelul comenzii unde avem ample spații pentru bărci, ambarcațiuni autonome sau radio-comandate, containere standard de 20 de picioare, hangar pentru un elicopter Merlin și unul pentru aeronave fără pilot dar și o cală multimisiune enormă aflată sub helipadul capabil să susțină operațiuni de zbor cu un elicopter greu Chinook. Dar să lăsăm imaginile să vorbească:

programul fregatei type 32 programul fregatei type 32 programul fregatei type 32 programul fregatei type 32

Iată cum își laudă BAE Systems „puiul”, în engleză:

The Adaptable Strike Frigate is a multi-mission warship optimized for littoral strike and lethality. Efficiently delivered by an adaptable, system of systems capability underpinned by credible modularity and through integration and exploitation of uncrewed assets.

Adaptable Strike Frigate: A system of systems vision: Embracing adaptability whilst credibly delivering the complex self-defence capability required in the Maritime environment, BAE Systems has worked with industrial colleagues to develop the Adaptable Strike Frigate design concept to promote the technologies of future warships.

Mission Systems: Optimized for lethality and adaptable mission system requirements, Adaptable Strike Frigate has been designed around a system of systems vision to deliver effect enabled by autonomous systems. Able to operate diverse Uncrewed Surface and Subsurface Vehicles whilst managing the complex aviation requirements of uncrewed aviation systems in conjunction with crewed airframes.

Digital Backbone: Cloud based Mission Systems will be at the heart of future warfare to deliver machine speed warfare at the speed of relevance. Adaptable Strike Frigate has been designed to integrate to the combat cloud underpinned by the management of data from ship sensors and weapons, augmented by disaggregated information sources from uncrewed, autonomous systems.

Modularity: With modularity at its core, BAE Systems has worked with specialist equipment handlers that optimize movement of containerized capabilities in the challenging Maritime domain to design a flexible deck space that can accommodate over 20+ TEUs.

Green Propulsion: Incorporating an innovative propulsion design to allow high maneuverability with sprint capability, Adaptable Strike Frigate’s marine engineering systems have been configured to allow for modular system adaptations whilst being aligned to NetZero targets.

Adaptable Strike Frigate: embracing technology to deliver future naval capability at the speed of relevance.

Trecând puțin prin „pliantul” celor de la BAE, mi-au atras atenția câteva lucruri:

  • Sistemul de conducere a luptei va clasifica, disemina și integra informațiile venite din multiple surse. Probabil că va arăta din ce în ce mai mult a puntea de comandă a Enterprise (aia din Star Trek). Va trebui de asemenea să permită integrarea și operarea tuturor sistemelor containerizate care vor fi la un moment dat conectate la navă. Totodată, sistemul de conducere va trebui să permită operarea concomitentă a numeroase vehicule fără echipaj cu roluri diferite: vânătoare de mine, patrulare, cercetare sau luptă antisubmarin deși navele nu vor fi echipate cu sonare performante. Elicopterul ambarcat – Merlin – este însă foarte capabil în acest domeniu. Oricum ar fi, sistemele de comunicații vor fi de top. Pentru partea de cloud s-ar părea că cei de la BAE lucrează deja cu Microsoft.
  • Modularitatea. Singurii care au reușit până acum să operaționalizeze un sistem modular funcțional sunt danezii cu al lor Stanflex. Americanii au feștelit-o, programul Littoral Combat Ship. Totuși nu pot să nu remarc similaritatea celor două concepte: Littoral Combat Ship și Adaptable Strike Frigate. Nava britanică va fi însă mai mare, aproximativ 6000 tone deplasament.
  • Propulsia verde. Am vorbit puțin mai sus despre beneficiile unei propulsii integrate electrice (IEP). Ansamblul propulsiei este și el interesant: avem 3 elice, una clasică, cu arbore port-elice și două pod-uri rotative. În general, navele de luptă nu au fost dotate cu pod-uri pentru că sunt îngrijorări în ceea ce privește rezistența lor la șocuri, fiabilitatea lor fiind deja demonstrată.

Mai multe informații și poze detaliate găsiți și în articolul publicat recent pe Navy Lookout.

Nu pot să nu remarc curajul britanicilor de a experimenta și de a încerca să intuiască care este nava potrivită pentru conflictul de mâine. Rămâne de văzut dacă programul va fi un succes mai ales în condițiile în care britanicii încearcă să-și resusciteze industria constructoare de nave. Ce știm deja e că fregatele Type 32 vor fi disponibile și la export.

articolul original.

GANDACI ZBURATORI 20

23 October 2022 at 03:00

AERODROMUL KAHILI&ZERO

Continuam…Operatiuni…23 octombrie 1944, sase drone TDR-1 decoleaza avand drept tinta principala navele japoneze aflate in golful Moisuru situat pe coasta de sud a insulei Bougainville, Papua Noua Guinee, la sud de Portul Erventa/Portul Buin si Insula Popotala, tinta secundara fiind zona sudica a Aerodromului Buin/Aerodromul Kahili (in WW II Armata Imperiala numea aceasta locatie de mare importanta strategica Portul Buin/Golful Moisuru. Aici a fost un important loc de ancoraj pentru Marina Imperiala, in zona de coasta aflandu-se si cartierul general al Armatei a 17-a japoneza/Dai-ju nana gun, corp de infanterie condus de generalul Hitoshi Imamura care avea in responsabilitate apararea Bougainville. Aerodromul Kahili, numit de catre japonezi Aerodromul Buin, era situat langa Buin, pe coasta sudica a insulei Bougainville, Insulele Solomon. Aerodromul a fost construit de Marina Imperiala in noiembrie 1942 si a gazduit avioane de vanatoare, transport si bombardiere torpiloare fiind considerata “portavion nescufundabil”. Americanii au inceput sa-l bombardeze din vara lui 1943 neutralizandu-l definitiv pana la sfarsitul lui 1944. Ca fapt divers in Insula Bougainville a fost doborata pe 18 aprilie 1943 aeronava amiralului Yamamoto de catre 6 P-38 Lightnings apartinand 339th Fighter Squadron si 347th Fighter Squadron din cadrul 13th Air Force, Amiralul aflandu-se intr-un tur de inspectie a bazelor japoneze –destinatia era Aerodromul Ballale. Escorta Amiralului era formata din 6 Mitsubishi A3M3, Model 32 “Hamp”/model aparut in toamna lui 1942 si Mitsubishi A6M3 Model 22 “Zeke” apartinand 204 Kokutai decolate de la Lakunai, Rabaul Est. Amiralul Yamamoto zbura cu un Mitsubishi G4M1, Model 11 “Betty” nou-nout construit in martie 1943 la uzina Mitsubishi nr.3 din Nagoya, bombardier apartinand 705 Kokutai cu baza la Aerodromul Vunakanau, Rabaul Vest –bombardierul era inmatriculat T1-323 avand numarul de fabrica 2656. Alaturi de el mai zbura inca un “Betty” inmatriculat T1-326, si acesta apartinand 705 Kokutai, la bord aflandu-se seful de stat major, viceamiralul Matome Ugaki, creierul din spatele misiunilor kamikadze, cel care avea sa zboare si sa-si piarda viata in ultima misiune sinucigasa din Pacific pe 15 august 1945 la bordul unui bombardier in picaj Yokosuka D4Y3 Model 33 “Suisei”/Judy –amiralul Ugaki e considerat de catre istoricii Marinei japoneze ca fiind “ultimul kamikadze”. Spre nenorocul lui Yamamoto si al fortelor imperiale, serviciile de informatii americane au interceptat pe 13 aprilie 1943 mesajul cuprinzand ruta Amiralului si a staff-ului sau, inclusiv fortele de escorta, americanii decodand de mult timp codul naval japonez. Asa a luat nastere misiunea secreta cunoscuta drept “Misiunea Yamamoto” care a dus pe 18 aprilie 1943 la anihilarea celui mai bun strateg IJN. Desi cele 6 Zero-uri din escorta au incercat sa indeparteze atacatorii americani, atacul a avut succes, cele doua “Betty” fiind doborate, cel care il transporta pe Yamamoto cazand in jungla din Bougainville langa Moila Point, la doar cativa kilometri de un drum –se banuieste ca pilotul aeronavei ar fi incercat sa aterizeze de urgent pe acest drum insa n-a avut noroc –iar cel de-al doilea “Betty” a amerizat in largul Moila Point, viceamiralul Ugaki, pilotul aeronavei si un ofiter superior din staff-ul lui Yamamoto reusind sa ajunga la tarm fiind salvati de militari japonezi. Epava aeronavei care il transporta pe Yamamoto se afla si astazi acolo fiind declarata site de razboi si pazita non-stop, se poate vizita doar in grup organizat…). Doua drone au lovit un cargou japonez esuat pe plaja din apropierea aerodromului, cargou folosit drept platforma antiaeriana, distrugandu-l. A treia drona a lovit un alt cargou aflat la ancora in golful Moisuru. Ultimele trei drone au fost pierdute in mare datorita pierderii legaturii cu “mama-bebelus”. Esec. Semi-esec.

26 octombrie 1944, patru drone TDR-1 inarmate cu cate o bomba de 907 kg decoleaza de pe aerodromul Nissan/Green Island avand drept tinta obiective din Rabaul, tinte delimitate sub numele de Zona 10 si Zona 13 –trei drone alocate acestor tinte – si Farul German. Dronele 2 si 3 au lovit cladiri aflate in apropierea tintelor – foarte probabil au lovit in apropierea unui hotel si a unui local frecventat de soldatii japonezi, nu se stie cate victime au facut. Drona nr.4 s-a prabusit peste bateriile AA aflate pe coasta sudica/ sud-vestica a insulelor Duke of York, Papua Noua Guinee din motive tehnice, defectiuni la sistemul TV (insulele fac parte din Arhipelagul Bismarck, grup de insule situate in nord-estul coastei Noua Guinee, vestul Oceanului Pacific. Germanii le numeau Neulauenburg. Foarte probabil, bateriile AA de aici erau tinta secundara conform surselor independente). Drona nr.1 a lovit tinta alocata, Farul German de la Cape St.George, distrugandu-l. Semi-esec si ultima misiune de lupta a TDR-1.

Concret, 45 de drone au fost utilizate de catre STAG-1…19 drone au fost lansate spre Rabaul avand o rata de lovire de 50%, ceea ce e chiar surprinzator pentru o tehnologie aflata inca in fasa!

Pe 27 octombrie 1944, o parte din detasamentul STAG-1 de pe aerodromul Nissan si aerodromul Stirling/Insula Stirling se intorc la Camp Banika. Pe 28 octombrie 1944, doua drone TDR-1 decoleaza de pe aerodromul Stirling zburand dea lungul coastei de sud-vest a Bougainville…Aveau rol de tinte aeriene pentru antrenarea tunarilor antiaerieni ai US Army. Prima drona a fost doborata la a cincea trecere iar cea dea doua la a treia trecere. Foarte probabil, aceste drone fiind ultimele trebuiau “consumate” cumva, asa ca…direct la bum-bum.

Interstate XBQ-4

Pe 26/27 octombrie 1944, desi parea promitator, programul dronelor TDR-1 a fost inchis de catre amiralul King…Interesant e faptul ca Marina l-a oferit “cu arme si bagaje” USAAF inainte de a-l anula insa generalul Arnold a refuzat -25 octombrie 1944. Cert e faptul ca USAAF nu era straina de programul TDR deoarece a si testat in perioada aprilie-decembrie 1943 o drona TDR-1 imprumutata de la Marina sub numele de Interstate XBQ-4. USAAF n-a fost deloc impresionata si a spus pas…

XTD3R-1

  Au existat si variante/propuneri/modernizari ale TDR-1 precum: XTD2R-1/TD2R, varianta TDR-1 motorizata cu doua Franklin O-405-2 de 167 kW/225 CP fiecare. Cele doua/trei prototipuri comandate de Marina au fost finalizate ca XTD3R-1 avand doua motoare Wright R-975 Whirlwind, 333-340 kW/450 CP, 9 cilindri, racit cu aer, motor care echipa inclusiv vanatorul de tancuri M18 Hellcat. Nu au intrat in productie de serie desi Marina lansase o comanda pentru 40 de exemplare de TD3R-1, comanda anulata inainte de debutul productiei. Interesant e faptul ca US Army a intentionat sa comande drone XTD2R-1 sub numele de XBQ-5, insa nu s-a concretizat nimic. Ba chiar au vrut si XTD3R sub numele de XBQ-6 si TD3R-1 sub numele de BQ-6A, insa nimic nu s-a finalizat prin comanda; XTD3R-2, un singur prototip motorizat cu doua Wright R-975-13 de 333-340 kW/450 CP.

Ce a reprezentat proiectul TDR-1 pentru Marina, proiect far’ de noroc? In primul rand a fost o experienta binevenita care a usurat calea urmasilor, pregatind oameni, creand concepte&tactica si “maturizand” tehnologie…TDR-ul era condamnat din “nastere” fiindca la momentul cand era gata de lupta, US Navy&Aviatia Navala dominau deja Pacificul, nemaifiind prioritar. Mai mult decat atat, complexitatea tehnologica, costurile ridicate si rarele succese au atras opozitia conducerii US Navy, printre contestatari numarandu-se amiralii Towers si Nimitz (in raportul oficial al strategilor US Navy, deloc entuziast, raport care a dus la anularea programului scria: “Evident, in stadiul actual de dezvoltare, drona de asalt este mult mai putin precisa si eficienta decat metodele de bombardament clasice, consacrate, obisnuite”). Insa, asa cum mentionam, a fost o experienta valoroasa pentru ceea ce va urma! Sa-i dam cuvantul lui Neal Dikeman al carui bunic, Ray Woolrich, a servit in Pacific ca pilot/operator de drone TDR-1, acesta dezvaluind amintirile acestuia unui reporter in 2021…

Neal Dikeman…”Credeti sau nu, bunicul meu, Willis Raymond “Ray” Woolrich, a fost unul dintre primii piloti, primii operatori de drone din programul secret de cercetare-dezvoltare al US Navy din al Doilea Razboi Mondial, program care a dus la tehnologia dronelor de azi! (n.a.”Ray” Woolrich a absolvit Universitatea Tehnica din Austin, Texas in 1940 –Inginerie Mecanica. In 1941 se inroleaza in Aviatia Navala SUA trecand in  rezerva in 1945 cu gradul de Locotenent-comandor. Are mai multe brevete legate de tehnici si echipamente de refrigerare/frig). Nu ma crezi? Uite aceasta pagina din jurnalul de zbor de la prima misiune reala de lupta, nu de testare, din 27 septembrie 1944, el fiind unul dintre cei patru piloti plecati in misiune…Noteaza in aceasta zi doar un singur cuvant –“Noroc/Succes”…Bunicul meu a fost inginer mecanic, pilot si unul dintre cei mai tineri ofiteri din STAG-1, Special Air Task Force/SATFOR, Marina SUA, in al Doilea Razboi Mondial. Desi SATFOR era destul de mare, peste 1000 de oameni, STAG-1 avea doar doua escadrile a cate 4 echipaje de zbor fiecare. STAG-1 a fost prima unitate operationala drone de lupta/atac din US Navy, brat operational SATFOR si unitate de testare, dezvoltare si operationalizare TDR-1. Ei au testat, dezvoltat, demonstrat si zburat in lupta primele drone de atac din US Navy ghidate TV/radiocontrol timp de maxim doi ani. Testele initiale au inceput pe o varietate de platforme din Oklahoma si apoi pe Lacul Michigan, de pe portavioane, inainte de a fi dislocate in Insulele Solomon, Pacificul de Sud –doua escadroane operationale de drone TDR-1. In final au trecut la misiuni de lupta in 1944 impotriva Guadalcanal, Bougainville si Rabaul. Dronele Interstate TDR-1 au zburat dincolo de orizont/peste orizont, telecomandate, ghidate de televiziune, controlate prin radio-comanda, inarmate cu bombe, atacand instalatii militare si amplasamente antiaeriene japoneze din Insulele Solomon aflate la sute de mile de baza, controlate fiind de operatori aflati la bordul unor TBM Avenger modificate, reusind o rata de lovituri de peste 50% ceea ce este uimitor. Dupa ce acest program a fost oprit, tehnologia a fost data inapoi cu zeci de ani…El pilota si avionul si drona, si a fost extrem de incantat sa vada ca tehnologia dronelor e folosita astazi pe scara larga in scopuri civile, nu numai militare cum a fost atunci, la inceput!”

Robert Newton, operator radio “mama” TBM Avenger ne descrie sumar sistemul…”TDR-ul era controlat prin intermediul unui joystick similar jocurilor video TV de astazi…Ecranul TV era verde si avea in jur de 13 cm diametru. O camera TV era montata in spatele operatorului, aceasta filmand ecranul TV pentru evaluarea ulterioara a rezultatelor misiunii”.

Ei bine, acest proiect a avut si varianta reactiva…Proiect relativ putin cunoscut datorita faptului ca a ramas doar la nivel de intentie si macheta la scara testata in suflerie!

Proiectul s-a nascut pe 29 octombrie 1943 cand inginerii Walter A. Hite, Richard Harvuot si David Williams de la Interstate Aircraft and Engineering Corporation, El Segundo/California inregistreaza patentul cu numarul 11.532 numit “Design pentru un avion ornamental”(!!!). Aeronava avea design neconventional fiind similara cu Northrop N-9M (aripa zburatoare, doua motoare cu piston, primul zbor 27 decembrie 1942), exceptand motorizarea. Interesant e faptul ca semana si cu proiectul german Horten Ho-229/martie 1944, vanator-bombardier cu reactie tip aripa zburatoare…US Navy a numit aceasta aeronava XBDR-1 considerand-o a fi “varianta de inalta performanta a TDR-1”! Si cam asta era…

MACHETA LA SCARA REALA XBDR-1

In 1944, Interstate Aircraft and Engineering Corporation proiecteaza o drona de asalt futurista fara ampenaj motorizata cu doua turboreactoare…Proiectul era destinat US Navy si a fost numit BDR/XBDR. Foarte probabil “BD-for-Assault Drone”, cert fiind faptul ca a fost singurul proiect de aeronava care a primit initialele BD.

La sfarsitul lui 1944 au fost testate doua modele la scara reala in tunelul aerodinamic de la Langley Field la solicitarea Biroului de Aeronautica. Testele au relevant probleme de aerodinamica care au fost rezolvate in cele din urma. Marina a comandat realizarea a doua prototipuri numite BuNos 37636 si BuNos 37636, prototipuri care n-au mai apucat sa iasa de pe planseta deoarece proiectul a fost anulat la inceputul lui 1945.

  INTERSTATE XBDR-1 -IMPRESIE ARTISTICA

VERSIUNEA PILOTATA A XBDR-1 -IMPRESIE ARTISTICA

BDR-1/XBDR-1 avea urmatoarele caracteristici: drona de asalt radioghidata&TV nepilotata (ca fapt divers astazi ii spunem Television Guidance/TGV si e componenta esentiala a armamentului inteligent. In WW II germanii au dezvoltat Henschel Hs-293, americanii GB-4 si Interstate TDR iar britanicii, in 1950, bomba planor Vickers Blue Boar). Surse independente sustin ca avea doar ghidaj TV. Unul dintre cele doua prototipuri, foarte probabil, avea si cabina de pilotaj similara TDR-1; aeronava tip aripa zburatoare fara coada.

Avea totusi un mic stabilizator vertical; motorizat cu doua turboreactoare Westinghouse 9B/Westinghouse J30,  2,38 m lungime, 48,30 cm diametru, greutate uscat 324 kg, compresor cu 10 trepte, combustie anulara, turbina axiala cu o singura treapta, dezvolta 707,58 kgf la 17.000 rpm, anul aparitiei 1943, producator Westinghouse Steam Division/Westinghouse Electric Corporation (ca fapt divers, prima varianta numita Westinghouse 19A a zburat pentru prima data pe o aeronava a Marinei de tip Chance Vought F4U-1 Corsair modificata. aeronava cunoscuta drept FG-1 Corsair pe 19 martie 1943. Din acesta a derivat J32, motor de succes care a echipat McDonnell F2H Banshee/1947, Douglas F3D Skyknight/1948 si Lochkeed P2 Neptune/1947). Motoarele erau dispuse la incastrarea aripilor principale. Exista surse care sustin ca drona urma a fi motorizata cu doua pulsoreactoare dar nu exista certitudine, nu se stie daca a existat aceasta intentie dar conform expertilor, in aceasta configuratie putea fi numita prima racheta de croaziera a US Navy; lungimea aripilor 15,75 m; suprafata aripilor 33,60 mp; greutate maxima la decolare 4899/4900 kg; incarcare pe aripa 145 kg/mp. Am vazut cu ce se ocupa Marina dar oare Aviatia si Armata stateau pe loc? Nicidecum! In randurile care urmeaza vom vedea tehnologie de varf science-fiction pentru jumatatea anilor *40/sec.XX, tehnologie care avea sa-si arate potentialul in Coreea si chiar Vietnam…

ORTHICON versus MINI-ORTHICON

Inainte de a merge mai departe in calatoria noastra ne oprim asupra proiectului MIMO (despre mini-Orthicon, mini-camera TV care intra in scena in 1943 am vorbit deja in capitole anterioare), proiect ultrasecret care a facut posibila dezvoltarea unor sisteme de arme si tehnologii “robotice” ale caror urmasi doteaza toate armatele serioase si responsabile din ziua de astazi! Miniature Image Orthicon/MIMO, camera TV miniaturala a carei dezvoltare de catre RCA a debutat la finalul lui 1943, camera fiind creatia lui Albert Rose, Paul K.Weimer si Harold B.Law (Albert Rose, inginer de top la RCA, fizician absolvent “Magna Cum Laudae” al Universitatii Cornell din Ithaca/New York in 1935 este cooptat de catre RCA in proiecte “sensibile” in 1941/1942. Paul K.Weimer, absolvent al mai multor universitati de top precum cele din Kansas si Ohio, Doctor in fizica si matematica, este cooptat de catre RCA Laboratories Division in proiecte “sensibile” in 1942 pe cand lucra la Universitatea Princeton –ca fapt divers, aici au fost create tehnologii sensibile in WW II. Ei bine, Weimer, foarte probabil, conform surselor independente, a pus umarul la dezvoltarea electronicii si microelectronicii in Franta…Cert e faptul ca in perioada 1959-1960 a activat in Franta la Laboratoire de Physique, Ecole Normale Superieure din Paris avand contributii importante la dezvoltarea conductorilor, semiconductorilor si a echipamentelor de televiziune).

PAUL K.WEIMER -RCA

AN-AXT-7

Tubul MIMO se compunea din trei sectiuni distincte, sectiunea de imagine (foto-catod semitransparent), sectiunea de scanare si sectiunea de multiplicare. Camera avea forma cilindrica, intreg sistemul MIMO cantarea aproximativ 23 kg/camera TV cilindrica+transmitator+sursa de alimentare+antena dipol, avea puterea de 8 W si opera in intervalul 264-372 MHz. A fost montata in “nasul” bombelor si aeronavelor ghidate TV la inceputul lui 1945, sistemul, in inventar, apare sub numele de AN/AXT-7. Dar pana la ROC mai este…Ne oprim asupra Fletcher, Fleetwing si Erco, aeronave ghidate radio si TV dezvoltate pentru Aviatia si Armata americana de companii relativ putin cunoscute!

FLETCHER FBT-2

  Incepem cu Fletcher FBT-2, trainer aparut in 1940 care n-a ajuns in productia de serie datorita lipsei comenzilor din partea Aviatiei, Armatei si Marinei americane. FBT-2 avea urmatoarele caracteristici: constructor Fletcher Aviation Corporation din Pasadena, California, companie infintata in 1941 de trei frati, Wendell, Frank si Maurice Fletcher. Ulterior compania s-a mutat la Rosemead, California. Desi n-a reusit sa introduca FBT-2 in dotarea armatei americane, compania s-a reprofilat spre producerea de aeronave destinate sectorului agricol precum FU-24/296 de exemplare au fost produse si in Noua Zeelanda, multe zburand si-n ziua de astazi, si vehicule amfibii; monoplan cu fuzelaj din lemn, aripa in consola/cantilever, un singur prototip construit care a zburat pentru prima data in 1941; biloc in tandem/dubla comanda, pilot/instructor+copilot/elev pilot; lungime 7,09 m; lungime aripi 9,10 m; inaltime 3,18 m; motorizat cu Wright R-760-E2 Whirlwind, radial, 285 CP/213 kW (320 CP/239 kW la 2200 rpm), 7 cilindri, racit cu aer; viteza maxima 282 kmh; autonomie de zbor 870 km; plafon de serviciu 5800 m; tren de aterizare principal fix+roata de coada.

FLETCHER CQ-1

  Compania Fletcher n-a dezarmat in fata nepasarii Armatei in privinta FBT-2 hotarand modificarea aeronavei-prototip si transformarea/conversia acesteia in aeronava-mama de control drone. A reiesit varianta Fletcher CQ-1/YCQ-1A, aceasta avand tren de aterizare triciclu neescamotabil/roata de bot orientabila, biloc motorizat cu Pratt&Whitney R-985-AN-1 Wasp Junior –radial, 9 cilindri, racit cu aer, 300 CP/220 kW la 2000 rpm. Aeronava era dotata cu echipament de control radio operat de copilot/operator drona. USAAF a fost initial interesata de YCQ-1A comandand 10 exemplare la sfarsitul lui 1941. Pana sa apuce a fi construite toate USAAF s-a razgandit cerand transformarea acestora in drone radio-controlate sub numele de  XPQ-11/XPQ-11A, intentionand sa cumpere 100 de exemplare livrabile in doua transe a cate 50 de exemplare fiecare. Insa nici astea n-au avut noroc, USAAF razgandindu-se din nou…Pe 5 martie 1942, USAAF aloca companiei Fletcher suma de 87.250$ pentru transformarea celor 10 PQ-11A in bombe-planor. Cele 10 exemplare inseriate de la 42-46982 la 42-46901 au fost gata pana in mai 1942 fiind rebotezate XBG-1/BG-1 de catre USAAF. XBG-1/BG-1 avea urmatoarele caracteristici: bomba-planor, primul zbor de test in aprilie 1942, Muroc Army Air Field; motorul a fost anulat in locul acestuia aflandu-se lacasul bombei/incarcaturii explozive de 910 kg. Botul a fost restilizat avand forma conica, aici fiind dispusa si camera TV; pilot-optional; sistemul de radio-ghidaj se afla in cabina din spatele pilotului si fuzelajul central. Energia era furnizata de doua generatoare/dinamuri dispuse sub fuzelaj. Testele au fost dezastruoase, BG-1 avand calitati de zbor nesatisfacatoare…

BG-1 LA MUROC ARMY AIR FIELD 1942

Primele teste au avut loc intre 26-27 aprilie 1942 la Muroc Army Air Field…Trei teste s-au facut “la remorca” unui Douglas C-27 (varianta transport si tractare planor a  bombardierului bimotor Douglas B-23 Dragon, 12 obtinute prin conversie rebotezate UC-67 din 1943), bomba-planor avand pilot la bord (foarte probabil, conform surselor independente, in locul incarcaturii explozive de 910 kg s-a aflat beton). Primele teste cu aeronava-mama de control Fletcher XCQ-1A/CQ-1A/41-38930, unica dealtfel, au avut loc la Technical Service Command in Mines Field, Burbank/California (19 km sud-vest de Los Angeles) pe 23 august 1942, sistemul TV fiind dispus sub/in aripa. Primele teste radio-ghidate&TV au avut loc la Biggs Army Air Field, El Paso/Texas (in WW II aici se antrenau/formau echipajele de B-17/24/29. Exista si astazi, Biggs Army Airfield). Nu se stie cu certitudine cum era operata drona BG-1…Surse independente sustin ca bomba-planor era remorcata de C-27 pana la aproximativ 18 km distanta fata de tinta dupa care era eliberata controlul fiind preluat de operatorul aflat la bordul “mamei”, acesta ghidand-o spre tinta prin radio-control pe baza imaginilor transmise de camera TV din botul dronei. Cert e faptul ca in memorandumul trimis catre conducerea USAAF pe 9 iunie 1943 de catre expertii Engineering Division, bomba-panor XBG-1/BG-1 e declarata “nesatisfacatoare”. Intre timp USAAF s-a hotarat in favoarea Culver PQ-8 Cadet si Culver PQ-14, drone despre care am vorbit in articole anterioare…

USAAF si-a dorit chiar mai mult de la compania Fletcher…Pe 1 aprilie 1942 aloca companiei 83.000$ pentru o varianta mai fortoasa numita XBG-2/BG-2, trei prototipuri comandate avand seriile cuprinse intre 42-46902 si 42-46904, acestea urmand a fi obtinute, foarte probabil, prin conversia nenorocosului XBG-1/BG-1.

Ei bine, noua drona era complet diferita de BG-1 la nivel structural si nu numai, avand autonomie si capacitate de incarcare mai mare, insa despre ea se stiu putine: fuzelaj dublu de BG-1 unite prin sectiuni centrale comune ale aripilor si cozii, deriva dubla; lungime 7,10 m; lungimea aripilor 13,70 m; anvergura aripilor 19,30 mp; greutate gol 1103 kg; greutate maxima la decolare 2962 kg; viteza maxima sau de croaziera 135 kmh; doua bombe a cate 900 kg sub fuzelaje. Nu se stie daca era motorizat, foarte probabil nu era, asta insemnand ca era drona-planor. Cert e faptul ca niciun prototip n-a fost construit deoarece programul  BG-1&BG-2 a fost anulat pe 8 septembrie 1942.  Oricum, compania Fletcher se apucase de prototip cheltuind 16.456& din suma alocata de USAAF -83.000$. Nu se stie daca compania a returnat banii…

Va urma.

WW

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.

axisafvs.blogspot.com

https://historycollection.com › …

https://airandspace.si.edu › sov…

https://www.researchgate.net › …

https://owlcation.com › World..

https://www.history.navy.mil › histories › pdfs

marinelink.com

https://warbirdswalkaround.wixsite.com

http://www.aviation-history.com › …

https://www.nationalmuseum.af.mil › …

https://www.warhistoryonline.com › …

https://www.armyupress.army.mil › csi-books

https://travelforaircraft.wordpress.com/…/interst..

www.evanflys.com/tdr-1

www.aviastar.org › … › USA › Interstate

pwencycl.kgbudge.com/…/TDR_Assault_Drone…

www.designation-systems.net/dusrm/…/bq-4.ht..

www.aero-web.org/specs/intersta/tdr-1.htm

www.secretprojects.co.uk/forum/index.php?…

wap.pilotoutlook.com/aircraft/interstate/tdr-1

www.navaldrones.com/TDR-1.html

stagone.org/?page_id=37

www.elgrancapitan.org/foro/viewtopic.php?…

www.ww2aircraft.net › … › Aviation

stagone.org/

stagone.org/?page_id=20

www.theworldsbestever.com/…/stagonespecial

stag-1aviation.deviantart.com/

airminded.org/…/22/the-first-air-bomb-venice-..

www.dehavillandmuseum.co.uk/…/de-havilland

www.vintagewings.ca › Vintage News › Stories

www.fleetairarmarchive.net/…/FaireyIII.html

www.mauriceward.com/ro/istorie-logo

www.airvectors.net/avmoth.html

www.historynet.com/william-billymitchell-an-..

mariuszarnescu.com/tag/onestitatea/

www.aerofiles.com/ostfriesland.html

www.pbs.org/wgbh/amex/…/pandeAMEX86.ht…

www.aero-web.org/specs/curtiss/n2c-2.htm

www.qsl.net/w2vtm/mil_television_history.html

www.daveswarbirds.com/usplanes/…/kaydet.ht…

www.stearman.at/boeing_stearman.html

afmc.af.mil

militaryaviationchronicles.com

https://lemelson.mit.edu › vlad…

https://www.qsl.net › mil_telev…

https://www.tvcameramuseum.org

https://www.earlytelevision.org › .
https://www.americanairmuseum.com › …

thefrontlines.com

interestingengineering.com

weaponsandwarfare.com

articolul original.

Buletin naval. Ambarcațiune kamikaze ucraineană

17 October 2022 at 03:00
By: Nicolae

Nevoia te învață se spune și putem vedea asta la marina ucraineană care și-a pus ACTTM-ul local la treabă și au lansat la apă o ambarcațiune fără echipaj concepută pentru atacuri kamikaze, pe modelul aeronavelor fără pilot în genul Switchblade sau Harop.

Către sfârșitul lunii trecute, în apropierea bazei navale a Federației Ruse din Sevastopol, Crimeea a eșuat o ambarcațiune fără echipaj, fără însemne. Precauți, rușii au scos-o în larg și au aruncat-o în aer. Probabil după ce au studiat-o puțin pentru a putea să evalueze această nouă amenințare pentru flota rusă a Mării Negre.

ambarcatiune kamikaze ucraineana

Rușii distrug ambarcațiunea ucraineană Sursa foto: HI Sutton

ambarcatiune kamikaze ucraineana

Subiectul articolului de azi Sursa foto: HI Sutton

Ideea nu este nouă și a fost folosită cu oarecare succes în trecut, ultima dată de către rebelii houthi pe o navă saudită în Marea Roșie în 2017.

Am preluat de la HI Sutton pozele de mai jos pentru a vă face o idee despre dimensiunile ambarcațiunii și compartimentarea internă posibilă.

ambarcatiune kamikaze ucraineana

Compartimentarea internă Sursa foto: HI Sutton/USNI News

ambarcatiune kamikaze ucraineana

Dimensiunile generale ale ambarcațiunii raportat la statura unui om Sursa foto: HI Sutton/USNI News

Conform celor de la USNI News, ambarcațiunea are corpul din aluminiu iar propulsia este cu jet și este un produs civil vândut pe scară largă. Încărcătura explozivă este detonată cu ajutorul unor focoase de impact amplasate în prova, pe etravă. S-ar părea că focoasele provin de la bombe sovietice de aviație din familia FAB-500, aflate încă în uz. Nu se cunoaște structura încărcăturii explozive. Vizibile pe corpul ambarcațiunii sunt un dispozitiv electro-optic prevăzut și cu o cameră cu infraroșu și o antenă satelit (Starlink?).

După cum spuneam mai sus, ideea este foarte veche. Primele aplicații în materie pot fi considerate navele incendiare din epoca marilor veliere construite din lemn. Au urmat mai apoi vedetele rapide echipate cu torpile cu școndru, folosite de ruși în timpul a ceea ce noi am numit Războiul de Independență (1877). Despre acest tip de vedetă precum și despre atacul respectiv puteți citi mai multe aici. Ulterior au apărut torpilele automobile pentru a le diferenția de torpilele cu școndru și de minele navale care erau la început denumite tot torpile. Ideea a fost folosită și de italieni în cel de-al Doilea Război Mondial dar mijloacele de comandă la distanță nu erau suficient de dezvoltate la acel moment. Dar astăzi sunt.

O astfel de ambarcațiune este foarte greu de detectat cu mijloacele clasice de radiolocație. Mijloacele de detecție electro-optice cu camere infraroșu par mult mai potrivite pentru acest scop. O aeronavă fără pilot sau elicopterul ambarcat sunt probabil cea mai eficientă soluție pentru descoperirea și identificarea unor astfel de amenințări.

Combaterea lor se poate face fie cu tunurile rapide de la bordul navei, fie cu rachete ușoare așa cum sunt Hellfire, Spike, Mistral sau Martlet. De altfel, britanicii au și prezentat turela DS30M dotată cu un tun rapid de 30mm și 5 (cinci) rachete Martlet.

O astfel de ambarcațiune fără echipaj poate deveni în viitor un nou tip de muniție inteligentă, un fel de praștie a lui David în lupta împotriva lui Goliat. Potrivită, aș spune eu, pentru marinele green water (așa cum sunt și Forțele Navale Române) care nu dispun de un buget suficient. Ca în cazul oricărei arme, pot fi aduse atât argumente pro, cât și contra. După cum am mai spus, nu există arme minune, care să-ți rezolve toate problemele. Însă o astfel de muniție inteligentă, relativ lentă dar cu autonomie mare, poate rezolva niște probleme tactice atât timp cât sunt mai ieftine decât o rachetă anti-navă să-i spunem… clasică.

articolul original.

Prima fregata din clasa “Hunter” in 2031

7 October 2022 at 03:00

Cam aceasta este speranta australienilor in programul de dotare cu noi fregate, conform cu declaratia ministrului apararii australian – Richard Marles – facuta in Marea Britanie cu ocazia vizitei efectuate pe santierul naval Govan din Glasgow, acolo unde prima fregata Type 26 a Royal Navy este construita.

Premierul australian are insa sperante mai mari: “We’re obviously working with BAE Systems to see whether we can get that date sooner, but we are looking at that as the date for the first and we hope that we can get the subsequent ships in the program in the water as quickly as possible.”

Deocamdata insa lucrurile s-au mai potolit in Australia si se pare ca programul “Hunter” merge inainte asa cum era initial conceput, navele urmand sa aiba un deplasament de 8800 de tone si nu 10 mii cum se preconiza la un moment dat. In santierele navale  Osborne Naval Shipyard din sudul Australiei, primul bloc al primei fregate a fost terminat. De mentionat ca acest prim modul este unul care nu incorporeaza nici o modificare specifica fregatelor australiene

Primul din cele 22 de module (blocuri) din care o fregata “Hunter” este construita. Insa cel mai important aspect pare a fi ca australienii s-au hotarat la o configuratie finala, cu atat mai mult cu cat  se discuta chiar despre anularea contractului si achizitia de fregate americane din clasa “Constellation”.

O “Hunter” class va fi o nava capabila sa lupte in toate cele trei medii si va dispune de 32 de celule de lansare Mk 41, inlcusiv pentru apararea anti-aeriana si anti-racheta cu rachete nava-aer Sea Ceptor (rachete CAMM-ER), opt rachete anti-nava NSM si va fi capabila sa sustina operarea unui elicopter greu CH-47 Chinook (doar aterizare-decolare).

Elicopterul de baza al navei va fi insa un MH-60R, iar in anumite configuratii, nava va putea opera simultan doua aeronave la bord.

Ramane deschisa problema submarinelor de atac, dar macar fregatele par sa fie pe drumul cel bun.

GeorgeGMT

articolul original.

Buletin naval. Constellation vs. FREMM

3 October 2022 at 03:00
By: Nicolae

Mă întrebam mai demult într-un articol dedicat pe care-l puteți reciti aici dacă europenii mai știu să facă nave de luptă. Prin urmare, scopul acestei comparații, FFG-62 Constellation vs. FREMM este de a evidenția modificările pe care americanii le-au adus proiectului FREMM, unul cunoscut oricum ca fiind foarte capabil.

Așa că vom începe cu o imagine că doar face cât o mie de cuvinte. Cele două nave sunt suprapuse, FREMM în albastru.

fregata Constellation vs. FREMM

Primele modificări care „sar” în ochi sunt dimensiunile: americanii au lungit nava cu circa 7,5 m (23,6 picioare) și, deși lățimea maximă a rămas la fel, lățimea navei la linia de plutire este puțin mai mare la nava americană (aproximativ 1 m). Lungirea navei a avut drept consecință creșterea deplasamentului navei americane cu aproximativ 500 tone.

În acest context merită amintită o declarație mai veche a amiralului în retragere Rick Hunt, fost şef al flotei de suprafaţă a US Navy din Pacific, consultant al constructorului italian în etapa de proiectare:

One of the things that the Navy wasn’t going to budge on, and we agreed, was the toughness of the ship. So we added about 300 tons of steel on the design for the FREMM. [The extra steel is] going into scantling, ballistic and frag protection, the way the spaces are laid out: We’re as compliant as a DDG. That’s a lot of steel. The compartmentation, the toughness of the ship, the U.S. requirements that are different from the European ships — we moved around some of that extra space; it gets classified very quickly.

De unde rezultă că cerinţele şi exigenţele US Navy în materie de redundanţă şi rezistenţă la șocuri sunt superioare celor europene din moment ce italienii au adăugat proiectului standard al FREMM 300 de tone de oţel pentru a-i creşte şansele de supravieţuire în cazul în care este lovită. De asemenea, amiralul ne spune că fregata americană este la fel de rezistentă la avarii precum un distrugător.

Rămânem la coca navei unde observăm că americanii au renunțat – pentru creșterea stabilității zic ei, la bulbul din prova unde era amplasat și sonarul iar cârmele au fost mutate mai spre pupa. În principiu, rolul bulbului este de a scădea rezistența la înaintare și, adițional, găzduiește și sonarul navei. De exemplu, Arleigh Burke sunt prevăzute cu o provă cu bulb.

De asemenea, pentru diminuarea zgomotului produs de navă, s-a renunțat la elicele cu pas variabil pentru unele cu pas fix. Nu este prima dată când văd această soluție aparent inferioară tehnologic adoptată pe navele dedicate luptei antisubmarin.

O altă modificare destul de vizibilă este la suprastructuri. Europenii folosesc un radar de cercetare cu antena rotativă, amplasat în vârful catargului în timp ce americanii vor folosi o versiune mai mică a radarului AN/SPY-6 care folosește patru antene fixe amplasate imediat deasupra comenzii. În plus, versiunea americană are un singur catarg, deasupra comenzii în timp ce versiunea franco-italiană are două.

Americanii au solicitat ca nava să aibă suficient spațiu pentru a putea „crește” în viitor atunci când noile arme cu energie dirijată, tunurile electromagnetice și ce-o mai inventa „omenirea” vor necesita mărirea bilanțului energetic. În cea mai mare parte organizarea spațiilor interne a rămas la fel.

Misiunile sunt în mare măsură identice: nave multirol (la americani sunt încadrate la „small surface combatants”) capabile să acționeze în medii contestate, atât în marea largă cât și în zona litoralului. Nava poate lupta în toate mediile și este capabilă să desfășoare misiuni de cercetare și supraveghere, inclusiv război electronic. Dacă americanii le vor construi pe toate 56, vor avea mai multe nave de acest tip decât toți ceilalți utilizatori la un loc. Ca să ne facem o idee cam la ce nivel se lucrează peste ocean…

Propulsia a fost păstrată: diesel-electric și gaz cu patru motoare diesel, două motoare electrice și o turbină, o combinație care nu poate decât să ajute în lupta împotriva submarinelor.

În rest, avem de-a face cu un soi de mini-Arleigh Burke, deși nici măcar „mini” nu prea e dacă ne uităm la deplasamentul maxim de 7400 tone al fregatei. Arleigh Burke în prima sa iterație (Flight I) avea un deplasament maxim de 8315 tone în timp ce în ultima, Flight III a ajuns la 9700 tone. Mă aștept ca produsul programului DDG(X) să sară binișor de 10000 tone.

Revenind, lista senzorilor cuprinde cam toți „vinovații” de serviciu: o versiune a AEGIS dezvoltată de Lockheed Martin – COMBATSS-21, noul radar AN/SPY-6 într-o variantă redusă ca dimensiuni prin comparație cu cel instalat la bordul versiunii Flight III, un radar de tip AN/SPS-73(V)18 Next Generation Surface Search Radar, sistemul de lansare verticală a rachetelor antiaeriene Evolved Sea Sparrow Missiles (ESSM) și Standard SM 2 Block IIIC – Mk 41 Vertical Launch System cu 32 de celule, un sistem cu 21 de rachete antiaeriene Rolling Airframe Missile (RAM), rachete anti-navă Naval Strike Missile (16!), tunul de 57 mm Mk 110, un sistem de luptă antisubmarin AN/SQQ-89(V)16 Undersea Warfare/ASW Combat System, contramăsuri AN/SLQ-25 NIXIE etc șamd

Fregatele vor opera un elicopter de tip MH-60R Seahawk și o aeronavă cu aripi rotative fără pilot MQ-8C Fire Scout Vertical Take-off and Landing Tactical Unmanned Aerial Vehicle cu sistemul de control MD-4A.

Nimic nou sub soare aici! Spre deosebire de versiunea europeană, cele 32 de celule și posibilitatea de a „împacheta” patru rachete ESSM într-o singură celulă a sistemului Mk 41 oferă versiunii americane un arsenal semnificativ mai mare, permițând o combinație de 16 rachete Standard cu 64 de rachete ESSM față de cele 32 de Aster 15/30 care sunt la dispoziția franco-italienilor.

De rezistența la avarii nici nu mai discutăm pentru că, din ce am văzut până acum, standardele americane în materie par să fie mult mai exigente decât cele europene.

Toată această „distracție” are și un preț pe măsură: Congresul a alocat primei nave (FFG 62 USS Constellation) în anul fiscal 2020 nu mai puțin de 1.281.200.000 USD. A doua (FFG 63 USS Congress) a „primit” 1.053.100.000 USD în anul fiscal 2021 iar din bugetul anului fiscal 2022 au fost alocați 1.087.900.000 USD pentru cea de-a treia (FFG 64 Chesapeake).

Constitution e dat, dar nu m-ar surprinde ca pe următoarele să le cheme President sau chiar și United States (șanse mai mici pentru ultima totuși…).

Dacă americanii comandă 56 așa cum apărea într-una din planificările prezentate presei sunt chiar curios ce se va întâmpla mai departe cu „epocalul” program denumit Littoral Combat Ship… Având în vedere câte probleme au fost, mai ales cu subclasa Freedom (nu că Independence ar fi fost scutită de belele), dar și costurile de operare vehiculate de 71.000.000 USD/navă/an (vs. 82.000.000 USD pentru Arleigh Burke) s-ar putea ca viața lor să nu fie foarte lungă…

articolul original.

USS Constellation (FFG-62)

29 September 2022 at 03:00

Americanii au inceput constructia fregatei USS Constellation (FFG-62), prima nava din aceasta clasa in santierele Fincantieri din Marinette Wisconsin.

US Navy are deocamdata un contract pentru constructia a 10 astfel de nave, dar in final se doreste ca 20 de fregate sa faca parte din inventarul marinei americane.

USS Constellation are la baza programul franco-italian FREMM, mai precis FREMM in varianta italiana si a fost ales de US Navy in 2020 in urma unei competitii internationale. Fripti cu alte proiecte futuristice, de aceasta data americanii au cerut ca nava propusa sa fie una aflata deja in dotare, au ales practic un produs care a atins maturitatea in exploatare. De asemenea tehnologia care va fi folosita la bordul acestei clase de fregate este cea care astazi se afla deja in exploatarea marinei. Nimic avangardist, nimic netestat.

Ca sistem de arme, USS Constellation va putea sa duca lupta in toate cele trei medii, inclusiv in zona litorala si va putea face parte din grupul de lupta al unui portavion nuclear american.

Atat varianta americana cat si cea europeana dispun de 32 de celule de lansare verticale (Sylver A 50 FREMM, Mk 41 US).

De remarcat cat de repede s-au miscat italienii de la Fincantieri, in 2020 li s-a atribuit contractul, in iulie 2022 au anuntat ca santierul este gata de inceperea productiei, inceput de septembrie s-au si apucat.

Si odata cu USS Constellation americanii isi repara propria greseala de a ramane fara fregate dupa retragerea din dotare a navelor din clasa Oliver Hazard Perry, US Navy ramanand doar in distrugatoarele Arleigh Burke, nave care au devenit “ogarii” flotei desi, cel mai probabil, ca o fregata moderna ar fi fost necesara de multi ani.

Dar, intr-un final, mintea buna vine la urma, bine ca vine.

GeorgeGMT

articolul original.

Saga submarinelor australiene continua

28 September 2022 at 03:00

submarine nucleare australia

Virginia-class

Conform datelor oficiale, in primul trimestru al anului viitor, ministerul australian al apararii ar trebui sa anunte cam ce submarin nuclear va dori sa achizitioneze. Se ia in considerare, pentru prima oara, si optiunea ca navele sa vina “la cutie”, construite in santierele navale ale tarii producatoare. Cel mai probabil, una e sa-ti doresti ceva, alta sa poti sa si realizezi, iar australienii au aflat ca si asamblarea finala pentru un submarin nuclear ar fi nu numai extrem de costisitoare, dar probabil ca si destul de imposibila.

Necazul major vine insa de la termenul probabil de intrare in dotare – 2040 pentru prima nava si discutam aici doar despre o estimare. Actualele submarine – sase bucati – clasa Collins ar trebui retrase in jurul anului 2025, iar pana in 2040 mai sunt 15 ani. Si in acest context, “cangurii” raman cam pe doua randuri…

Dinspre Washington nu pare sa vina vreun semn, americanii lucreaza in cate schimburi le permite legea pentru construirea submarinelor de clasa Virginia, iar productia  submarinelor lansatoare de rachete balistice din clasa Columbia a inceput deja. Evident ca ambele programe sunt dincolo de esentiale si au o prioritate cu totul absoluta.

Britanicii ar putea sa fie ceva mai relaxati, Royal Navy asteapta cea de-a saptea nava din clasa Astute in 2026, apoi vor avea, probabil, ceva capacitate de productie libera desi clasa Dreadnought (submarine cu rachete balistice nucleare) are prioritate.

Asa ca se discuta din nou despre achizitionarea de submarine clasice, diesel-electrice, deocamdata la nivel de zvon si la nivel de interes pentru companiile care produc asa ceva: Saab cu A-26, sud-coreenii cu clasa Dosan Ahn Changho (KSS-III) si chiar francezii, care – prin presedintele Macron, ar fi oferit Australiei patru submarine, de aceasta data construite in Franta.

submarine nucleare australia

Astute-class

Situatia “cangurilor” este intr-adevar foarte dificila si te intrebi cum au ajuns in acest impas? Oare conducerea politica si militara n-au sesizat pericolul, in conditiile in care submarinele Collins erau deja considerate depasite de ceva vreme?!?

In aceeasi ordine de idei, in presa americana se scrie ca Londra si Washingtonul tot discuta o solutie pentru dotarea cu submarine nucleare a Australiei si se spera ca in primul trimestru al anului viitor, cele trei parti implicate sa ajunga la un acord si o declaratie oficiala.

Ca vorbim despre Astute (mai putin probabil) sau de Virginia (cel mai probabil, daca tinem cont ca Australia are viza de flotant in Pacific, acolo unde US Navy face legea), ramane de vazut, cert este ca deocamdata atat americanii cat si britanicii au cazut de acord ca transferul de tehnologie necesar ca submarinele sa fie construite in “Tara ursului Koala” este foarte scump si creaza mari intarzieri in program, astfel ca este probabil ca macar prima nava sa fie construita in tara sa de origine.

In discutiile dintre britanici si fostele colonii ale Coroanei, se incearca gasirea unei solutii de grabire a livrarii, macar o nava sa aiba australienii pana pe la jumatatea deceniului viitor, dar optimismul nu debordeaza pe niciunul dintre cele doua maluri ale Atlanticului.

Cei de la The Wall Street Journal semnaleaza faptul ca se incearca gasirea unei solutii de compromis, interimare, astfel incat marina australiana sa fie dotata pana la mijlocul anilor 2030 cu cateva submarine nucleare construite integral in SUA. Pentru ca acest lucru sa devina realitate, SUA vor trebui sa investeasca serios in marirea capacitatilor proprii de productie si, se asteapta ca Australia sa contribuie cu o parte din fondurile necesare. De altfel, administratia Biden se pregateste sa investeasca sume importante in acest scop (sub rezerva aprobarii Congresului), 750 milioane USD fiind propusi in bugetul pe 2023, totalul putand ajunge pana la 2,4 miliarde USD pe parcursul a cativa ani. De altfel, dupa rezolvarea problemei initiale, australienii vor fi probabil inclusi in programele de dezvoltare a viitorului submarin de atac cu propulsie nucleara aflat in faza incipienta atat in Marea Britanie cat si in SUA.

Este posibil ca viitorul submarin nuclear de atac sa fie dezvoltat in comun, dispand astfel costurile mari de dezvoltare daca cele trei tari vor putea ajunge la stabilirea unor cerinte tehnico-tactice comune, ceea ce pare posibil in acest moment. Altfel, americanii au inceput sa semnalizeze ca viitorul submarin de atac va fi mai degraba pe modelul Seawolf decat Virginia, marcand reorientarea fortei submarine de atac a US Navy catre razboiul cu combatanti de mare calibru (China, de exemplu).

GeorgeGMT

articolul original.

Nord Stream 1…and 2: „Clear and Present Danger”?

27 September 2022 at 18:55

..for whom?

Europe investigates ‘attacks’ on Russian gas pipelines to Europe

articolul original.

Naval Strike Missile (NSM)

27 September 2022 at 03:00

naval strike missile marina spaniei

F 110 Bonifaz class

Fortele Navale Spaniole au confirmat ca viitoarea racheta anti-nava de la bordul fregatelor sale va fi Naval Strike Missile (NSM) a Kongsberg. Racheta anti-nava NSM va inlocui rachetele Harpoon ajunse la sfarsitul vietii operationale.

Armada Española va folosi NSM la bordul fregatelor din clasa F-100 Álvaro de Bazán-class si F-110 Bonifaz class.

Rachetele Harpoon ale flotei spaniole vor fi retrase la orizontul anului 2030, astfel incat noile rachete vor fi incepe sa intre in dotare cu ceva timp inainte, iar in cazul noilor fregate F-110, inca de la lansare.

Intre timp comenzile pentru rachetele anti-nava NSM au crescut suficient de mult incat  Kongsberg Defense Aerospace a anuntat demararea investitilor intr-o noua fabrica pentru rachete.

GeorgeGMT

articolul original.

GANDACI ZBURATORI 19

25 September 2022 at 03:00

E momentul sa vedem “cariera” operationala a TDR-ului…Ei bine, 46 de drone TDR-1 au ajuns in Pacific pe 12 iunie 1944 cu Grupul Aerian Special strict secret cunoscut drept STAG-1, respective escadrilele VK-1 si VK-2, Grup Special compus la acea vreme din aproximativ 1000 de oameni.

CAPITAN ROBERT FRANCIS JONES

Grupul STAG-1 dislocat in Pacificul de Sud pe Insula Banika/Lumina Soarelui era condus de capitanul Robert Francis Jones, ofiter US Navy considerat “pionier” al utilizarii in lupta a “dronelor de asalt” (capitanul Jones avea sa devina comandantul USS Salisbury Sound/AV-13 pe 15 iunie 1953, functie pe care a indeplinit-o pana la retragerea din Marina in aprilie 1955 –a servit in conflictul coreean. Ca fapt divers, pe Insula Banika responsabil cu securitatea era nimeni altul decat fratele sau, Locotenent Stephen Jones, ofiter de informatii in cadrul serviciului secret al Marinei. USS Salisbury Sound/AV-13 a fost o nava suport pentru hidroavioane Clasa Currituck, 4 unitati construite, 14.000 tone, aproximativ 165 m lungime. CV-13 a facut parte din Flota Pacificului in perioada 1945-1967 luand parte la razboiul din Coreea si Vietnam. In perioada 1967-1972 a facut parte din National Defense Reserve Fleet/NDRF, Flota de Rezerva a SUA compusa in mare parte din nave comerciale conservate care in caz de urgenta militara sau non-militara pot fi reactivate in termen cuprins intre 20-120 de zile.

Ca fapt divers, pentru Vietnam au fost reactivate 172 de nave din custodia NDRF, inclusiv nave auxiliare si cuirasate ex-US Navy. Insula Banika/Mbanika face parte din arhipelagul Insulele Solomon/6 insule mari+900 de insulite, fiind a doua ca marime din compunerea insulelor Russell. Ca fapt divers, in 1944-1945 aici se afla unul dintre cele mai mari spitale de campanie american din Pacific si “casa” Regimentului 5 Puscasi Marini SUA). Dislocarea STAG-1 in Pacificul de Sud/SOPAC e considerata de catre istoricii US Navy ca fiind “prima dislocare pe Front a unei unitati echipata cu armament ghidat din istoria Marinei SUA”. Aici, STAG-1 a efectuat mai multe teste de zbor cu drone radioghidate&TV TDR-1 si “mame” Avenger.

TDR-1 IN INSULELE SOLOMON -1944

Pe 30 iulie 1944 a avut loc un test demonstrativ in fata contraamiralului Ernest Ludolph Gunther, comandantul Fleet Air South Pacific/Flota Aeriana din Pacificul de Sud (ca fapt divers, in perioada 16 iunie 1939-5 februarie 1941, capitanul pe atunci Ernest Ludolph Gunther a comandat portavionul USS Yorktown/CV-5, iar in perioada 14 februarie 1941-14 decembrie 1943 era comandant al Naval Air Station San Diego, California –primise gradul de Contraamiral pe 11 august 1942. Absolvise Academia Navala din Annapolis in 1909. A primit Legiunea de Onoare in octombrie 1946 pentru “servicii remarcabile aduse Guvernului SUA in calitate de comandant al Fleet Air South Pacific/FASP in perioada 5 ianuarie 1944-2 februarie 1945”. FASP facea parte din United States Pacific Fleet/USPACFLT, cartierul general aflandu-se in 1944 pe Insula Espiritu Santo, arhipelagul Hebride, astazi Republica Vanuatu – in WW II aici s-a aflat cea mai avansata baza a US Navy Seabees/batalionul de constructii-geniu al US Navy, precum si baze avansate apartinand USAAF, US Coast Guard si US Marines/una dintre cele mai mari din Pacific. Mai era cunoscuta drept Naval Advance Base Espiritu Santo).

DRONA TDR OPERATA DE STAG-1 IN PACIFIC

4 drone TDR-1 inarmate cu cate o bomba de 907 kg au luat parte la acest test, acestea decoland de la Camp Banika fiind insotite de opt “mame” Avenger apartinand VK-1 si VK-2. Dronele trebuiau sa distruga transportorul de trupe&crucisatorul auxiliar Yamazuki Maru/Yamasuki Maru esuat langa satul Veuru aflat in apropierea plajei Tassafaronga Point/Tasivaronga, pe coasta de nord a Guadalcanal/Insulele Solomon (satul Veuru s-a aflat sub ocupatie japoneza pana la inceputul lui februarie 1943. Insulele Solomon au facut parte din British Solomon Islands Protectorate/BSIP/Protectoratul Britanic al Insulelor Solomon. Japonezii au aparut la Tassafaronga pe 17 august 1942 -200 de soldati din 5th Sasebo Special Naval Landing Forces/5th Sasebo SNLF/Kaigun Tokubetsu Rikusentai/a 5-a Forta Navala Speciala de Debarcare Sasebo, batalion de infanterie marina in cadrul Marinei Imperiale Japoneze care isi avea “casa” la Baza Navala Sasebo, sunt debarcati aici de distrugatoarele Oite, Mochizuki, Uzuchi si Mutsuki ca diversiune mascand zona de debarcare principala aflata mai la est a “Fortei Ichiki”, la Taivu Point. “Forta Ichiki” era formata din Regimentul 28 Infanterie apartinand Armatei Imperiale, regiment numit si “Regimentul Ichiki” dupa numele comandantului sau, colonelul Kiyonao Ichiki. 917 soldati apartinand acestui regiment au debarcat de pe distrugatoare la Taivu Point pe 19 august 1942. In perioada 21-22 august 1942 in urma bataliei de la Tenaru au fost anihilati, doar 30 au reusit sa revina la Taivu Point. Intre 29 august 1942 si 4 septembrie 1942, “Tokyo Express” a adus la Taivu Point aproximativ 5000 de soldati, toata Brigada 35 Infanterie, un batalion din Regimentul Aoba, acestora adaugandu-li-se si supravietuitorii Fortei Ichiki.

Pe 31 august 1942, General-maior Kiyotake Kawaguchi, Armata Imperiala, e numit comandant al tuturor fortelor japoneze din Guadalcanal – a supravietuit razboiului incheindu-si cariera in martie 1945, la acea vreme fiind responsabil de apararea Insulei Tsushima din Arhipelagul japonez. Tassafaronga a fost amenajata rapid ca baza de operatiuni avansata in Guadalcanal fiind bombardata pentru prima data pe 17 octombrie 1942 de doua distrugatoare americane, suferind pagube minore). Yamazuchi Maru/Yamasuchi Maru a fost construita pe santierul naval din Yokohama de catre Mitsubishi Shipbuilding and Engineering Company pentru compania de transport maritim/oceanic Taiyo Kaiun Kabushiki Kaisha din Kobe fiind un cargou de 6439 tone, nava intrand in uzul acestei companii pe 3 decembrie 1937 sub numele de Sangetsu Maru. In 1938 a fost vanduta Yamashita Steamship Co.Ltd fiind rebotezata Yamazuchi Maru/Yamasuchi Maru -19 februarie 1938. Pe 15 noiembrie 1941 a fost rechizitionata de Marina Imperiala fiind transformata in transportor de trupe&crucisator auxiliar luand parte la invazia Filipinelor (in cadrul IJN era considerata crucisator auxiliar fiind armata cu 2 tunuri calibrul 140 mm+2 tunuri AA calibrul 76,20 mm+4 tunuri AA calibrul 25 mm). Pe 15 noiembrie 1942, nava care facea parte dintr-un convoi cu provizii si munitii destinat fortelor japoneze din Guadalcanal, ajunge impreuna cu alte trei cargouri langa Cape Esperance/coasta de nord-vest a Guadalcanal. Yamazuchi Maru acosteaza la Tassafaronga Point in dreptul satului Veuru la ora 04.00 si incepe descarcarea/debarcarea –aproximativ 2000 de soldati+260 de cutii cu munitie+1500 de saci cu orez ajung pe plaja. La ora 5.55 minute nava e atacata de avioane americane decolate de la Henderson Field/Guadalcanal, iar cateva ore mai tarziu e bombardata timp de o ora si de USS Meade/DD-602, distrugator Clasa Benson/1620 tone/106 m lungime, cu obuze calibrul 130 mm. Yamazuchi Maru sufera avarii importante, incendii si explozii interne fiind abandonata. Majoritatea munitiilor si proviziilor debarcate au fost distruse de bombardamentul USS Meade. Epava se afla inca aici in februarie 1943 cand americanii au asigurat Cape Esperance. A fost casata la sfarsitul anilor *50/sec.XX, foarte probabil.

EPAVA YAMAZUCHI MARU LA GUADALCANAL -1944

Revenim pe 30 iulie 1944…Pana la ora 11.45 minute, cele 4 drone TDR-1 erau pregatite pentru zbor/test. Pana la pranz a avut loc zborul de verificare a conditiilor meteo, sonda meteo fiind un TBM Avenger pilotat de catre locotenentul Sanders. La ora 12.30, cele 8 aeronave-mama TBM Avengers au decolat insotite de un bombardier in picaj Douglas SBD Dauntless in rol de observator. La ora 13.15 minute a inceput decolarea dronelor, fiecare drona decoland la interval de 3 minute. Cinci drone TDR-1 au fost pregatite pentru lansare avand numerele de bordaj 860, 873 “Edna III”, 875, 880 si 882. Drona TDR-1 “880” nu a putut decola datorita unei defectiuni tehnice la roata de bot cazand in “nas”, insa celelalte au decolat cu succes.

TDR-1 -880

Atacul asupra Yamazuchi Maru a inceput la ora 13.58 de minute fiind deschis de drona “860”, aceasta reusind sa loveasca centrul navei. A urmat drona Edna III/873 la ora 14.02 minute, aceasta ratand tinta cu 3 m explodand la tarm –primul esec. La ora 14.05 minute a urmat drona “882”, aceasta amerizand langa prova babord dandu-se peste cap, bomba nu a detonat –al doilea esec. La ora 14.15 minute soseste drona nr.4 avand numarul de bordaj “875”, aceasta lovind in apropierea pupei, bomba detonand si imprastiind schije peste mare si nava –semiesec. Cu toate acestea testul a fost considerat “reusit” de catre contraamiralului Ernest Ludolph Gunther, comandantul Fleet Air South Pacific/Flota Aeriana din Pacificul de Sud si capitanul Robert Francis Jones, comandantul STAG-1 detasat la Banika –doua lovituri directe+doua lovituri in apropierea tintei. Asta a incurajat Marina sa continue…TDR-1 intra in “lupta”!

TDR-1 -875

DRONA TDR ATACAND BAZA JAPONEZA

TDR-1 EDNA 3

In perioada 27 septembrie 1944-26 octombrie 1944, US Navy a folosit 46 de drone TDR-1 in aproximativ 50 de misiuni! Dintre acestea 29 si-au atins tinta, 9 au suferit defectiuni tehnice, 5 au avut defectiuni la sistemul TV iar 3 au cazut victima antiaerienei japoneze. Desi sunt considerate a fi de succes de catre istorici militari SUA, dronele TDR-1 au avut impact minor asupra japonezilor in Pacific…Oricum, la acea vreme japonezii pierdusera suprematia aero-navala in Pacific dar, interesant, n-au stiut niciodata ce au fost acele avioane care se prabuseau intentionat asupra tintelor. Tokyo Rose, nume dat de catre aliati in Pacific crainicelor radio japoneze vorbitoare de engleza de la posturile de propaganda ale Imperiului care emiteau din Tokyo, Manila si Shanghai, numea batjocoritor aceste drone “Americanii Kamikaze” crezand ca aceste aeronave “simple/lente/vechi/antice/de tot rasul/inferioare Zero-ului etc” sunt pilotate (ca fapt divers, cea mai vocala si cunoscuta propagandista japoneza a fost Iva Toguri D’Aquino de la Radio Tokyo, aceasta indemnand soldatii americani sa plece “acasa/la iubite/la parintii care-i asteapta si care plang/sa dezerteze pentru o viata frumoasa in Imperiu’ si multe alte bazaconii. Propagandistii japonezi chiar erau mandri la finalul lui 1944 ca “yankeii disperati’ ii copiaza prabusindu-si intentionat aeronavele precum Vantul Divin local!). Cert e faptul ca dronele TDR-1 au fost primele rachete de croaziera ghidate americane, primele din istoria US Navy care au “luptat”, rata de succes fiind de aproximativ 50% ceea ce e impresionant pentru o tehnologie aflata inca in fasa! Cu toate acestea, in ciuda succesului, dronele TDR-1 aveau sa fie retrase dupa mai putin de doua luni de serviciu operativ insa au oferit o experienta valoroasa pentru “urmasi”. Haideti sa vedem “cariera” acestor drone!

DRONA TDR-1 IN INSULELE SOLOMON

In perioada 5-8 septembrie 1944, drone TDR-1 de la Banika au fost folosite in misiuni de cautare pe mare a trei piloti US Navy disparuti –nu am gasit date oficiale care sa confirme sau sa infirme gasirea acestora, surse independente sustin ca cei trei n-au fost gasiti. Unii istorici considera ca acestea au fost primele misiuni “Search and rescue” pe mare desfasurate cu drone din istoria militara –personal sunt de acord cu acestia, premiera mondiala fiind cu siguranta!
Pe 19 septembrie 1944, unitatea STAG-1 a primit ordin de relocare pe Aerodromul Stirling aflat pe Insula Stirling care face parte din Treasury Island/Insulele Trezoreriei –Provincia de Vest din Insulele Solomon, in vederea desfasurarii de misiuni de lupta impotriva tintelor aflate in zone ocupate de japonezi din nordul Insulelor Solomon.

Prima misiune de lupta a avut loc pe 27 septembrie 1944. 4 drone TDR-1 inarmate cu cate o bomba de 907 kg decoleaza de pe aerodromul Stirling controlate de TBM Avengers apartinand VK-12, tinta fiind cargoul de 6450 tone Hitachi Maru/Hitachi Maru/Hatachi Maru, fosta nava de pasageri rechizitionata de IJN pe 26 noiembrie 1941 si transformata in transportor de munitii la santierul naval din Kobe. Nava esuase in ape putin adanci langa Lamuai, sudul Bougainville, la sud-vest de aerodromul Kahili pe 14 februarie 1943 fiind bombardata de aeronave US Navy -9 PB4Y-1 Liberators/VB-101 escortate de 10 P-38 Lightnings si 12 F4U Corsair. Acest atac cu drone, primul impotriva unei nave IJN esuate din istoria US Navy, a fost considerat „reusit in proportie de 50%”. O drona a fost pierduta in timp ce zbura spre tinta, doua au reusit sa loveasca la babord si centrul navei, iar una a ratat lovind la 30 m in spatele tintei fara ca bomba sa detoneze. Unele surse independente sustin ca una dintre drone a lovit o baterie antiaeriana descoperita atunci, pe care a si distrus-o, insa sursele oficiale nu confirma…

Misiunea nr.2, 1 octombrie 1944. 8 drone TDR-1 inarmate cu cate o bomba de 907 kg decoleaza de pe aerodromul Stirling, tinta fiind amplasamentele bateriilor antiaeriene japoneze de pe Insula Ballale/nordul Insulelor Solomon (aici se afla un important aerodrom IJA&IJN), Insula Poporang/Insulele Solomon (aici se aflau fortificatii importante, baterii antiaeriene si de coasta, radar, baza pentru submarine. Trupele de aici au capitulat in septembrie 1945 in ciuda constantelor bombardamente americane) si cele din sudul Insulei Bougainville (pe aceasta insula se afla unul dintre cele mai mari aerodromuri japoneze din Pacific situat la Chabai, Peninsula Bonis, coasta de nord-vest a Bougainville). Primele 4 drone sau „ocupat” de Ballale+Poporang,iar ultimele 4 de Bougainville. Drona nr.1 a lovit o baterie grea antiaeriana aflata in vestul Ballale –tunuri AA Type 88/75 mm si Type 99/88 mm. Drona nr.2 a lovit capatul de sud-vest al pistei aerodromului Ballale distrugand amplasamente de tunuri si mitraliere AA aflate pe o raza circulara de 100 m. Drona nr.3 a lovit marginea estica a unei creste aflate in nordul Insulei Poporang explodand –pe creasta se aflau pozitii ale armatei japoneze, cuiburi de mitraliera si mortiere, foarte probabil au existat victime in randul militarilor japonezi aflati acolo. Drona nr.4 a lovit aceeasi zona dupa drona 3, posibil ca aceasta sa fi produs pagube insa nimic nu e cert. Dupa-amiaza, alte 4 drone au vizat sudul Bougainville…

Drona nr.5 s-a prabusit la baza versantului nord-estic al Dealului Kangu/Kangu Hill situat in interiorul coastei sudice a insulei Bougainville (japonezii ii spuneau si Muntele Buin) fara a afecta amplasamentul tunurilor AA aflate in varf (aici se afla o puternica pozitie defensiva japoneza, inclusiv tunuri AA de mare calibrul Type 89/127 mm utilizate si ca baterie de coasta, precum si un telescop director de tir de mare precizie si rezolutie patent german Carl Zeiss. In pesterile de aici japonezii amenajasera un spital de campanie si o statie radio de mare putere, acestea fiind deservite de un generator). Drona nr.6 s-a prabusit la 50 m de varful dealului Kangu, bomba nu a explodat. Drona nr.7 s-a prabusit langa Jakohina/Jakohina Mission aflata pe coasta sudica a insulei Bougainville, la sud-vest de Dealul Kangu si la nord-est de Lamuai, se speculeaza ca bomba nu a detonat japonezii recuperand epava –surse independente sustin ca spre norocul americanilor nu au apucat sa mai faca nimic, nu au avut timp s-o studieze, cu siguranta, n-a „rasuflat’ nimic despre ea la Tokio…In fine, drona nr.8 s-a prabusit la aproximativ 4,50 km nord de Kangu Hill in jungla –alte surse mentioneaza ca s-a prabusit si a explodat la 4,50 km nord de Moila Point, un mic golf situat in sud-vestul insulei Bougainville.
La inceputul lunii octombrie 1944, STAG-1 e redislocat pe Aerodromul Nissan situat pe Insula Nissan/Green Island care face parte din Atolul Green Island (are 8 mici insule in compunere. Atolul are aproximativ 16 km lungime si 8 km latime si se afla la aproximativ 112 km nord-vest de Insula Buka. Insula Nissan adapostea si o mare hidroscala IJN). Misiunile de lupta au continuat…

5 octombrie 1944, prima misiune executata de pe Insula Nissan, patru drone TDR-1 inarmate cu cate o bomba de 907 kg decoleaza de pe Green Island avand drept tinta pesterile situate dea lungul golfului Karavia/Keravia, langa Rabaul/Papua Noua Guinee (Golful Karavia fusese ocupat de japonezi pe 23 ianuarie 1942, si asa a ramas pana la finalul razboiului. Golful era folosit ca punct de ancorare pentru Marina Imperiala, inclusiv vase comerciale, si dispunea de un aerodrom. Pe tarm japonezii construisera facilitati portuare&aeroportuare, amenajasera tuneluri in Muntele Rakaia&Vulcanul Rakaia/un promontoriu mai maricel din creta aflat chiar pe plaja –aici aveau depozite de munitii si un mare spital de campanie. Pe dealurile din jurul golfului amplasasera numeroase baterii de coasta si baterii antiaeriene. Ei bine, aici japonezii aveau si tuneluri pentru adapostirea&lansarea barcilor de asalt sinucigase Shinyo/300 kg incarcatura exploziva. Ca fapt divers, Rabaul era puternic fortificat&militarizat in 1942, zona fiind considerata „de groaza” de catre pilotii americani, australieni si neo-zeelandezi. Existau 375 de tunuri AA doar in zona portului).

Doua drone TDR-1 au fost pierdute datorita pierderii controlului de catre „mame” in apropierea tintelor. Cea dea treia drona a lovit intre intrarile pesterilor/tunelurilor 4 si 5 –japonezii sustin ca a fost doborata de antiaeriana. Drona nr.4 a ratat explodand in apropierea unor salupe de patrulare aflate la ancora in golf. Nu au produs pagube…Esec. Ei bine, la acest atac au fost martori comandantul Flotei a 4-a, Amiral Shigeyoshi Inoue, si Locotenent Minoru Shinohara/IJN (ca fapt divers, amiralul Inoue a condus si Biroul de Constructii Navale fiind promotor al dezvoltarii Aviatiei navale in cadrul IJN, respectiv al constructiei de portavioane. Printre altele, amiralul era la curent cu incercarile Marinei japoneze de dezvoltare a unor aeronave-tinta radioghidate, program anulat la sfarsitul lui 1942-1943 datorita cursului negativ al razboiului in Pacific. Despre dronele IJN vom vorbi in articole separate). Amiralul Inoue ne spune dupa 1945 in Memoriile sale, citez: „Am vazut un avion mic si ne-am intrebat ce este…Facea putin zgomot, motoarele nu erau puternice, nu parea avion de atac. Apoi am vazut un avion mai mare la intrarea in golf si mi-am dat seama ca e un avion director/de comanda. Ma gandeam unde o sa loveasca. A fost doborata de antiaeriana, echipa noastra de ingineri adunand si studiand partial resturile. Am selectat echipamente mai importante, le-am ambalat in lazi si le-am trimis in Japonia pe 8 noiembrie 1944 cu un Gekko -n.a.Nakajima J1N1 „Gekko”, bimotor de recunoastere si vanator de noapte, ulterior si kamikadze, nume de cod aliat „Irving”. Din pacate avionul a disparut in zbor spre atolul Truk si totul a fost pierdut. TDR-urile au venit, au atacat dar personal consider ca aceste atacuri n-au fost deloc eficiente, chiar credeam ca sunt doar teste! Nu am cheltuit multa munitie cu ele, soldatii, datorita faptului ca erau lente si zburau la joasa inaltime, trageau eficient asupra lor cu pustile si mitralierele. Aeronavele „mama” stateau la distanta asa ca nu ne-am obosit sa risipim munitie pe ele”.

9 octombrie 1944, misiunea nr.2, patru drone TDR-1 inarmate cu cate o bomba de 907 kg decoleaza de pe aerodromul Nissan/Green Island impreuna cu „mame” apartinand VK-12, tinta fiind aerodromul Lakunai de pe Insula Matupi/Matupit, langa Rabaul. Micul golf de langa aerodrom era loc de ancoraj pentru navele si hidroavioanele IJN. Doua/trei drone sunt doborate de focul AA iar una a fost pierduta in urma unei defectiuni mecanice, aceasta prabusindu-se fara a exploda undeva in jungla din apropierea aerodromului. Epava dronei TDR-1a fost gasita de localnici dupa WW II, bomba aflandu-se la aproximativ 69 m distanta de epava. Steve Simpson, pe atunci reporter la Times Courier, un ziar care aparea in Noua Guinee, a aflat despre existenta epavei de la un localnic care lucrase la aerodromul Lakunai. Simpson s-a dus in jungla si a fotografiat epava dronei+bomba de 907 kg trimitand fotografiile USAF si cerand detalii despre „avionul ciudat”. USAF a declarat ca nu are cunostinta despre „aeronava”, ca nu au avut asa ceva in dotare (aveau dreptate, n-au avut, dar au fost la curent cu programul dezvoltat de Marina). Infuriat de „negarea’ USAF, Simpson s-a dus din nou in jungla pentru noi fotografii insa a dat doar peste ramasite imprastiate, drona si bomba nu mai existau fizic…Locuitorii, temandu-se de „spirite rele care ar fi putut salaslui in ele” –credeau in existenta „spiritului’ pilotului negasit -le-au dat foc. Bomba explodand a distrus tot! In fine, misiunea a fost considerata „esec” de catre US Navy.
15 octombrie 1944, patru drone TDR-1 inarmate cu cate o bomba de 907 kg decoleaza de pe Green Island avand drept tinta drumul pietruit aflat la capatul nordic al insulei Matupi/Matupit, drum care lega insula de sudul peninsulei Gazelle, drum care deservea, printre altele, aerodromul Lakunai si hidroscala Matupi. „Mamele” apartineau escadrilei VK-11. Toate cele 4 drone au esuat datorita defectiunilor mecanice si ale sistemului TV, misiunea fiind un nou esec rasunator! La acest atac au luat parte si aeronave apartinand USMC si US Navy –VMSB-244/341 (VMSB-Marine Scout Bombing Squadron&Douglas SBD Dauntless), VMF-218/222 (VMF-Marine Fighter Squadron) si VMB-423 (VMB-Marine Bombing Squadron), acestea avand succes –au distrus mai multe tinte din zona Rabaul.

17 octombrie 1944, patru drone TDR-1 inarmate cu cate o bomba de 907 kg au drept tinta instalatii militare japoneze aflate in partea de est a Rabaul, zona desemnata drept „Zona tinta nr.16” de catre planificatorii US Navy. Drona nr.1 a reusit sa distruga o tinta militara. Drona nr.2 a lovit la intersectia dintre Tunnel Hill Road si strada principala din Rabaul, Malaguna Road, provocand un crater imens in caldaram. Drona nr.3 a fost pierduta datorita defectiunilor tehnice la camera TV iar drona nr.4 a fost, foarte probabil, doborata de focul AA, aceasta distrugand cateva cladiri aflate in partea de vest a Rabaul (unele surse independente americane sustin ca s-a prabusit datorita defectiunilor tehnice. Surse oficiale IJN afirma ca a fost doborata de tunarii antiaerieni care aparau Rabaul –foarte probabil sa fie asa). Un nou esec…Semi-esec.

18 octombrie 1944, trei drone TDR-1 inarmate cu cate o bomba de 907 kg au drept tinta Farul electric de la Cape Saint George, sud-estul New Ireland/Papua Noua Guinee si statia radar din apropierea acestuia (in 1944, IJN avea pe New Ireland o instalatie radar de avertizare si baterii AA, radarul detectand aeronavele americane care veneau spre Bougainville, Insulele Solomon. Farul electric/generator propriu de la Cape Saint George fusese construit de germani in perioada coloniala, 1884-1914, fiind numit „Vechiul Far German” de catre localnici. Radarul era Type 2 Mark 1 Model 2 montat pe trailer, putand detecta tinte aeriene aflate la maxim 150 km distanta, antena se rotea 360◦ si avea 3 m –dipoli asezati in forma paralelipipedica. Instalatia radar a fost atacata in mai multe randuri de pilotii americani si neo-zelandezi dar fara succes, ultimul atac avand loc pe 3 martie 1944/USAAF, 5 P-38. Locatia avea sa fie abandonata in septembrie 1945 de catre japonezi, la acel moment statia radar fiind distrusa). Drona nr.1 a lovit intre Far si instalatia radar fara a detona. Drona nr.2 a lovit in apropierea Farului fara a-l distruge. Drona nr.3 a fost pierduta datorita defectiunilor tehnice. Semi-esec.

19 octombrie 1944, doua drone TDR-1 inarmate cu cate 4 bombe de 97 kg ataca tinte militare japoneze la vest de Insula Ballale, sudul Bougainville, Insulele Solomon. Drona nr.1 a ratat tinta iar drona nr.2 a reusit sa lanseze pe tinta doua din cele 4 bombe inainte de a se prabusi –foarte probabil data jos de AA sau infanteristii japonezi. Distrugerile au fost minore…Semi-esec.

20 octombrie 1944, trei drone TDR-1 inarmate cu cate o bomba de 907 kg ataca din nou pozitiile japoneze din vestul Ballale/tinta principala. Dupa lansarea bombelor, dronele urmau a se indrepta spre cargoul Hitachi Maru/Kahili Maru/tinta secundara, partial scufundat pe plaja Lamuai, coasta sudica a Insulei Bougainville, nava/epava fiind folosita drept platforma statica pentru tunuri AA. Drona nr.1 s-a prabusit inainte de a atinge tinta principala din motive tehnice. Drona nr.2 a reusit sa lanseze bomba asupra pozitiilor japoneze dar n-a mai ajuns la nava prabusindu-se in sudul insulei Bougainville. Drona nr.3 si-a lansat bomba asupra tintei principale lovind si tinta secundara in mijlocul puntii –aprinderea combustibilului a dus la detonarea munitiei tunurilor AA aflate pe punte, distrugerile au fost masive, bateria AA fiind anihilata. Succes.

Va urma.

WW

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.
axisafvs.blogspot.com
https://historycollection.com › …
https://airandspace.si.edu › sov…
https://www.researchgate.net › …
https://owlcation.com › World..
https://www.history.navy.mil › histories › pdfs
marinelink.com
https://warbirdswalkaround.wixsite.com ›
http://www.aviation-history.com › …
https://www.nationalmuseum.af.mil › …
https://www.warhistoryonline.com › …
https://www.armyupress.army.mil › csi-books
https://travelforaircraft.wordpress.com/…/interst..
www.evanflys.com/tdr-1
www.aviastar.org › … › USA › Interstate
pwencycl.kgbudge.com/…/TDR_Assault_Drone…
www.designation-systems.net/dusrm/…/bq-4.ht..
www.aero-web.org/specs/intersta/tdr-1.htm
www.secretprojects.co.uk/forum/index.php?…
wap.pilotoutlook.com/aircraft/interstate/tdr-1
www.navaldrones.com/TDR-1.html
stagone.org/?page_id=37
www.elgrancapitan.org/foro/viewtopic.php?…
www.ww2aircraft.net › … › Aviation
stagone.org/
stagone.org/?page_id=20
www.theworldsbestever.com/…/stag–one–special…
stag-1aviation.deviantart.com/
airminded.org/…/22/the-first-air-bomb-venice-..
www.dehavillandmuseum.co.uk/…/de-havilland…
www.vintagewings.ca › Vintage News › Stories
www.fleetairarmarchive.net/…/FaireyIII.html
www.mauriceward.com/ro/istorie-logo
www.airvectors.net/avmoth.html
www.historynet.com/william-billy–mitchell-an-..
mariuszarnescu.com/tag/onestitatea/
www.aerofiles.com/ostfriesland.html
www.pbs.org/wgbh/amex/…/pandeAMEX86.ht…
www.aero-web.org/specs/curtiss/n2c-2.htm
www.qsl.net/w2vtm/mil_television_history.html
www.daveswarbirds.com/usplanes/…/kaydet.ht…
www.stearman.at/boeing_stearman.html
afmc.af.mil
militaryaviationchronicles.com
https://lemelson.mit.edu › vlad…
https://www.qsl.net › mil_telev…
https://www.tvcameramuseum.org ›
https://www.earlytelevision.org › .
https://www.americanairmuseum.com › …
thefrontlines.com
interestingengineering.com
weaponsandwarfare.com

articolul original.

Buletin naval. Programul corvetei europene ia viteză. Alte programe PESCO

23 September 2022 at 03:00
By: Nicolae

Conform celor de la Defense News, programul corvetei europene lansat în cadrul PESCO și la care participă Italia, Franța, Spania și Grecia ia viteză. Anul trecut, Fondul European de Apărare (EDF) a contribuit cu 60 de milioane de euro la dezvoltarea proiectului. Acestor fonduri UE li se adaugă cele 90 de milioane de euro investite de țările participante. Și se pare că anul viitor vor veni fonduri UE în valoare de 200 de milioane de euro care vor fi alocate construcției prototipului. De asemenea, Danemarca și Norvegia s-au alăturat proiectului. Cam toate numele grele din industria de profil europeană (Fincantieri, Navantia, Naval Groupe) sunt deja implicate.

Conform declarației unui oficial al marinei italiene, căpitanul Andrea Quondamatteo din Statul Major al Marinei italiene, „anul viitor, EDF va lansa un „apel” pentru participanți să continue programul, fiind disponibil un grant UE de aproximativ 200 de milioane de euro, care va duce la producerea primului prototip.”

Corveta va avea o lungime de circa 110 de metri și un deplasament de aproximativ 3.300 de tone. Se dorește o platformă modulară ceea ce va permite fiecărei națiuni să-și instaleze proprii senzori și sisteme de armament înlăturând astfel una din problemele atât de des întâlnite în cadrul proiectelor comune europene. De altfel, țările participante au planuri diferite pentru această corvetă: Italia și Spania doresc ca nava lor să aibă capacitatea de a lupta în toate mediile, în timp ce Franța dorește o versiune cu rază lungă de acțiune, probabil mai apropiată de caracteristicile unei nave de patrulare.

„Versiunea italiană este concepută pentru a fi utilizată în Marea Mediterană cu capabilități de luptă antiaeriană, anti-navă și anti-submarin, inclusiv rachete sol-aer și torpile”, a mai spus Quondamatteo.

Prin urmare, versiunea italiană ar putea include un tun de 76mm, un sistem antiaerian bazat pe rachete cu rază scurtă/medie de acțiune secondat de un sistem CIWS artileristic, în timp ce toate versiunile vor putea opera un elicopter de dimensiuni medii și vor avea o cală modulară.

„Până în 2027 sau 2028, aproximativ jumătate din corvetele aflate în serviciu în lume vor fi aproape de sfârșitul vieții lor operaționale, prin urmare cred că acest nou și inovator program naval ar putea găsi o piață în interiorul și în afara UE”, a mai spus Quondamatteo.

Anticipând poate probleme viitoare cu recrutarea, proiectanții încearcă reducerea echipajului cu 30% față de o corvetă similară aflată acum în serviciu și efectuează teste pentru a verifica potențialul unei propulsii complet electrice, probabil ceva de genul Integrated Electric Propulsion.

Italia ar putea comanda până la patru corvete iar Franța și Spania vor comanda câte șase corvete fiecare, cel puțin așa am înțeles eu. Despre Grecia știm că era interesată la un moment dat de achiziția unor corvete Gowind, așa că implicarea lor în proiect pare să aibă sens. Una peste alta, o dată cu intrarea în proiect a Danemarcei și Norvegiei se crează premisele unei comenzi totale de peste 10 unități astfel încât sunt șanse mari ca programul să fie și un succes comercial. Nici exporturile n-ar trebuie să fie excluse.

Acest tip de corvetă pare să fie foarte căutat, mai ales dacă ne uităm la ultimele achiziții făcute de marinele din zona Golfului Persic: corveta Avanti construită de Spania pentru Arabia Saudita, corvetele de clasă Doha construite de Italia pentru Qatar sau Gowind-urile construite de Franța pentru Emiratele Arabe Unite.

programul corvetei europene

Corveta produsă de italieni pentru Qatar are dimensiuni similare cu viitoarea corveta europeană. Sursa foto: https://www.edrmagazine.eu/first-sea-trials-for-the-qatars-new-first-of-class-multi-purpose-corvette

programul corvetei europene

Corveta de clasă Avante 2200 produsă de Navantia pentru Arabia Saudită. Sursa foto: https://www.thedefensepost.com/2022/09/13/saudi-arabia-avante-corvette/

Și pentru că suntem în zona proiectelor europene, la sesiunea PESCO din 16 noiembrie 2021 au fost adăugate două noi programe la care participă și România:

  1. Medium size Semi-Autonomous Surface Vehicle (M-SASV) la care participă Estonia, Franța, Letonia și, bineînțeles, Romania. În cadrul acestui program se urmărește dezvoltarea unei ambarcațiuni de dimensiuni medii semi-autonome, care poate funcționa atât cu echipaj cât și fără echipaj la bord, și care va putea fi dotată cu module specifice fiecărei misiuni în parte: cercetare, luptă antisubmarin sau anti-navă precum și împotriva minelor marine. Când aud de module interschimbabile mă gândesc că n-ar fi stricat să fie și Danemarca implicată, singurii cărora le-a ieșit ceva viabil în acest domeniu – StanFlex.
  2. Celălalt program adoptat în aceeași dată, Next Generation Small RPAS (NGSR) are în vedere dezvoltarea unei aeronave fără pilot care va opera la nivel tactic: brigadă/divizie. La acest program participă, pe lângă noi, Spania, Germania, Portugalia și Slovenia. Drona va putea fi folosită în medii diferite, inclusiv maritim, atât de armată cât și de alte structuri din sistemul de apărare al țării. Decolarea și aterizarea nu va necesita o pistă iar raza de acțiune va fi de până la 200 km în timp ce autonomia va fi de 5 până la 10 ore. Se urmărește construcția unui sistem cu arhitectură deschisă, capabil să fie echipat cu diverse module specifice ceea ce va maximiza interoperabilitatea și eficiența sistemului.

P.S. Acest articol nu este despre programul românesc de dotare cu corvete. Vă rog să comentați la subiect altfel comentariile vă vor fi șterse.

articolul original.

Sud-coreenii par a renunta la ideea de portavion

16 September 2022 at 03:00

Propunerea celor de la DSME

Deocamdata cel putin dar lucrurile par sa fie inclinate mai spre definitiv decat spre amanare.

Ca sa luam lucrurile de la inceput, Coreea de Sud si-a propus sa aiba cel putin un portavion, cel mai probabil doua, si pe acest criteriu au anuntat programul: LPX-II” mai apoi CV-X.

In 2020 totul a fost confirmat oficial si s-au alocat fonduri, planul de a construi  portavioane fiind prins in cincinalul 2021- 2025. Doua companii locale, Daewoo Shipbuilding si Marine Engineering [DSME] si Hyundai Heavy Industries [HHI] au venit cu propuneri si parneteri straini, cu experienta in constructia de portavioane.

Babcock si Fincantieri au fost alese, lucrurile indicand un usor avantaj pentru britanici, doar ca odata cu schimbarea guvernului de la Seul lucrurile au degenerat. Mai intai a fost confirmata comanda pentru inca 20 de aparate F 35A, dar nimic despre F 35B, avioane cu care viitorul portavion coreean ar fi fost sa fie echipat. Mai apoi, in planul bugetului de aparare pentru 2023 programul CV-X nu mai apare absolut deloc, in schimb se aloca fonduri suplimentare (bugetul pentru 2023 al Coreei de Sud intru aparare este de 42,5 miliarde de euro) pentru alte programe.

Submarinul “Dosan Ahn Changho” (clasa KSS-III) primeste bani in plus (submarin capabil sa lanseze rachete balistice din imersiune), ca si achizitia suplimentara de rachete anti-racheta Patriot PAC 3MSE, drone de supraveghere si rachete tactice (sol-sol) de calibrul 230mm.

O apreciere speciala, 5 miliarde de euro primeste programul de productie al tancului K2 care intra in productia de masa (sa traiasca polonezii).

Dar cel mai probabil ca sud-coreenii au ales in mod intelept, ce sa faca ei cu 1-2 portavioane?! Cu atat mai mult cu cat apararea tarii are la baza un razboi prezumtiv cu Coreea de Nord, nu cu China, Japonia sau cine stie cu cine si in cadrul unui razboi cu nordul, trei sunt aspectele principal luate in considerare de Seul:

  1. “Ruperea Lantului”, capacitatea operationala a Sudului de a distruge capacitatile de lansare a rachetelor din nord. Si aici intra atat informatiile necesare cunoasterii locurile unde sunt amplasate aceste rachete cat si posibilitatea Sudului de a le distruge rapid, poate chiar preventiv:
  2. „Korea Air and Missile Defense System” [KAMD], sisteme de rachete anti-rachete;
  3. “Korea Massive Punishment end Retaliation” [KMPR], adica promisiunea ferma ca Nordul va fi facut una cu pamantul in cazul unui atac neprovocat asupra sudului.

Si intr-adevar, daca privim  problema prin prisma celor trei “stalpi” ai apararii sud-coreene, portavionul iti pare ca nuca-n perete, fara sens si fara absolut nicio utilitate reala, bani aruncati pe geam.

Cu toate acestea programul nu a fost total abandonat, sau macar coreenii incerca sa renunte la el intr-un mod foarte elegant, asa ca au anuntat ca fac un studio de fezabilitate, idee preluata probabil de la Bucuresti, care atunci cand nu face absolut nimic, face studii de fezabilitate ani si ani de zile…

PS La Seul, unul dintre argumentele in favoarea portavionului a fost si faptul ca acesta este greu de distrus in caz de conflict, are o mare mobilitate, iar pe de alta parte americanii poate nu vor avea mereu un portavion disponibil in zona.

Dar nu este chiar un argument foarte valabil, ori cu 20 de F 35B ori fara cam tot un drac in caz de conflict cu nordul, adevarat ca portavionul ca “baza aeriana mobila” face sens, doar ca deocamdata fondurile vor fi cheltuite cu un mai mare profit pe alte zone.

In acelasi timp, contra-balansarea puterii navale japoneze pare sa fi trecut in plan secund.

GeorgeGMT

articolul original.

Sa fie Astute alesul?!

8 September 2022 at 03:00

HMS Anson

Deocamdata nu stim dar anuntul premierului britanic poate parea interesant din punctul de vedere al dotarii Australiei cu submarine de atac nucleare.

Astfel, Boris Johnson a declarat intr-un cadru oficial ca marinari australieni se vor pregati impreuna cu cei britanici la bordul submarinelor de atac cu propulsie nucleara din clasa Astute.

Declaratia a fost facuta si intr-un context extrem de interesant, astfel premirul britanic  l-a primit pe Richard Marles, vice-premier in guvernul australian, aflat in vizita in Regatul Unit.

Ba mai mult decat atat, anuntul a survenit in contextul participarii inaltilor demnitari la acceptarea celui de-al cincilea submarin (dintr-un total de sapte comandate) din clasa Astute – HMS Anson de catre Royal Navy.

Asadar, Boris Johnson a anuntat ca militari australieni se vor pregati atat la bordul lui HMS Anson cat si la bordul altor submarine de aceeasi clasa, ori ce sens are sa-ti pregatesti militari pe un tip de submarin si mai apoi sa cumperi altul?!

Cat de comune ar putea sa fie echipamentele intre Virginia- class si Astute-class pentru ca pregatirea australienilor sa fie ok, indiferent ce clasa de nave va alege guvernul pana la urma? In mod sigur reactoarele nucleare sunt diferite.

Una peste alta, zvonuri despre o posibila vanzare de submarine Astute-class catre Canberra au tot circulat prin presa britanica dar nimic serios. Pana acum…

Se pare totusi ca personal al marinei australiene s-ar afla la pregatire atat in Statele Unite cat si in Marea Britanie mai ales pe zona exploatarii reactoarelor nucleare. Nu stim si nu exista detalii despre ce fel de pregatire vor avea parte australienii la bordul navelor Majestatii Sale stim insa ca vor iesi pe mare la bordul submarinelor si de aici incolo ramane de vazut.

Evident ca toate acestea au loc sub auspiciile AUKUS. Si poate australienii evalueaza ofertele.

GeorgeGMT

articolul original.

GANDACI ZBURATORI 18

4 September 2022 at 03:00

Am vazut in capitolul anterior “succesele” Afroditei si Nicovalei…Ei bine, ramanem in sfera Marinei pentru a vedea alte drone de asalt dezvoltate de catre vajnicii marinei americani! Ne mutam din Europa in State “unde” vom vorbi despre NAF TDN si Interstate TDR, drone care au zburat si au avut cariera operationala pentru scurt timp in WW II, unele dintre ele ajungand chiar pe Frontul din Pacific.
Stim despre primele experimente cu aeronave ghidate ambarcate de la sfarsitul anilor *30/sec.XX efectuate de catre US Navy, stim de experimentele RCA cu echipamente TV aeropurtate din capitol anterioare…Ei bine, urmeaza altimetrul radar/radioaltimetru, echipament ce va avea puternic impact asupra dezvoltarii dronelor, echipament dezvoltat de catre Naval Research Laboratory/NRL in colaborare cu Western Electric Co. si testat de Marina in ianuarie 1941. Altimetrul radar-AR/radioaltimetru-RALT/radiosonda a fost un real castig pentru dezvoltarea dronelor si nu numai, acesta masurand fidel si in timp util altitudinea dintre aeronava si sol, masurand cu acuratete si altitudinea fata de nivelul marii/deasupra apei mult mai fidel si sigur decat vechiul altimetru barometric.

Primele studii legate de AR au fost facute in 1922 de catre compania de telefoane Bell –aceasta companie a si prezentat primul radioaltimetru la New York in 1938. Bell Labs lucra inca din 1936 la AR capabile sa genereze intre 5-10 Watt si 500 MHz, mai multe astfel de dispozitive fiind testate la Western Electric Co, pe atunci apartinand Bell. Ca fapt divers, James Doolittle era in anii *30/sec.XX, secretar al Fundatiei Guggenheim, fundatie care finanta dezvoltarea acestor dispozitive, deci, cu alte cuvinte aflase despre potentialul lor cerand aplicabilitate militara. Primul astfel de dispozitiv a fost dus la Wright Field pentru teste in 1930/1932 fiind evaluat de catre Albert Francis Hegenberger, expert in navigatie aeriana, acesta concluzionand ca sistemul functioneaza dar pentru a avea aplicabilitate militara deplina e necesara functionarea la frecvente mai mari (Hegenberger era inginer de aviatie si pilot, General-maior in USAAF, a avut contributie importanta in dezvoltarea si implementarea radionavigatiei in Aviatie. A fost un temerar, pionier al aviatiei americane. A stabilit un record de distanta in zbor impreuna cu Lester James Maitland, si el ofiter de cariera in USAAF –a participat ca pilot la WW I, General de brigada la Michigan National Air Guard in WW II. Pe 28-29 iunie 1927, locotenentii Hegenberger si Maitland din cadrul USAAF la mansa “Bird of Paradise/Pasarea Paradisului” au executat primul zbor fara escala peste Oceanul Pacific intre California si Hawaii/aerodromul Wheler Field din Insula Oahu, primind pentru aceasta performanta Trofeul Mackay, trofeu dat de catre USAAF pentru “cel mai merituos Zbor al anului”. Ca fapt divers, primul trofeu Mackay a fost castigat de catre nimeni altul decat viitorul general Henry “Hap” Harley Arnold pe 9 octombrie 1912 pe cand era locotenent pentru “merituosul zbor de recunoastere peste Virginia”. “Bird of Paradise” a fost unul dintre cele Atlantic Model 7/Atlantic-Fokker C-2 operate de catre Corpul Aerian. Erau aeronave Fokker F.VII&Fokker Trimotor/24 unitati construite sub licenta de catre subsidiara companiei olandeze in SUA –Atlantic Aircraft Corporation/fondata in 1924 in Newark, New Jersey. Atlantic Model 7 putea duce doua tone incarcatura, raza maxima de zbor fiind de 4000 km, fiind ales ca aeronava de raza lunga de catre Corpul Aerian care le-a zburat pana pe la jumatatea anilor *30/sec.XX. Prima aeronava construita sub licenta Fokker aici a fost Atlantic Model 2/Fokker F.3/biplan de antrenament).

In fine, sistemul a fost dezvaluit public la New York pe 8-9 octombrie 1938 sub numele de RT-7, fiind produs in masa in WW II de catre RCA, variante modernizate, sub numele de ABY-1 si RC-24A, foarte probabil destinate strict aeronavelor civile. Asemenea dispozitive militarizate s-au regasit si pe aeronavele americane, cu precadere pe cele de vanatoare-bombardament si bombardiere torpiloare permitandu-le sa zboare in siguranta “la rasul solului/deasupra apei la altitudine mica”. Astfel de dispozitive aveau si aeronavele ambarcate, foarte probabil dupa/din 1942, AR ajutand in timpul fazei de apropiere la urmarirea traiectoriei verticale si mentinerea pantei de coborare. E posibil ca aeronave ale Marinei sa fi dispus in numar mic de radioaltimetre RC-24A sub numele de AYB/AYB-1.
Foarte probabil primul radioaltimetru destinat strict aeronavelor militare a fost APN-1 care deriva din altimetrul civil RT-7 –programul de dezvoltare a fost aprobat de catre seful Biroului de Aeronautica din cadrul Marinei pe data de 30 octombrie 1940 (atunci a fost aprobata finantarea urmatoarelor programe la NAF: transmisie si ghidare radio; altimetru radar NAF&Western Electric Co.; pilot automat& sisteme de radiocontrol NAF; sistem de ghidare TV –RCA&NAF). Nu e sigur daca RT-7 a ajuns pe aeronavele USAAF&US Navy. Cert e faptul ca primul radioaltimetru testat de catre USAAF, produs de catre RCA, a fost SCR-518, acesta fiind testat in februarie 1942 la bordul unui B-17F si, conform concluziilor, acesta a asigurat “acuratete” pana la altitudinea de 7620 m. Acest radioaltimetru s-a regasit masiv si pe aeronavele Marinei sub numele de AYA –cantarea 45 kg, 12.000 de unitati produse de RCA pentru Aviatia si Aviatia Navala americana in WW II.

Ei bine, o varianta miniaturizata a acestui radioaltimetru cunoscuta drept ACE cu setari cuprinse intre 15-457/460 m deasupra nivelului marii a fost montata la bordul dronelor, operatorul acesteia aflat la bordul “mamei” cunoscand in timp util altitudinea acesteia fata de sol/mare, ceea ce a ajutat enorm la precizie si coordonare.

Si ajungem taras-grapis la dronele noastre…Drone cerute inca din august 1936 de catre binecunoscutul Locotenent-comandor Delmar S.Fahrney, acesta propunand Marinei realizarea de aeronave radioghidate care “sa poata executa misiuni de lupta”. Ideea nu era rea dar totul s-a miscat lent datorita tehnologiei aflata inca in fasa, in curs de dezvoltare –televiziune, radio, radioaltimetru, echipamente etc via RCA (cunoastem deja etapele de dezvoltare si echipamentele realizate de RCA si nu numai din capitole anterioare). Succesul testului din ianuarie 1941 cu altimetrul radar l-a determinat pe Seful Biroului Aeronave din cadrul US Navy, amiralul John Henry Towers, pe care-l cunoastem deja din capitole anterioare, sa comande in noiembrie 1941 transformarea a 100 de bombardiere-torpiloare vechi in drone de asalt radioghidate&TV, precum si realizarea a 100 de “rachete” destinate aceluiasi scop. Frumos, insa a venit dezastrul Pearl Harbour care avea sa schimbe totul!

US Navy a cerut rapid noi bombardiere-torpiloare, noi aeronave de antrenament, noi aeronave de vanatoare ambarcate, radare si muuulte altele, si, foarte important, a cerut cel putin 100 de drone-tinta pentru antrenarea tunarilor antiaerieni ce a facut ca programul dronelor sa devina prioritar…Cu toate acestea el a continuat cu pasi mici…
Pe 9 aprilie 1942, sistemul TV montat pe o drona TG-2/biplan echipat cu o torpila inerta, realizat la Naval Aircraft Factory in Philadelphia (despre seria biplanelor TG am vorbit deja, acestea fiind realizate incepand din 1922) a reusit sa “vada/transmita imagini” cu un distrugator US Navy aflat la aproximativ 13 km distanta, drona fiind ghidata de operator aflat pe o “aeronava-mama” de la 30 km distanta. “Mama” a ghidat drona TG-2 pentru a intercepta distrugatorul si, cand aceasta se afla la doar 274 m de acesta si-a largat torpila care a si trecut pe sub distrugator conform planului. Pe 19 aprilie 1942 a avut loc cel de-al doilea test efectuat de catre US Navy, de aceasta data cu o drona BG-1/vechi biplan torpilor (22 exemplare transformate in drone-tinta si utilizate pentru antrenamentul tunarilor AA de pe nave). Tinta era o pluta remorcata la viteza de aproximativ 15 kmh. Echipamentul TV de pe drona a vazut pluta de la 6,40 km distanta, aeronava de control reusind sa trimita drona drept in tinta de la 48 km distanta. Aceste succese au dat aripi proiectului…Marina a cerut drone de atac/asalt, multe si repede!

In ianuarie 1942, Naval Air Factory/NAF care avea deja ceva experienta in acest sens, primeste sarcina din partea Biroului Aeronave din US Navy sa dezvolte si sa realizeze aeronave de asalt. O luna mai tarziu vine cerinta operationala si acordul&finantarea pentru realizarea prototipurilor –dronele trebuiau sa fie ieftine si usor de realizat din materiale non-strategice, capabile sa duca o bomba sau torpila de 900 kg. In martie a venit si comanda ferma de 100 de exemplare, manager de proiect fiind desemnat John S.Kean. Nu mult dupa, Biroul Aeronave/US Navy suplimenteaza comanda la 1000 de exemplare la recomandarea expresa a adjunctului Operatiunilor Navale, Amiral Frederick Joseph Horne, cel care avea sa conduca si sa puna la punct pana in cele mai mici detalii logistica US Navy in WW II. Insa comanda a fost redusa in august 1942 la 500 de exemplare -100 TDN, 200 TDR, 100 TDR-2 si 100 TDR-3.

Raspunsul a fost drona TDN-1…Insa NAF Philadelphia nu putea acoperi rapid comanda drept urmare totul a decurs lent si in favoarea…Interstate TDR-1.

NAF TDR-1/TDR-Torpedo Drone avea urmatoarele caracteristici: drona ghidata TV si/sau radar/altimetru radar, primul zbor 15 noiembrie 1942 –echipata cu camera TV in bot si echipament de radiocontrol in cabina; pentru teste putea fi zburata si cu pilot cabina de pilotaj fiind dotata cu minimul de echipamente necesare zborului; aeronave de control TBM Avenger&PB4Y-1; fuzelaj din lemn; tren de aterizare triciclu neescamotabil fix; aripi dispuse sus; 100 de exemplare de serie produse sub numele de TDN-1+4 prototipuri cunoscute drept XTDN-1 (surse independente sustin ca au fost produse 112 TDN-1, incluzand si cele 4 prototipuri); echipaj un pilot -optional; lungime 11 m; lungime aripi 15 m; bimotor –doua motoare Lycoming O-435-2, 6 cilindri, 1942/Lycoming Engines, Williamsport/Pennsylvania, inaltime 1,40 m, latime 82,50 cm, 220 CP/160 kW -235 CP la decolare. Aceste motoare s-au produs in mai multe variante pana in 1975; viteza de croaziera 233 km. Cele 4 prototipuri XTDN-1 au fost motorizate cu Franklin 0-300/6AC-298 in nomenclatorul producatorului, Franklin Engine Company din Syracuse, New York, motor aparut in 1941, 6 cilindri, 130 CP/97 kW la 2600 rpm; armat cu o bomba de 900-910 kg sau o torpila. US Navy n-a fost nicicum multumita de aceasta drona considerand ca are performante “moderate”. Informatii legate de cariera operationala nu se prea gasesc, cert e faptul ca TDN-1 n-a vazut “frontul” fiind utilizat pentru teste si antrenamentul operatorilor, inclusiv a celor de TDR-1.

Avea sa-si gaseasca sfarsitul odata cu incheierea de catre US Navy a programului dronelor TDN/TDR in septembrie 1944.
Are totusi cateva idei inovatoare si premiere nationale…Pentru a nu perturba productia de aeronave clasice destinate US Navy, proiecte prioritare fata de TDN, ultimele 30 de exemplare de productie au fost realizate prin transfer de licenta de catre compania Brunswick-Balke-Collender din Chicago, Illinois, companie care producea mese de biliard, bile, tacuri, mingi de bowling, remorci/carucioare/lazi din lemn (inclusiv pentru US Army), scaune de toaleta, roti si cauciucuri auto (inclusiv pentru US Army), obiecte si echipament sportive in mai multe locatii. Ca fapt divers, aceasta companie a fost luata in considerare de catre USAAF&US Navy in 1942-1943 pentru a produce sub licenta drone-tinta Radioplane OQ-2A (USAAF)/TDD-1A (US Navy) sub numele de OQ-4, insa s-a renuntat la idee deoarece companiile Radioplane si Frankfort produceau deja suficiente nemaifiind nevoie de inca o linie de productie. Exista surse care sustin ca au facut cateva prototipuri OQ-4 care aveau aripile marite insa nu e o certitudine.

Desi n-a vazut “frontul” drona TDR se poate lauda cu o premiera nationala…A fost prima drona americana care a zburat de pe puntea unui portavion (nu si prima din lume. Laurii apartin britanicilor care au catapultat o drona-tinta pilotata Airspeed AS.30 Queen Wasp/hidroavion de pe puntea portavionului HMS Pegasus in noiembrie 1937).

DRONA TDN-1 PE PUNTEA USS SABLE, 10 AUGUST 1943

10 august 1943, trei drone TDN-1 sunt “urcate” cu macaraua pe puntea portavionului USS Sable/IX-81, portavion-scoala obtinut prin conversia navei de pasageri Greater Buffalo (nava a fost comandata de catre Detroit and Cleveland Navigation Company/D&C, companie care opera pe Marile Lacuri, ruta principala fiind intre Detroit/Michigan si Cleveland/Ohio cu escala la Buffalo/New York –primul voiaj 13 mai 1925. Compania a functionat pana in 1951 fiind renumita pentru navele sale numite “palatele plutitoare ale Marilor Lacuri” –navele erau luxoase, aveau lambriuri din mahon, mobilier captusit si peste 400 de bai moderne, toate dotarile de lux fiind scoase/anulate la conversie fiind considerate “inutile”. Nava de pasageri Greater Buffalo, ca si surata sa Seeandbee, era propulsata de doua roti laterale cu zbaturi fiind lansata la apa pe 27 octombrie 1924 la American Ship Building Company in Lorain/Ohio, cel mai mare santier naval de pe Marile Lacuri –in WW II a construit fregate Clasa Tacoma si vanatoare de mine Clasa Auk.

USS SABLE -IX-81

Portavioanele scoala, USS Wolverine/IX-64 –ex Seeandbee si USS Sable/IX-81 –ex Greater Buffalo, au fost realizate/convertite la cererea US Navy de catre santierul naval Erie Plant of American Shipbuilding din Buffalo, New York. Greater Buffalo a fost cumparata de US Navy pe 7 august 1942 de la D&C cu 756.000$, intrand in uz ca portavion-scoala pe 8 mai 1943. A fost scoasa din inventar pe 7 noiembrie 1945. Ca fapt divers, pe cele doua portavioane-scoala s-au format 17.820 piloti navali/116.000 decolari de pe portavion/51.000 decolari de pe USS Sable. Se estimeaza ca de pe cele doua portavioane scoala sau pierdut in timpul antrenamentelor intre 135-300 de aeronave, peste 100 ramanand pe fundul lacului+35 de piloti. Unul dintre pilotii navali care s-au pregatit pe USS Sable a fost viitorul Presedinte SUA George Herbert Walker Bush pe atunci locotenent/20 de ani –a servit in Pacific, 1944, ca pilot pe un bombardier-torpilor Grumman TBF Avenger, Air Group 51, portavionul usor Clasa Independence USS San Jacinto/CVL-30. In cadrul escadrilei i se spunea “Skin/Piele”, si a avut prima misiune de lupta in mai 1944 –bombardament Insula Wake, vestul Oceanului Pacific. G.W.Bush isi amintea acele vremuri –“Imi amintesc foarte bine acele zboruri de pe Marile Lacuri in cabina de pilotaj deschisa pe timpul iernii. Am indurat cel mai cumplit frig din viata mea”.

TDN-1 DECOLAND DE PE USS SABLE -10 AUGUST 1943

USS Sable/IX-81 avea urmatoarele caracteristici: portavion-scoala, 6690 tone; a fost primul portavion echipat cu punte de zbor metalica, experimentala la acea vreme. Surata sa, USS Wolverine, avea punte din lemn de stejar, similar portavioanelor in uz ale US Navy; lungime 163,10 m; 9 boilere, 3 turbogeneratoare a cate 100 kW fiecare; viteza maxima 33 kmh; 8 cabluri arestoare pe puntea de zbor; nu avea hangare, lifturi, facilitati de intretinere si lifturi. Idem USS Wolverine; puntea de zbor si coca navei nu avea blindaj deoarece nu avea sa paraseasca niciodata apele Lacului Michigan. Idem USS Wolverine; mare parte din echipaj era format din supravietuitori de pe USS Lexington/CV-2/”Lady Lex”, portavion de 48.500 tone/78 aeronave/2791 echipaj/o catapulta pierdut in Batalia din Marea Coralilor/Pacificul de Sud pe 8 mai 1942. USS Sable ca si USS Wolverine apartineau Special Training Unit din cadrul Naval Air Station, Traverse City,Michigan).
10 august 1943, USS Sable cu cele trei drone TDR-1 pe punte pleaca din Traverse City/Lacul Michigan indreptandu-se spre vest in Grand Traverse Bay, golf cu adancime maxima 190 m, lungime 51 km si latime 16 km, golf folosit intens la acea vreme pentru formarea pilotilor navali de catre US Navy. Aici, prima drona TDN-1 e lansata, aeronava de control Grumman J2F “Duck” fiind deja in aer (Grumman J2F “Duck/Rata” era un hidroavion biplan monomotor cu un singur flotor central+2 flotoare mici la capetele de plan, 4 locuri in tandem. A fost utilizat din 1936 pana prin anii *50/sec.XX de catre USAAF, US Navy, US Coast Guard si US Marines in misiuni de salvare pe mare, recunoastere indepartata, patrula antisubmarin, transport si legatura, remorcare tinte, cartografiere. Era o aeronava “de incredere”, ultimul exemplar ex US Navy fiind pensionat de Marina peruana in 1964. A avut mai multe variante, cea mai fortoasa fiind J2F-6, motor de 1850 CP. J2F avea urmatoarele caracteristici: biplan monomotor echipat cu un singur flotor central de mari dimensiuni+2 flotoare mai mici la capetele de plan ale aripilor inferioare.

Avea si tren de aterizare semirectractabil in flotorul central pentru utilizare pe uscat/ambarcat; motorizat cu un Wright R-1820-54 Cyclone, 1050 CP/785 kW; viteza maxima 306 kmh/croaziera 250 kmh; autonomie 1205/1256 km; plafon de serviciu 6096 m/maxim 7620 m; rata de urcare 7,62 m/s; echipaj 2+2 pasageri. Optional un operator radio; greutate gol 1995/1996 kg; la incarcatura maxima 3493/3495 kg; lungime aripi superioare/inferioare 11,89 m, aripile avand dimensiuni egale; suprafata aripilor 38 mp; lungime 10,36 m; inaltime 4,24 m; primul zbor 4 mai 1933; armat cu o mitraliera Browning dispusa in botul aeronavei cu tragere printre palele elicei –cel putin 30 de exemplare destinate US Marines. A existat si varianta modificata J-2F-2A care avea o mitraliera binata Browning in spatele carlingii+1/2 suporturi pentru bombe usoare sub fiecare aripa inferioara, si acestea destinate US Marines insa e foarte probabil sa fi fost operate si de catre US Navy, doar 9 exemplare produse. Nu se stie cu certitudine ce varianta de Duck a fost utilizata in rol de “mamica” pentru dronele TDR si nu numai, foarte probabil sa fie vorba despre varianta J2F-3, varianta neinarmata a J-2F-2 destinata transportului VIP motorizata cu R-1820-26/850 CP construita in doar 20 de exemplare din 1939. Se stie ca US Navy+US Coast Guard au avut in dotare 330 de J2F in mai multe variante).

Nu e cert faptul ca “mama” a fost Grumman J2F, unele surse independente mentioneaza Beechcraft SNB-1 Kansan/Beech Model 18 pentru US Navy (posibil ca aceasta aeronava sa fi avut rol de observator. Sau poate a fost invers, Grumman J2F sa fi fost observatorul iar SNB-1 “mama”. Insa e cert faptul ca ambele se aflau in aer la acest test!). In fine, indiferent ce “mame” au fost la cele trei teste, cert e faptul ca acestea, per ansamblu, au fost un succes…Prima drona TDR-1 a fost lansata si ghidata cu succes, aceasta reusind sa-si lanseze bombele inerte in apropierea plutei tractate. Cea dea doua drona n-a fost la fel de norocoasa, aceasta urcand prea abrupt dupa parasirea puntii portavionului fapt ce a dus la calarea motorului, inclinare pe aripa stanga si prabusire in mare dupa doar cateva secunde de zbor. Drona nr.3 a avut “reusita deplina”, aceasta reusind sa-si lanseze bombele la baza unei tinte stationare din lemn dispusa pe tarmul Grand Traverse Bay.

XTDR-1 -PRIMUL PROTOTIP

Si ajungem la TDR-1, drona care a vazut Frontul din Pacific si care a avut un oarecare succes in toamna lui 1944. Drona a fost construita de o companie mica dar indrazneata, companie putin cunoscuta la acea vreme, Interstate Aircraft and Engineering Corporation din El Segundo, California, companie care a existat in perioada 1937-1945. In 1937 a construit o mica fabrica de avioane langa Los Angeles Municipal Airport (astazi, Los Angeles International Airport/LAX, 30 km sud-vest de centrul Los Angeles, la sud de El Segundo) iar in august 1938 presedinte a devenit Don P.Smith, in vara lui 1939 compania ajungand la 100 de angajati. Cel mai cunoscut avion produs de catre Interstate a fost Interstate S-1Cadet, un mic monoplan biloc, trainer&legatura&ambulanta aeriana&aeroposta, utilizat pe scara larga de USAAF in WW II si post-WW II sub numele de L6 Grasshopper/250 exemplare.

In septembrie 1942, US Navy alege micul orasel DeKalb/Illinois situat la 105 km vest de Chicago pentru noua fabrica de drone TDN-1/TDR-1. Au ales acest mic orasel din motive practice, era discret, dispunea de aeroport si hangar de mari dimensiuni unde puteau fi construite dronele, putea fi usor de pazit si de supravegheat. Mai mult decat atat, acolo se afla fabrica Wurlitzer, important producator de piane si alte instrumente cu clape si corzi, simple, electrice sau electronice, companie care “stia’ sa lucreze cu lemnul, companie care in vara lui 1942 a si fost contractata de catre Ministerul Apararii SUA sa lucreze in mare secret la prima drona operationala, TDR-1. Drept urmare, Wurlitzer a sistat productia “civila” trecand la productia de drone impreuna cu Interstate Aircraft/IA (IA asambla dronele iar Wurlitzer realiza componentele din lemn. Angajatii ambelor companii care lucrau la realizarea dronelor/aeronavelor de asalt au semnat un contract de confidentialitate si erau monitorizati. Ca fapt divers, abia in 1960 compania Wurlitzer a facut public faptul ca s-a implicat in proiectul TDN/TDR in WW II. DeKalb Municipal Airport exista si astazi.).

TDR-1/TD-Torpedo Drones+R-Interstate Aircraft/index de productie avea urmatoarele caracteristici: drona/drona de asalt echipata cu o camera TV RCA in bot/carenaj transparent, giroscop si altimetru radar, radioghidata&ghidata TV. Camera TV era de tip RCA Block 1 –emitator-receptor operabil in 4 canale radio fixe/78-90-112-114 MHz. Radiocomanda in patru frecvente fixe ceea ce facea ca numarul maxim de drone care puteau fi operate simultan de catre “mama” sa fie de 4; schelet din tuburi de otel fabricat de catre Schwinn Bicycle Company/producator renumit de biciclete+elemente de fuzelaj din placaj lacuit realizat de Wurlitzer+parti ale fuzelajului acoperite cu piele (probabil); cabina dotata rudimentar cu comenzi de zbor –aeronava a fost pilotata uman in timpul testelor, ulterior, in cele 16 misiuni efectuate impotriva japonezilor in Pacific, dronele au fost nepilotate; tren de aterizare triciclu largabil; lungime aripi 14,60/15 m; greutate maxima la decolare 2676/2700 kg; bimotor, doua Lycoming O-435-2, 6 cilindri, aparut in 1941/1942, 220 CP/160 kW sau 212 CP/158 kW la 3000 rpm, racit cu aer, greutate aproximativ 200 kg, carburatie, benzina 100 octane, inaltime 1,10 m, latime 85,10 cm, 7,10L; viteza de croaziera 225/230 kmh; autonomie 684/685 km; armament –o bomba sau o torpila de 900-910 kg sub burtica; 189 de exemplare produse din 300 comandate.

Initial, in martie 1943, US Navy intentiona sa comande 2000 de drone de asalt insa dificultatile de ordin tehnic si opozitia comandantului Flotei din Pacific, amiralul Chester W.Nimitz, acesta spunandu-i sefului BuOrd (amiralul John Henry Towers) ”nu doresc arme experimentale la bordul navelor mele”, a redus drastic numarul la doar 300 de exemplare –nici acestea realizate in intregime. Marina intentiona in cadrul Operation Option, nume de cod, ca cele 2000 de drone sa echipeze 18 escadrile, la toate acestea adaugandu-li-se 162 de aeronave de control/”mame”.

“Mamele” erau bombardiere-torpiloare Grumman TBF-1C Avenger, acestea avand rezerva de combustibil marita la 2748L/in aripi –foarte probabil aveau si cele doua mitraliere calibrul 12,70 mm in bot, torpila de sub burtica fiind eliminata. Operatorul dronei aflat in spatele pilotului avea in cabina un ecran TV si un joystick de control al dronei. Antena sistemului de radiocontrol era dispusa sub fuzelaj intr-un carenaj usor vizibil –48-50 de “mame” Avenger au fost obtinute prin conversie. Grumman TBF avea in echipaj 3 oameni, pilot, bombardier&operator radio si mitralior, configuratie care s-a mentinut si la “mame”. Pilotul aflat in cabina din fata a Control Plane/CP/aeronavei de control era “Comandant” al “elementului” drona+”mama” (denumire oficiala codificata a US Navy), acesta preluand controlul dronei imediat dupa decolare. Atat pilotul cat si operatorul aflat in cabina 2 a CP dispuneau de cate un radioaltimetru numit ACE cu setari de altitudine cuprinse intre 15 m si 457/500 m deasupra marii (odata selectata altitudinea, ACE mentinea drone la aceasta altitudine), si cate un transmitator radio destinat controlului dronei –stanga, dreapta, sus, jos. Operatorul dronei aflat in spatele pilotului, cabina 2, numit oficial Drone Control Pilot/DCP, dispunea de un mic ecran TV cu diagonala de 15,24 cm pe care vizualiza imaginile transmise de camera TV din botul carenat al dronei. Imediat ce DCP primea pe monitor imaginea tintei anunta pilotul CP/Comandantul, acesta intorcand aeronava, indepartandu-se de tinta. DCP-ul controleaza acum drone pana la impactul cu tinta/lansarea bombei sau torpilei –in faza finala DCP controla manual prin intermediul joystick-ului din cabina drona pana la tinta.
Desi initial Marina avusese planuri marete cu privire la drone intr-un final doar o singura “unitate speciala” a fost creata si echipata cu asa ceva. Aceasta a purtat numele de Special Task Air Group One/STAG-1, a fost creata in vara lui 1943 in cadrul US Navy Special Air Task Force/USN SATFOR. STAG-1 avea in componenta doua escadrile, VK-11 si VK-12 (VK –escadrila control drone in nomenclatorul US Navy din 1944, strict secreta), ambele echipate cu “mame” Grumman TBM -1C Avenger/48-50 de exemplare si 48/50 de drone TDR-1. Surse oficiale mentioneaza ca VK-11 si VK-12 aveau cate o “mama” alocata fiecarei drone Interstate TDR-1.

Va urma

WW

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.
axisafvs.blogspot.com
https://historycollection.com › …
https://airandspace.si.edu › sov…
https://www.researchgate.net › …
https://owlcation.com › World..
https://www.history.navy.mil › histories › pdfs
marinelink.com
https://warbirdswalkaround.wixsite.com ›
http://www.aviation-history.com › …
https://www.nationalmuseum.af.mil › …
https://www.warhistoryonline.com › …
https://www.armyupress.army.mil › csi-books
https://travelforaircraft.wordpress.com/…/interst..
www.evanflys.com/tdr-1
www.aviastar.org › … › USA › Interstate
pwencycl.kgbudge.com/…/TDR_Assault_Drone…
www.designation-systems.net/dusrm/…/bq-4.ht..
www.aero-web.org/specs/intersta/tdr-1.htm
www.secretprojects.co.uk/forum/index.php?…
wap.pilotoutlook.com/aircraft/interstate/tdr-1
www.navaldrones.com/TDR-1.html
stagone.org/?page_id=37
www.elgrancapitan.org/foro/viewtopic.php?…
www.ww2aircraft.net › … › Aviation
stagone.org/
stagone.org/?page_id=20
www.theworldsbestever.com/…/stag–one–special…
stag-1aviation.deviantart.com/
airminded.org/…/22/the-first-air-bomb-venice-..
www.dehavillandmuseum.co.uk/…/de-havilland…
www.vintagewings.ca › Vintage News › Stories
www.fleetairarmarchive.net/…/FaireyIII.html
www.mauriceward.com/ro/istorie-logo
www.airvectors.net/avmoth.html
www.historynet.com/william-billy–mitchell-an-..
mariuszarnescu.com/tag/onestitatea/
www.aerofiles.com/ostfriesland.html
www.pbs.org/wgbh/amex/…/pandeAMEX86.ht…
www.aero-web.org/specs/curtiss/n2c-2.htm
www.qsl.net/w2vtm/mil_television_history.html
www.daveswarbirds.com/usplanes/…/kaydet.ht…
www.stearman.at/boeing_stearman.html
afmc.af.mil
militaryaviationchronicles.com
https://lemelson.mit.edu › vlad…
https://www.qsl.net › mil_telev…
https://www.tvcameramuseum.org ›
https://www.earlytelevision.org › .
https://www.americanairmuseum.com › …
thefrontlines.com
interestingengineering.com
weaponsandwarfare.com

articolul original.

Suhoi Su 57 poate si navalizat

31 August 2022 at 03:00

Daca Suhoiul 57, “invizibilul” rusesc, nu numai ca n-a rupt gura targului dar nici acum nu este operational (desi la nivelul anului 2022 ar fi trebuit sa fie in dotare gata de lupta) iar la nivel de aparate construite si livrate fortelor aeriene avem 2 aparate in 2021 si probabil tot doua in 2022.

Dar cu toate acestea, Yury Slyusar – directorul general al United Aircraft Corporation, a anuntat pe 16 august ca marina rusa (am vazut deja cat de exceptionala este) are de gand sa se doteze cu portavioane ultra-moderne (o idee veche si destul de nastrusnica, de altfel), iar la asa portavioane ultra-moderne nu se poate altfel decat cu un Suhoi 57 in varianta navalizata, similar – in opinia ivanilor, cu F 35C…

Declara directorul rus: “The groundwork laid under the Su-57 program makes it possible to solve the tasks of the Russian Navy’s naval aviation within the shortest time possible.” Cu alte cuvinte, varianta “terestra” a Su 57 este gata de lupta, rezultatele sunt foarte bune, proiectul matur, asa ca merge ca pe baza lui sa fie dezvoltata o varianta navala, demna urmasa a Suhoi Su 33. Asta dupa ce cu nu foarte mult timp in urma se anunta intentia dezvoltarii unei variante  de Su 57 cu doua locuri.

Cel de-al doilea ocupant urmand a avea ca rol principal controlul unor drone (S 70 Okhotnik), un fel de “Loyal Wingman” in varianta ruseasca. Rusii mari progrese n-au facut, dar chinezii au prins ideea din zbor si vor avea o varianta a J-20 cu biloc fix pe aceeasi idee. De unde vedem noi ca marile minti se intalnesc undeva sus, deasupra noastra a muritorilor de rand.

Tot domnul Slyusar ne si spune cate Suhoiuri 57 au fost pana acum fabricate: 4 bucati, urmand ca pana in 2024, sa fie livrate 22, iar pana in 2028 toate cele 76 de bucati comandate de ministerul apararii. Greu totusi de crezut ca aceasta cadenta va fi si respectata, cu atat mai mult cu cat nu se stie ce vor face rusii cu motorul dedicat si radarul extrem de greu de fabricat in serie.

De altfel, in acest moment, rusii au probleme si surubaresc la sistemul de comunicatii al Su 57.

Dar rusii sunt optimisti si desi nu sunt in stare sa construiasca nave militare de tonaj ceva mai mare, viseaza cu cohii deschisi la portavioane.

Intre timp Suhoi Su 57 nu are absolut nici un client extern, nici macar potential.

GeorgeGMT

articolul original.

Germania europeana si nu prea

26 August 2022 at 03:00

MAWS (Maritime Airborne Warfare System), desene animate din octombrie 2020

Ne referim aici strict la programele de dezvoltare pentru tehnica de lupta avansata si extrem de scumpa, programe in care Germania ori ca nu misca deloc, ori ca trage de timp, ori ca pur si simplu are alte planuri, diferite fata de cele din urma cu cativa ani.

Astfel, in programul  pentru dezvoltarea si fabricare de drone europene de tip MALE (Medium Altitude Long Endurance), lucrurile abia, abia, ce s-au deblocat dupa o lunga perioada de stagnare. In acest program condus de Germania mai fac parte: Franta, Spania si Italia, insa lucrurile nu sunt foarte clare.

Programul pentru viitorul avion de generatia a VI – Future Air Combat System [SCAF] – bate cu tarie pasul pe loc datorita neintelegerilor cronice dintre Dassault Aviation si Airbus Defense & Space. Desi ambele parti zambesc si dau asigurari ca totul va fi bine, francezii au semnalizat deja ca daca nu se vor intelege cu germanii Rafale va avea parte de mai mult modernizari decat era preconizat (standardul F 5 se afla pe masa discutiilor si in presa se zvoneste despre F 6). Parisul nu vorbeste inca despre dezvoltarea prin propriile sale puteri a unui viitor aparat de generatia a VI, dar cel mai probabil ca achizitia de avioane F 35A de catre Berlin nu este tocmai incurajatoare.

In privina viitorului tanc european, am avut de curand un articol dedicat, francezii sustin ca cele doua companii germane nu s-ar intelege intre ele, dar se pare ca lucrurile sunt mai profunde decat atat. Un program care sta si el in cumpana.

Un alt program comun, franco-german, vizeaza (Parisul sustine ca viza) avioane pentru patrulare maritima. Programul MAWS (Maritime Airborne Warfare System) si-a luat insa una zdravana dupa ceafa (in opinia francezilor) cand germanii au batut palma cu Boeing pentru cinci avioane P-8A Poseidon. O solutie temporara de stop-gap, sustine Berlinul, dar francezii mai circumspecti nu par sa dea crezare spuselor vecinilor de la est, cu atat mai mult cu cat “solutia temporara” a ajuns de la cinci avioane comandate intial la inca trei care se negociaza acum (in total 8 Poseidon), asa ca…

Elicopterul de atac Tiger a ramas fara unul dintre parintii fondatori, Germania discuta cu Boeing pentru AH-64 Apache si nu a intrat in programul de modernizare al Tiger pentru standardul Mk III. Franta si Spania au ramas singure, dar un raspuns definiv al germanilor a fost asteptat pana la sfarsitul lunii iunie. Germanii nu au spus nimic, astfel incat Tiger va merge mai departe doar cu Spania si Franta.

Nu stiu, poate aparentele inseala in acest caz, dar odata ce a inceput razboiul din Ucraina si Berlinul a anuntat o crestere semnificativa a bugetului pentru aparare, lucrurile s-au miscat mai mai mult spre importuri din Statele Unite decat spre programe europene. Poate este doar o impresie, poate Germania nu mai are rabdare si doreste sa-si doteze fortele armate cu sisteme de armament gata de lupta, poate spera sa-si puna pe picioare propriile programe de cercetare-dezvoltare si sa numai depinda de nimeni.

Deocamdata Berlinul abia a inceput sa-si ridice capul, pentru prima oara dupa 1990, se discuta serios despre inarmare si s-ar putea sa avem surprize si programe considerate in urma cu doar cateva luni prioritare sa devina acum desuete pentru noile ambitii ale industriei de aparare germane.

PS Umitor sau nu, francezii colaboreaza ceva mai bine cu britanicii, acestia din urma urmand vechea sintagma: ce spune gura face si bugetul. Pe de alta parte cand Londra si Parisul au avut programe comune dar intr-un final fiecare a mers pe drumul sau, lucrurile au fost anuntate oficial si desi s-au despartit au ramas in prietenti. Germanii insa sunt mult mai sovaielnici, ca sa folosim un termen elegant.

GeorgeGMT

articolul original.

Buletin naval. Alungați în adâncuri de lipsa unui sistem naval antiaerian viabil

19 August 2022 at 03:00
By: Nicolae

Mare agitație pe la ruși în ultima vreme: „operațiunea militară specială” din Ucraina și învățamintele sale, adoptarea unei noi doctrine maritime, evenimente care probabil că vor contura noi direcții de acțiune, programe de construcție navală, tactici etc șamd.

Revenind la „operațiunea militară specială” din Ucraina, am citit relativ recent pe Naval News (care la rândul lor citează TASS) un articol ce enumeră câteva din concluziile expertului militar rus Vladimir Karnozov care scrie în Independent Military Review despre războiul din Marea Neagră.

Conform acestuia, cel mai eficient mijloc de luptă al flotei Mării Negre a Federației Ruse a fost submarinul. Flota Mării Negre a fost dotată în ultimii ani cu 6 (șase) submarine din tipul Kilo Improved – Proiect 636.3 iar bătrânul Alrosa, un submarin Proiect 877 Kilo (despre care puteți citi mai multe aici) cu propulsie cu jet, a trecut prin reparații capitale cu intenția de a fi reactivat cât mai rapid. Reamintesc că după începerea „operațiunii militare speciale”, Turcia a închis strâmtorile în baza prevederilor Convenției de la Montreaux (despre care puteți citi mai multe aici).

concept de lupta la marea neagra

O imagine reprezentativă a neputinței flotei rusești la Marea Neagră: scufundarea crucișătorului Moscova

Iată ce ne spune Karnozov despre evoluția conflictului aero-naval din Marea Neagră:

NATO reconnaissance means, which are actively working for the Ukrainian Armed Forces, are not able to track all the movements of Black Sea Fleet submarines, that is why, a submarine can be generally detected only by the point at sea, from which 3M-14 missiles emerge. Such surprise reduces the enemy’s ability to cut losses in manpower and equipment by quickly dispersing them immediately before a missile strike. Surface ships are increasingly turning into targets for a high-tech enemy, since their movements can be easily tracked by reconnaissance aircraft and satellites of NATO countries. Ships are highly vulnerable to weapons in service with the Ukrainian Armed Forces, such as the Neptune, Harpoon and Brimstone anti ship missiles. The expert suggests using the high stealth capabilities of submarines for reconnaissance and monitoring of enemy coastal targets at a short distance from the coast.

Iar Karnozov continuă și trece în Marea Baltică unde, o dată cu aderarea Suediei și a Finlandei la NATO, lucrurile vor arăta din ce în ce mai rău pentru ruși:

Taking into account the significant numerical superiority of the NATO naval forces, it seems most logical to equip the Baltic Fleet with advanced missile-carrying submarines.

Se pare că rușii au scos tot ce s-a putut din bătrânul Kilo care a ajuns la limita posibilităților de modernizare. Dezvoltarea unui urmaș, submarinele Proiect 677 – Lada, trenează de ani de zile, rușii fiind incapabili să construiască și să operaționalizeze o propulsie anaerobă (Air Independent Propulsion – AIP) pentru această clasă. Cu toate acestea, Karnozov susține că bătrânul Kilo și-a atins limitele și că viitorul aparține clasei Lada, mai silențioasă, mai automatizată, mai ca la țară… Acesta susține că submarinele clasei Lada sunt mult mai adaptate mediului din Baltica, au un sonar de tip Lira mult mai performant decât cel de tip Rubicon de la bordul Kilo și, deși mai mic decât acesta din urmă, poate duce la fel de multe arme – 18 rachete și/sau torpile.

concept de lupta la marea neagra

Submarin din clasa Lada Sursa foto: HISutton

Fără a încerca să diminuez valoarea submarinelor pe câmpul de luptă al viitorului, îndrăznesc să afirm că, ceea ce vedem de fapt la această nouă direcție de acțiune a marinei rusești este consecința directă a câtorva factori:

  1. pierderea accesului la turbine cu gaz (după 2014) și motoare diesel performante (tot după 2014) a condus la incapacitatea industriei ruse de profil de a mai produce nave de luptă mari (de la fregate în sus), singurele capabile să asigure acoperirea antiaeriană a unui grup de nave. Rușii au întârziat oricum foarte mult programele de înlocuire a navelor mari moștenite de la fosta URSS iar proiectele noi mai mult au stagnat – fregatele de clasă Gorșkov. Mai mult decât atât, rușii s-au apucat foarte târziu de modernizarea navelor moștenite de la defuncta URSS iar unele nu au fost modernizate deloc – vezi cazul crucișătorului Moscova scufundat de 2 (două) rachete subsonice cu profil de zbor razant de tip Neptun. Lipsa de disponibilitate a turbinelor a limitat deplasamentul navelor produse de industria rusă în ultimii ani: au fost construite mai multe nave purtătoare de rachete de croazieră cu rază lungă de acțiune – celebra Kalibr, dar cu mari deficiențe în ceea ce privește apărarea antiaeriană.
  2. noile sisteme antiaeriene navalizate s-au născut greu, vezi sistemul Poliment-Redut (în principiu un S-350 navalizat) instalat pe fregatele de clasă Gorșkov și pe o parte din noile corvete Proiect 20380 și derivatele sale. Sistemele antiaeriene cu rază medie Shtil (în principiu un Buk navalizat) instalate pe fregatele de clasă Grigorovici au performanțe modeste (conform datelor disponibile din surse publice) comparativ cu sistemele similare occidentale și au fost insuficient testate în condiții de trageri reale împotriva unor ținte care să simuleze sistemele aeriene fără pilot sau rachetele anti-navă.
  3. scufundarea crucișătorului Moscova a avut ca efect imediat retragerea navelor de suprafață rusești din raza de acțiune a bateriilor de coastă ucrainiene dar și adoptarea unor improvizații în genul celor văzute la navele Proiect 22160 – Vasily Bykov despre care am vorbit într-un articol mai vechi ce poate fi recitit aici. „Celebra” antiaeriană rusească, cea care determina „și mai celebra zonă A2/AD” a Rusiei de nu mai puteai decola fără să te doboare rușii nici de pe Otopeni și-a arătat limitele destul de repede.
  4. incapacitatea marinei de a conlucra cu aviația navală a fost un alt element care a contribuit la eșecul flotei Mării Negre a Federației Ruse de a menține amenințarea unui desant amfibiu la Odesa. Aeronavele de avertizare timpurie ar fi putut supraveghea spațiul aerian aflat în conflict coordonând reacția conjugată a marinei și a aviației navale împotriva amenințărilor generate de sistemele aeriene fără pilot și de bateriile de coastă ucrainiene. Dacă Rusia ar fi avut disponibilă această capacitate tehnico-tactică 24/7 nu cred că flota Mării Negre ar fi suferit atâtea pierderi și nici n-ar fi putut fi alungată din preajma țărmurilor ucrainiene.
  5. normal că cele mai eficiente active ale flotei Mării Negre a Federației Ruse au fost submarinele în condițiile în care marina ucrainiană nu are nici un mijloc tehnico-tactic capabil să le combată… Pur și simplu Ucraina nu are niciun fel de sisteme de luptă antisubmarin. Iar P-8 Poseidon și P-3 Orion americane au rămas de cele mai multe ori fie în spațiul internațional fie doar deasupra României.

Citind articolul de pe Naval News nu am putut să nu mă gândesc imediat la situația marinei germane din cel de-al Doilea Război Mondial. Incapabilă să construiască în timp util o flota de suprafață capabilă să se lupte cu marina britanică, constrângerile geografice și „obligația” de a întrerupe liniile de aprovizionare ale Marii Britanii au determinat marina germană să parieze totul pe arma submarinelor. Rezultatul Bătăliei Atlanticului ne este cunoscut tuturor. Asta pentru că nu există soluții unice miraculoase decât în povești.

Experiența rușilor i-ar putea determina pe unii din noi mai grăbiți (și mai superficiali aș adăuga eu) să creadă că navele de suprafață reprezintă ținte sigure într-un eventual conflict în Marea Neagră. Nimic mai greșit. Experiența rușilor ne arată doar că, în Marea Neagră, navele de suprafață trebuie să fie dotate cu o antiaeriană credibilă, eficientă și contramăsuri moderne suplinite de măsuri de mascare pasivă a navei în toate spectrele. Iar deplasamentul nu are neapărat legătură cu gradul de mascare pasivă al unei nave (deși ajută) un exemplu în acest sens fiind navele clasei Zumwalt: 15000 tone deplasament dar semnătură radar similară unui pescador de dimensiuni reduse.

Iar navele de suprafață trebuie integrate în ansamblul celorlalte mijloace tehnice care vor acționa în spațiul maritim. În acest sens, în opinia mea, capacitatea de a avea în timp real o imagine clară, de ansamblu, a câmpului de luptă precum și aceea de a putea executa operațiuni militare întrunite în spațiul Mării Negre va fi cheia succesului în eventualitatea unui potențial conflict.

Scurtă paranteză: Operațiunile militare întrunite reprezintă „totalitatea acțiunilor terestre, aeriene și maritime duse de o grupare constituită din forțe sau elemente și mijloace aparținând mai multor categorii de forțe ale armatei, în mediul corespunzator specific fiecăreia dintre ele, într-o zona geografică determinată, într-o perioadă de timp precizată, într-o concepție unitară și sub o comandă unică exercitată de un comandament operațional întrunit în scopul îndeplinirii unor obiective strategice”.

Achizițiile de tehnică și antrenamentul militarilor Forțelor Navale Române ar trebui circumscrise acestui concept al operațiunilor militare întrunite. Ori, din ceea ce am văzut eu până acum, în materie de achiziții în domeniul marinei, nu avem decât hei-rup-uri punctuale specific românești care, cel puțin în opinia mea, nu reflectă o abordare realistă din punct de vedere bugetar, coordonată de și bazată pe un concept clar de luptă. Dar poate că mă înșel eu…

articolul original.
❌