ACTUALITATE
🔒
Au fost publicate stiri noi. Click aici pentru a le afisa.
Astazi — 25 June 2022Ultimele Stiri

Ce urmează după David?

24 June 2022 at 23:50
image

Va rămâne copilul minune din înotul românesc un star nemuritor, rece şi singur sau va fi pionul unei emulaţii atât de necesare în sportul autohton.

Până anul trecut, cam pe vremea asta, un număr infim de români au auzit de David Popovici. A auzit Camelia Potec, fosta campioană olimpică la 200 metri liber la Atena 2004, şi a fost de ajuns. Avea David 14 ani când fosta mare campioană i-a atras atenţia tânărului antrenor Adrian Rădulescu ce perlă are în curtea sa. De parcă tehnicianul nu ştia! Adrian Rădulescu a pus un pariu nebun: e ca şi cum un antrenor de atletism ar arunca un băiat fără tuleie în luptă cu crema americanilor şi jamaicanilor pe 100 m, plus Lamont Jacobs pe deasupra. Numai că lui Rădulescu i-a ieşit. Chiar dacă superstarul Caeleb Dressel s-a retras. Chiar dacă ruşii au avut semaforul pe roşu. Deocamdată, cu Dresell sau fără el, cu ruşi sau fără ruşi, David Popovici este dublu campion mondial, chiar în probele regine ale înotului, ceea ce nu s-a întâmplat de prin anii '70, de la marele Jim Montgomery încoace.

Ca de obicei, controversele nu lipsesc. De la efuziuni legate de „mândria de a fi român” şi „viitorul de aur” al nataţiei româneşti, până la atitudini critice gen Cristian Tudor Popescu. Vitriolantul gazetar spune că n-avem motive de mândrie conchizând că România n-are niciun merit în ascensiunea lui David pe firmament, la fel cum n-are niciun merit în ascensiunea trecută a Simonei Halep. Discuţiile sunt complicate, oricine se simte mândru, indiferent de raţiunea şi voinţa sa, că este compatriot cu David, Adrian sau Camelia, dar mândria asta spontană se transformă în jenă când numărăm piscinele olimpice din ţară, promise din patru în patru ani de guvernanţi şi edili. Noi, ieşenii lui Gigi Nichita şi Mihai Chirica, ştim prea bine cam care e vorba.

Aşadar, ce semnal poate trage performanţa ieşită din comun a lui David Popovici? A spune că este un imbold nesperat pentru înotul sau sportul românesc în atari vremuri de „restrişte şi jele” este încă prematur. Pentru că semnalul pe care îl poate trage un copil minune apărut într-un domeniu este emulaţia. Dorinţa semenilor de a deveni un nou David, călăuzit de o nouă stea, apariţia unei inflaţii de tinere talente care să creeze concurenţe benefice. Din istoria sportului românesc n-au lipsit astfel de emulaţii, dar nu întotdeauna au fost gestionate pozitiv. În anii '50 în toate întreprinderile socialiste se desfăşurau concursuri de amatori la tenis de masă, ca urmare a emulaţiei stârnite de singura supercampioană apărută în România, Angelica Rozeanu. Aşa au apărut Maria Alexandru, Carmen Crişan, Olga Nemeş şi atâtea campioane. Astfel de emulaţie a creat şi Ilie Năstase, terenurile de tenis apărând ca ciupercile după ploaie, într-un sport prea puţin cunoscut până atunci românilor. Tenisul era un sport prea costisitor pentru o ţară împovărată de datorii şi talentele au apărut greu şi nu de calibrul exemplului.

Ce înseamnă, totuşi, succesul lui David Popovici? Dacă am parafraza ideea subliminală a numeroşilor conducători sportivi puşi la apelul bocancilor, care inundă federaţiile de pe Dâmboviţa, am exclama: „Ne-am scos!”. Cu medaliile lui David, care au venit şi vor veni, putem trăi, nineacă, ani întregi, lăfăindu-ne în fotolii. Nu e cazul nataţiei, fiindcă David Popovici este un început de drum, un drum care ne aminteşte de Sydney 2000, Olimpiada Dianei Mocanu sau Atena 2004, cea a Cameliei Potec. Când aveam craulişti, fluturişti, brasişti, spatişti de ambe sexe, nelipsiţi fiind de ştafete la toate probele. Chiar şi acum o ştafetă combinată este pe jumătate realizată, cu Popovici şi Glinţă. Mai trebuie un fluturist şi un brasist, ce mare lucru?

Ne gândim cu un optimism puţin justificabil că viitoarele Campionatele Europene de juniori care vor avea loc în iulie, la Otopeni, ne vor scoate la iveală o faţă necunoscută încă a nataţiei din România. Un succes organizatoric obţinut cu meritul Cameliei Potec, ne poate arăta dacă ţara noastră poate spera la ceva mai mult decât un star care poate fi nemuritor, rece şi singur pe cerul sportului românesc.

Deocamdată, rămânem cu David Popovici care încă nu poate fi sigur de medaliile olimpice de la Paris pe care mulţi deja i le atribuie (să ne gândim că americanii nu stau cu mâinile în sân până atunci şi nici alţii). Pe de altă parte trăim cu speranţa că guvernanţii noştri pot realiza mai multe pentru sportul românesc decât declaraţiie pe „social media” sau afişarea la TV. Dacă lecţia primită pe Arena Naţională de coana primăreasă bucureşteană de la Simona Halep n-a fost suficientă pentru clasa politică românească, sinceritatea de gentleman în devenire a lui David Popovici va fi exact ce trebuie. Noi ne bucurăm de uluitoarea performanţă de la Budapesta şi aşteptăm urmările!

articolul original.
Ieri — 24 June 2022Ultimele Stiri

Să ne pregătim pentru ce-i mai rău

23 June 2022 at 23:50
image

La anumite intervale de timp, istoria pare să-şi iasă din minţi. Nu suntem departe, dimpotrivă, de un asemenea moment. Îl întrezărim şi îl simţim deja, dar e abia începutul. Nu ştim cât va dura mica apocalipsă, nu ştim de fapt nici cât de mică sau mare va fi şi nici cum voi ieşi din ea. Cei care vom ieşi. Dar ne putem pregăti, învăţând sau reînvăţând să fim mai buni. Cu ceilalţi şi cu noi înşine.

Nu mai circul cu maşina prin oraş decât în situaţii de urgenţă. Folosesc transportul public local. Care nu-i grozav, nici pe departe, dar nici dezastruos. Pierd mai mult timp pe drumuri, deşi nu cu mult având în vedere traficul de la anumite ore, dar câştig o grămadă de lucruri: economisesc banii de combustibil care a ajuns aproape un lux, sănătate şi tonus mai bun din moment ce fac mai multă mişcare obligat să merg mai mult pe jos, iau contact direct mai des cu oamenii, îi cunosc mai bine şi, nu în ultimul rând, contribui un pic şi la reducerea poluării. Plus, deloc neglijabil, îmi educ voinţa. Voinţă care mă va ajuta cu siguranţă să fac faţă unor probleme şi mai mari care stau rânjind după colţul istoriei.

Da, ne aşteaptă vremuri grele. Pe toţi, tot globul. Norii unei mini apocalipse se întrevăd deja. Nu mai vorbim de crize locale sau crize sectoriale, ci de una care va mătura tot, care va afecta direct probabil peste 80 la sută din populaţia globului, indiferent de geografie. Evident, unele zone deja sărace vor suferi disproporţionat de mult, se vorbeşte deja de spectrul foametei care va afecta sute de milioane de oameni, dar drama va fi globală.

Cauzele sunt puţin controversate, de aia nici nu se mai îndoieşte aproape nimeni de iminenţa hidrei: pandemia, războiul din Ucraina, dacă ne referim la evenimente recente, dar şi unele structurale care s-au acumulat în ultimele decenii cum ar fi creşterea accelerată a inegalităţilor, o criză a însuşi sistemului capitalist tot mai inadaptat noii economii a informaţiei, migraţia masivă, fără precedent în istorie, care afectează deja de ani buni stabilitatea socială şi implicit politică a lumii dezvoltate şi nu în ultimul rând schimbările climatice care deja produc dezastre naturale.

Şi ca şi cum nu era deajuns, nu există în acest moment nicio soluţie asupra cărora decidenţii lumii să fi căzut de acord. Dimpotrivă, cresc mai degrabă divergenţele dintre ei decât voinţa comună de a găsi o cale de ieşire.

Prin urmare, vrem, nu vrem, realitatea ne va forţa să ne schimbăm. Va trebui să devenim mai austeri şi, de ce nu, mai solidari. Să renunţăm la tot felul de mofturi, la concedii scumpe, la multe produse şi servicii pe care doar presiunea socială ni le-a impus ca acoperire pentru nevoi reale, când ele nu sunt menite decât să satisfacă o imagini de sine prost închipuită şi, de ce nu, va trebui să mai renunţăm şi la o parte din vicii.

Şi, nu în ultimul rând, va trebui să începem să fim mai atenţi unii cu alţii şi să reînvăţăm solidaritatea. Vremurile tulburi şi greutăţile vieţii pot scoate uneori ce-i mai rău din noi, dar de multe ori ne fac mai umani.

La anumite intervale de timp, istoria pare să-şi iasă din minţi. Nu suntem departe, dimpotrivă, de un asemenea moment. Îl întrezărim şi îl simţim deja, dar e abia începutul. Nu ştim cât va dura mica apocalipsă, nu ştim de fapt nici cât de mică sau mare va fi şi nici cum voi ieşi din ea. Cei care vom ieşi. Dar ne putem pregăti, învăţând sau reînvăţând să fim mai buni. Cu ceilalţi şi cu noi înşine.

articolul original.
Before yesterdayUltimele Stiri

Blestemul lui „Ceașcă”

23 June 2022 at 21:29

Mulți plâng după viața din comunism, deși, să fim cinstiți și să ne amintim cât era de greu să supraviețuiești (nu zic să prosperi), într-o societate centralizată, în care totul era controlat de partidul unic. Să le mai aduc aminte nostalgicilor (sau celor care nu știu) că, în acei ani, mulți au făcut pușcărie pentru niște știuleți amărâți, furați din tarlaua statului, pe care, culmea!, tot ei o munceau? În timp ce îmbuibații PCR (mulți ajunși prosperi oameni de afaceri, imediat după 1990) primeau acasă portbagaje pline cu merinde de tot felul. Sau de jumătatea de franzelă „Neptun” pe care puteai să o cumperi (dacă aveai cu ce și mai ales dacă erai norocos să o găsești, seara, când veneai de la muncă).

Ori godinele, acele sobițe tip bombă, improvizate pe care, cu noroc, unii orășeni le foloseau ca să își încălzeau apartamentele înghețate, de-a dreptul? Blocurile și așa gri de pe-atunci, cu sutele de coșuri de fum scoase pe lângă ferestre, semănau cu niște nave sinistre eșuate pe bancul de nisip al plajelor părăsite, fumegând sărăcia arsă prin casele pline de igrasie și miros de mucegai. Există riscul ca  … istoria să se repete și, când o veni frigul, o să căutăm tot felul de soluții similare sobelor tip bombă.

Acum, e vară, e bine. Lumea se gândește la concedii, la mare, munte, alea, alea. Mai deschidem un geam, mai renunțăm la o haină și … ziua trece. Baiul va fi la iarnă, când, ferească-ne Dumnezeu!, tare mi-e treamă că mulți nu vor ști cum să mai pună o plapumă peste copii, căci ei vor fi grija. Iar, bătrânii, cu pensii de mai mare rușinea, cel mai sigur, vor mânca mai puțin sau aproape deloc, ca să aibă bani pentru facturile astronomice la gaze sau la încălzire.

Un blestem, aș zice, pe care sinistrul „Ceașcă” l-ar fi trimis asupra noastră, ca răspuns la uciderea lui de către comuniștii care l-au trădat și ne-au furat elanul libertății, în ’89, iar ulterior ne-au consfiscat țara, scoțând-o la mezat.

articolul original.

Lumina faptelor bune şi mărturisirea lui Hristos

23 June 2022 at 17:21

Dorind mântuirea tuturor oamenilor, Dumnezeu ne descoperă voia Sa, ne dă poruncile, dar nu ne obligă să le împlinim. Totuşi, Domnul condiţionează accesul în Împărăţia Cerurilor de respectarea poruncilor Sale, precum reiese din discuţia Lui cu dregătorul bogat: “Iar de vrei să intri în viaţa (veşnică), păzeşte poruncile” (Matei XIX; 17), deoarece “cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan VI; 63) şi “Scris este: <<Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu>>” (Matei IV; 4). Cuvintele Domnului, prin care ne direcţionează spre mântuire, se adresează tuturor oamenilor, dar că nu rodesc în fiecare, aceasta atârnă de libertatea cu care suntem împodobiţi. Şi apoi, “mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Matei XXII; 14). Realitatea e că nu există mântuire în afara Domnului, fiindcă numai El are “cuvintele vieţii celei veşnice” (Ioan VI; 68) şi numai El este “Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan XIV; 6), iar de cel care se va ruşina de Domnul Hristos şi de cuvintele Sale, “de acela şi Fiul Omului Se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri” (Luca IX; 26).

Primirea conştientă a cuvintelor lui Dumnezeu naşte în noi credinţa, iar credinţa se exteriorizează şi se împlineşte prin faptele cele bune. Sfântul Apostol Iacov o susţine elocvent: “Căci precum trupul fără de suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este” (Iacov II; 26). În Predica de pe Munte, Mântuitorul Iisus Hristos arată că eficacitatea cuvintelor Sale asupra celor ce le aud depinde de punerea lor în practică, respectiv prin rodirea de fapte bune: “De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă. Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip. Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea, şi a căzut. Şi căderea ei a fost mare” (Matei VII; 24-27). Împlinirea voii şi a cuvintelor dumnezeieşti exprimate prin porunci constituie bariera cea mai solidă şi stânca de nezdruncinat (iar stânca este Iisus Hristos) împotriva atacurilor dezlănţuite de cel rău prin intermediul păcatelor şi patimilor (reprezentate prin ploile şi vânturile potrivnice), fiind totodată o dovadă de înţelepciune. Întrucât Dumnezeu este Înţelepciunea prin excelenţă, cel ce Îi ascultă cuvintele, le primeşte în inima sa curată şi le pune în practică, participă la această Înţelepciune, asemănându-se prin virtute cu Creatorul şi devenind chiar sălaş al Lui. Mântuirea în Hristos, spre care tindem, nu este cu putinţă de dobândit fără fapte bune. Mântuitorul afirmă: “Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei VII; 21).

Ne întrebăm, aşa cum este firesc, care sunt aceste fapte bune? Potrivit învăţăturii Bisericii, putem spune că faptele bune sunt “toate actele noastre, izvorâte din iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Tot ce îl ajută pe semenul nostru, tot ce contribuie la bunăstarea şi progresul religios, moral şi material al societăţii, în numele lui Iisus, constituie o activitate care năzuieşte spre ridicarea omului la starea paradisiacă; este un mijloc de descătuşare de forţele oarbe ale naturii şi ale întunericului, ca şi de purificare, prin jertfă şi dăruire totală semenilor noştri. Faptele bune sunt roadele seminţei aruncată de harul dumnezeiesc în sufletul nostru şi încununarea conlucrării omului cu Dumnezeu pentru mântuirea lumii” (prof. Nicolae Chiţescu).

Autentica înţelegere a faptelor bune ne-o oferă Domnul Iisus Hristos, Care ne certifică faptul că Împărăţia lui Dumnezeu este pregătită celor care s-au ostenit în săvârşirea binelui. Însă, “binele nu are margini”, după cum “virtutea nu are hotar” (Sfântul Grigorie de Nyssa). Înfăţişând tabloul Judecăţii de Apoi, Mântuitorul spune: “Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut… Şi vor merge aceştia, drepţii, la viaţa veşnică” (Matei XXV; 34-40, 46).

Iată în ce constau faptele cele bune: în venirea imediată, cu iubire, în ajutorul semenilor. Domnul ne îndeamnă pe noi, cei care pretindem că avem credinţă în El, la bunătate şi iubire. Adevărata credinţă e cea “lucrătoare prin iubire” (Galateni V; 6) faţă de semeni, pe aceştia având datoria sfântă şi morală de a-i iubi, ajuta, respecta şi ierta în permanenţă. Faptele bune scot cu prisosinţă în evidenţă iubirea noastră. Lângă şi în fiecare semen al nostru stă nevăzut Hristos. Primind cuvântul lui Dumnezeu în inimă şi transpunându-l în fapte, nu ne vom lăsa copleşiţi de diavolul care vine şi doreşte să ne răpească cuvântul din suflet, nici de încercările grele la care suntem uneori supuşi în cursul vieţii şi care au menirea de a ne fortifica credinţa în puterea dumnezeiască, nici de grijile, bogăţia şi plăcerile vieţii, care toate constituie obstacole în stabilirea raportului de iubire, frăţietate şi egalitate între oameni. A face bine înseamnă a ne feri de rău şi a împlini voia lui Dumnezeu, Care urmăreşte doar binele întregii omeniri. Însă, numai faptele bune făcute în numele lui Hristos ne ajută să câştigăm roadele Sfântului Duh. Tot ce nu e săvârşit în numele Lui, chiar binele, nu ne aduce nicio răsplată în viaţa viitoare, iar în viaţa aceasta nu ne dăruieşte harul dumnezeiesc, fiindcă cel care nu adună cu Domnul, acela risipeşte (Luca XI; 23). Un lucru bun, făcut în numele lui Hristos, nu ne va lăsa lipsiţi de mângâiere. Dimpotrivă, nu numai în veacul viitor ne va aduce încununarea cu slavă, dar chiar din viaţa aceasta ne va umple de harul Sfântului Duh (Sfântul Serafim de Sarov).

Faptele bune, ca rod al credinţei, constituie mijlocul cel mai eficient prin care omul poate să-L mărturisească pe Hristos, ajungând în unire cu El atât pe pământ, cât şi în veşnicie. Diadoh al Foticeii scrie: “Credinţa fără faptă şi fapta fără de credinţă vor fi la fel de lepădate. Căci credinciosul trebuie să-şi arate credinţa, aducând Domnului fapte. Pentru că nici părintelui nostru Avraam nu i s-ar fi socotit credinţa spre dreptate, dacă nu ar fi adus pe fiul său ca rod al ei. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu acela crede totodată cu adevărat şi săvârşeşte faptele credinţei cu evlavie. Iar cel ce crede numai şi nu este întru dragoste, nu are nici credinţa însăşi, pe care socoteşte că o are. Căci crede cu o minte uşuratică ce nu lucrează sub greutatea plină de slavă a dragostei. Drept aceea, credinţa lucrătoare prin dragoste este marele izvor al virtuţilor”.

Promovând discreţia în săvârşirea faptelor bune, Domnul Iisus Hristos ne sugerează: “Luaţi seama ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei VI; 1). Sfânta Scriptură, scria Sfântul Grigorie de Nyssa, “lipseşte de răsplătirile din ceruri pe cei ce miluiesc la arătare pe săraci şi pe cei ce-şi trâmbiţează dărnicia pe pământ. Căci de cauţi să placi oamenilor şi dăruieşti ca să fii lăudat, ţi s-a dat plata facerii tale de bine prin laudele oamenilor, pentru care ţi-ai arătat mila. Deci nu mai cere răsplată în cer o dată ce ţi-ai adunat cele de pe pământ, nici nu mai aştepta cinstea de la Dumnezeu, căci ai primit-o pe aceasta de la oameni. Doreşti slava cea nemuritoare? Arată Celui ce poate să-ţi dea ceea ce doreşti, viaţa ta în ascuns. Ţi-e frică de ruşinea veşnică? Teme-te de Cel ce ţi-o va descoperi pe aceasta în ziua judecăţii”. Milostenia n-a fost lăsată pentru cei ce primesc, ci pentru cei ce dăruiesc, fiindcă aceştia, în principal, câştigă mai mult (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Aşadar, săvârşirea faptelor bune impune discreţie, neaşteptând laude din partea celor din jur. Este suficient să fim văzuţi şi apreciaţi de Părintele ceresc, Care nu rămâne niciodată dator. Nu e necesar să ne dorim a fi admiraţi şi respectaţi de semeni pentru acţiunile caritabile pe care le întreprindem, trâmbiţând tuturor binele făcut, ci să ne dorim a fi iubiţi de către ei prin ceea ce le dăruim în tăcere. Azi, la fel ca oricând, există mulţi oameni necăjiţi şi bolnavi, semeni de-ai noştri care suferă şi care au obosit să mai ceară ajutor. Mulţi s-au resemnat cu situaţia grea în care trăiesc, având convingerea că dacă îndură pe pământ, asemenea săracului Lazăr, vor trăi fericiţi în veşnicie. Aceşti oameni trişti cred cu putere în viaţa de după moarte, pe când cei care trăiesc în bogăţii şi plăceri de cele mai multe ori o ignoră. Însă, credinţa în viaţa veşnică este o coordonată de bază a demnităţii de creştin. Această fericire veşnică în viaţa de după moarte o vom dobândi numai făcând fapte bune faţă de aproapele nostru, fie că e bogat, fie că e sărac. Aproapele nu este numai cerşetorul întâlnit la colţ de stradă, ci fiecare om care are trebuinţă de aportul nostru în viaţa sa. Ca atare, să manifestăm compasiune şi răbdare vis-à-vis de semeni şi să venim constant în sprijinul celor copleşiţi de nevoi, dar statornici în credinţa lor în Dumnezeu. Astfel, vom lucra cu Dumnezeu la fericirea acelora, vom deveni parteneri ai Domnului în procesul mântuirii noastre şi a lor. Dacă ei se mântuiesc înseamnă că şi noi ne vom mântui prin ei.

Omul tinde întotdeauna să se autodepăşească. Aşa a fost creat de Dumnezeu, să ţintească mereu în sus, către desăvârşire. Însă, atingerea acestui ţel necesită nenumărate eforturi şi etape. Am putea începe traseul spre Cer cu următoarea preocupare: cum să procedez pentru a deveni mai bun? Coborârea lui Dumnezeu la noi şi urcarea noastră la El se intersectează într-un punct. Acest punct se numeşte bunătate. Este o împreună-lucrare a omului cu Dumnezeu. Fără ajutorul Domnului nu putem face niciun bine, nu suntem capabili de nicio bunătate. Posedând această virtute dumnezeiască şi omenească, ne vom asemăna Mântuitorului şi împreună cu El vom moşteni veşnica slavă şi eterna fericire, rezervate doar celor buni şi curaţi cu inima.

Preot dr. Cristian Boloş

articolul original.

Bacalaureat pentru emigrare

23 June 2022 at 17:05

Nu pot trece peste o secvență de televiziune care spune totul despre starea mea de nemulțumire. Asta ca să vorbesc în nume propriu. O duduie vizibil săracă în materie de gramatică, de cultură și de logică, dintre cele care stau ca păsările agitate pe crăcile televiziunilor, o întreba pe o fetiță de 14 ani, cîștigătoare a unui premiu internațional:
– Și acum ce visezi? Îți dorești să pleci să studiezi în străinătate?

Străinătatea este o modă pentru că în cele mai multe cazuri este un refugiu. Emigararea economică este la fel de pustiitoare ca și emigrarea din cauza absenței de libertăți din anii comunismului. ”Străinătatea” este repetenția educației românești, repetenția politicii și a politicienilor, ea este și semnul precarității economiei și a oamenilor de afaceri, al presei și al nesimțirii cu care marile puteri economice exploatează forța de muncă din țările sărace. Străinătatea este și semnul cruzimii cu care țările puternic dezvoltate racolează oameni mai deștepți decît ai lor pentru a le face viața mai frumoasă și mai ușoară.

Anii petrecuți în strădania de a duce țara și instituțiile la standardele lumii democratice m-au ajutat să înțeleg și nedreptățile ascunse îndărătul unor principii, și iluziile noastre, și naivitatea cu care alergăm după zăhărelul din țările de afară. Și mi se pare nedrept, aberant, crud de-a dreptul că profesorii de liceu sunt mîndri că o mare parte sau jumătate dintre absolvenții din acest an își doresc să studieze în stăinătate. Adică să plece, deschizînd larg porțile posibilităților de a fi racolați și de a nu mai lucra pentru poporul lor și pentru țara lor.
De ce-ar face-o? Cu trimiterea la istorie și la limba română nu avem succes la o generație de un pragmatism cumplit. Le au și nu mai luptă pentru ele. Nu i se mai vorbește de patrie, de popor, de istoria patriei. Internaționalismul progresist o împinge la un refuz categoric. Partidul Național Liberal este ”național” în suprafața intereselor sale, nu în spirit și în ideile oamenilor care îl conduc. UDMR-ul asta așteaptă și se bucură. Despre USR nu merită să vorbesc la acest capitol. PSD-ul este atît de călărit și de mormoloc în supunere că dincolo de ”românii în sus” și ”românii în jos” nu depășește nici limbajul de lemn al Alexandrei Păcuraru, cea care se umflă adeseori la Realitatea Plus cu ”românii mei”.

Cu modelele de succes nu putem face nimic pentru că ele nu există. Sau dacă există (și chiar sunt!) ele sunt necunoscute. În România starletelor, a fotbaliștilor milogi, dar fuduli, nu se promovează valorile, ci prezentatoarele meteo. De la coborîrea Simonei Halep în topul mondial și pînă mai ieri, la rezultatul excepțional al lui David Popovici, România nu mai avea nici o vedetă adevărată. Iar David Popovici este al României pentru că vorbește limba română și este cetățean român. Dar el nu mai reprezintă în nici un fel sportul românesc ajuns într-o fază leșinată și sărăcită. Și nici poporul român, din ce în ce mai departe de sport. Și la școli și pe marile arene ale lumii.

O duduie cu fustă de o pagină A 4 și cu decolteu pînă la brîu este mai cunoscută decît un cercetător sau un mare chirurg. A cui este vina? A elevilor? În nici un caz. A profesorilor care n-au putut minimaliza paparudele? Poate, dar în mică parte! A televiziunilor care și-au făcut banii pe seama audiențelor cîștigate din promovarea prostiilor? Într-o măsură muult mai mare! A politicienilor care s-au căciulit sau s-au înfrățit cu Becali și cu Mitică Dragomir, cu Burleanu? Numai a Elenei Udrea și a lui Traian Băsescu? Ei ne-au povestit despre o cale și ei au urmat alta. Și acum fac pe floricelele parfumate! Și dacă de la vîrf au început toate manțocăriile și abuzurile, ce voiam să ajungă la talpa țării?
Nu cumva mizele mici domină toată societatea și ele îngroapă cea mai mare parte a idealurilor care se pot împlini în țara noastră?
Iar răspunsul profesorilor că jumătate din absolvenții lor visează să studieze și să muncească în străinătate nu este decît diagnosticul crud pentru o stare de lucruri de care ne ferim să o dezbatem.

articolul original.

Tiriplicii

22 June 2022 at 21:30

De când l-am văzut în apariții publice pe Ion-Marcel Ciolacu, președinte al PSD, dar și al Camerei Deputaților, am rămas cu impresia că, în definitiv, este un tip „de gașcă”, un buzoian de-al Elenei Udrea și al cârnaților de Pleșcoi. Nu aș fi folosit acum expresia „de gașcă” dacă nu m-ar fi îndemnat chiar Marcel Ciolacu, cel care zilele acestea s-a arătat, tot public, exasperat de „tiriplicii” care contestă toate ideile economice ale PSD și a amenințat, voalat, cu ieșirea de la guvernare. Și expresia lui este una argotică.

Aici nu vreau să comentez ce ar fi dacă PSD ar ieși de la guvernare, deși – vorba unora – ar fi păcat, pentru că am pierde spectacolul coaliției „tiriplicilor” de stânga și de dreapta. Pentru că Marcel Ciolacu la astfel de indivizi a făcut trimitere în declarația sa. Însă aș vrea să văd o listă cu tiriplicii înfierați de președintele PSD, dintre care se spune că nu ar lipsi tocmai „celebrul” Cîțu.

Nu comentez nici aspectele de politică internă la care s-a referit Marcel Ciolacu, ci am vrut să aprofundez înțelesul cuvântului „tiriplici”, pentru a înțelege mai bine la ce și la cine s-a referit vorbitorul.

Cuvântul apare în „Dicționarul de argou al limbii române” alcătuit de George Volceanov, dar și în DEX-ul de pe net. Aflu că aparține unui limbaj lapidar și e un cuvânt peiorativ. Tiripliciul, deci, „e o persoană lipsită de importanță, inofensivă, un om de rând”.

Folosit de Ciolacu, acest cuvânt e clar o invectivă, pentru că politicianul a spus: M-am săturat să apară tot felul de tiriplici care-și dau cu părerea după ce au distrus România.

Se pare că acest cuvânt vine din limba turcă. Acolo, „a merge tiriplic“ înseamnă „a merge perfect“. Deci nu cum merg lucrurile în coaliția politică de la noi! De unde sensul peiorativ al termenului din limba română? Cineva a făcut legătura lui cu alți termeni, „mâncărici“ sau „păcălici“, așa că nu mai pare o mare acuzație, ci mai degrabă ceva amuzant.

Însă la ce situații politico-economice și sociale face trimitere Ciolacu, nimic nu mai e chiar amuzant.

articolul original.

Pupici, domnule prim-ministru, pupici, domnule președinte!

23 June 2022 at 10:04

Miercuri, în plin război pe dinăuntru și pe dinafară, în mijlocul unui scandal pe care nici președintele, nici premierul, nici Eduard Hellvig nu știu cum să-l domolească, s-a desfășurat tradiționalul bilanț al SRI, pentru anul 2021. Cine are curiozitatea să deschidă site-ul SRI și vrea să vadă ce ”rapoarte de activitate” a prezentat institutia pentru anul 2021 (adică înainte de războiul din Ucraina!) se află în pragul de a face niște descoperiri perplexante.

”Pe parcursul anului 2021 au fost înregistrate 48 de solicitări adresate Serviciului Român de Informații (SRI),în baza legii 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public de către 18 persoane fizice și 11 persoane juridice”.

Salutare și n-am cuvinte!
În rest, ciuciu! Cine vrea să afle mai multe înseamnă că lucrează pentru ”agenturili” străine, este spion sau pur și simplu dușman autohton al SRI sau al președintelui Klaus Iohannis.

În prima parte a zilei de miercuri, în prezența președintelui și a premierului s-a desfășurat bilanțul de tip militar și secret pentru anul 2021. S-au adunat și au analizat, s-au criticat și s-au felicitat, au vorbit diverse lucruri de mare importanță pentru poporul român, dar care nu ne privesc pe noi. Conținutul raportului este următorul:

”……………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………….”

La sfîrșit, n-au considerat că trebuie să facă o declarație sau să aducă o clarificare privitoare la modul în care SRI a pus umărul și piciorul la pachetul de legi ale Siguranței Naționale. Nu-i de nasul poporului cîtă vreme pachetul conține și cretinătăți! Drept pentru care directorul SRI, strategul, patriotul și executantul Eduard Hellvig i-a condus pînă la autoturismul de protocol. Și-a luat la revedere și, pentru că generalul rezervist Nicolae Ciucă este mai mic în grad decît directorul general al SRI, Eduard Hellvig i-a transmis un pupic. Și dus a fost!
Pupici pentru poporul român pentru că SRI nici atît nu vrea să mai transmită celor care le plătesc salariile și bugetele. Ca să nu mai vorbim despre afacerile sub acoperire, inclusiv despre învîrtelile din politică!
A propos! Cunoașteți un partid politic aflat la guvernare care să fi cerut socoteală pentru cheltuielile masive, pentru redactarea pe ascuns a prevederilor trăznite din pachetul de legi, care să fi cerut socoteală de sforile trase în economie și în contractele cu banii publici?
A deslușit cineva icnetele și protestele doctorandului Marcel Ciolacu? Ați văzut măcar scărpinările generalului Ciucă, președinte PNL, după ce a ieșit de la bilanț?
Totul se termină cu pupici și cine nu răspunde cu ”mulțumim frumos!” se alege cu bocanci în gură, cu dosare penale, cu controale sau cine mai știe ce!

Post scriptum:
Pentru a nu lăsa impresia că participanții și-au stors creierii de pomană, reproducem Comunicatul SRI către poporul român cel dus de nas. Atît au putut zice, atît au scris!

Bilanțul Serviciului Român de Informații pentru anul 2021

Miercuri, 22 iunie 2022, la sediul central al Serviciului Român de Informații a avut loc analiza generală a activității instituției pentru anul 2021.

La eveniment au participat, alături de conducerea SRI, președintele României, domnul Klaus Iohannis, premierul Nicolae Ciucă și membrii Comisiei de control a activității SRI.

Directorul SRI, domnul Eduard Hellvig, a prezentat principalele linii de evoluție instituțională pentru următoarea perioadă, legate de dinamica amenințărilor cyber, gestionarea valului de migranți, riscurile asociate stabilității sociale, recurența comportamentelor de radicalizare cu perspectivă teroristă și emergența tot mai pregnantă a fenomenului „fake news”.

Referitor la activitatea Serviciului de anul trecut, domnul Eduard Hellvig a amintit și procesul de predare către CNSAS a întregului volum de documente de arhivă preluate de la fosta Securitate și care nu mai fac obiectul securității naționale.

„Privind retrospectiv la activitatea din anul precedent, pot afirma că SRI și-a îndeplinit misiunile în toate zonele de responsabilitate. Datele incluse în Raportul de evaluare, dar, mai ales, faptul că România este un stat sigur – inclusiv unul care poate oferi refugiu și sprijin celor care fug din calea războiului – sunt grăitoare în acest sens.

Fără a intra excesiv în detaliile activității, SRI a transmis în 2021 peste 4.700 de informări beneficiarilor din plan central și aproape 1.900 de informări celor din plan local. Au fost derulate, doar în domeniile antiterorist și al amenințărilor transfrontaliere, peste 400 de măsuri de prevenire, iar în domeniul cibernetic, peste 70 de astfel de demersuri. Am obținut succese operaționale în domeniul contraspionajului și al securității economice.”

Președintele României, domnul Klaus Iohannis, a apreciat eforturile pe care SRI le-a depus pentru îndeplinirea obiectivelor de securitate națională și a angajamentelor asumate în format aliat și european, în contextul unui mediu de securitate cu grad ridicat de impredictibilitate: pandemia de COVID-19 și războiul declanșat de Federația Rusă împotriva Ucrainei.

„Sunt convins că SRI va continua să ofere suportul informativ al deciziei strategice cu aceeași promptitudine și la aceleași standarde de performanță. Astfel, Serviciul Român de Informații va continua să contribuie la creșterea capacității de reacție a statului român la provocări, amenințări sau crize, indiferent de natura lor. Merită, de asemenea, subliniat modul în care Serviciul a cooperat cu celelalte instituții din Sistemul național de securitate, precum și cu serviciile aliate și partenere.”

Cu același prilej, premierul Nicolae Ciucă a subliniat că „în acest context complicat, SRI a reprezentat un partener de încredere pentru Guvernul României. Informările transmise de dumneavoastră au adus un plus important de cunoaștere membrilor echipei guvernamentale, oferindu-le suportul atât de necesar pentru fundamentarea unor decizii care adesea nu au fost simple”.

De asemenea, președintele Comisiei de control a activității SRI, Ioan-Cristian Chirteș, a adus în atenție importanța culturii de securitate „la nivel individual, în cadrul companiilor și a instituțiilor publice, inclusiv în rândul clasei politice. O cultură de securitate puternică, dublată de o mai bună comunicare cu societatea civilă și creșterea transparenței la nivelul instituțiilor responsabile cu realizarea securității naționale, sunt premisele găsirii echilibrului necesar realizării apărării statului și a cetățenilor, într-o democrație consolidată”.

articolul original.

Câte boli se vor mai activa sau reactiva în viitorul apropiat? Să fie cel mai complex război de până acum?

22 June 2022 at 18:20

Nu am scăpat de mult de epidemia de Covid -19 că suntem pe cale să intrăm într-o epidemie de variolă a maimuței (monkeypox), o boală infecțioasă virală. Poxvirusurile se transmit în mod direct sau indirect de la animale la om, iar comparativ cu alte virusuri, au un grad crescut de rezistență în mediu uscat și la temperaturi ridicate, ceea ce le face să persiste perioade lungi de timp pe suprafețele/ în materialele infectate. O campanie de vaccinare la nivel mondial a avut ca efect eradicarea variolei la oameni în anul 1980. Această boală contagioasă cauzată de virusul variolei se transmitea cu ușurință pe cale respiratorie și avea o rată a mortalității de circa 30%. Ultimul caz cunoscut de variolă a apărut în 1977, trei ani mai târziu, boala a fost declarată oficial eradicată.

Sporadic, boala a apărut și în alte regiuni, însă au fost episoade izolate, având cauze cunoscute. Spre exemplu, în 2003, Centrul pentru Controlul Bolilor din Statele Unite ale Americii a raportat cazuri de variola maimuței la om prin contact strâns cu animale de companie, mai ales rozătoare. La vremea respectivă, mamiferele de mici dimensiuni ajunseseră în SUA prin import de animale vii din Ghana și au fost identificate ca o sursă probabilă a răspândirii virusului. Virusul nu s-a transmis și interuman, astfel încât nu s-au înregistrat decese.

Și totuși în anul 2022 au reapărut noi cazuri de variolă a maimuței iar cel mai interesant lucru este faptul că nu toate persoanele diagnosticate cu variola maimuței au călătorit în țări unde boala este endemică!

Variola maimuței se transmite prin contact direct prelungit cu o persoană infectată cu acest virus. Virusul responsabil de apariția bolii poate pătrunde în organismul gazdei prin pielea lezată. Tractul respirator, ochi, nas, gură, contact cu fluide corporale infectate. Dar se pare că nu este o boală extrem de periculoasă. Perioada de incubație a variolei maimuței este, de regulă, între 6 la 13 zile. Uneori poate varia de la 5 la 21 de zile. Cazurile de variola maimuței au debutat spontan în mai multe țări din diferite regiuni. Variola maimuței are manifestări ușoare. Majoritatea pacienților infectați se recuperează în câteva săptămâni, fără tratament. Virusul raportat în Regiunea Europeană este varianta vest-africană. Aceasta este fatală pentru aproximativ 1 din 100 de persoane infectate.

Nici nu bine ne obișnuim cu o boală veche, dar care reapare dintr-o dată, că o altă boală eradicată acum 40 de ani, și anume Poliomielita își face simțită prezența tocmai la Londra unde au fost depistate mai multe cazuri de poliovirus – virusul care provoacă boala. Este pentru prima dată în aproape 40 de ani când transmiterea virusului este detectată în Marea Britanie. Nu au fost raportate cazuri de poliomielită, dar șefii din domeniul sănătății au lansat o anchetă în rândul persoanele infectate. Se fac cercetări în șase cartiere din nordul și estul Londrei. O anchetă serioasă este în curs de desfășurare în urma descoperirii virusului după testarea de rutină a fecalelor de la stația de canalizare Beckton. Se crede că un număr mic de persoane din nordul sau estul Londrei – probabil o familie extinsă sau persoane care se cunosc între ele au virusul.

Poliomielita este o boală infecțioasă produsă de virusul poliomielitic și există 3 tipuri de virus polio (tip1, 2, 3). Boala este de o gravitate deosebită prin mortalitatea indusă dar şi prin handicapurile motorii pe care le lasă pe viaţă. Culmea că la noi în țară ultimul caz de poliomielită a fost în anul 1992.

Poliomielita sau paralizia infantilă este o boală virală, infecțioasă, produsă de virusul poliomielitic care poate determina paralizie, dificultăți de respirație și chiar deces. Există trei tipuri de virus polio (tip1, 2 ,3) care infectează cu predilecție copiii sub 5 ani, dar sunt numeroase cazurile între 4-15 ani.

În 1955, a fost inventat un vaccin și a fost introdus pe scara largă. Datorită eforturilor globale, poliomielita a fost eliminată din emisfera vestică până în 1994 și a scăzut considerabil la nivel mondial. Cazurile cauzate de poliovirus sălbatic au scăzut cu peste 99% din 1988, de la aproximativ 350 000 de cazuri atunci, la 33 de cazuri raportate în 2018.

Majoritatea infecțiilor cu poliomielita sunt asimptomatice. In doar 1% dintre cazuri, virusul pătrunde în sistemul nervos central (SNC) prin fluxul sanguin unde infectează și distruge de preferință neuronii motori ai măduvei spinării și creierului, provocând slăbiciune musculară și paralizie acută flască. Unul din 200 de oameni dezvoltă paralizie incurabilă după infecție. Au fost identificate trei serotipuri de poliovirus: poliovirus tip 1 (PV1), tipul 2 (PV2) și tipul 3 (PV3). Deși toate cele trei serotipuri sunt extrem de virulente și produc simptome similare, PV1 este cea mai comună formă și cea mai strâns legată de paralizia cauzată de poliomielită. Poliomielita este foarte contagioasă și se răspândește ușor de la o persoană la alta. In zonele endemice, virusul sălbatic este capabil să infecteze aproape întreaga specie umană. Forma asimptomatică: Majoritatea persoanelor care se infectează cu poliovirus (aproximativ 72 din 100) nu vor avea niciun simptom vizibil. Forme simptomatice: Infecțiile cu poliomielită care provoacă simptome sunt clasificate ca: poliomielita abortivă (ușoară), poliomielita neparalitică (gravă), poliomielita paralitică (severă). În această formă ușoară de poliomielită, majoritatea oamenilor au simptome asemănătoare gripei, cum ar fi: durere de gât, febră, oboseală, dureri musculare, greață, anorexie, vărsături, dureri de cap, dureri abdominale, iritabilitate, insomnie sau somnolență.

Aceste simptome apar la 3 până la 5 zile după expunerea la virus la 1 din 4 persoane (sau 25 din 100) infectate cu poliovirus, apoi dispar de la sine.

Vaccinarea împotriva poliomielitei este introdusă în calendarul național de vaccinare din anul 1956. Până în anul 2008 s-a administrat în România vaccinul polio oral (VPO, vaccin viu atenuat), iar din 2009 a fost înlocuit cu vaccinul polio injectabil (VPI, vaccin inactivat). Administrarea vaccinului polio injectabil (VPI) are un număr extrem de limitat de contraindicații și efecte secundare reduse, ceea ce îl recomandă ca un vaccin sigur.

Privind așa și judecând după ce se întâmplă, aș spune că al III-le-a război mondial a început în Decembrie 2019 printr-un război chimic, a continuat cu un război economic, alimentar, apoi războiul militar din Ucraina. Chiar dacă nu este fizic un război pe întreaga planetă, din păcate războiul din Ucraina cu consecințele lui îl simte întreaga lume. De la scumpirea carburanților, energiei, la scumpirea alimentelor, materialelor de construcții, a vieții în general până la crizele alimentare și toate crizele materiilor prime care sunt sau se anunță pe viitor. Clar este un război extrem de complex. Sperăm să se încheie acest război mondial și să ne revenim la normal din punct de vedere al sănătății, al economiei, al vieții în general.

Răzvan Govor

articolul original.

22 IUNIE 1940 – Armistițiul de la Compiégne - începutul ocupației germane în Franța - NICIUN OCUPANT NU CREDE ÎN LACRIMI

22 June 2022 at 05:05
image

Înainte de a vorbi despre Al doilea armistițiu de la Compiégne, trebuie reamintit Primul, tratatul acestuia fiind semnat într-un vagon de tren, în aceeași pădure, la 11 noiembrie 1918, între Imperiul German și puterile Antantei, punând capăt Primului Război Mondial pe Frontul de Vest. Principalii semnatari fuseseră mareșalul Ferdinand Foch - comandantul forțelor Antantei, și Matthias Erzberger - din partea Germaniei.

Al doilea armistițiu de la Compiégne a fost semnat de Germania Nazistă și Franța pe data de 22 iunie 1940, la ora 18.50. Când Adolf Hitler a primit cererea guvernului francez, de a negocia un armistițiu, Führerul a ales în mod deliberat, ca răzbunare, pădurea de lângă Compiégne ca loc de desfășurare a discuțiilor. Vagonul de cale ferată în care fusese semnat armistițiul din 1918, umilitor atunci pentru Imperiul German, a fost adus din muzeul în care era găzduit și a fost plasat exact în același punct ca în urmă cu 22 de ani. Hitler s-a așezat pe același loc ocupat în 1918 de mareșalul Ferdinand Foch. După ce a ascultat citirea preambulului, Hitler a părăsit vagonul într-un gest disprețuitor, și a lăsat negocierile pe seama șefului OKW, generalul Wilhelm Keitel.

Ca urmare a victoriei Germaniei în Bătălia Franței (10 mai - 21 iunie 1940), a fost înființată zona de ocupație germană din Franța - întreg nordul țării, cu coasta Atlanticului și toate porturile sale, și cu coasta Canalului Mânecii. Restul teritoriului “liber” a rămas sub controlul guvernului de la Vichy. În acea mare bătălie, cele mai bine antrenate și moderne armate fuseseră trimise în nord, dar au fost pierdute în uriașa încercuire germană. “Francezii și-au pierdut cea mai mare parte a armamentului greu și cea mai mare parte a unităților blindate. Între mai și iunie, forțele franceze s-au retras neîntrerupt, iar germanii amenințau să ocupe Parisul. Guvernul francez a fost obligat să se evacueze la Bordeaux, pe 10 iunie, pentru ca membrii săi să nu cadă prizonieri.”

Parisul a fost proclamat de cabinetul francez “oraș deschis”.

După cum afirma William Shirer, în cartea sa, “Rise and Fall of the Third Reich”, condițiile armistițiului impus Franței în 1940 au fost cu mult mai grele decât cele impuse Imperiului German în 1918. Acum, Germania pretindea ocuparea a trei cincimi din teritoriul Franței, inclusiv a tuturor porturilor franceze de la Oceanul Atlantic și de la Canalul Mânecii.

Toate persoanele care căpătaseră azil politic în Franța trebuiau predate autorităților germane.

Era permisă existența unei mici armate franceze. Hitler a făcut o mică concesie, admițând ca marina franceză să fie dezarmată, dar să nu capituleze. “Dictatorul german s-a temut că, dacă ar fi forțat lucrurile prea mult, ar fi putut determina guvernul Franței să continue războiul din bazele militare din Africa de nord.”

Restul teritoriului francez rămas neocupat a fost lăsat sub controlul regimului-marionetă de la Vichy. În cele din urmă, și acest teritoriu a fost trecut sub controlul german în 1942. “Delegația franceză condusă de generalul Charles Huntziger a încercat să obțină anumite concesii, dar Keitel a afirmat că termenii armistițiului nu sunt negociabili. Negociatorii francezi se pare că au considerat că în câteva săptămâni și Regatul Unit avea să ceară pacea, numai astfel putându-se explica acceptarea condiției ca prizonierii de război francezi să nu fie eliberați decât după încheierea ostilităților germano-britanice. Astfel, un milion cinci sute de mii de prizonieri francezi au fost obligați să petreacă următorii cinci ani de război în lagărele de prizonieri germane. Încetarea focului a devenit efectivă la ora 0.35 a zilei de 25 iunie 1940”.

Al doilea Armistițiu de la Compiégne (22 iunie 1940), așadar, a marcat începutul ocupației germane.

“Locul istoric în care au fost semnate cele două armistiții de la Compiégne a fost distrus în mod sistematic la ordinele lui Hitler. Vagonul de cale ferată și placa memorială au fost luate la Berlin, ca trofee de război. Monumentul Alsaciei și Lorenei (care înfățișa un vultur german străpuns de o sabie) a fost distrus, ca și orice altă urmă care să amintească de complexul memorial din pădurea Compiégne, cu excepția notabilă a statuii mareșalului Foch. Vagonul de cale ferată avea să fie distrus în 1945 de militari SS la Crawinkel, în Turingia.”

După victoria Aliaților, prizonierii germani au lucrat la refacerea sitului istoric din pădurea Compiégne. Placa memorială a fost recuperată și, la locul semnării armistițiului, a fost plasată o copie a vagonului distrus de SS. Monumentul Alsaciei și Lorenei a fost reconstruit.

După reunificarea Germaniei, unii dintre veteranii germani, care fuseseră martori la distrugerea vagonului original la Crawinkel, au participat la săpături ce au scos la iveală unele rămășițe ale sus-numitului vagon, acestea fiind returnate Franței, în 1992.

Pe 5 mai 1994, a fost transplantat un stejar tânăr din pădurea din Crawinkel în cea din Compiégne, ca simbol a speranței de pace.

Pentru România, participarea la cel de-Al Doilea Război Mondial

s-a încheiat la semnarea Tratatului de pace de la Paris (1947), ca stat învins, cu Basarabia, Nordul Bucovinei și sudul Dobrogei (Cadrilaterul) pierdute definitiv, dar cu recuperarea Transilvaniei. Asupra acestei teme vom reveni în alt context.

“Speranța moare ultima.”

MARIANA CRISTESCU

articolul original.

Un Consiliu European semnificativ şi riscant

21 June 2022 at 23:50
image

Va fi, aşadar, o întâlnire semnificativă şi, din multe puncte de vedere, riscantă. La finalul preşedinţiei semestriale franceze, Uniunea Europeană nu a dobândit vigoarea la care spera domnul Emmanuel Macron, iar orice pas greşit va fi imediat speculat de propaganda Moscovei.

Uniunea Europeană se pregăteşte pentru un summit foarte important, în primul rând pentru că ar urma să fie pusă în dezbatere acordarea statutului de candidat pentru Ucraina şi Republica Moldova. Aceasta este, desigur, şi tema care interesează cel mai mult publicul din ţara noastră. Dar, în multe privinţe, Consiliul European din 23-24 iunie va fi un reper pentru funcţionarea UE în lunile, poate chiar în anii ce vor urma.

În acest moment, există aşteptări întemeiate ca şefii de state şi guverne să accepte punctul de vedere al Comisiei şi să plaseze Ucraina şi Republica Moldova în galeria statelor candidate la integrare. Orice gest de frondă, al Budapestei sau al oricărui alt guvern, ar aduce prejudicii ireparabile Uniunii: toate acuzaţiile de irelevanţă şi paralizie instituţională, cu care autorităţile de la Bruxelles sunt deja obişnuite, ar căpăta peste noapte o justificare imbatabilă. Nu are rost să discutăm despre consecinţele pe care un asemenea refuz le-ar avea asupra moralului forţelor politice pro-europene de la Chişinău şi Kiev, ca de altfel şi asupra cauzei în numele căreia luptă, astăzi, ucrainenii. Dar, cel mai probabil, totul se va încheia cu bine, în sensul că se va sublinia că acordarea acestui statut nu va duce la o începere rapidă a negocierilor, ci va fi necesară satisfacerea unui set de condiţii ferme - desigur, aceasta va da satisfacţie scepticilor de serviciu în materie de extindere, cum ar fi Ţările de Jos.

Va fi interesant de urmărit şi modul în care se va face referire la Georgia, un stat ce (încă) nu a obţinut asentimentul Comisiei. În mod normal, şefii de state şi guverne vor include în documentul de concluzii un paragraf prin care să încurajeze autorităţile de la Tbilisi să revină pe cursul prescris de Bruxelles. Nu va fi uşor, aşa cum s-a convins chiar preşedintele Consiliului European, Charles Michel, care în ultima vreme s-a implicat personal în stabilizarea situaţiei politice din această ţară. Dar separarea Georgiei de tandemul moldo-ucrainean ar trebui să reprezinte un avertisment pentru forţele politice de acolo, în special pentru partidul de guvernământ, „Visul Georgian”, de a înceta să pună adversităţile interne înaintea interesului comun.

Reuniunea la vârf de la Bruxelles va fi prefaţată de un dialog la nivel înalt cu candidaţii la integrare din Balcanii de Vest. După cum se ştie, situaţia Macedoniei de Nord rămâne complicată din cauza refuzului Bulgariei de a permite începerea negocierilor dacă nu obţine satisfacţie într-o serie de chestiuni ce decurg din istoria dificilă a relaţiilor bilaterale. Iar guvernul de la Sofia se confruntă chiar astăzi, în parlament, cu un vot de neîncredere pe care are puţine şanse să-l depăşească, pe lista reproşurilor ce îi sunt aduse de opoziţie figurând şi tema lipsei de fermitate faţă de Macedonia de Nord. Aşadar, nu este deloc clar dacă premierul Kiril Petkov se va putea angaja în depăşirea acestui blocaj, la Consiliul European. Dacă la aceasta adăugăm şi tot mai evidenta dezamăgire a Bruxelles-ului faţă de jocurile preşedintelui sârb Aleksandar Vučić, obţinem un tablou complicat şi neclar. În orice caz, domnul Charles Michel va trebui să încerce să le transmită interlocutorilor săi din Balcanii de Vest că recenta orientare către spaţiul post-sovietic nu va însemna o reducere a atenţiei şi a implicării UE în sud-estul continentului. Cât de credibil poate fi acest mesaj, în condiţiile date, este o cu totul altă problemă.

Dar, dincolo de extindere şi de războiul din Ucraina, cu multiplele sale consecinţe, există o multitudine de alte subiecte ce nu admit stagnarea. Rezultatele Conferinţei pentru Viitorul Europei au creat o falie între susţinătorii şi adversarii convocării unei conferinţe interguvernamentale care să amendeze tratatul de la Lisabona, iar această dispută nu poate fi neglijată, dacă UE doreşte să-şi menţină solidaritatea. Nu ar fi deloc exclus ca între liderii reuniţi la Bruxelles să aibă loc o discuţie aprinsă pe această temă, mai ales că dinspre Comisie vin mereu mesaje în favoarea renunţării la unanimitate în deciziile majore de politică externă. În fine, dar nu în cele din urmă, Uniunea trebuie să răspundă cumva situaţiei economice actuale, cu un nivel al inflaţiei extrem de îngrijorător, capabil să sufoce creşterea economică.

Va fi, aşadar, o întâlnire semnificativă şi, din multe puncte de vedere, riscantă. La finalul preşedinţiei semestriale franceze, Uniunea Europeană nu a dobândit vigoarea la care spera domnul Emmanuel Macron, iar orice pas greşit va fi imediat speculat de propaganda Moscovei.  

articolul original.

A fost asasinat Titulescu?...

21 June 2022 at 20:20
A fost asasinat Titulescu?...

Iată o întrebare care revine după ani și ani,  căreia și-a propus să îi dea răspuns regretatul istoric și diplomat George G. Potra în cartea sa apărută la editura SemnE și care are acest titlu. Carte lansată, astăzi, la Fundația Europeană Titulescu- prestigios așezământ al mediului diplomatic și cultural al cărui devotat director executiv a fost George G. Potra- în cadrul unei manifestări moderate de prof.univ. dr. Adrian Năstase, ai cărei invitați au fost George Apostoiu, dr. Vasile Buga și dr. Constantin Corneanu, alături de care am avut onoarea să mă aflu. Prilej cu care s-a anunțat apariția, la aceeași editură, a unei alte cărți a lui George G. Potra „Nicolae Titulescu. Însemnări zilnice.1 ianuarie 1927-31 decembrie 1928”.

Două lucrări care pun în valoare un impresionant material documentar și aduc un substanțial plus de valoare studiului operei politice și diplomatice a lui Nicolae Titulescu- „Omul care a adus România în Europa și Europa în România”. Fapt relevat și în emoționantul mesaj transmis de către doamna Ana Potra, soția și colaboratoarea fidelă a autorului, cea care a și îngrijit  ediția.

 Firește, dată fiind complexitatea cercetării vieții și operei lui Nicolae Titulescu, orice consemnare ar trebui să se concentreze asupra unui anumit set de teme definitorii pentru ceea ce, într-o sugestivă formulare George G. Potra numește „un capitol de istorie contemporană de reale și profunde semnificații”. De aceea, am ales să discut despre scenariile care au făcut posibil să reluăm întrebarea pe care o propune cartea lui George G. Potra. Aș începe de la cele scrise de Nicolae Titulescu în 1936, anul mârșavei sale înlăturări din fruntea diplomației române: ,,Știu, prin mijlocirea unui prieten politic, că am fost condamnat să fiu otrăvit./A mă asasina brutal, cu un pumnal sau cu un revolver, ar fi fost prea scandalos, după asasinatele politice întâmplate în România în ultimii ani./A înlătura pe Titulescu prin otravă, în așa fel să se stingă încet, este scopul dușmanilor mei./Sfârșitul meu, va fi atribuit sănătății mele și, în felul acesta, se va evita orice scandal’’.

 Surprinzătoare afirmații pe care George G. Potra le reține făcând trimitere la ipotezele emise de medicii prezenți la Saint Moritz, acolo unde Marele Tit și-a petrecut anii durerosului său exil. După cum, tot, realitatea, faptele, ne determină ca, plecând de la noțiunea de asasinat, pe care Nicolae Titulescu a folosit-o, să  ajungem la funesta triada: forță brutală-calomnie- asasinat pe care cercurile de putere și de influență din Germania hitleristă și Italia mussoliniană s-au folosit pentru a-i înlătura pe cei care cutezau să li se opună. Trimitere perfect îndreptățită prin faptul că aceste puteri totalitare au dorit și au impus ca Nicolae Titulescu să fie eliminat din fruntea diplomației, ca și din viața politică a țării. Odioasă comandă care, din păcate, a avut un rușinos sprijin din partea lui Carol al II-lea, ca și în a unor influenți lideri politici de acasă. Și, de parcă toate acestea nu erau de ajuns, Ion Antonescu, odată ajuns conducător al statului, a preluat această odioasă ștafetă, refuzând să dea curs sincerelor demersuri ale Marelui Exilat de a se pune în slujba adevăratelor interese ale României. Intoleranță care a culminat prin refuzul mareșalului de aproba plecare în Franța a unei delegații de români care să ia parte la înmormântarea lui Nicolae Titulescu. Din acest rușinos bilanț nu putea lipsi josnica manevră la care a recurs guvernul Goga-Cuza care a interzis să fie tipărită cartea lui Nicolae Titulescu „Politica externă a României”. Carte care, după cum remarcă George G. Potra ,,se dorea să fie o radiografie exactă, nepartizană, a politicii externe, o punere la punct a tuturor insinuărilor și speculațiilor făcute în timp de adversari din interior și din exterior, o pledoarie pentru continuarea unei politici a interesului național, concordantă cu exigențele securității, cooperării și păcii, cu obiectivele de perspectivă ale relațiilor bi și multilaterale ale României’’.   

 În fapt, motivele unei asemenea monstruoase coalizări țin atât de unele (pretins) ireconciliabile adversități doctrinare, cât și de o veninoasă invidie personală față de prestigiul pe care Titulescu l-a dobândit datorită viziunii sale novatoare și a consecvenței cu care și-a construit și și-a susținut proiectele unei Europe a solidarității și ale unei lumi a păcii trainice, durabile. De aceea, atunci când discutăm despre „asasinarea lui Titulescu” putem să refacem cursul evenimentelor în cheia unei fenomenologii a eliminării indezirabililor prin recurgerea la definitoriile componente ale triadei: forță brutală- calomnie-asasinat. (Înțelegând prin „fenomenologie”  studiul descriptiv al unui ansamblu de fenomene, așa cum se manifestă ele în timp și spațiu.)Triadă al cărui scop se află în ordinul dictat de Mussolini procurorului Isgro pentru condamnarea lui Antonio Gramsci:„Timp de douăzeci de ani, trebuie să împiedicăm acest creier să gândească”.  

 Astfel, și înainte și după excluderea sa din guvernul Tătărescu, încropit la 29 august 1936, marele patriot și diplomat Nicolae Titulescu a fost ținta unor amenințări cu moartea fiind denunțat a fi un,,aliat credincios al Parisului și al Londrei’’. Nu este întâmplător dacă în presa fascistă apărea, pe 9 octombrie 1934, un articol în care scria negru pe alb:,,Va veni o zi când, un student va așeza un glonț, încheind aroganța ministrului  Afacerilor Externe al României și vom termina cu Titulescu’’.

Amenințare care venea la nici-un an de când, pe 29 decembrie 1933, pe peronul gării din Sinaia a fost împușcat I G Duca. Autorii asasinatului fiind așa numiții ,,nicadori’’, trei legionari, deci foarte apropiați de criminalele ideologii hitleriste și fasciste. Acesta ar fi și unul dintre motivele pentru care, în notațiile sale din 1936, Titulescu se va referi la posibila sa asasinare cu un revolver, atunci când avertiza că  a fost condamnat să fie omorât. Avertizare pe care dușmanii săi jurați s-au grăbit să o eticheteze ca fiind produsul unei minți bolnave.  Act care denotă o vădită intenție de a-l  discredita pe Nicolae Titulescu prin construirea și vehicularea unui portret falsificat și mincinos, prin care se eluda varianta unei reale confruntări de idei și de argumente. Confruntare care, desigur, nu putea avea decât un singur perdant. În nici-un caz, Nicolae Titulescu!

 Cu alte cuvinte, în strategia propagandistică a regimului lui Carol al II-lea și, apoi, al lui Ion Antonescu, s-a recurs în mod sistematic la o operațiune de discreditare a Marelui Ostracizat la Saint Moritz. Ceea ce, de fapt, era o tentativă de intoxicare a opiniei publice din străinătate, în primul rând a mediului politic și diplomatic, insistând pe clișeul că  Nicolae Titulescu nu vorbește în numele României! Sau, mai grav, că ar dori ca, profitând de încrederea celor din afară, să redevină ministru de Externe. Așa se explică turbata campanie de contracarare a eforturilor sincere ale lui Titulescu de a ajuta țara și poporul, campanie prin care, guvernările de la București doreau să fie pe placul regimurilor totalitare de la Berlin și de la Roma. Cât a pierdut România- adevărata Românie!- prin refuzul sfruntat al potentaților clipei de a asculta opiniile și argumentele lui Titulescu ne-o demonstrează, cu textele pe masă, George G. Potra. De pildă, într-o scrisoare–memoriu adresată Regelui Carol al II-lea la 9 martie 1940, se menționează că întâlnirea cu Maksim Litvinov, pe care Titulescu o avusese în urmă cu trei ani, în 1937, a debutat cu următoarea întrebare a șefului diplomației lui Stalin: ,,Credeți că aveți Basarabia?’’ După care urmează o detaliată relatare a confruntării de poziții ale celor doi interlocutori. Să reținem data la care Titulescu transmitea această scrisoare cu o uriașă valoare de avertisment și să ne mai amintim că, în iunie 1940, V.M. Molotov transmitea un ultimatum guvernului de la București, după care regimul stalinist va ocupa, în mod samavolnic, Basarabia străbună  și vom înțelege mai bine ce a însemnat surzenia și tăcerea cu care Carol al II-lea a găsit de cuviință să răspundă mesajului celui pe care el și guvernanții săi l-au făcut să exclame: ,,M-au alungat ca pe un servitor netrebnic’’.

 Aș mai reține din cartea lui George G. Potra doar încă un exemplu care spune dureros de mult despre cât ne-a costat, ca țară și ca popor, încrâncenata, resentimentara atitudine a lui Carol al II-lea și, după aceea, a lui Ion Antonescu. ,,În vara lui 1937- menționează George G.Potra-, Nicolae Titulescu cerea factorilor responsabili și democrațiilor europene să abandoneze definitiv lumea himerelor și a compromisurilor’’. Pentru ca, la sfârșitul aceluiași an, 1937- cu doi ani înainte de declanșarea celui de-al doilea Război Mondial-, să scrie: ,,Ar fi imposibil să nu se menționeze posibilitatea unui viitor război mondial care, chiar dacă ar afecta numai Europa, ar îmbrăca în mod necesar un caracter mondial  din cauza legăturilor externe între  continentul nostru și toate celelalte’’. După care urmează această previziune șocantă dacă o raportăm la momentul în care a fost formulată: „Aici trebuie să facem o distincție între menținerea păcii actuale și victoria într-un viitor război.//Sunt convins că victoria va fi de partea Franței, Angliei, URSS și Statelor Unite, chiar dacă acestea ar acorda Europei doar un sprijin moral”.

 A fost, Nicolae Titulescu, un vizionar sau o Cassandră? Aceasta este marea întrebare cu care am rămas după ce am citit captivanta și atât de înțeleapta carte a lui George G. Potra. Sincer să fiu, îmi este greu să răspund. Știu, însă, foarte bine cum putem și trebuie să îi numim pe acei vremelnici împătimiți de putere oarbă care calomniază, izgonesc și vor să reducă la tăcere  conștiințe lucide, responsabile și curajoase de ținuta lui Nicolae Titulescu.

                                                                Șerban  CIONOFF   

                 

       

articolul original.

Despre mămăligă, cur și creierele genial

21 June 2022 at 21:28

● Nu pot uita niște imagini cu Traian Băsescu, pe când era prim-stătător-degeaba la Cotroceni… Rătăcea ca o stafie printre participanți, la reuniunile internaționale. Nu îndrăznea să treacă prin fața acestora, preferând ocolul prin zona dosurilor.

Cu Iohannis, aceeași poveste. În vizita sa la Kiev, alături de Macron, Scholz și Draghi, n-a fost tratat nici măcar ca un amărât de apendice. Nici agresivul Medvedev, care a spus că „mâncătorii de broaşte, lebăr şi spaghete adoră să viziteze Kievul”, nu l-a observat.

Putea să-l nominalizeze ca mâncător de mămăligă, de pildă, dar n-a făcut-o. O agenție occidentală cu ștaif l-a scos pur și simplu din poză, alta l-a uitat în ea, dar fără să-l iohannizeze. Până și amicii de azi, ucrainenii, vorbesc mai ales doar despre vizita celor ,,trei mușchetari”. Nu-l pomenesc nici barem cu statut de Grimaud, umilul scutier al lui Athos, veneratorul de stăpân obligat să tacă ani de zile.

● Valer Dorneanu, zis Mâncătorul de Pensii cu Nemiluita, proaspăt (dacă la el poate fi ceva proaspăt…) pensionat de la CCR, a zis ceva memorabil în declarația de adio: ,,Să mă pupe în fund presa…”. Valer(ică), în semn de respect, consultând ultima ediție a DOOM-ului și varii coduri de maniere elegante iubite de tine, îți ofer onoarea de a mă pupa chiar în cur. Dacă nu ne-am respecta nici noi, iubitorii de civilizație lingvistică… Te-aștept pentru programare. Spală-te bine pe pupătoare, altfel nu-ți accept onoarea de a te ferici!

● În vreme ce nația trăiește emoțiile bacalaureatului, Abi Talent, gurist de manea, magnet de verzișori, transmite urări de succes candidaților, sintetizând minunat valoarea pe care politicienii o acordă Educației: ,,Cu astea opt clase ale mele, am creier de paisprezece facultăți. Ei zic de mine: uite ce cântă, dar în timpul ăsta eu număr bani și ei mănâncă pateu. Sunt fenomen de câteva luni […], cea mai mare vedetă”. Mișto, Abi! M-ai (i)luminat! Acum, pupam-ar clasic norocul, îl înțeleg și pe Valer(ică).

articolul original.

Iolanda, Ilie, Nadia, Ivan, Simona și, probabil, David

21 June 2022 at 16:56

Sportul românesc produce din nou. Chiar dacă sărăcește de la o zi la alta în privința performanțelor la nivel general, numărul medaliilor la europene, mondiale și olimpiade a scăzut, cu precădere în ultimii 30 de ani. Îngrijorător e puțin spus. Mai degrabă canceros. Dar cum cancerul este din ce în ce mai vindecabil și speranțele suporterului sportiv în general nu se pierd. La numărul medaliilor nu iau în calcul puzderia de medalii de la sporturi particulare, sporturi cu aceeași rădăcină (artele marțiale) dar cu sute de ramuri, fiecare ramură fiind practicată de un număr infim de sportivi, iar medaliile obținute nici măcar nu sunt băgate în seamă de hoții de trofee.

Poate voi fi spurcat de unii dintre voi care vor pretinde că și prenumele Gheorghe ar fi trebuit înșiruit în titlu. Am tot respectul pentru unul din cei mai buni fotbaliști români, dar Hagi nu a fost niciodată cel mai bun din lume la sportul atât de îndrăgit. Îndrăgit în lume și cel mai îndrăgit din România, dar cea mai mare performanță individuală a sa a fost, zic eu „doar”, ales în primul 11 al echipei ideale a Campionatului Mondial de Fotbal din 1994.

Iolanda Balaș – Sőtér
În 7 iunie 1958, Iolanda Balaș redevine deținătoarea recordului mondial cu performanța de 1,78 m, iar în decurs de trei ani recordul mondial este depășit cu încă 13 cm, recordul mondial fiind ameliorat de 11 ori, până la 1,91 m în 16 iulie 1961. Distanța între Iolanda Balaș și adversarele sale era foarte mare: când ea a ajuns la 1,91 m, nicio altă atletă nu trecea de 1,78 m. Recordul său a rezistat alți zece ani, până când introducerea stilului Fosbury a permis altor atlete să-l depășească.

Poate că recordurile ei ar fi dăinuit mult și bine dacă nu se trecea de la stilul ventral, stil dus la perfecțiune de Iolanda, la stilul Fosbury. Dacă am compara cu alte sporturi am putea spune că Nadal cu racheta lui ultra personalizată s-ar bate cu racheta de lemn a lui Țiriac. În anul 2010 Iolanda Balaș a primit din partea regelui Mihai, în cadrul ceremoniei desfășurate la Palatul Elisabeta din București, decorația regală “Nihil Sine Deo”, pentru merite deosebite aduse sportului românesc.

Ilie Năstase
Poate că astăzi mulți văd în Ilie Năstase un ramolit ce se bagă în seamă mai mult sau mai puțin meritat, dar să nu uităm că el a fost declarat cel mai bun sportiv al planetei în doi ani consecutivi (1972 și 1973) performanțele sale fiind considerate superioare față de cele ale altor mulți sportivi celebri de la acea vreme.

În anul 1971 a fost decorat cu Ordinul Muncii cl. I de către Nicolae Ceaușescu. La 19 iulie 2016 președintele României, Klaus Iohannis, l-a decorat pe Ilie Năstase cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Comandor.

Nadia Comăneci
După părerea mea prima gimnastă din lume care a primit nota zece într-un concurs olimpic de gimnastică este cea mai bună sportivă din România din toate timpurile. Este câștigătoare a șase medalii olimpice de aur. Este considerată a fi una dintre cele mai bune sportive ale secolului XX și una dintre cele mai bune gimnaste ale lumii, din toate timpurile, „Zeița de la Montreal”, prima gimnastă a epocii moderne care a luat 10 absolut. Este primul sportiv român inclus în memorialul International Gymnastics Hall of Fame.

În anul 1976 a fost decorată ca Erou al Muncii Socialiste de către Ceaușescu iar în 2021 a fost decorată cu Ordinul național „Steaua României” în grad de Mare Ofițer.

Ivan Patzaichin
Dacă despre Nadia mi-am permis să spun că este cea mai bună sportivă a României, despre Ivan, părerea mea personală, pot spune că este sportivul nr. 1 al României cu cele patru medalii de campion olimpic într-un sport în care rar se întâmplă ca un campion olimpic să se bată pentru o medalie la următoarele Jocuri Olimpice.

Începând din anul 1968 a fost Maestru Emerit al Sportului, în 1982 a fost declarat Maestru Internațional al Sportului, iar din 1991 a devenit Antrenor Emerit. În anul 1990 i s-a decernat din partea Comitetului Olimpic Internațional Ordinul Olimpic Colanul de Argint, fiind al treilea sportiv român deținător al acestui ordin. În anul 2000 a primit Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Ofițer, iar în anul 2008 a primit Ordinul „Meritul Sportiv”, clasa I. În 2010 a fost distins cu Decorația Regală „Nihil Sine Deo”, primită prin ordinul Majestății Sale Regele Mihai I, Șeful Casei Regale a României. În 2019 a primit cea mai înaltă distincție oferită de Comitetul Olimpic și Sportiv Român, Colanul de Aur. Tot în 2019, la 26 noiembrie, lui Ivan Patzaichin i s-a oferit cea mai înaltă distincție a statului român: Ordinul Național „Steaua României”, în grad de Cavaler.

Simona Halep
Când nimeni nu se mai aștepta ca vreun sportiv român să spargă topurile mondiale în vreun sport care contează apare acest pit bull care în ciuda tuturor vicisitudinilor, opreliștilor și tentațiilor reușește să pătrundă în lumea elitelor și să fie doi ani la rând numărul unu mondial. Poate chiar mai greu de realizat este performanța de a habita 10 ani la rând în Top 10.

În februarie 2014 a primit titlul de Cetățean de onoare al orașului Bușteni, iar în martie 2014 pe cel de Cetățean de onoare al județului Constanța. În iunie 2018 a primit cheile orașului și titlul de Cetățean de onoare al orașului București. La 26 iulie 2019, serviciile poștale ale României au pus în circulație un set de două colițe, una dantelată și alta nedantelată, pentru a onora victoria Simonei Halep la Turneul de tenis de la Wimbledon, din iulie 2019. La 30 iulie 2019 a fost decorată cu Ordinul național „Steaua României” în grad de cavaler.

David Popovici
Sper să nu greșesc atunci când spun că pe David îl așteaptă gloria. Această pagină urmează a fi scrisă chiar de el.

În urma privirii mele peste umăr din această săptămână am constatat cu surprindere că doar pe bănățeanca Iolanda am putea-o numi ardeleancă.

Opriți războiul!

Gruiță Ienășoiu

articolul original.

Kovesi – candidat sau sperietoare?

21 June 2022 at 15:50

Nu trec din două ziare într-al treilea și dintr-un site supt din deget în celălalt, cu informații obținute pe surse sau de la o frizeriță din Urziceni, să nu dau de numele Laurei Codruța Kovesi. A fost o vreme în care dispăruse din atenția jurnaliștilor.
Perioada ei de glorie de la Binom, cu materialele trimise la acoperiții, postacii și simpatizanții din preesă,s-a stins odată cu debarcarea de la DNA.

La Bruxelles, Laura Codruța Kovesi interesează doar birocrații europeni și sforarii politicii numiți lobbiști. În România, Luluța nu mai există, în ciuda faptului că prin cîteva locuri tot soiul de păreriști se screm să o relanseze.

Am văzut că există și un site Laura Codruța Kovesi-președinte al României. Cu Mălin Bot susținător, cu mulți #Rezist care vor ”moartea corupției și dispariția PSD”.

Nenumărați împiedicați într-ale politicii o susțin. Văd în ea salavarea nației, în ciuda faptului că operațiunile de decapare a adversarilor politici s-au dovedit a fi doar comenzi și răzbunări. Pentru Mihai Marian, Ioana Ene Dogioiu și Mălin Bot ar putea fi chiar un vis.

Mereu mă întreb dacă fuga în profeții jurnalistice este o dovadă de prostie! Jurnalistul nu pricepe nimic din ce se întîmplă sau vrea să îngroape subiectele grave pe care le întîlnește? Şi atunci se refugiază în profeții spectaculoase sau în interogații de vis. Va deveni Klaus Iohannis secretar general la NATO? Va cîștiga Mircea Geoană următoarele alegeri prezidențiale? Va deveni Laura Codruța Kovesi președinte? Se va uni România cu Republica Moldova? O va susține Emmanuel Macron pe Maia Sandu în campania de aderare la Uniunea Europeană?

Vă pot pune la dispoziție sute de asemenea întrebări, poate chiar mii. Cum va reacționa Gigi Becali la toamnă? Se întoarce Reghecampf la Ana Maria Prodan?

Înainte de a încerca niște răspunsuri trebuie să vă precizez că nu sunt decît niște aiureli încropite ca exemple pentru neliniști tălîmbe de comentatori și jurnaliști care se feresc să încerce o abordare tranșantă a probelemelor din țara noastră. Or, asemenea întrebări cretine și ipoteze halucinante sunt dominante în neliniștile celor care habar n-au ce-i cu România.

Şi mai există o explicație. Aceste semnale sunt concepute, lansate și orchestrate pentru declanșarea unui val de susținere. Şi mai apoi, de amplificarea acestuia!

Întrebarea privitoare la viitorul politic al Luluței și campania cu ”Kovesi prședinte” fac parte, în cele mai multe cazuri, dintr-o asemenea categorie de visări jurnalistice. Dar nu în întregime. Există și forțe politice și indivizi interesați într-o reușită a ”specialistei în decapaje” sîngeroase, pînă la dărîmarea personajelor. Avem primele semne că grupurile de interese care o susțin au început să lucreze la greu. Dacă vă place, subscrieți chiar și cu acel comic ”susțin” a lui Mircea Badea.

Pînă una alta, este doar o lucrătură complicată care n-a depășit faza de test. Dar, dacă numărul celor care ”pun botul”, (exprimare românească dintr-o lungă listă de formulări reprobabile) nu-i exclus ca ea să devină proiect, diversiune și chiar o mare afacere a lobby-ului internațional.
.

articolul original.

Ochiul care nu mai vede (III)

20 June 2022 at 23:50
image

Cum de-au căzut ţărăniştii atât de jos?

În una dintre şedinţele interminabile ale cabinetului Victor Ciorbea,Traian Băsescu l-a înjurat pe premier şi totul a început să se ducă de râpă. A fost momentul psihologic ce avea să decidă atât soarta alianţei de la guvernare, cât şi viitorul României, fiindcă a pus în faţa electoratului, în oglindă, într-un moment foarte complicat pentru ţară, două personaje politice profund diferite: un papă-lapte şi un gherţoi de cursă lungă. Scurtul conflict dintre cei doi a fost suficient pentru a produce în mentalul colectiv o schimbare de direcţie, ce va deveni evidentă peste câţiva ani.

Dacă în 1996, cu câteva luni înainte de a fi numit prim-ministru, intelectualul ochelarist Victor Ciorbea câştigase fotoliul de primar al Capitalei, în 2000 funcţia îi va reveni matelotului zurbagiu Traian Băsescu, după o victorie surprinzătoare asupra medicului spilcuitSorin Oprescu (PDSR = PSD) - condamnatul fugar de astăzi. Băsescu va câştiga din nou primăria în 2004, de data asta foarte clar, pentru ca numai după câteva luni să ajungă, în urma unei alte victorii incredibile (asupra arogantului Adrian Năstase), preşedintele României. Toate speranţele pe care destui români şi le puseseră în 1996 în CDR, s-au transferat în 2004 spre Alianţa DA, dar vorbim din nou despre o altă poveste cu un final totuşi la fel de dezamăgitor. Dar să nu anticipăm!

Ca premier, Ciorbea nu şi-a mai revenit niciodată după episodul Băsescu, transformându-se într-un individ tot mai greu de suportat, din pricina toanelor de geniu neînţeles, inclusiv de proprii colegi de partid. Va fi mazilit urât de preşedintele Emil Constantinescu şi înlocuit cu Radu Vasile (aka poetul Radu Mischiu), înlocuit la rându-i, după circa un an de nerealizări măreţe, de Mugur Isărescu. Deşi economia va începe - în sfârşit! - să se stabilizeze, era deja prea târziu pentru CDR, dar mai ales pentru PNŢCD, partidul care a decontat permanent, uneori pe nedrept, toate nemulţumirile populaţiei. Mineriadele, scandalul „Ţigareta”, falimentul răsunător al unor bănci, prăbuşirea jocurilor piramidale, eşecul aderării la NATO, răzbunările prosteşti ale lui Ciorbea şi Vasile (teribil de ofuscaţi de pierderea funcţiei de premier, şi-au construit imediat partide de buzunar!), dar îndeosebi deteriorarea catastrofală a nivelului de trai au dus răbdarea românilor la limită. Am cunoscut ţărănişti ce tremurau de frica unei noi revolte populare, de data asta împotriva PNŢCD, ce readusese în viaţa de zi cu zi cumplitele „curbe de sacrificiu” din perioada interbelică.

Neadecvarea puterii de atunci la realităţile României - stat corupt şi înapoiat ce avea nevoie de o mână forte la cârmă (nu am ales întâmplător cuvântul!) şi de reforme curajoase care să răstoarne şi să înlocuiască rapid şi fără milă vechea nomenclatură comunistă cu oameni pricepuţi, nu cu alte hahalere din politică -, reiese cel mai bine din strategia electorală aplicată de ţărănişti în anul 2000. Înainte de toate, dând dovadă de o imensă laşitate, Emil Constantinescu se va declara, într-o apariţie televizată devenită celebră, învins de „structuri”, anunţând în acelaşi timp că nu va mai candida pentru un nou mandat de preşedinte. (Ulterior, ca purtarea să-i fie şi mai condamnabilă, fostul şef al statului va susţine că a fost înţeles greşit! Traiectoria lui ulterioară, ce-l va aşeza în jenanta postură de aplaudac al lui Victor Ponta, cerşind sinecuri de la stat, va demonstra fără tăgadă lipsa sa de principii.)

Apoi, neînţelegând exact câtă deziluzie semănaseră în rândul electoratului nepedeserist/nepesedist, ţărăniştii au făcut la rândul lor o socoteală greşită. Fiindu-le jenă ori teamă să se prezinte înaintea alegătorilor sub propriul nume - PNŢCD -, ei au reinventat o nouă Convenţie Democratică, denumită „inspirat” CDR 2000. Şi l-au luat drept aliat de nădejde pe Varujan Vosganian, alt poet din politica românească! Ca situaţia să fie şi mai ridicolă, chiar înainte de alegeri, peneţiştii majoraseră pragul electoral (de accedere în forul legislativ) pentru alianţele politice de la 5% la 8%. Barem pe care nu l-au realizat fiindcă formaţiunea lui Vosganian, Uniunea Forţelor de Dreapta (UFD), nu însemna absolut nimic pe scena politică. (Pe de altă parte, candidând de unii singuri, fără niciun fel de balast, ţărăniştii ar fi trecut lejer de 3%, rămânând în acest fel partid parlamentar!)

Anul electoral 2000 consemna aşadar un caz rarisim. Principalul partid de la guvernare nu doar că pierdea alegerile în mod ruşinos, dar nici măcar nu mai intra în parlament! Nu ştiu cine a alcătuit strategia electorală a PNŢCD, dar cu siguranţă a fost cineva dintre cei 15.000 de specialişti cu care partidul se lăudase în faţa alegătorilor. Şi tot specialiştii ăştia nu se vor lăsă, în următorii ani, până nu vor distruge complet moştenirea seniorului Corneliu Coposu! (Va urma)

articolul original.

Acolo este țara mea

20 June 2022 at 21:35

Pe vremea când eram în școala primară, învățătoarea ne spunea că nu există în lume țară mai frumoasă și mai bogată decât România. Cred că mulți cei din generația mea au prins câte o învățătoare cu un astfel de discurs, indiferent că învățau la Târgu-Jiu, Constanța ori Săpânța. Ca principal argument, „tovarășa” ne arăta harta patriei, care beneficia de toate formele de relief, plus ieșire la mare.

Și dacă i se părea că nu am fi pe de-a-ntregul convinși, ne indica și stema RSR, cu holde, sonde, brazi etc. Între timp, holdele, sondele, brazii etc au dispărut, o dată cu gaura făcută în steag în decembrie 1989: primul semn al „găurilor” de mai târziu. Și tot prin copilărie îl auzeam și tooot auzeam pe Tudor Gheorghe cum îi dădea cu „Acolo este țara mea”, un cântec ce preaslăvea vitejia și „dorul de moșie” al poporului român.

În ziua de azi, discursul învățătorilor pe teme patriotice- în cazul în care vreun dascăl se încumetă să-l țină- ar trebui profund schimbat. La fel ca și versurile bardului oltean. Altfel, țara lui și a lor nu ar mai fi aceeași cu a mea și a dumneavoastră. Prin urmare, țara mea este acolo unde sunt mulți locuitori și foarte puțini oameni. Și acolo, acolo unde sunt multe șosele proaste și foarte puține autostrăzi, acolo să știți că e țara mea. Țara mea mai e și acolo unde banul public e al nimănui și fiind al nimănui, trebuie să sfârșească în buzunarele cuiva.

Acolo este țara mea: unde șmecherii tratează țara ca pe propria lor moșie. Țara mea este acolo unde, dacă sunt condamnați defnitiv, politicienii aleg să fugă în străinătate, iar dacă sunt  prinși și băgați la la zdup, se apucă să scrie cărți pentru a ieși cât mai rapid, în speranța că se vor cocoța din nou în funcții. Acolo este țara mea: unde nu mai există respect. Și unde normele elmentare de politețe precum salutul au devenit la fel de rare precum plutoniul îmbogățit. Și apropo de îmbogățiri: țara mea este acolo unde există oameni foarte bogați pentru că sunt corupți și oameni foarte săraci pentru că sunt onești.

Acolo este țara mea și neamul meu ce-l românesc: unde parcurile și spațiile verzi dispar pentru a face loc complexelor rezidențiale, iar dacă nu dispar, sunt lăsate în paragină. Țara mea este acolo unde patri(h)oții cântă „Deșteaptă-te, române” cu o mână la inimă și cu cealaltă în buzunarul vecinului, după cum a mea țară este și acolo unde nu se cântă „Deșteaptă-te, române”, ci imnul Ținutului Secuiesc.

Țara mea este acolo unde degeaba ai școală – școala adevărată- dacă nu ai pile și sfinți în Paradis. Și da, păcatele noastre, țara ni-i taman acolo unde preoțimea ia și de pe morți, și de pe vii, și de pe sfinți, și de pe păcătoși. Și având în vedere toate astea, țara mea este acolo unde spui „Doamne ajută!” chiar și atunci când te gândești că nu ne mai poate salva nimeni și nimic.

articolul original.

Save

14 June 2022 at 07:07

Am fost la un eveniment care își propunea să atragă atenția asupra agresiunilor asupra solului. Zilele trecute, în tramvai, am văzut o tânără îmbrăcată în verde cu un mesaj mare scris pe spate: “Love your mother Earth”. Earth era scris puțin mai jos, cu literă mare, dar întâi îți sărea în ochi îndemnul simplu și de bun simț, loc comun pentru toată lumea, să-ți iubești mama.

Îmi amintesc de o emisiune PORTRET pe care am făcut-o cu cosmonautul Dumitru Prunariu (o regăsiți pe canalul meu de youtube) și în care îmi spunea că se lucrează la tehnologii circulare pentru spațiile orbitale, care se umplu în timp cu gunoi pe care fie îl aruncă în spațiu, fie umple pas cu pas până la dispariție spațiul stației.

Ar trebui să vedem Pământul ca pe-o navă cosmică pe care suntem îmbarcați și călătorim în Timp și Spațiu. Nu prea avem unde să aruncăm gunoiul, decât pe Pământ, în Apă sau în Aer. Însă aici este spațiul nostru vital, care se umple cu gunoi.

Să învățăm de la Natură, cel mai bun și mai adevărat profesor, din tot ce este purtător de Viață. Să ne luăm lecții de la minunea de mașinărie care este Omul, despre care pe măsură ce învățăm mai mult ne dăm seama cât de puțin știm.

Organismul a dat aceeași importanță aparatelor de excreție ca și celor de asimilare. Dacă nu eliminăm toxinele, acestea se adună și otrăvesc mașinăria spre moarte în numai câteva zile. Ceea ce eliminăm se integrează în sol și devine pat, naștere și din nou viață pentru alte organisme. Tot ce e viu – inclusiv omul – putrezește ca o frunză și devine sol și bază de naștere și hrănire pentru viitoare organisme. De‑aia nu s-a umplut pământul de cavouri și putem acum să ne plimbăm prin poieni.

Omul vrea să fie durabil, să creeze ceva care să rămână după el până la sfârșitul veacurilor. A inventat cimentul și plasticul – ultimul îi supraviețuiește 800 de ani. Merită să ne umplem casa de plastic?! Vrea cineva să își umple CASA de plastic?!

Cu-o moarte toți suntem datori! Aș că zice fiecare suntem datori și cu o vizită la groapa de gunoi! Vom deveni mai conștienți de ceea ce excretă civilizația noastră, noi înșine, tu și cu mine, atunci când producem și mai ales atunci când cumpărăm. Putem să ne derobăm de responsabilitate, spunând că altul trebuie să facă, să schimbe ceva – statul, autoritățile, ministrul mediului, partidele, primarul, producătorii, civilizația, lumea etc. Dar asta nu o să rezolve problema, ci o să o adâncească. Dacă oamenii vor refuza să cumpere brânză ambalată în plastic producătorii vor fi nevoiți să găsească alte soluții, până la urmă.

Plasticul nu e infailibil. Lumea a trăit și înainte de civilizația plasticului, a cutiilor și cutiuțelor pentru fiecare masă și Om, stăpân al Lumii.

Când se umple coșul de gunoi îl ducem repede Afară, să ne păstrăm Casa curată. Ei bine, afară e tot Casa noastră și e Viața. Inclusiv a noastră.

articolul original.

VACANȚA MARE ȘI POLARIZAREA SOCIETĂȚII ROMÂNEȘTI

18 June 2022 at 17:19
image

Timp de doi ani, din cauza pandemiei, vacanța mare pentru elevi și studenți a fost sechestrată. Anul acesta, cei din orașele mari mai au parte de câte un festival de muzică ușoară, unde se pot dezlănțui în voie, uneori la limita legii, un antidot împotriva alienării. Oare manifestările tinerilor cu atâta furie nu sunt provocate de maladiile societății capitaliste? Fenomene grave cum sunt: sărăcia, criza economică mondială, lăcomia multinaționalelor, nesiguranța pentru ziua de mâine, dezastrele climatice și ecologice, războaiele sângeroase, terorismul, virusuri ucigașe scăpate din laboratoare militare, singurătatea, depresia, alimentația nesănătoasă, sinuciderile tot mai frecvente, consumul de droguri și alcool, polarizarea societății, migrația, mai nou, lipsa de educație sunt maladii ale societății moderne. Educația religioasă, credința în Dumnezeu sunt înlocuite cu surogate mediatice, oferite de tablete, telefoane mobile.

Într-o zi am chemat să mă ajute la prășit, în grădină, o femeie, care trăiește din mila statului, cu ajutor social. Din banii câștigați muncind cu ziua la pensionarii din comună, sărmana femeie își cumpără țigări și energizante. De mâncare mai primește pe unde lucrează. La un moment dat a venit un copil, un băiat de 13 ani. L-am întrebat dacă merge la școală, mi-a răspuns că a terminat clasa a patra și că la toamnă trece în a cincea, la secția română, unde sunt în clasă trei români și

17 elevi de etnie rromă. L-am întrebat dacă știe să citească. Uite, îți dau cinci lei și citește-mi titlul mare din acest ziar, i-am spus întinzându-i ziarul “Cuvântul liber”. Copilul s-a uitat la titlu, scris cu litere mari, și mi l-a înapoiat, spunându-mi că nu poate citi. A luat banii și a plecat fericit să taie frunze la câini, pe ulițele satului, fiindcă acasă nu aveau un porc, o capră, câteva găini de care să se îngrijească. Mama lui a rămas la lucru, din când în când scotea din sân un telefon mobil modern și discuta cu soțul, cu copilul sau cu cineva cunoscut. Pentru ajutor primește 10 lei pe oră, mâncare, cafea, eventual țigări și un pahar cu țuică la masă. Copilul respectiv a trecut prin școală fără niciun rost. Vinovați de soarta lui viitoare sunt, în primul rând, părinții, care se bucură de alocația încasată, apoi, învățătorul, plătit să-l învețe, să-l educe pentru viață. Copiii de români și maghiari sunt foarte puțini deoarece și familiile tinere s-au rărit, muncesc în gospodăria părinților. Alte oferte în sat nu mai există, la linia ferată CFR nu se mai lucrează deloc. În democrație, fostele ferme IAS s-au desființat, iar în silvicultură sunt firme specializate. Bibliotecile comunale sunt închise în majoritatea localităților, taberele școlare sunt puține și scumpe, echipele de fotbal nu mai găsesc jucători în sat, așa că tineretul satelor a rămas liber de orice ocupație pe timpul vacanței mari. Din păcate, nici elite nu mai sunt printre tinerii din satele românești.

La oraș, situația este puțin diferită. Elevii și studenții au mai multe posibilități de petrecere a vacanței. Există un segment important de tineri care muncesc, dar se și distrează, în limita bunului simț. Pentru acești tineri trebuie organizată o Bursă a locurilor de muncă pe timpul vacanței. Această categorie reprezintă viitorul României, fiindcă majoritatea dintre ei învață bine, muncesc, dar știu să se și distreze. În rândul lor întâlnești și mulți tineri valoroși, din familii cu o situație materială remarcabilă. Locuri de muncă libere pe timpul vacanței sunt, trebuie doar să se ocupe cineva de organizarea unei burse a locurilor de muncă pentru elevi și studenți. Din categoria celor care nu fac nimic, care trăiesc din pensiile și salariile părinților, întâlnești seara, până târziu, prin parcurile din jurul blocurilor, unde te crucești să-i auzi cum vorbesc, ce limbaj folosesc, de zici că n-au trecut nici pe lângă o școală. Pentru acești tineri, viitorul nu mai contează, doar distracțiile de moment. De la un an la altul, societatea este tot mai polarizată, iar șansele de normalizare întârzie. Vacanța mare reprezintă și un posibil indicator al fenomenului de polarizare în societatea românească...

VASILE BOTA

articolul original.

Sorin Cîmpeanu – Un vizionar catastrofal

20 June 2022 at 16:00

Începe examenul de bacalaureat și 40.000 de elevi din cei 140.000 nu se prezintă. Aproape o treime reprezintă un eșec în materie de pregătire școlară. Nu este vorba despre 40.000 de rebeli, ci de 40.000 de oameni cu probleme în procesul instructiv-educativ. Rezultatul acesta negru apare pe fondul în care ministrul Educației anunță tot soiul de modificări în procesul educațional. Unele nu sunt definitivate, urmînd a fi scoase abia mai tîrziu din pălăria fostului proiectant în domeniul îmbunătățirilor funciare.

Sorin Cîmpeanu a fost rector al Universității de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București. Nu este treaba mea să-i măsor meritele și contribuțiile pentru care a fost ales și președinte al Consiliului Național al Rectorilor din România (?). A avut și are tot felul de funcții, dar în materie de educație este nesemnificativ, ca să nu spun inexistent. Opera sa nu-l califică în materie. Că a fost lector, conferențiar și profesor la Facultatea de îmbunătățiri funciare este altceva. Acolo, sunt pregătiți specialiști într-un domeniu, nu mai are loc un proces de educație, specialitatea în domeniul îmbunătățirilor funciare neavând nevoie de cea în disciplinele psihopedagogice. Educația este un proces complex, departe de domeniile inginerești.

Rațiunile politice l-u propulsat pe profesorul Sorin Cîmpeanu în fruntea unui minister pe care îl poate mai mult administra decît proiecta pe noi coordonate de progres. Domnia sa ar putea să încerce modelarea pămîntului și mai puțin a celor tineri. Și, cu toate acestea, în mandatul ministrului Sorin Cîmpeanu, au fost anunțate cele mai spectaculoase modificări ale procesului de învățămînt la nivel primar, gimnazial și liceal. Pe ce se bazează Sorin Cîmpeanu? Pe experiența sa de rector? Pe activitatea de proiectant în domeniul canalelor de irigații? Se poate! Pentru educație, nu merge pînă la o revoluționare a domeniului. O fi avînd consultanți și consilieri, experți și directori care îl sfătuiesc, dar tot rămîne problema înțelegerii. Plus prezentarea! Profesorul Sorin Cîmpeanu, ca și alți miniștri din ultimele guverne,  este purtătorul de cuvînt al ministerului pe care îl conduce. El decide, el vorbește, el apare la toate și peste tot. Din păcate, nu știe să explice și nici nu este convingător.

De ce face aceste modificări în organizarea procesului de învățămînt? Pentru că și predecesorii săi au făcut același lucru și musai trebuie să lase și el niște reguli noi, pe care să le anuleze sau mutileze următorul ministru?

Tezele și mediile semestriale sunt cauzele nivelului scăzut de pregătire al elevilor? Sau faptul că profesorul ar avea mai puțină autonomie în activitatea de evaluare a elevului pe parcursul anului școlar? Mai nou, calitatea pregătirii și educației elevului s-ar îmbunătăți dacă proștii și mediocrii claselor ar primi și ei o recompensă? Ideile acestea trăznite, tembele, egalitariste, de experiment progresist găsesc destui adepți și păreriști favorabili. Numărul notelor va fi și el reglementat cu totul altfel, vacanțele se schimbă după calendarul de ski al părinților, deși țara noastră n-are campioni în domeniu și nici cine știe cîți practicanți. Nu prea avem zăpadă, nu prea avem pîrtii și nici cultura unor sporturi de iarnă în așa fel încît părinții din județe să nu se calce pe picoare în Poiana Brașov sau prin Austria.

Domnul inginer de îmbunătățiri funciare crede că salvează nivelul scăzut al învățămîntului prin încheierea unei singure medii anuale, iar tezele nu vor mai fi obligatorii, fiecare profesor urmând să decidă câte evaluări va face? Ca să fim mai dați dracului în materie de evidență a rezultatelor, școlile vor avea un catalog electronic, catalog care la final va fi tipărit și arhivat!?

După părerea mea, toate aceste modificări fac parte din registrul „fă-te că lucrezi”. Ministrul Sorin Cîmpeanu vrea să revoluționeze un domeniu pe care nu-l pricepe și vrea să o facă prin găselnițe culese de prin alte sisteme educaționale care se potrivesc în România cum se potrivește limba japoneză în limbajul inginerului de îmbunătățiri funciare ajuns ministru al Educației. Domnul Cîmpeanu se bagă cu picioarele într-o vitrină ca elefantul, încercînd să aranjeze cu trompa cristalele și florile de porțelan.

O dovadă simplă a faptului că ministrul Sorin Cîmpeanu este pe lîngă problemă stă faptul că tot programul său de modernizare nu vizează condiția profesorului român. Schimbă niște obligații și niște standarde cu altele, dar nu vizează condiția modestă a profesorului din țara noastră. Dezastrul educațional nu vine numai din bulibășeala sistemului, ci dintr-o condiție cumplită a celui care pregătește viitorul cetățean și viitorul intelectual sau specialist. Plătit prost, disprețuit de stat, de părinți și de elevi, profesorul nu-și mai face profesia cu aceeași credință. Ba, aș zice că mulți o fac fără nici o credință, ca pe o corvoadă. Atît mă plătesc, atît predau. Atît mă consideră statul român, așa îi educ pe elevi!

articolul original.
  • There are no more articles
❌