ACTUALITATE
🔒
Au fost publicate stiri noi. Click aici pentru a le afisa.
Astazi — 8 February 2023Ultimele Stiri

Oscar Special: „Everything Everywhere All At Once” – tratament cu popcorn pentru o multitudine de psihoze

8 February 2023 at 16:15
By: Tomck@t

Suferința scoate cea mai artistică, cea mai creativă și sublimă latură umană, clar. Nu și atunci, în schimb, când ești prost grămadă, sau un sensibiluț – eventual: doi sensibiluți – cu diferite tulburări de personalitate. Nu, nu mă refer la personalitate multiplă, deși o asemenea revelație ar fi făcut filmul mult mai interesant, chiar dacă ar fi fost deja și asta un clișeu. Mă refer la faptul că filmul cu cele mai multe (11) nominalizări Oscar, „Everything Everywhere All At Once”, are doi regizori, totodată scenariști, Daniel Kwan și Daniel Scheinert (supranumiți The Daniels). Doi regizori care ori înțeleg foarte bine anumite traume serioase și încă (la vârsta asta, 34/35 ani) încearcă să le depășească prin minimalizare și negare, ori nu înțeleg nimic din psihozele pe care le ridiculizează absolut inutil. De dragul artei, cred ei, probabil.

Abordarea satirică n-ar fi o problemă, dar după toată demența aceea amețită și amețitoare, după acel vârtej excesiv de excentricitate exaltantă, la capăt de linie, filmul nu rămâne cu altceva decât cu ceea ce a pornit înainte de plonjarea în Absurdistan, rămâne neîndoielnic torturat de o goliciune imanentă, o lipsă astronomică de scop și noimă artistică.

Nu are nimic din stăruirea disperată și halucinantă din „Eternal Sunshine of the Spotless Mind” sau din deznădejdea arhetipală din „The Fountain”, „Everything Everywhere All At Once” este de fapt un film-pamflet, o comedie-fantasy de acțiune cu potențial filosofic, dar fără potență, un amalgam de Jackie Chan-isme și o rețetă cinematografică – recent cununată cu un Oscar – à la „The Parasite”, cu un subiect central mai nou „fierbinte” în analele mainstreamului actual (poate surprinzător și mindblowing pentru unii, dar deja banal pentru tineret), adică subiectul Multiversului. Bineînțeles, și în acest film, Multiversul este luat drept o realitate absolut posibilă și credibilă, este chiar explicată ca la carte în termeni științifici, cu „superpoziție cuantică” și toate cele, chiar dacă, în realitate, se știe foarte bine că toate acestea nu sunt altceva decât teorii. O teorie deloc nouă, de altfel. Chiar extrem de veche, de fapt, cu rădăcini în cugetările atomiștilor greci, Anaximander, Leucip, Democrit și Epicur, dezvoltată și actualizată mult mai târziu, în 1895, de William James, primul care a folosit termenul „Multivers”, ca mai apoi, în 1952, să vină Schrödinger și să „rupă gura târgului” cu ecuația sa care indica „nu alternative, ci întâmplări cuantice simultane”, dând naștere, astfel, la un alt termen asociat și excitant, respectiv teoria numită „superpoziție”.

Locul omului în Univers și natura realității sunt, de asemenea, problematici vechi de tot, se numește Metafizică în filosofie, iar „părintele” gândirii metafizice este considerat tot un grec antic, Aristotel.

Am intrat deja în subiecte grele, iar unii se vor întreba, poate chiar pe bună dreptate, WTF? E o comedie, ce are de-a face cu metafizica și etcetera? Chestia e că are, sau mai degrabă vrea să aibă, iar această latură metaforică pentru o societate, sau mai precis pentru o generație tânără cuprinsă de înstrăinare, de dezorientare într-o lume haotică, cu războaie, cu pandemii, cu relații virtuale care provoacă din ce în ce mai des depresii, această latură inspirațională și motivațională a filmului, deci, a fost intens dezbătută și ovaționată în mediul online de-a lungul anului trecut. Problema, așadar, nu e ideea de bază. Problema – din punct de vedere artistic – este metoda, sau „ambalajul”.

N-ar fi fost rău dacă „Everything Everywhere All At Once” ar fi luat o direcție filosofică multilateral dezvoltată pe bune, însă prin abordarea absurdă și aiurită, cu un umor cel puțin dubios, nu a făcut altceva decât să se înscrie în liga unor filme de popcorn precum „Doctor Strange in the Multiverse of Madness” (apărut tot anul trecut, cu 2-3 luni mai târziu) sau un alt film cu personaje Marvel, „Spider-Man: No Way Home” (2021). În treacăt fie spus, producătorii filmului „Everything Everywhere All At Once” sunt nimeni alții decât frații Russo, regizorii ultimelor două filme „Avengers”. Ultimul film „Doctor Strange” și „Spider-Man” au în centrul atenției tot Multiversul și sunt la fel de captivante din punct de vedere tehnic și vizual, la o adică ar putea fi catalogate inclusiv la fel de încărcate filosofic și științific, doar că niciun critic serios nu s-ar hazarda cu o asemenea afirmație de-a dreptul tâmpită, din motive evidente: sunt două chestii cinematografice deplorabile. Culmea, cu „Everything Everywhere All At Once” se face însă o excepție, până și publicațiile serioase de profil laudă până la marginea Universului și înapoi filmul, cu toate că el nu vine cu absolut nimic nou în nicio ecuație. Dincolo de inspirațiile în tonalitate („The Parasite” și filmele cu „cichician”), în primul rând, ideea Multiversului este deja la ordinea zilei în majoritatea serialelor sci-fi, ajunge să ne amintim doar de „Fringe”, „Stargate” și „Star Trek” (chiar și în seria originală, din anii ’60). Un alt exemplu ar fi filmul de acțiune „The One” din 2001, cu Jet Li (chinez și el, deci o altă ne-premieră pentru „Everything Everywhere All At Once”) sau, un exemplu și mai bun și recent, în care existențialismul, nihilismul, absurdul și totodată raționalismul frate cu miserupismul este tratat cu un umor mult mai inteligent decât în filmul celor doi Danieli – serialul de animație „Rick & Morty”.

Am menționat, nu întâmplător, trei doctrine filosofice, care constituie ideile de bază ale filmului nostru multinominalizat la Oscar: existențialismul, nihilismul și absurdul, la care s-ar mai adăuga pesimismul și efugionismul (în engleză: escapism), adică evadarea din realitatea asta urâtă și posomorâtă prin – ce altceva? – divertisment. Sau prin droguri, dar hai să nu pășim în acea zonă acum, n-o face nici filmul, nu în mod asumat adică, chiar dacă regizorii, cu siguranță, au tras două-trei sau mai multe liniuțe pe nas în grandiosul lor proces de creație.

Să rămânem, deci, la partea filosofică, unde deși se aventurează filmul, nu reușește să rostogolească spre culmea culmilor decât… literalmente, o gogoașă.

Apropo de rostogoliri: în „Mitul lui Sisif”, filosoful existențialist Albert Camus spune că individul poate contracara absurdul în trei feluri: prin suicid (cu alte cuvinte – prin capitulare, înfrângere), prin credință / speranță / religie (o decizie irațională și contradictorie, o reală „sinucidere filosofică” după Camus, pentru că dacă Dumnezeu ar exista, universul nu ar mai fi haotic) sau, în ultima instanță, prin acceptarea și înfruntarea absurdității existenței, cu dorința de a găsi un sens într-o lume lipsită de sens.

Călătoria prin Multivers a antieroinei Jobu Tupaki (jucată acceptabil – aș zice – de Stephanie Hsu) în „Everything Everywhere All At Once” este tocmai o misiune nihilistă, de „sinucidere în masă”, ca în ultimele momente ale filmului, sensul final – și, miraculos, rezolvarea tuturor problemelor în întregul Multivers – să fie găsit într-o deosebit de banală destăinuire, o discuție sinceră între mamă și fiică.

Drame dramatizate de dragul dramatizării, dar – contradictoriu – cu extrem de puțină spre zero dramă reală – ar fi o descriere suficientă și destul de bună a filmului.

Dar de unde acest nihilism de proporții cosmice?

Ideea, prost înțeleasă de unii, ar putea veni, de exemplu, de la laureatul Nobel Steven Weinberg, care spunea că dacă Multiversul ar exista, speranța găsirii unei explicații raționale a Universului ar fi dată dracului, pentru că valorile maselor quark și ale altor constante din Modelul Standard al particulelor elementare n-ar rezulta altceva decât că apariția Universului nostru, cel în care trăim, nu a fost altceva decât un accident. Ideea – fără să facă referire la Multivers – a fost perpetuată recent și de filosoful Eugene Thacker, care spune, în cartea „În praful acestei planete”, că „s-ar putea să nu existe un scop pentru lucruri, sau pentru viața ta, sau pentru existența ta, sau pentru cosmos, s-ar putea să nu existe o ordine, nu suntem aici cu un motiv, totul este arbitrar, un accident”. Problema nu e că, în rigiditatea sa filosofico-științifică, Eugene Thacker are perfectă dreptate, problema e că – așa cum precizează chiar Thacker – acest „nihilism cosmic” este un ghid perfect spre pesimism.

Asta ar fi partea filosofică. Ar mai fi cea psihologică.

Tonul suferind – cu miros de Emo „prăjit” – al duetului Daniels se simte de la o poștă. Sensibilitatea extremă este pronunțată de tatăl Waymond Wang (jucat, de asemenea, acceptabil de Ke Huy Quan – cel care seamănă izbitor cu Jackie Chan, așa, ca o paranteză), care se plânge la un moment dat „de ce atâta bătaie?” și ține un discurs ce se vrea emoționant în mijlocul unei scene cu bătăi cum că „trebuie doar să fim amabili”. Pledoaria sa de mascul beta pentru bunătate omenească este, totuși, de înțeles, poartă un mesaj firesc într-o lume nefiresc de brutală, însă emotivitatea exagerată a filmului nu se rezumă doar la atât. Anxietatea și alienarea sunt „împinse” la afecțiunea debordantă față de obiecte neînsuflețite din partea regizorilor-scenariști, prin inventarea unei realități paralele în care suntem doar niște bolovani neajutorați, dar comunicativi nevoie mare.

Tulburarea de personalitate schizotipală și Tulburarea de personalitate borderline (BPD) sunt primele două afecțiuni psihice care efectiv „urlă” în acest film, cea din urmă mai fiind cunoscută și ca Tulburare de personalitate instabilă emoțional (sau EUPD) – cauzele fiind, dincolo de anomalii genetice, traumele în special din copilărie sau din adolescență, frica îndelungată, abuzul sau, ați ghicit, neglijența din partea părinților. Ca și în film.

Mama, Evelyn Wang (jucată… tot acceptabil, dar cu nimic ieșit din comun, de Michelle Yeoh) poate fi diagnosticată ușor cu Tulburare de personalitate narcisică. Este singura din toate echivalentele ei din Multivers care nu excelează cu nimic, deși visează la realități paralele în care ba e o vedetă cinema, ba e cântăreață, ba scriitoare, dar de asta e atât de specială, ne spun producătorii, pentru că are tot potențialul din lume. E o altă poveste deja că nu și-a folosit potențialul în niciun fel în acest Univers sec și crunt al nostru și al ei, dar este, desigur, mult mai ușor și reconfortant să se dea vina pe deciziile personale sau pe ale celor din jur, oricât de infime, care au împins-o acolo unde se află. Doar că lumea asta a ei, aflăm numaidecât, nu este chiar atât de comună (probabil că nici măcar nu este Universul nostru cel sec și crunt), e un Univers în care ratonii sunt Master Chefi-păpușari sub deghizare și e un Univers în care eroina nici nu e nevoită să viseze la o lume / viață mai bună sau un univers mai dihai… pentru că vin toate universurile posibile și imposibile să o scuture, s-o scoată din mundan, să-i crească adrenalina și, în cele din urmă, să-i dea ocazia să-și îndrepte viața, respectiv relațiile familiale în viață. Sună fermecător în teorie, doar că e, de asemenea, cât se poate de infantil. Terapeutic, probabil, doar pentru cei cu astfel de afecțiuni psihologice și pentru cei decepționați de viața asta mizerabilă.

Problema cu aceste psihoze, precum în cazul filosofic al filmului, nu este faptul că ele nu există, că nu sunt afecțiuni chiar serioase în anumite cazuri sau că nu merită să fie exploatate într-un film. Problema e, din nou, metoda, sau „ambalajul”.

Greșeala cea mare a filmului e că, dincolo de mijloacele sale extravagante și dincolo de umorul său de duzină (degete cu mușchi, hotdog în loc de degete etc.), patinează cu suta pe oră exact spre un nihilism cosmic, dar dintr-o perspectivă pur adolescentină, o fantezie propusă de doi mileniali (The Daniels), dar ambalată astfel încât să fie pe placul și pe înțelesul Gen Z. Întregul laitmotiv al filmului, întregul „război multiversal” pornește și se consumă, de fapt, din cauza unei îmbufnări, din cauza unei simple neînțelegeri în familie, nici măcar certuri regulate, hărțuire sau abuz, ca să vorbim de traume cu adevărat serioase.

Această supraevaluare sentimentală și tonalitatea absurdă sunt cele care minimalizează și, în definitiv, anulează toată baza psihologică și filosofică a filmului. Pare o suferință mai degrabă simulată, batjocorită, scuipată ca într-un episod psihopatologic de isterie frenetică și ipocrită, o criză de deziluzie autoindusă cu pretenția universal-revoluționară că, evrika, s-a aflat, Rostul Vieții e că nu există niciun fucking rost al vieții, ahahah, „ce fraieri suntem sau am fost”, explozie de Emoji-uri, GIF-uri și meme-uri pe ecran. Atât.

Lipsește adâncimea, gravitatea, chibzuința și intriga cu adevărat însemnată. În cele din urmă, efectele speciale, montajul video și sunetul fac totul în acest film, nimic altceva. Eventual Jamie Lee Curtis, singura prestație care merită menționată (chiar dacă tot nu e de Oscar). În rest, e acest balon roz fosforescent numit pompos Multivers care se dezumflă neceremonios, dar în aplauzele mulțimii care n-a mai văzut un balon roz dezumflat atât de înduioșător, cu un asemenea happy-end satisfăcător. Spre delectarea mea proprie și personală, îl imaginez pe Rick Sanchez (din „Rick & Morty”) cum vomită glorios, doar așa, pentru final.

Nota autorului:

1 stea oscar special

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Mai multe recenzii de film, în rubrica „Oscar Special”

articolul original.

Muzeul din Arad găzduiește expoziția „Zestrea minerală a României”

8 February 2023 at 15:42
image

Secția de Științe ale Naturii de la muzeu (situată la parterul Palatului Cultural) va găzdui expoziția „Zestrea minerală a României”, o expoziție deosebit de valoroasă care cuprinde un număr mare de minerale din colecțiile muzeale din România. Expoziția se va deschide vineri, 10 februarie, de la ora 10:00, la vernisaj fiind prezenți specialiștii Muzeului de Mineralogie „Victor Gorduza” din Baia Mare.

„Mineralele sunt substanțe natural solide, mai rar fluide, cu formă proprie cristalizată, alcătuite din unul sau mai multe elemente chimice care intră în componența rocilor și a minereurilor. Având în vedere frumusețea și diversitatea acestora, muzeul arădean propune publicului vizitator o expoziție care să scoată în evidență cele enunțate anterior. Expoziția Zestrea minerală a României a luat naștere, prin colaborarea Muzeului de Mineralogie „Victor Gorduza” din Baia Mare cu mai multe instituții din România: Academia Română – Secția de Științe Genomice, Universitatea din București – Facultatea de Geologie și Geofizică, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca – Facultatea de Geografie și Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași – Facultatea de Biologie și Geologie, Institutul Geologic al României și Muzeul Național de Geologie din București. Expoziția a fost realizată pentru prima data în 2019, de către Muzeul de Mineralogie Mineralogie „Victor Gorduza” din Baia Mare în cadrul unui proiect cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național și a fost organizată în mai multe locații din țară. Organizatorii expoziției au plecat de la ideea că patrimoniul mineralogic românesc este foarte puțin cunoscut publicului și prea puțină lume cunoaște că în România au fost descoperite și descrise 38 de minerale în premieră mondială. La acestea se adaugă o serie deosebit de valoroasă de asociații minerale emblematice pentru spațiul geologic românesc (prin asociație minerală înțelegându-se două sau mai multe specii de minerale caracteristice unui mod de formare comun).Geologia complexă a României, atât sub aspect petrografic cât și al evoluției tectonice, a făcut ca teritoriul național să fie una din cele mai bogate arii din Europa, bogăție dată, pe de o parte de varietatea deosebită a mineralelor, pe de altă parte de valoarea lor”, transmit organizatorii expoziției Zestrea minerală a României.

În cadrul expoziției vor fi expuse un număr de 122 eșantioane mineralogice alese pe criterii științifice, muzeografice, eșantioane mineralogice care provin de pe teritoriul României și fac parte din colecțiile instituțiilor de mai sus. Fotografiile și informațiile științifice, dar și etichetele aferente exponatelor, care conțin elemente legate de localizarea pieselor în ansamblul expunerii, vor completa imaginea geologică și mineralogică a expoziției, în vederea unei bune informări a publicului.

Expoziția va fi deschisă la Complexul Muzeal Arad / Muzeul de Științe ale Naturii (Palatul Cultural Arad, intrarea dinspre Parcul Copiilor), în perioada 10 februarie – 24 mai 2023.

Program de vizitare: Marți-Duminică: 09.00.-17.00.

Echipa proiectului expozițional Zestrea minerală a României, itinerat la Complexul Muzeal Arad:
Sorin Prisăcariu (șef Secție Mineralogie) Alexandra Sîngeorzan (muzeograf),
Ioan Bereș (muzeograf),
Delia Dâmb (conservator) – Muzeul de Mineralogie „Victor Gorduza” Baia Mare
dr. Camelia Patko (muzeograf),
Carmen Danciu (conservator) – Complexul Muzeal Arad.

Proiect expozițional realizat cu sprijinul Consiliului Județean Arad.

articolul original.

Din 10 februarie, vine „căldura” Spaniei la București

8 February 2023 at 16:24

Cel mai cunoscut târg de artă din România, Art Safari, aduce în ediția sa de iarnă, la Palatul Dacia-România, pe Lipscani, o expoziție grandioasă. Maeștrii picturii spaniole ne poartă printr-o călătorie în secolul al XIX-lea, de la academism la impresionism, în cadrul celei de a 11-a ediții care are loc între 10 februarie și 14 mai 2023. Q Magazine susține această călătorie și este partener media al Art Safari.

Expoziția se concentrează pe cariera marelui pictor spaniol Joaquin Sorolla y Bastida (1863-1923), supranumit „pictorul Mediteranei” sau „El Maestro de la Luz”, în contextul celebrării internaționale a centenarului acestuia.

Odaliscă, Luis Masriera, Odalisque

Expoziția „Maeștrii picturii spaniole. Secolul al XIX-lea și apariția impresionismului”,  curator dr. Helena Alonso, îl aduce în atenția publicului din România pe Joaquin Sorolla y Bastida (1863-1923), care a excelat în pictura de portrete și lucrări monumentale cu teme sociale și istorice. A fost supranumit „El Maestro de la Luz” (Maestrul luminii), pentru că lucrările sale se caracterizează printr-o reprezentare dibace a oamenilor și a peisajului sub lumina soarelui din țara natală. Folosind pigmenți puternic impastați, artistul a combinat maniera impresionistă cu teme narative și anecdotice.

Paulette, Ignacio Zuloaga, Paulette

„București devine parte din evenimentele care au loc la nivel mondial în contextul celebrării centenarului artistului Joaquin Sorolla, prin această expoziție pe care o organizăm la Art Safari. După ce am expus Picasso și Dali, ne bucurăm să arătăm publicului din țara noastră și o altă latură a marii arte spaniole. Expoziția grupează momente istorice, portrete, exotism-orientalism, prezențe feminine și peisaje care vor cuceri publicul român, mare iubitor al Spaniei”, spune Ioana Ciocan, CEO Art Safari și comisar al României la Bienala de la Veneția. Foto Lavinia Gordan

Veneția, Podul Rialto, Antonio Reyna Manescau, 1922

În interiorul Alcazarului, Sevillia, Enrique Roldán, c. 1880

Rivalul lui Sorolla, coleg de expoziție la Art Safari

Tot la Art Safari, îl cunoaștem și pe Marià Fortuny, un artist versatil care s-a bucurat de un succes internațional enorm. Cu toate că a avut o carieră extrem de scurtă (a trăit 36 de ani), Marià Fortuny (1838-1874) a fost unul dintre cei mai apreciați artiști spanioli ai secolului al XIX-lea. Foarte versatil, a pictat Orientul care l-a fascinat, a surprins exotismul Marocului, marile momente istorice ale vremii, dar și expansiunea colonială spaniolă. S-a bucurat de un succes enorm pe plan internațional, egalat la acea vreme doar de… – cine credeți!? – de Joaquín Sorolla, care-i va fi coleg de expoziție la Art Safari. Operele sale au fost printre cele mai râvnite de marii colecționari europeni și americani ai vremii. 

Aline, după o întâlnire plăcută, Raimundo de Madrazo, c. 1870

Un alt artist spaniol selectat de curatorul Helena Alonso pentru a fi prezentat publicului din România este Raimundo de Madrazo y Garreta (1841-1920). „Artistului îi cam plăceau palatele, așa că ne-am gândit că o să se simtă bine și la noi în Palatul Dacia-România, pe Lipscani 18-20. Pictorul a fost unul dintre artiștii preferați ai Reginei Spaniei, María Cristina de Bourbon, pentru care a realizat mai multe lucrări la Paris. Una dintre ele, numită „Las Cortes”, a fost realizată pe parcursul a 31 de ani, din 1834 până în 1865”, adaugă Ioana Ciocan.

Bacchante, Raimundo de Madrazo, Bacchante, 1890

Artistul a fost unul dintre pictorii preferați ai cercurilor înalte din Paris, mai ales datorită ușurinței cu care a portretizat aristocrația. A pictat personalități marcante ale vremii, printre care Josefa Manzanedo e Intentas de Mitjans, marchiză de Manzanedo, și Ramón de Errazu, un faimos colecționar de artă mexican.

Elegancia y juventud, Raimundo de Madrazo

Un Art Safari mas grande în 2023

Art Safari, cel mai îndrăgit eveniment dedicat artei din România și Europa de Est, va avea trei ediții în anul 2023. Primul sezon celebrează 140 de ani de la nașterea lui Ion Theodorescu-Sion (1882-1939), dar prezintă și maeștri ai picturii spaniole, de la academism la impresionism. Artistul român multipremiat Mircea Cantor revine la Art Safari în cadrul expoziției „The Memory Palace. Focus on the French Art Scene with the Marcel Duchamp Prize”, concentrată pe unul dintre cele mai prestigioase premii dedicate artei din lume, Prix Marcel Duchamp. Iar „Young Blood”, expoziție de artă supercontemporană, curator Mihai Zgondoiu, revine la Art Safari cu partea a doua, la cererea publicului tânăr!

În a doua parte a anului, Art Safari organizează două expoziții de răsunet: „Love Stories”, cu lucrări din colecția National Portrait Gallery, Londra, dar și „Bags Inside Out”, o expoziție de genți iconice din colecția altui muzeu londonez, Victoria and Albert, care revine la Art Safari.

Program Art Safari – 10 februarie-14 mai 2023

Joi-duminică – 12:00-21.00

Night Tours – în fiecare vineri și sâmbătă 22:00-1:00

Biletele pot fi achiziționate online, pe site-ul artsafari.ro, iar în perioada expozițiilor, și direct de la intrare.

Palatul Dacia-România, strada Lipscani, nr. 18-20, București

articolul original.

7 dintre cele mai periculoase drumuri din lume

8 February 2023 at 12:00
image

Cele mai periculoase drumuri din lume sunt de multe ori săpate în laturile munților, la altitudini foarte mari. Altele sunt atât de aproape de ocean încât șoferii pot fi măturați de furtuni.

Multe dintre drumurile lumii sunt afectate de limite de viteză nesigure și design slab, dar puține prezintă genul de condiții periculoase care îi fac pe șoferi să alunece pe benzi înghețate sau să cadă mii de kilometri într-un abis al morții.

În locuri precum China, Bolivia și Alaska, șoferii pot întâlni autostrăzi înguste, neasfaltate, care sunt vulnerabile la alunecări de teren, avalanșe, sau pot fi construite pe teren abrupt de munte. Acestea sunt adesea cunoscute drept , iar câteva chiar au cuvântul „moarte” în numele lor.

Însă în ciuda reputației pentru accidente mortale, aceste drumuri rămân populare pentru turiști. Iată 7 dintre ele.

Cele mai periculoase drumuri din lume: 1. Karakoram Highway

Autostrada Karakoram, dintre Pakistan și China, o autostradă lungă de 1.300 de kilometri, este afectată de un ansamblu terifiant de , incluzând alunecări de teren, avalanșe, inundații și zăpadă abundentă.

Deși este o destinație turistică populară (unii au numit-o „a opta minune a lumii”), autostrada înregistrează decese frecvente. În octombrie 2018, 17 persoane au murit când un autobuz s-a prăbușit într-un defileu, după ce șoferul a făcut un viraj brusc de-a lungul autostrăzii. Cu o lună mai devreme, o turistă a fost ucisă într-o alunecare de teren care i-a lovit camioneta.

Incidente ca acestea au avut loc încă de când a fost construit drumul, în 1959. Aproximativ 1.000 de muncitori au fost uciși în timpul construcției autostrăzii din cauza exploziilor sau alunecărilor de teren.

2. North Yungas din Bolivia

North Yungas, supranumit „Drumul Morții”, câștigă frecvent titlul de cea mai periculoasă autostradă din lume. Având doar 4 metri lățime, drumul sculptează o porțiune îngustă în Muntele Cordillera Oriental din Bolivia, care este adesea învăluit de ploaie și ceață. Un viraj greșit îi poate trimite pe călători într-o cădere în gol de la 4.500 de metri.

Multe dintre secțiuni sunt neasfaltate și lipsite de parapete, creând un pericol suplimentar atât pentru vehicule, cât și pentru bicicliști. Se estimează că între 200 și 300 de persoane sunt ucise pe această autostradă în fiecare an, scrie Business Insider.

Cele mai periculoase drumuri din lume: 3. O porțiune din Atlantic Road se inundă în timpul furtunilor

Atlantic Road, din Norvegia, trece printr-un grup mic de insule pitorești, dar o porțiune a autostrăzii este departe de a fi idilică.

Pe măsură ce furtunile încep să se aprindă, o porțiune curbă a drumului este lovită de vânt și apă, creând un pericol pentru șoferi. Drumul a fost lovit de zeci de furtuni în timpul construcției sale, în anii 1980.

4. Chiar și camionagii ghețurilor se feresc de Dalton Highway, din Alaska

Șoferii de pe Dalton Highway sunt sfătuiți să aibă la ei echipament de siguranță. Nu există unități medicale de-a lungul drumului de 666 de kilometri și nici benzinării, restaurante sau hoteluri pe o porțiune de 386 de kilometri.

O mare parte a drumului este neasfaltată și făcută din pietriș, ceea ce îi pune pe șoferi în dificultate chiar și în condiții meteorologice bune. În timpul iernii, drumul devine atât de alunecos încât chiar și camionagii ghețurilor refuză să-l traverseze. Tundra din jur este, de asemenea, predispusă la avalanșe.

Cele mai periculoase drumuri din lume: 5. Zoji Pass, din India

Zoji Pass este adesea închis în timpul iernii, deoarece zăpada abundentă formează pereți groși de gheață de-a lungul ambelor părți ale drumului. În condiții meteorologice normale, poteca îngustă de pământ nu are bariere de protecție, expunând șoferii la riscul de a cădea de la aproximativ 3.500 de metri.

La fel ca multe alte drumuri periculoase, Zoji Pass este, de asemenea, vulnerabil la avalanșe și alunecări de teren, lăsând mulți turiști blocați la altitudini mari.

6. Guoliang Tunnel, din China, este săpat în versantul unui munte

Guoliang Tunnel a apărut datorită unui grup de 13 săteni care au săpat poteca lungă de 1,25 kilometri în Munții Taihang din China în anii 1970.

Deși zona a devenit populară pentru turiști, tunelul încă nu are bariere și nici lumini stradale, așa că șoferii intră pe propriul risc. Localnicii drept „drumul care nu tolerează greșelile”.

Cele mai periculoase drumuri din lume: 7. Kabul-Jalalabad din Afganistan

Numărul morților de pe Kabul-Jalalabad, din Afganistan, este atât de mare încât localnicii au pierdut numărătoarea.

Deși șoseaua întortocheată cu două benzi abia oferă suficient spațiu pentru trecerea mașinilor, șoferii continuă să treacă cu viteze care sfidează moartea, în timp ce camioanele grele au probleme în a urca panta abruptă.

Drumul este, de asemenea, afectat de atacuri sinucigașe și răpiri conduse de talibani, un pericol pe care șoferii au ajuns să-l accepte în timp ce își croiesc drumul pe principala rută comercială. Zona înconjurătoare, inclusiv drumul, este adesea denumită „Valea Morții”.

Vă recomandăm să citiți și:

articolul original.

Billie Jean King, prima mare sportivă care a vorbit public despre orientarea sa sexuală

8 February 2023 at 07:30
image

Billie Jean King (n. 22 noiembrie 1943) este una dintre cele mai bune jucătoare de tenis din istorie, stilul ei de joc contribuind la ridicarea statutului tenisului profesionist feminin la sfârșitul anilor 1960.

are în palmares 39 de titluri de Grand Slam (12 la simplu, 16 la dublu feminin și 11 la dublu mixt). King a câștigat prima ediție a Turneului Campioanelor (inaugurat în 1971) și timp de trei ani a fost căpitanul echipei Statelor Unite ale Americii în Fed Cup.

Deține recordul a 20 de titluri câștigate la Wimbledon, record egalat de Martina Navratilova în 2003. Considerată una dintre cele mai mari jucătoare de dublu din istoria tenisului, victoriile ei marcate în 1967 au clasificat-o drept prima femeie din SUA și Marea Britanie care a cucerit titlurile de simplu, dublu și dublu mixt într-un singur an.

Cel mai vizionat meci de tenis din toate timpurile

Billie King a trecut după 1968, devenind prima sportivă care a reușit să câștige peste 100.000 de dolari într-un sezon (1971). 1973 a fost anul unuia dintre cele mai mediatizate meciuri ale ei – Battle of the sexes (Bătălia sexelor)- , când a jucat împotriva lui Bobby Riggs (fost câștigător al Wimbledon și US Open și fost număr 1 în anii ‘40) reușind să-l învingă în trei seturi. Ea avea 29 de ani, iar Riggs 55. Simțind oportunități financiare masive în acest turneu, Riggs, care se auto intitulase „porc misogic” le-a provocat la o partidă de tenis pe cele mai mari jucătoare ale momentului – Margaret Court și Billie Jean King – în ideea că va câștiga și odată cu victoria la care el spera avea să le dea peste nas femeilor demonstrându-le că nu au ce face pe un teren de tenis și că locul lor este „în bucătărie și dormitor”. Deși inițial King a refuzat provocarea, a revenit asupra deciziei sale odată cu meciul pe care colega ei de teren Margaret Court l-a pierdut în fața lui Riggs, ambiționându-se astfel să-l învingă pe acel misogin care-și pusese în minte să caricaturizeze statutul femeii.

Meciul a fost atunci vizionat de peste 50 de milioane de americani și 90 de milioane de telespectatori din întreaga lume, victoria lui Billie Jean King fiind considerată un pas esențial în recunoașterea publică a tenisului feminin, sport pe care King l-a susținut încă de la începuturile ei ca jucătoare, încurajându-le pe femei să se implice în tenis și ajutând la organizarea unui turneu de tenis exclusiv feminin pentru care obținuse și sprijin financiar din partea unor diferiți sponsori. King a fost unul dintre fondatorii și primul președinte al Asociației Femeilor de Tenis, înființată în 1974. Marele premiu al campionatului Battle of the sexes a fost de 100.000 de dolari (astăzi suma s-ar ridica la aproape 600.000 de dolari) și s-a ținut în Texas, la Houston Astrodome pe 20 septembrie 1973, în prezența a 30.000 de oameni. King se pregătise intens și cu seriozitate pentru acest meci, în timp ce Riggs nu luase prea în serios competiția, bazându-se mult prea tare pe capacitățile sale și neglijând potențialul advrsarei. După meci avea să recunoască faptul că aceasta  jucase mult mai bine și că-i subestimase calitățile.

King a privit meciul mai mult ca pe o manevră publicitară, însă a recunoscut faptul că învingându-l pe Riggs a reușit nu doar o victorie personală ci și una extrem de importantă pentru întreg tenisul feminin, dar și pentru imaginea femeilor, per ansamblu.„M-am gândit că ne va întoarce 50 de ani în urmă dacă nu voi câștiga acel meci și ar afecta stima de sine a tuturor femeilor”, spunea King mai târziu, care, de altfel, dovedise un spirit de activist luptând pentru egalitatea între sexe în sport, dar care se zbătuse și pentru a scoate tenisul din zona de sport elitist.

A recunoscut că este lesbiană

Billie Jean King, alături de soțul ei, Larry King (cu care a fost căsătorită din 1965 și până în 1987), au făcut parte din grupul fondator World TeamTennis (WTT). De asemenea, King a fost în același timp jucătoare și antrenoare de tenis a clubului Philadelphia Freedoms, devenind astfel una dintre primele femei care a antrenat sportivi profesioniști de sex masculin. WTT și-a întrerupt activitatea în 1978 din cauza problemlor financiare, însă King a reușit să reia activitatea WTT în 1981, an în care a fost implicată și într-o picanterie mediatică, atunci când a recunoscut faptul că avusese o aventură amoroasă cu fosta ei secretară. Mai mult, după ce s-a pronunțat oficial divorțul de Larry King, Billie Jean și-a îmbrățișat public devenind în același timp și o apărătoare a drepturilor homosexualilor.

Billie Jean King s-a retras din tenisul competițional în 1984, rămânând însă activă ca antrenor. În 2006, în cinstea fostei mari tenismene, Asociația de Tenis a Statelor Unite ale Americii a redenumit Centrul Național de Tenis, locul unde se desfășoară US Open, Centrul Național de Tenis Billie Jean King, iar în 2020, Cupa Federației a fost redenumită Cupa Billie Jean King.

În 2009, King a primit Medalia Prezidenţială a Libertăţii, a publicat mai multe biografii și cărți despre tenis.

Tenisul de câmp este o combinaţie perfectă de acţiune violentă având loc într-o atmosferă de totală linişte.

Fii îndrăzneţ! Dacă trebuie să faci vreo greşeală, fă una monumentală şi nu te teme să loveşti mingea.

Mi-am dorit dintotdeauna să ajut să facem din tenisul de câmp un sport de echipă

Campionul se teme de înfrângere. Tuturor celorlalţi le este frică să câştige.

Surse:

https://www.tennis.com/news/articles/the-battle-of-the-sexes-was-a-spectacle-and-a-match-too-how-billie-jean-king-bea

https://www.britannica.com/biography/Billie-Jean-King

articolul original.

O nouă ediție online a revistei Caiete Silvane

8 February 2023 at 07:28
image

A apărut ediția online a nr. 217 (februarie 2023) al revistei Caiete Silvane, publicație editată de Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj, sub egida Uniunii Scriitorilor din România, Consiliului Județean Sălaj și Primăriei municipiului Zalău.

Detalii pe caietesilvane.ro. Ediția tipărită va fi distribuită începând de vineri, 10 februarie 2023. Lectură plăcută!
Cu stimă,
Daniel Săuca,
Redactor-șef

Sumar Caiete Silvane 217
Daniel Săuca, Curiosul An Maniu 1
Daniel Săuca, „Studia Caiete Silvane” 1
Viorel Mureșan, Aici, lângă noi, se află și poezie 2
Imelda Chința, Încercări lirice 4
Carmen Ardelean, De gardă la hotarele istoriei 5
Gheorghe Glodeanu, Memoria Profesorului 6
Primul eBook la Editura „Caiete Silvane” 7
Marcel Lucaciu, Neliniști răzlețe 8
Ștefan Jurcă, Mame de probă și țări de adopție 9
Corina Știrb-Cooper, interviu cu Dina Horvath: „Nu poți fi altceva decât ceea ce ești!” 10
Alice Valeria Micu, Scrisoare unui căldicel 11
Gheorghe Moga, La obârșia cuvintelor 12
Menuț Maximinian, Povestea credinței din Regatul de Gheață 13
Alexandru Jurcan, Instrumentele lui Stutz 15
Alexandru-Bogdan Kürti, Producția editorială a anului 2022 în Sălaj 16
O nouă carte la Editura „Caiete Silvane”: Octavian Guțu – „Gânduri botezate și cântecele vârstelor” 19
Bogdan Ilieș, Porți și împrejmuiri tradiționale și istorice din județul Sălaj 20
Mirel Matyas, Cutia cu amintiri (2). Destinul unei familii din Zalău, la cumpăna secolelor XIX și XX 24
Debut la Editura „Caiete Silvane”. Cornel D. Lar: „Reverențe rimate” 30
Marin Pop, Jurnalistul Emil Lobonțiu (I) 31
Viorel Gh. Tăutan, Lecturi la zi și lecturi amânate. Resuscitare 35
Ioan F. Pop, Texte de trecut (in)existența 37
Un poem de Alice Valeria Micu însoțit de o parodie semnată de Lucian Perța 38
Versuri de Silvia Bodea-Sălăjan, Melania Rusu Caragioiu, Constanța Popescu, Lucia Bibarț, Valentina Becart și Ana Ardeleanu 39
Augustin Mocanu, Amintiri din viața de elev 41
Ioan Bunta, Dosar de receptare critică – Teofil Răchițeanu – 80 43
Carte de geometrie apărută la Editura „Caiete Silvane” 44
László László, Din istoria cenzurii comuniste 45
Daniel Mureșan, Cronica discului. Uriah Heep – Chaos & Colour 48
Simona Ardelean-Samanta, Filmografiile Simonei. Capernaum (2018) 49
Alexandru-Bogdan Kürti, Corina Știrb Cooper, Györfi-Deák György, Malaxorul de februarie 50
Omagiații lunii februarie (Din Dicționarul Sălaj – Oameni și Opere. Baza de date a Bibliotecii Județene I.S. Bădescu Sălaj) Coperta III
Arca poeziei, Friedrich Nietzsche, Cuvântul, traducere de Simion Dănilă, o rubrică de Viorel Mureșan Coperta IV

articolul original.

Dadaismul, curentul artistic iniţiat de românul Tristan Tzara în urmă cu 105 de ani

8 February 2023 at 05:30
image
În România, dadaismul a fost parţial vizibil, în unele producţii poetice sau în domeniul artelor plastice.
Dadaismul a fost un curent cultural şi artistic nonconformist, îndreptat împotriva rutinei în viaţă, gândire şi artă. Bazele curentului au fost puse la Zürich, în ziua de 8 februarie 1916, de poetul de origine română Tristan Tzara. Acestuia i s-au alăturat, la început, scriitorii Hugo Ball şi Richard Hülsenbeck şi artistul plastic Hans Arp. Au urmat apoi pictori ca: românul Marcel Iancu, Francis Picabia, Marcel Duchamp, Max Ernst şi Kurt Schwitters.

Asociind unor elemente ale futurismului italian, cubismului francez şi expresionismului german, un negativism declarat, dadaismul cultivă arbitrariul total, neprevăzutul, abolirea formelor constituite, provocând dezordinea şi stupoarea. Totodată, dadaismul se manifestă prin organizarea unor spectacole de scandal îndreptate împotriva artei, gustului estetic, moralei tradiţionale, programatic puse sub semnul întrebării.

Din martie 1919, odată cu Tristan Tzara, mişcarea se mută la Paris. Aici, Tzara se întâlneşte cu scriitorii din grupul mişcării suprarealiste André Breton, Louis Aragon, Paul Eluard, Phillipe Soupault, cu A. Jacques Vachẻ. Mulţi dadaişti publică în revista lui Francis Picabia „391”. În revistă apar nume ca: Louis Aragon, Guillaume Apollinaire, Albert-Birot, Marcel Desnos sau Max Jacob.
După ce în 1921 Picabia se separase de mişcare, în 1922 se produce ruptura între dadaism şi grupul lui André Breton, din care se va dezvolta suprarealismul. Dadaismul supravieţuieşte, însă, datorită, aproape exclusiv, personalităţii lui Tzara.
Dincolo de nihilismul şi de enormităţile sale – care au anulat, uneori, arta – dadaismul a fost un protest, un elan spre absurd, pledând pentru o libertate absolută promovând invenţii plastice şi verbale adesea seducătoare. Acestea au lărgit investigaţia artistică şi a creat o atmosferă propice pentru îndrăzneală şi experienţe uluitoare.
În România, dadaismul a fost parţial vizibil, în unele producţii poetice sau în domeniul artelor plastice, publicate în reviste de avangardă precum: „unu”, „Contimporanul”, „Integral”, „Punct” sau „75 HP”. Caracteristica mişcării româneşti de avangardă literară este eclectismul. De aceea, un dadaism în stare pură este mai greu de descoperit. Un dadaism mai marcat este vizibil în textele lui Saşa Pană.
Descoperă îţi prezintă principalele semnificaţii istorice ale zilei de 8 februarie:
1622 – Regele Iacob I al Angliei dizolvă Parlamentul englez;
1796 – S-a înfiinţat un Consulat general francez la Bucureşti;
1856 – Barbu Ştirbei decretează desfiinţarea robiei în Ţara Românească;
1859 – Intrarea triumfală a lui Alexandru Ioan Cuza în Bucureşti, după dubla sa alegere ca domn al Principatelor Române;
1880 – Franţa, Germania şi Marea Britanie recunosc independenţa de stat a României;
1904 – Începe războiul ruso-japonez, după ce marina japoneză lansează un atac surprinzator îndreptat împotriva Portului Arthur, China, distrugând şi blocând flota rusă;
1907 – Răscoala ţăranilor din satul Flămânzi, judeţul Botoşani;
1916 – Conform legendei, aflat la Zürich, în cafeneaua „Cabaret Voltaire”, scriitorul Tristan Tzara creează un nou curent de avangardă: Dadaismul;
1946 – Este dată publicităţii o notă a guvernului român conţinînd observaţiile acestuia la prevederile Tratatului de pace şi se exprimă regretul că nu s-a recunoscut cobeligeranţa României;
2003 – Bagdadul predă inspectorilor ONU documentele referitoare la programele de armament nucelar şi biochimic de pe teritoriul Irakului.
 Vă mai recomandăm şi: 
                                               
                                             
                  
                                              
articolul original.
Ieri — 7 February 2023Ultimele Stiri

Special New Music | Piese noi de la Toulouse Lautrec, Yeah Yeah Yeahs, Julie Ellinor, Gorillaz feat. Adeleye Omotayo, Alfa Mist etc.

7 February 2023 at 21:26
By: Tomck@t
image

Săptămână de săptămână, marți seara, Special Arad prezintă ultimele apariții muzicale, de fiecare dată o selecție cu adevărat specială, cu piese ce nu prea auzi la radio sau la TV, piese mai puțin mainstream, dar care ar merita atenția tuturor. MUZICĂ, NU HIT-URI – cu alte cuvinte.

În această săptămână avem noutăți de la Toulouse Lautrec, Yeah Yeah Yeahs, Julie Ellinor, Gorillaz feat. Adeleye Omotayo, Anoushka Shankar, Alfa Mist, The Tallest Man On Earth, Sandrayati feat. Ólafur Arnalds, Big|Brave și Amon Tobin.

Ascultă-le separat în lista de mai jos, ori în Playlist-ul YouTube, AICI.

Toulouse Lautrec – A fost sau n-a fost

Yeah Yeah Yeahs – Blacktop

Julie Ellinor – Dreamer

Gorillaz feat. Adeleye Omotayo – Silent Running

Anoushka Shankar – In Her Name

Alfa Mist – BC

The Tallest Man On Earth – Every Little Heart

Sandrayati feat. Ólafur Arnalds – Vast

Big|Brave – the fable of subjugation

Amon Tobin – hole in the ground

articolul original.

Noi bursieri la Fundația Regală Margareta a României

7 February 2023 at 15:37

Programul național Tinere Talente, proiect derulat de Fundația Regală Margareta a României, are o nouă generație de bursieri. 30 de tineri talentați, proveniți din familii cu venituri modeste, au fost selectați la categoriile muzică și arte vizuale, pentru a face parte din ediția 2023 a proiectului.

15 muzicieni și 15 artiști vizuali, aflați la începutul drumului artistic, vor primi, pe parcursul unui an calendaristic, sprijin pentru a urma și a dezvolta o carieră artistică, prin acordarea de burse individuale, în valoare de până la 2000 euro, prin sesiuni de mentorat și stagii de masterclass intergeneraționale, precum și oportunități de promovare a talentului lor artistic prin evenimente organizate de Fundație și parteneri ai programului. Cei 30 de tineri talentați care au vârste cuprinse între 14 și 24 de ani studiază la licee și universități de arte și muzică din București, Iași, Suceava, Galați, Cluj-Napoca, Târgu Mureș. Acum, vor putea să își conceapă și să își urmeze propriile idei artistice prin implicarea și susținerea unor artiști consacrați și a multor oameni cu viziune, resurse și dragoste pentru artă.

144 de tineri foarte talentați, un juriu de elită, cei mai buni 30 muzicieni și artiști vizuali selectați

144 de tineri muzicieni și artiști vizuali cu vârste între 14 și 24 de ani, elevi și studenți la instituțiile de învățământ vocațional din toată țara, care provin din familii cu venituri modeste, și-au exprimat, pe parcursul lunii noiembrie a anului trecut, intenția de a deveni bursieri. Procesul de selecție a constat în analiza dosarelor depuse, selecția candidaților de către juriul de specialitate și anchete sociale. Evaluarea de către un juriu, compus din personalități din mediul artistic și academic, a reprezentat etapa decisivă.

Nivelul ridicat de pregătire al 74 de tineri înzestrați, la categoria Arte Vizuale, cu lucrări extraordinare de pictură, grafică sau arte textile și 70 la categoria Muzică, specializări precum canto clasic, pian, instrumente de suflat sau instrumente cu corzi, au făcut mai provocatoare ierarhizarea lor de către juriu. În funcție de talentul și potențialul artistic demonstrate în 6 zile pline de emoții, membrii juriului celei de-a 15-a ediții a selecției Tinere Talente i-au desemnat pe cei mai buni 30 de candidați.

Din punctul meu de vedere, selecția din acest an a constituit – în primul rând – o mare bucurie. După doi ani de mijlocire, prin felurite dispozitive, a comunicării cu candidații, în sfârșit i-am avut în imediată apropiere, având șansa de a ne privi în ochi, de a dialoga și de a înțelege de la fiecare emoții și gânduri pe care ecranele nu le pot transmite. Bucuria a fost cu atât mai mare cu cât numărul mare de înscriși a însemnat și un număr mare de tineri foarte înzestrați și bine pregătiți, unii de-a dreptul excepționali. Ierarhizarea lor a fost dificilă, dar atmosfera în toate cele trei zile de audiții a fost extrem de favorabilă luării celor mai echilibrate decizii. Meritul a fost deopotrivă al modului exemplar de organizare și al componenței juriului de selecție, astfel încât rezultatele să contribuie la atribuirea justă a burselor care vor însemna, ca de fiecare dată, un sprijin imens pentru drumul celor 15 muzicieni în devenire”, a declarat Verona Maier, pianistă, membru al juriului – categoria Muzică.

Lista celor 15 tineri muzicieni și 15 artiști vizuali care au devenit bursierii programului Tinere Talente 2023 poate fi consultată aici.

Juriul a fost constituit din:

Categoria Muzică: Verona Maier – pianistă, Iulia Isaev – soprană, Tiberiu Soare – dirijor, Rafael Butaru – violonist, Florin Pane – trombonist și Zoli Toth – artist conceptual.

Categoria Arte Vizuale: Ileana Dana Marinescu – artist vizual, prof. univ. dr. Carmen Apetrei – grafician, Andrei Tudoran – pictor și lect. univ. dr. Sergiu Chihaia – artist vizual.

 România are nevoie de artă! 

În 2022, pentru a patra oară, Tinere Talente a fost recunoscut ca cel mai bun program de Artă și Cultură din România, laureat la Gala Societății Civile. „Știm că talentul se poate naște și într-un copil provenit dintr-o familie cu venituri bune, la fel de bine și într-un tânăr lipsit de sprijin financiar. Iar Tinere Talente este programul care creează oportunități egale pentru artiștii în devenire, oferindu-le șansa de a-și dezvolta potențialul, de a-și exprima talentul și de a-și îndeplini visul. Până în prezent, 380 de burse au fost acordate tinerilor talentați, aflați la început de drum, care studiază muzica sau artele vizuale în licee și universități din România, fiind ajutați să-și depășească greutățile financiare și să continue să-și exprime valoarea artistică. Pentru mulți tineri la început de drum, bursa a reprezentat o treaptă esențială în evoluția și afirmarea lor, o oportunitate de cunoaștere și de explorare artistică, dar și posibilitatea de a relaționa cu oameni de cultură recunoscuți la nivel național și internațional, care i-au îndrumat în carieră. În susținerea bursierilor, au fost organizate 110 recitaluri și concerte, 77 de expoziții, 114 sesiuni de mentorat sau masterclass. De-a lungul anilor, mai bine de 1.800.000 de euro au fost investiți în viitorul artistic al României“, precizează organizatorii într-un comunicat de presă remis cotidianul.ro

Programul Tinere Talente

Mulți copii talentați provin din familii ale căror posibilități financiare nu le permit să-și urmeze talentul. Astfel, România pierde în fiecare an zeci de tineri talentați, care altfel ar putea deveni ambasadori culturali. Programul național Tinere Talente a debutat în anul 2009 cu scopul de a sprijini și promova tinerii artiști talentați care provin din familii cu venituri reduse și care au nevoie de sprijin financiar pentru a-și atinge adevăratul potențial și a-și exprima talentul. Ceea ce diferențiază programul Tinere Talente de alte proiecte care oferă burse este abordarea holistică, centrată pe dezvoltarea și afirmarea acestor artiști în devenire. Pe lângă sprijinul financiar, tinerii primesc îndrumarea unor mentori valoroși, pregătire prin masterclassuri și au oportunități de promovare foarte importante, toate acestea creând o platformă de lansare în cariera artistică. Mai multe detalii sunt disponibile pe www.tineretalente.org. Programul național Tinere Talente este susținut de parteneri și sponsori, dar și prin donații realizate prin SMS la 8864 cu textul ARTĂ, prin care publicul poate dona 4 Euro lunar, susținând astfel bursele pentru tinerii talentați ai României.

 Fundația Regală Margareta a României

Fundația Regală Margareta a României a fost înființată în 1990 de către Regele Mihai I al României și Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei române. Cu o activitate de 33 de ani, Fundația Regală Margareta a României sprijină copii, tineri și vârstnici prin intervenții durabile, bazate pe schimbul de experiență și valori între generații. De-a lungul timpului, Fundația s-a implicat în numeroase proiecte sociale, culturale şi de susținere a educației şi talentului artistic. 

articolul original.

Oscar Special: „Babylon” sau cum e să nu vezi de copaci pădurea

7 February 2023 at 10:28
By: E. Nola

Nominalizat la trei Oscaruri, am zice colaterale: costume, coloană sonoră și design, filmul despre care vom discuta în cele ce urmează are o calitate deosebită pentru orice producție artistică: împarte lumea în pro și contra. Dacă nu ar fi nimic altceva și tot am deveni atenți, în fond, ce poate fi mai interesant decât ceva care împarte lumea în ei și în noi? Asta ca să nu spunem, după Eminescu, în smintiți și în mișei.

Autorul filmului – scenografie și regie – este Damien Chazelle, un american francez, care prin „La La Land” a devenit cel mai tânăr regizor laureat cu Oscar, obținând premiul la nici 32 de ani. Desigur, a fost așa o lălăială cu filmul acela, musical, Ryan Gosling și filingul american, deci mai că nu se pune. Cu atât mai mult, cu cât Chazelle nu are încă 40 și este abia la cel de al patrulea film de al său, nemaivorbind că celelalte două nepomenite, „Whiplash” și „First Man”, sunt mult peste lalala.

Cert este că lumea s-a împărțit în două, indiferent că sunt critici profesioniști ori ba, unii extaziați de explozia de imagini și sunete de peste trei ore, alții care tocmai asta îi reproșează: lungimea și subțirimea mesajului și a realizării, în fond să nu se zică nouă că așa era la Hollywood prin anii douăzeci-treizeci ai secolului trecut: numa’ orgii, beții, droguri și sex, că e prea de tot. O fi fost, nu zicem, dar totuși, totul are o limită. Nemaivorbind că filmul este un „flop” la public, nereușind până acum să adune nici jumătate din bugetul cheltuit.

Ei, în această situație criticul, chiar dacă mai amator așa, trebuie să se decidă de care parte este. I-a plăcut, ori ba, îl consideră un film demn de atenție sau dimpotrivă, ceva la care să nu te duci, decât în cazul în care ai pe acolo, prin întuneric, trei ore, și alte treburi.

Așadar, cel care vă scrie vă spune că lui i-a plăcut filmul. Lungimea chiar nu a prea contat – mai nou toți au început să facă filme lungi, probabil simțind că se termină și cu filmul în scurt timp – desfășurarea poveștii, da, previzibile, cum să fie tocmai la Hollywood?, punerea în scenă, jocul actorilor fiind de cel mai înalt nivel, chiar dacă, ei da, hai să zicem, într-un stil al noului cinema crescut pe videoclipuri.

De fapt, crede cel care vă scrie, asta este și problema ambelor părți: cei entuziaști se regăsesc în film în tinerețea și copilăria lor urmărind videoclipuri muzicale la MTV sau aiurea, cei contra tocmai asta îi reproșează lui Chazelle: că a coborât marea artă a filmului la nivelul videoclipurilor muzicale. Mie acest reproș mi se pare nițel cam snobistic, de parcă instrumentele filmului n-ar veni din diferite direcții, unele chiar de joasă speță, în fond, musicalul s-a născut din opereta noastră monarhică și dualistă, nemaivorbind de circ, element central pentru toate filmele comice ale perioadei mute.

De altfel, tocmai despre aste e vorba în „Babylon”, trecerea de la mut la sonor, criza și tragediile personale declanșate de această schimbare fundamentală în cea de a șaptea artă. Suntem în plină criză, atât economică, cât și a cinematografului, e, parcă, o atmosferă de sfârșit de lume care ne este prezentată însă nu documentaristic, ilustrativ, ci prin floarea ei otrăvită dintotdeauna de la inventarea filmului: industria cinematografică.

Chazelle nu ilustrează didactic, ci exprimă și insinuează, toate acestea prin recreerea babiloniei hollywoodiene înaintea apariției primului cod de corectitudine politică din lumea noastră mult încercată. Da, se pare că toți trec, indiferent că sunt contra ori tocmai invers, peste vestitul cod al producătorilor americani de filme din 1934, cod care urma să reglementeze cel puțin patruzeci de ani modul în care s-a făcut filmul american: fără erotisme deșănțate, fără realități deranjante, fără acel realism crud și de multe ori contondent care era caracteristic filmelor de dinaintea codului „bunelor maniere” din ’34.

Astfel, referințe la sex se reduceau la minim, un sărut pe ecran nu avea voie să țină mai mult de trei secunde, tot ce era legat de religie și națiune trebuia să fie decent și aprobativ, nuditatea era efectiv exclusă, fără să mai vorbim de alte cele, foarte reale și umane de altfel, cum ar fi violența sau alte perversiuni. Codul a fost în vigoare din 1934 până în 1968, marcând „epoca de aur” a Hollywoodului, fiind aruncat în aer de revolta tinerilor din occident în jurul anului crucial 1968.

Dar cu totul nu a trecut niciodată, mai nou fiind înlocuit cu acea vestită corectitudine politică, o preconcepție ipocrită care limitează la fel modul în care artiștii își pot exprima ideile, sentimentele și convingerile.

Revenind la „Babylon”, eu am vaga impresie că va funcționa ca vinul cel bun: va deveni din ce în ce mai consumat și apreciat odată cu trecerea timpului, atunci când prejudecățile și sensibilitățile de moment dispar și devin ceea ce au fost de la început: simple ipocrizii.

Atunci vom vedea că, jigniți în mândria lor profesională de cineaști responsabili și serioși, cei de acum din marele juriu nu au considerat că interpretările celor trei personaje de prim plan erau toate de Oscar. Brad Pitt este el și Clark Gable în același timp, realizând o prestație care excelează tocmai prin lipsă de mijloace, Margot Robbie atrage privirile în fiecare scenă în care este prezentă, iar revelația, din nou fără trucuri și artificii, Diego Calva, poate fi noul Brad Pitt sau John Gilbert, eventual Clark Gable, vedetele la care ne duce personajul interpretat de Pitt. Contează de fapt mai puțin, se presupune că personajul interpretat de Margot Robbie aduce cu Clara Bow, însă toate acestea sunt amănunte neimportante dacă te lași dus de val și nu te sperii de explozia de inedit și bizar din filmul lui Chazelle.

Desigur, nu este un film perfect, nu există filme perfecte, normal, putem identifica și elemente care puteau fi rezolvate mai bine sau mai adecvat, dar, dincolo de polemica care îl înconjoară, filmul lui Chazelle este un film de autor care se bazează din plin pe capacitatea peste medie a celor cu care lucrează, iar prin asta se apropie oarecum de tradiția europeană a filmului de artă.

Nu degeaba, unii, iconoclaști pro și contra, au pomenit în treacăt de Fellini și de Satyriconul său…

Nota autorului:

Nota Oscar Special 6 stele

articolul original.

Chinezii de la Baidu lansează un robot (AI) concurent cu ChatGPT și Bard

7 February 2023 at 10:17
Baidu
Baidu

Compania chineză Baidu, considerată un gigant în domeniul internetului, a anunţat marţi lansarea în faza de teste a propriului robot conversaţional bazat pe inteligenţă artificială (AI), după apariţia pe piaţă a ChatGPT, software-ul american care a declanşat numeroase pasiuni şi controverse, informează AFP.

În noiembrie 2022, OpenAI, un start-up californian, a lansat ChatGPT, un sistem conversaţional capabil să răspundă online oricărei întrebări şi care dispune de un grad mai mic sau mai mare de acurateţe. De asemenea, aplicaţia poate să scrie romane şi poezii în doar câteva secunde.

Inteligenţa artificială, prezentată ca o tehnologie a viitorului care va revoluţiona autonomia maşinilor şi interacţiunea lor cu omul, se bucură de un interes tot mai mare.

Însă, la fel ca în cazul ChatGPT, aceşti roboţi fascinează la fel de mult pe cât îngrijorează, reprezentând atât instrumente susceptibile să îi scutească pe oameni de sarcini dificile, cât şi o ameninţare pentru numeroase locuri de muncă, a căror utilitate ar putea fi pusă sub semnul întrebării.

Citește și ChatGPT va putea să detecteze dacă un text a fost scris de o inteligenţă artificială (IA)

O purtătoare de cuvânt a companiei Baidu a declarat pentru AFP că grupul chinez „ar trebui să poată termina în luna martie testele interne” care privesc robotul său conversaţional.

Denumit „Ernie Bot”, el va fi pus apoi „la dispoziţia publicului larg” la o dată care nu a fost deocamdată precizată, a adăugat aceeaşi purtătoare de cuvânt.

Baidu este până în prezent cea mai mare companie chineză care a conceput un robot conversaţional de tipul ChatGPT.

Cu sediul la Beijing, Baidu este principalul motor de căutare online din China. Însă grupul s-a lansat în ultimii ani într-o diversificare pe toate direcţiile.

Baidu este deja prezent în domeniul inteligenţei artificiale, odată cu dezvoltarea unor automobile autonome, precum şi în domeniul informaticii dematerializate (tehnologia „cloud”).

Citește și Informateca și: Bard, un rival pentru ChatGPT

Susţinut în principal de grupul american Microsoft, ChatGPT a declanşat un val de pasiuni şi controverse, iar funcţiile sale au atras atenţia marilor giganţi ai internetului.

Grupul american Google a anunţat la rândul său luni că testează un robot conversaţional propriu, denumit „Bard”.

articolul original.

 ARCA lui VEM a intrat în circuitul naţional al artei plastice

7 February 2023 at 08:01

La Galeriile ALFA din Bacău a fost sărbătoare la sfârşitul săptămânii trecute. O sărbătoare a artei plastice, la care au fost invitaţi şi au participat artişti, membri ai Uniunii Artiştilor Plastici din România, prieteni ai artei, critici de artă, ziarişti, membri ai Filialei Bacău a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, cât şi artiştii participanţi la ediţia doua a Taberei de Creaţie de la Traian, judeţul Bacău, organizată şi finanţată de artistul Victor Eugen Mihai-VEM. Spuneam că a fost o sărbătoare a creaţiei artistice, pe simeze publicul a avut şi are ocazia să intre în contact direct cu operele celor 11 artişti care au participat la tabără,  să admire expresiile artistice, rezultate remarcabile ale colaborării dintre maeștrii artelor care s-au reunit pentru a mărturisi la unison, însemnătatea nemărginită a artei, a culturii.

Au răspuns invitaţiei de a participa la vernisaj Iulian Bucur, director interimar al Complexului Muzeal „Iulian Antonescu”, gazdă a evenimentului, Dionis Puşcuţă, şef Secţie Artă, Carmen Mihalache, critic, director al Revistei ATENEU, Cornel Cepariu, jurnalist, preşedinte al Filialei Bacău a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, un public numeros, care au făcut neîncăpătoare celebrele de acum galerii de artă ale Bacăului.

 

ARCA artiştilor

Curatorul taberei şi al expoziţiei a avut rolul de a aduce artiștii participanți împreună, invitându-i la o călătorie, într-o „Arcă”, unde emoția dictează. Expoziția are o caracteristică distinctă, prin aceea că temele și uneltele folosite constituie o diversitate artistică.

În tabără cât şi pe simeze au fost artiştii: Ammar Alnahhas (București), Diana Brăescu (București), Mihai Chiuaru (Bacău), Dan Crecan (Alba Iulia), Dumitru Macovei (Moinești-Bacău), Dragoș Pătrașcu (Iași), Ștefan Pelmuș (București), Carmen Poenaru (Bacău), Dionis Pușcuță (Bacău), Victor Eugen Mihai – VEM (Bacău) și Gheorghe Zărnescu (Bacău).

„Art ARCA, tabăra şi expoziţia de artă plastică, în totalitate privată, a ajuns la ediţia a II-a. A fost o muncă grea, interesantă pentru mine ca organizator şi finanţator, însă s-a compensat cu atmosfera creată şi susţinută de aceşti admirabili artişti care au răspuns invitaţiei mele de a onora cu arta lor această a doua ediţie. Dacă la prima ediţie au fost nouă artişti, acum au răspuns 11, din Bacău, Moineşti, Bucureşti, Iaşi, Alba Iulia. Ce înseamnă de fapt aceste tabere, înseamnă că artişti din diferite zone, cu diferite stiluri şi moduri de exprimare artistică, pictură, sculptură, grafică, multimedia, să lucreze împreună, să facă schimb de idei, de opinii, curente, să împărtăşească din propriile experienţe, să lege prietenii întru frumos, adevăr şi speranţe.

Victor Eugen Mihai – VEM, artist multimedia, curatorul expoziţiei, membru al UZPR, Filiala Bacău

 

ARCA rezistă în timp

 

„Art ARCA este prima expoziţie din şirul lung de evenimente frumoase pe care ni le propunem să le facem împreună în acest an. Astăzi sunteţi invitaţi la un eveniment aparte, rar pot să spun, de excepţie. Este meritul unui om, a unui artist, Victor Eugen Mihai – VEM, cunoscut mai cu seamă în lumea artiştilor caricaturişti, premiat pe tot mapamondul, proaspăt absolvent al unui master la  Universitatea Naţională de Arte „George Enescu Iaşi, Facultatea de Arte Vizuale și Design, care, cu profesionalism, cu dragoste faţă de artă şi artişti a demarat încă de acum doi ani un proiect, pe banii lui, înfiinţând o nouă tabără privată de creaţie artistică, în localitatea Traian, la care invită artişti locali, cât şi din ţară. Să-l felicităm pe curatorul acestei expoziţii, VEM, şi să-i urăm la mai multe ediţii.

Dionis Puşcuţă, artist plastic, şef Secţie Artă a Complexului Muzeal „Iulian Antonescu

 

 

„Îi mulţumesc lui VEM pentru invitaţie, pentru faptul că ne-a dat posibilitatea să ieşim din vacarmul şi grijile cotidiene.        Ne-am bucurat împreună de un peisaj spectaculos, de linişte şi în special de cadrul creat pentru schimburi de idei, opinii, de a cunoaşte şi alţi artişti veniţi din alte zone ale ţării. Organizatorul a avut grijă ca fiecare artist să aibă toate condiţiile pentru a crea, menirea acestor tabere de creaţie artistică. Munca noastră este acum pe simeze şi vă invităm să o vedeţi.

Carmen Poenaru, artist plastic, preşedinte al Filialei Bacău a Uniunii Artiştilor Plastici din România

 

 

articolul original.

Florence Nightingale, precursoarea serviciului sanitar modern. „Excelența nu este un act, ci un obicei”

7 February 2023 at 07:30
image

Florence Nightingale (1820-1910), cunoscută și ca „Doamna cu lampa”, a fost o asistentă medicală britanică, reformatoare socială și statistician, fondatoarea primei forme de învățământ organizat de îngrijire a bolnavilor.

A rămas în istorie pentru acțiunile ei desfășurate ca asistentă în timpul războiului din Crimeea când și-a adus contribuția la schimbarea radicală și îmbunătățirea calității serviciilor medicale oferite răniților de război.

În 1860 a pus bazele St. Thomas’s Hospital (Spitalul St. Thomas) și Nightingale Training School for Nurses (Școala pentru asistente medicale Nightingale), eforturile ei depuse în reforma sănătății influențând calitatea serviciilor medicale în secolele 19 și 20.

Dedicată de mică acțiunilor filantropice

s-a născut pe 12 mai 1820, în Florența, Italia, într-o familie de britanici care făceau parte din înalta societate, primind o educație aleasă și învățând, încă de mică, limbile germană, franceză și italiană. Tot de la o vârstă fragedă, Florence s-a dovedit a fi un om dedicat acțiunilor filantropice, manifestând deseori compasiune, ajutându-i pe cei săraci și suferinzi și considerând că alinarea adusă celor în nevoie este scopul divin al vieții ei. Cu toate că dezideratul pe care-l avea, acela de a deveni asistentă medicală, nu a primit susținerea și acceptarea familiei (părinții interzicându-i chiar să urmeze această cale), Florence s-a înscris, în 1844, la școala de asistente din cadrul Spitalului Luteran al Pastorului Fliedner din Kaiserwerth, Germania.

La începutul anului 1850, Nightingale a revenit la Londra și s-a angajat ca asistentă la Middlesex Hospital, performanțele ei impresionând atât de mult conducerea spitalului, încât în scurt timp a fost promovată. Prezența lui Florence Nightingale la Middlesex Hospital s-a intersectat cu perioada izbucnirii epidemiei de holeră, moment în care a demonstrat și mai mult calitățile unui bun cadru medical și administrator al spitalului, prin îmbunătățirile rapide pe care le-a adus serviciilor medicale și reducând în mod semnificativ rata mortalității în spital, toate acestea cu riscul propriei sănătăți.

Îngerul din Crimeea

Apoi, în octombrie 1853, după izbucnirea războiului din Crimeea care a însemnat conflictul armat dintre Imperiul Rus și alianța Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiului Otoman, Sardinia și Franța, aproape 20.000 de soldați englezi au fost spitalizați în unități medicale militare din cauza rănilor suferite în război.

În acea vreme, nu exista personal feminin care să asigure serviciile de asistență medicală în spitalele din Crimeea din cauza proastei reputații pe care acestea o aveau, reputație legată de slaba lor performanță. Cu toate acestea, guvernul britanic s-a mobilizat trimițând în Crimeea un grup de 34 de asistente medicale, în frunte cu Florence Nightingale, pentru a se ocupa îndeaproape de soldații britanici răniți în război. Cu toate că fuseseră avertizate în ceea ce privește condițiile precare din spital și volumul enorm de muncă, Nightingale și asistentele ei s-au mobilizat și s-au pregătit pentru intervenția din baza britanică a spitalului din Constantinopol.

Într-adevăr, ce au găsit acolo era greu de imaginat și de descries în cuvinte. Răniți ținuți în propriile excremente, încăperi invadate de șobolani și gândaci, lipsa de bază (pansamente, săpun), ceea ce a declanșat răsândirea și agravarea și mai rapidă a bolilor. Până și apa era raționalizată. Răniții mureau mai mult din cauza bolilor infecțioase decât din cauza rănilor suferite pe câmpul de luptă.

Dar Nightingale și colectivul de asistente britanice s-au pus rapid pe treabă. Au făcut rost de sute de perii și materiale de curățat și, cu ajutorul pacienților cel mai puțin afectați de răni, au spălat interiorul spitalului, de la podele și până la tavan. Florence își dedica tot timpul îngrijirii bolnavilor și consilierii lor psihologice. Seara, se plimba printre paturile pacienților, verificându-le starea, purtând mereu cu ea o lampă. Soldații, atât de impresionați de grija și atenția pe care le primeau din partea lui Florence, au numit-o „Îngerul din Crimeea” sau „Doamna cu lampa”. Datorită ei și a celorlalte asistente medicale, mortalitatea din spital fusese redusă considerabil.

Invovațiile aduse de Nightingale

Pe lângă îmbunătățirea vizibilă a condițiilor sanitare din spital, Nightingale a creat o serie de servicii pentru pacienți care au contribuit la îmbunătățirea calității șederii lor acolo.

A instituit crearea unei „bucătării pentru invalizi” unde se preparau meniuri cu nevoi speciale, a înființat o spălătorie, astfel că toate așternuturile și lenjeria pacienților erau mereu curate, a instituit, de asemenea, o sală de clasă și o bibliotecă pentru stimularea intelectuală și divertismentul pacienților și, pe baza experienței trăite în Crimeea, a scris Notes on Matters Affecting the Health, Efficiency and Hospital Administration of the British Army, un raport de 830 de pagini de analize a tot ceea ce a reprezentat șederea ei acolo, propunând, în același timp, reforme aplicabile altor spitale militare ce funcționau în condiții necorespunzătoare. Datorită acestei cărți, în 1857 a fost înființată Comisia Regală pentru Sănătate în Armată.

Eroină

Nightingale a rămas în Crimeea până în vara anului 1856. La sosirea acasă, a fost întâmpinată precum un adevărat erou, regina însăși recompensând-o pentru toată munca depusă în serviciul răniților de război cu o broșă gravată numită mai târziu „Bijuteria Nightingale” și cu o sumă de bani (250.000 de lire).

Cu sprijinul reginei Victoria, Nightingale a contribuit la crearea unei comisii regale pentru sănătate în serviciul armatei, în cadrul căruia, cu ajutorul unor statisticieni profesioniști, au descoperit că 16.000 din cele 18.000 de decese din timpul războiului fuseseră cauzate de boli care puteau fi prevenite și nu de rănile cauzate în timpul luptelor. Florence Nightingale a devenit prima femeie membru al Societății Regale de Statistică și a fost numită membru de onoare al Asociației Americane de Statistică.

În 1860, a finanțat, din banii primiți ca premiu, înființarea Spitalului Sf. Thomas, în cadrul acestuia inaugurând și Școala de pregătire pentru asistente Nightingale.

Personalitatea ei a devenit o inspirație a vremii, fiind privită cu multă admirație de toată lumea. I-au fost dedicate poezii, cântece, articole laudative și chiar piese de teatru. Tinerele doreau să-i urmeze exemplul. Bogate ori sărace, femeile aspirau să fie ca Florence, astfel că multe dintre ele s-au înscris la școala de pregătire pe care o înființase Nightingale.

Totuși, Florence Nightingale a avut un preț de plătit. Cât timp a fost în Crimeea, s-a îmbolnăvit și nu a reușit să-și revină pe deplin niciodată. Dar chiar și atunci când starea de sănătate s-a deteriorat atât de mult încât n-a mai putut părăsi patul, Florence s-a dedicat scopurilor sale nobile din domeniul sănătății, continuându-și munca din pat.

De-a lungul Războiului Civil din SUA, ea a fost frecvent consultată cu privire la modalitățile cele mai bune de gestionare a spitalelor de campanie. Nightingale a servit, de asemenea, ca autoritate în problemele de salubritate publică din India, atât pentru militari, cât și pentru civili, potrivit History.

În 1908, la vârsta de 88 de ani, i s-a conferit meritul de onoare de către regele Edward. În mai 1910, cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani, a primit un mesaj de felicitare de la Regele George.

Florence Nightingale a murit pe 13 august 1910, în casa ei din Londra, înaintea morții sale, exprimându-și dorința de a avea parte de o înmormântare modestă și restrânsă, asta în ciuda dorinței oamenilor de tot felul de a-i aduce un ultim omagiu. Astfel, respectându-i dorința, familia a refuzat oficierea unei înmormântări naționale. Până în zilele noastre, Florence Nightingale este recunoscută ca fiind pionierul asistenței medicale moderne.

articolul original.

Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Invitat: actorul Costel Constantin

6 February 2023 at 22:47
By: Incomod

Episodul XV, din sezonul II al podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, îl aduce în fața publicului pe îndrăgitul actor Costel Constantin, exponent al „generației de aur”, așa cum a fost supranumită, din care au făcut parte Ion Caramitru, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ilinca Tomoroveanu și alte nume grele ale ultimei jumătăți de secol. Costel Constantin povestește la microfonul Avangardei ce a câștigat și ce a pierdut TNB de la deschidere și până în clipa prezentă, între epoca sa prerevoluționară și viața instituțională postdecembristă, evaluând retrospectiv mandatele lui Radu Beligan, Andrei Șerban, Fănuș Neagu, Dinu Săraru și Ion Caramitru. Totodată, actorul Costel Constantin îi mărturisește fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, despre momentul în care, nevoită să plece într-un turneu de succes în Brazilia, trupa de teatru a TNB a primit avionul prezidențial pentru deplasare, fostul Președinte, Ion Iliescu, motivând gestul său ca fiind făcut pentru „numele și obrazul României”. Veți afla amintiri exclusive din culisele prieteniilor profesionale și umane din spatele cortinei, legate de Costel Constantin cu Mircea Albulescu, Radu Beligan, Gheorghe Dinică, Irina Petrescu și alții; detalii din timpul spectacolelor cardinale ale carierei artistice a lui Costel Constantin, dintre care Apus de soare, Zbor deasupra unui cuib de cuci, Profesionistul și Crimă pentru pământ îi rămân cele mai dragi; dar și motivele pentru care Costel Constantin nu îl va interpreta pe Constantin Brâncoveanu în ultimul film al lui Dan Pița.

Interviul integral poate fi ascultat accesând linkul: https://youtu.be/_iZYcfFrWYA

Actorul Costel Constantin, despre „generația de aur”: despre excelența teatrală începută acum 50 de ani

Ionuț Vulpescu: Buna ziua, la o nouă ediție a podcastului meu! O mare bucurie astăzi, să îl am invitat pe marele actor Costel Constantin. Mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea.
Costel Constantin: Cu drag, și eu mulțumesc. Mi-a făcut mare plăcere că sunt invitatul tău.
I.V.: Noi ne știm de multă vreme, nu e un secret.
C.C.: De mult!
I.V.: Și prietenia cu Victor Opaschi, și rolurile pe care le-ați jucat la Teatrul Național, și pe care le-am văzut cât puteam în ultimii mulți ani, mai cu seamă în anii 2000… Când ați venit la TNB?
C.C.: În ’69, Radu Beligan când a venit la conducerea Teatrului Național, m-a adus pe mine de la Iași. Unde eram de cinci ani. Și de la Timișoara i-a adus pe Ovidiu Iuliu Moldovan și pe Florina Cercel.
I.V.: Sunteți unul dintre reprezentanții străluciți a ceea ce se cheamă „generația de aur”. Ați pomenit câteva nume, din păcate nu mai sunt nici Ovidiu Iuliu Moldovan, nici Florina Cercel printre noi…
C.C.: Ca și Ilinca Tomoroveanu.
I.V.: Și Ion Caramitru.
C.C.: Singurii care mai sunt în viață: Virgil Ogășanu, a fost coleg cu noi în aceeași clasă la Beate Fredanov, și Mariana Mihuț.
I.V.: Și Rodica Mandache!
C.C.: Și Rodica Mandache, exact! Tot de la Iași a venit.
I.V.: De ce vi se spune generația de aur? Care e aurul pe care l-a câștigat generația dvs?
C.C.: Nu știu cine a născocit asta, cu generația de aur… Am avut o școală extraordinară, cu niște profesori nemaipomeniți, și am învățat meseria asta pas cu pas și de-adevăratelea, cinstit. Vreau să vă spun ceva: după mine, cea mai mare școală de teatru este școala rusă. Să știți că și britanicii au spus același lucru. Noi am învățat mult, mult de tot, de la școala rusă. De altfel, și americanii, la Actors Studio, care a scos actori mari, Paul Newman, Marlon Brando, a avut doi profesori: Lee Strasberg și Elia Kazan, care sunt ruși emigranți după Revoluție.
I.V.: Kazan, marele regizor!
C.C.: Da, da, da!

Ilinca Tomoroveanu și Ion Caramitru, singurii studenți de zece pe linie. Cine a fost „legat” pentru că avea acasă revistele Paris Match

I.V: În ce an ați terminat facultatea?
C.C.: În ’64! Deci legea așa era acolo, ți se dădea un loc de muncă, obligatoriu. Și cei care aveau zece pe linie la toate obiectele puteau rămâne în București. De la noi din generația noastră, au fost doi. Ilinca Tomoroveanu și Ion Caramitru. Au avut zece peste tot. Eu am nimerit la Iași. Am fost repartizat la Iași. Au spus: uite un băiat înalt, are o voce bună, puternică, plăcută, teatrul nostru e mare de tot la Iași, sunt 1000 de locuri, e bine, știe să vorbească…
I.V.: Teatru superb! Sala aceea e minunată!
C.C.: Minunat teatru, absolut. Și am avut noroc. În cartea pe care am scris-o, am pomenit că am avut mai multe noroace în meseria asta… Am avut noroc acolo că am întâlnit-o pe Sorana Coroamă, care a avut o problemă politică, mare. A fost scoasă din funcția de regizor de la un teatru din București, pentru că fratele ei a avut o relație cu una dintre fiicele lui Gheorghiu-Dej, și căruia îi plăcea mult să stea prin cârciumi și noaptea, după 2-4, îl lua în răspăr pe șeful ăl mare, și s-a ajuns, cum e o vorbă, „Ia, ușuiți-l! pe ăsta de aici, scoateți-i ceva ca să puteți să-l legați.” Și cineva a spus: „Am văzut că are acasă niște reviste franțuzești, Paris Match, care sunt capitaliste și împotriva…” „Legați-l!”
I.V.: Cu toată francofonia noastră…
C.C.: Da, da, da, care a apărut mai încolo. Și pe ea, săraca, au trimis-o, după ce au scos-o din funcție, la o fabrică de nasturi. Până când a venit Ceaușescu, a făcut un gest superb și a mai scos din ăștia mulți, pe care i-a băgat Gheorghiu Dej, și așa ea a ieșit de acolo, de la fabrică, dar nu mai avea locul ei în București, care era ocupat. Așa că a venit la Iași. A început cu drag de muncă să lucreze, fiind o regizoare foarte talentată, și am făcut niște spectacole extraordinare cu ea. Și pe urmă a venit în București și a făcut primul serial de televiziune, Mușatini. În care erau cele trei piese, Apus de soare, Viforul și Luceafărul.
I.V.: La Apus de soare aveați să vă întoarceți peste ani, jucând în 2004.
C.C.: Da, așa e!
I.V.: Deci doar doi din promoția dvs, Caramitru și Ilinca Tomoroveanu au avut zece pe linie.
C.C.: Pe linie, dar era vorba și de Actorie, și de Realism științific, la toate… și la Istoria teatrului universal, și la Istoria teatrului român, la toate, toate, toate.

Costel Constantin, un actor printre rolurile sale. O carte scrisă la sugestia lui „Dinu Săraru

I.V.: Am citit această carte de dialoguri cu Ioana Bogdan, Costel Constantin, un actor printre rolurile sale. Este o istorie, sigur, în momentul în care ați împlinit 70 de ani, dar aici e o panoplie a tuturor rolurilor mari pe care le-ați avut.
C.C.: Știi cine a avut ideea? A zis „tu neapărat trebuie să scrii tot ce mi-ai povestit mie și ce știu că ai făcut.” Dinu Săraru! A spus: „Te rog neapărat!”

Moartea ultimului golan. În 11 ani, 300 de spectacole. Costel Constantin: „Vai, zic, nu se poate, am venit și eu la Național și nu prind un Cehov, un Dostoievski, ceva, o piesă….”

I.V.: Aveți o sintagmă, la care vă întoarceți. Vorbiți despre întâmplări providențiale, adică întâmplări asistate. Ați avut sentimentul că de undeva de sus, Dumnezeu vă protejează și vă ajută.
C.C.: Da. Prima a fost aceasta, în care o regizoare extraordinară a venit la Iași și a vrut să pună niște lucruri și m-a luat mai în toate spectacolele ei. Apoi, când am venit în București, în ’69, mi s-a spus: „Vezi că ești propus la o piesă pe care o să o pună Ion Finteșteanu, mare actor al poporului, și e vorba de piesa lui Virgil Stoenescu, care se numește Moartea ultimului golan.” „Vai, zic, nu se poate, am venit și eu la Național și nu prind un Cehov, un Dostoievski, ceva, o piesă….”
I.V.: Nici măcar un Caragiale…
C.C.: Exact… O piesă din asta în care era vorba de un student care nu vrea să plece acolo unde a fost repartizat. Vreau să spun ceva. Această piesă, unde l-am avut partener pe un coleg mai mare al meu, cu doi ani, o minune de actor, care a emigrat în America, a plecat undeva, s-a lăsat de această meserie, o minune de actor, Constantin Diplan, am jucat-o 11 ani, cu sala plină! 11 ani! 300 de spectacole!
I.V.: Moartea ultimului golan.
C.C.: Da, am schimbat toată distribuția, au mai murit din ei…

Costel Constantin despre George Constantin: „Mi-am dorit din toată inima nu să ajung ca el, ci să fac ca el”

C.C.: Și după aia, imediat, după asta, văd un proiect la teatru, este Regele Lear, pe care vine să îl pună un foarte mare regizor, Radu Penciulescu, George Constantin, și pe Costel Constantin l-a luat în Kent, un rol foarte important. Și eu am fost, cum să spun, captivat de felul în care juca și repeta George. Ce putere avea de reprezenta fiecare scenă, fiecare moment, de la primele repetiții. Am fost atât de apropiat de el. Mi-am dorit din toată inima nu să ajung ca el, dar să încerc să fac ca el, așa cum gândește el rolul și cum se comportă la repetiții și cu partenerii, asta este formidabil. Asta a fost!

Zbor deasupra unui cuib de cuci: 14 ani, 377 de spectacole

I.V.: Ați avut un model? Un actor model la care să priviți?
C.C.: Modelul meu a fost George Constantin! Apoi, în ’83, am avut un mare noroc, am fost distribuit de Horea Popescu, care, din păcate, a fost dat puțin uitării, dar care a făcut niște spectacole minunate la Teatrul Național. Caligula, cu Ovidiu Iuliu Moldovan, a făcut Coana Chirița cu Draga Olteanu Matei, o bijuterie, și în ’83 a făcut Zbor deasupra unui cuib de cuci, în care eu eram McMurphy, Florin Piersic era indianul care nu vrea să vorbească, nu scotea un cuvânt, dar asta pentru că nu voia, el putea să vorbească, dar nu voia… asta era minunea… Spectacolul acela l-am jucat 14 ani, 377 de spectacole, extraordinar! A mers minunat, lumea era încântată, spectacolul era extraordinar. Acela a fost pentru mine un rol de referință.

Costel Constantin, adus la Teatrul Național de Radu Beligan, fără concurs

I.V.: Deci ați stat cinci ani la Iași și ați venit la Teatrul Național când v-a adus Radu Beligan.
C.C.: Radu Beligan, când a venit director. Domnul Zaharia Stancu, care era de șapte ani deja director, a zis: „Gata, m-am retras, nu mai vreau să fiu director. Gata, m-am retras, mai stau, mai scriu ceva…”
I.V.: O treabă neromânească de altfel. Sunt puține cazuri de oameni care se retrag.
C.C.: Ministerul l-a luat pe Beligan care făcuse un teatru minunat, teatru de comedie! Da… Și Beligan a venit, a avut ideea extraordinară ca să meargă pe la teatrele din țară, își lua și cei doi actori de bază ai lui, care erau Marin Moraru și Gigi Dinică, de la Teatrul de Comedie, dar mai voia încă niște actori lângă el, care să spună, „Eu v-am adus, nu dați concurs, eu v-am adus!” Pentru că mi-a spus cineva, Nenea Nic, sufleurul, că eu am stat până să primesc casa, am stat câteva luni în teatru, într-o cabină în teatru. Acum e Majestic, așa se numește. Teatrul CFR Giulești s-a mutat acolo, unde jucam noi. Și un mare actor, Ion Iancovescu, juca o piesă cu un succes nebun. Deci era prin anii ’50. Radu Beligan deja intrase, fusese în partid, Partidul Comunist, era ales membru în Marea Adunare Națională…

Costel Constantin relatează o întâmplare memorabilă. Ion Iancovescu: „Radu Beligan stă în picioare să mă vadă pe mine? În genunchi să stea dacă vrea să mă vadă!”

I.V.: În Comitetul Central…
C.C.: Pe urmă a ajuns la Comitetul Central! Dar uită că Ion Iancovescu se machia și o cabinieră vine și spune: „Meștere, îmi permiteți să iau un scaun de la dvs? E arhiplină sala, și e tovarășul Radu Beligan care stă în picioare și vrea să vadă spectacolul și nu are loc.” „Radu Beligan stă în picioare să mă vadă pe mine? În genunchi să stea dacă vrea să mă vadă!” Și atunci când a venit a zis: „Îmi iau și eu niște băieți și niște fete pe lângă mine, care atunci când au venit, să știe că i-am adus eu! Să țină la mine de-adevăratelea!”
I.V.: Ați jucat Moartea ultimului golan, dar ca să glumim puțin, nu cred că atunci a murit ultimul golan…
C.C.: Nu, nu, nu.

Costel Constantin, despre noile generații de actori: „Înainte ieșeau 80 de actori. Acum, 1500!”

I.V.: Cum stăm cu golanii astăzi?
C.C.: Nu știu ce înseamnă golani… În ce privește generația asta tânără, e puțină degringoladă. Știți de ce? Nu au avut profesorii noștri, una la mână. Doi: în perioada 60-64, ieșeau la patru clase, de câte 18 actori, deci în jur de 80 de actori. Acum știți câți actori ies pe an? 1500! Și atunci eram obligat să mă duc undeva. Mi se dădea un post undeva. Acum nimeni nu mai spune asta. Ai făcut teatru? Foarte bine. Ai patalamaua pe mână! Dacă cineva te ia, e bine! Și atunci…

Costel Constantin despre Andrei Șerban, amintiri din studenție: „Era ușor bâlbâit, a trecut de la actorie la regie”

I.V.: Erați patru grupe a câte douăzeci.
C.C.: Exact. Așa eram! În primul an și al doilea, examenele erau eliminatorii. Dacă luai sub șase, sub cinci, te sfătuia să te duci la altă facultate, s-a întâmplat asta cu trei colegi ai mei, patru, prieteni ai mei mai mici cu un an. Unul singur a rămas actor și a ajuns, Dan Nuțu, un actor extraordinar.
I.V.: Foarte important!
C.C.: Dar toți erau o grupă în care unul era ușor bâlbâit, și a trecut de la actorie la regie; se cheamă, că trăiește, Andrei Șerban; al doilea, care era emotiv, foarte emotiv, a murit acum câteva zile, Biță Banu, George Banu.
I.V.: Marele George Banu, care a avut o carieră de cronicar dramatic!

Cum a murit Toma Caragiu alături de Alexandru Bocăneț la cutremurul din 1977? Costel Constantin: „Aveau în față un păhăruț de apă, un whisky și o cafea”

C.C.: Mare, mare! Și a scos cărți! Iar ultimul, care din fericire, era și emotiv, și când era emotiv, se și bâlbâia, a trecut la regie, dar a murit împreună cu Toma Caragiu, la cutremur. Se cheamă Bocăneț. Alexandru Bocăneț.
I.V.: Care a făcut televiziune.
C.C.: Enorm de multe spectacole. Și stăteau așa, cum stăm noi acum, la masă, la etajul 2, deasupra unui bar din centrul orașului, și lucrau la ceva de televiziune. Aveau în față un păhăruț de apă, un whisky și o cafea…
I.V.: În martie 1977!
C.C.: Pe 4 martie, când era și ziua de naștere a soției mele. Noi eram undeva la o petrecere, în Balta Albă, la un bloc cu 11 etaje, eram la etajul 7, ne-a dat cu capul de pereți, ne-a spart toate sticlele care erau pe balcon, dar nu am pățit nimic. Ne-am urcat în mașină, am plecat spre centru și am trecut prin fața barului și am văzut tot blocul răsturnat jos, de la etajul 2. S-a rupt. Pe masa unde erau whiskey-ul și toate acelea, erau bucăți de moloz, și ei, de frică – dacă rămâneau acolo, nu pățeau nimic, decât că aveau niște moloz în cap – au fugit pe scări, și scările s-au prăbușit primele. Așa au murit și Toma și Andu Bocăneț.
I.V.: Mihaela Constantin e pești, e în zodia pești.
C.C.: Exact, e pe 4 martie, născută chiar pe 4 martie.
I.V.: E o zodie bună!
C.C.: Bună zodie, da, da, da!

Replici fabuloase din Profesionistul, cu Costel Constantin și Mircea Albulescu: „Eu am lucrat la Securitate, s-a desființat, m-au dat afară. Dar toate notele pe care le luam, le trimiteam la securitate, iar fiul meu, care a făcut Literele, și care acum a plecat în străinătate, că parcă nu îi mai e drag de tatăl lui, m-a rugat: Tată, păstrează o copie și acasă”.

I.V.: Compatibilă! Ați fost compatibili! Mai folosiți o sintagmă. Vorbiți despre întâlniri de destin. Ați spus câteva. Deci prima a fost cu doamna Sorana Coroamă-Stanca. A doua, cu Radu Beligan. Care ar fi, foarte pe scurt, întâlnirile de destin, cele care i-au schimbat cariera lui Costel Constantin?
C.C.: Faptul că am venit de la Iași, pregătit, eu în cinci ani am jucat vreo șapte-opt roluri, ceea ce e foarte important pentru teatru; apoi, cum am venit la București, Radu Penciulescu m-a luat în spectacol cu George Constantin. Apoi am făcut și cu Radu Beligan, am jucat o piesă extraordinară, Cui îi e frică de Virginia Wolf? Un spectacol minunat, jucat ani de zile. Partenera mea din piesă era Valeria Seciu, care a fost și ea colegă cu noi. S-a prăpădit acum două luni. Ea era puțin mai mare decât noi, cu un an sau doi. Apoi, important e că era Fănuș Neagu director, și a zis: „Costel, îți dau un text să îl citești și vreau să îl joci tu, tu împreună cu Albulescu”. Mie îmi pare rău că nu mi-a trecut prin minte mie această idee! Să scriu acest text, da, e scris de Duşan Kovacevic, un foarte mare dramaturg sârb. În care e vorba de un scriitor, care a fost destul de, cum să spun, luat în vizor de poliția politică a vremii, ani de zile, era un om talentat, și s-a pus pe urma lui un lucrător din securitate, care să aibă grija lui tot timpul și să scrie tot, tot, tot. Și Mircea Albulescu era acest… și care vine la mine, după ’89-’90, când a fost și la ei Revoluția, acesta a fost pus într-o funcție foarte importantă, redactor șef, la o mare editură. Și a venit acest domn, care a pus o servietă pe masă, și a zis: „Ce sunt astea?” A scos niște volume. „Sunt cărțile dumitale? Că noi nu publicăm.” „Nu, nu sunt ale mele, sunt ale dumitale. Nu sunt ale mele, eu am scris două volume de povestiri.” „Nu, nu e adevărat. Astea toate sunt ale dumitale. Eu am lucrat la Securitate, s-a desființat, m-au dat afară. Dar toate notele pe care le luam, le trimiteam la securitate, iar fiul meu, care a făcut Literele, și care acum a plecat în străinătate, că parcă nu îi mai e drag de tatăl lui, m-a rugat: „Tată, păstrează o copie și acasă”. Și am păstrat o copie, pentru că atunci când l-ai înjurat pe tovarășul și te-ai aruncat din tren, că erai beat, eu am tras semnalul de alarmă, că trebuia să am grija ta, și am oprit trenul!” O mulțime, o mulțime de povești! „Și acuma ce vrei?” zice asta. Piesa e superbă. O minune de piesă. „Vreau să vă întreb: cine a hotărât chestia asta care s-a întâmplat, că sunt cam tot aceiași oameni care obișnuiau să fie, unii dintre ei”. Asta era piesa! Și pe asta am jucat-o ani de zile, 100-200 de spectacole. Se chema Profesionistul.
I.V: Duşan Kovacevici. A lucrat cu Emir Kusturica.
C.C.: Da, da, da, la film! I-a făcut scenariu la filmul Underground.

Florin Piersic, ca om și ca actor. Costel Constantin: „Îți cerea ca și tu să fii sincer și să faci la fel”

I.V.: Atunci când a luat premiul la Cannes! Scriitor mare!
C.C.: Extraordinar! Am jucat roluri importante, în multe piese, am învățat de la actori ca George Constantin și Florin Piersic. Să știți că Florin Piersic, afară de poveștile pe care le spune el, nenumărate, pe scenă, este un partener impecabil, minunat, de o generozitate formidabilă. Eu m-am înțeles cu el și am învățat de la el mult! În clipa în care urca pe scenă, dădea tot sufletul, totul, de la el! Și în ochi îți cerea ca și tu să fii sincer și să faci la fel. Ceea ce e foarte mare lucru. Cel mai greu e, se spune, pentru un actor, să se ridice cortina, el să stea pe un scaun, să se aprindă un reflector, pe el, și să stea două-trei minute să nu scoată niciun cuvânt, dar nimeni din sală să nu miște. Dacă reușești să faci asta, înseamnă că ești adevărat, actor adevărat!

Cum a încercat, fără succes, George Vraca să îi strice o scenă de succes lui Gigi Dinică?

I.V.: E un secret să ajungi la starea asta, cum devii un mare actor? E ceva, vreo taină, pe care ați învățat-o la școală, vreun mare profesor care v-a spus ceva?
C.C.: Am simțit asta dintotdeauna. De exemplu: în toate piesele în care am jucat eu, am făcut în așa fel ca toată distribuția, toți, să fim ca o familie. Noi oricum venim cu o oră înainte, că așa e regulamentul teatrului, fiecare vine de unde vine el, de la casa lui, de la o întâmplare, de la o amendă primită, dintr-o situație în care cineva i-a făcut un gest urât, și trebuie să ne adunăm și peste o oră să începem o comedie frumoasă. Și publicul trebuie să zică: „Uite, mă, e adevărat ce fac, ce bine se descurcă, formidabil!” „Uite, aș sta să mă uit la ei tot timpul!” Sunt și actori, am stat să mă uit la ei, înaintea mea, pe vremea lui Beligan, când era el tânăr, o școală în care: „Domnule, e replica mea, te rog să nu te miști!” „Eu spun asta, nu faci, te rog, nicio mișcare!” Deci erau niște chestii false, și mă rog… Nenea Nic, sufleur, mi-a povestit odată o chestie minunată. Nenea Nic, sufleur, era sufleurul lui George Vraca. Vraca îl lua întotdeauna peste tot, cu el. Juca într-o piesă, că l-a obligat să joace în afară, minunile alea de roluri principale, femeile erau înnebunite după el și toată lumea. Era o voce nebună… Din jale se întrupează Electra, a jucat-o cu sălile pline, și a zis: „Trebuie să joci și în piese din astea românești, în care trebuie să fii un președinte de CAP. Te rog. Sau secretarul de partid.” „Bine, o să joc și de-astea!” Și Nenea Nic mi-a povestit următorul lucru. Juca o piesă de asta, în care Vraca apărea cu ziarul Scânteia la subraț. Intra înăuntru, se așeza la birou, punea mâna pe telefon și spunea: „Dragă, du-te și cheamă-l pe Vasilică, ăla, de la vaci, care stă și îngrijește, că mi-au spus unii că sunt vaci care nu dau destul lapte, și că vrea să îmi spună și el ceva. Ia cheamă-l aici!” Ăsta era marele actor de comedie, Dinică. Era un actor nemaipomenit. Și el trebuia să vină să îi spună: „Tovarășe Președinte, tovarășe Președinte, e o vacă, Negruța, care nu stă la muls! Și nu pot să iau lapte…” Și a făcut o poveste. Numai că în clipa în care intra în scenă, avea o căciulă mare, ascuțită, pe care o punea pe o parte, și când intra în scenă, deschidea ușa, se împiedica de prag, cădea pe covoraș, îi sărea căciula din cap, și toată sala izbucnea în aplauze! Și Vraca îi spune lui Nic: „Măi, Nic, a început să mă enerveze Dinică ăsta! Tot timpul are aplauze! Vrei să îți spun ceva? Poimâine, când are spectacolul programat, îi stric intrarea! Eu i-o stric! Ai să vezi!” Că el intra întâi. Și a venit, a deschis ușa, cu ziarul sub braț, și s-a împiedicat de prag. Vraca. Și toată sala a făcut: „IIiii, vaaai!” Și a zis: „Nu mai fac în viața mea așa ceva, ce mă bag eu în asta?!” Formidabile, lucruri minunate de teatru!
I.V.: Dar cum poți să lași deoparte… sugerați ideea că în momentul în care ești pe scenă, alături de colegii tăi, să lași deoparte orice altă problemă pe care o ai, și să reușești să creezi acea armonie, prin care să vibreze sala cu ea!
C.C.: Exact, exact! Fiecare trebuie să contribuie la acest lucru! Să ne ascultăm unul pe altul!

Actori către Beligan: „Meștere, dvs ați avut noroc, că în perioada când jucați dvs, înainte de 23 August, în toate piesele și spectacolele era conflictul dintre bine și rău! Acum, pentru noi, e mult mai greu, în realismul socialist, că trebuie să apară pe scenă conflictul dintre bine și foarte bine! E mult mai greu de realizat! ”

I.V.: Rivalitățile în mediul artistic sunt tot mai prezente!
C.C.: Au mai trecut acum, sau poate au început să apară din nou! Dar oricum, în perioada în care noi am jucat intens, generația noastră, noi am învățat de la profesorii noștri, că așa ceva nu e valabil pe scenă! Nu e valabil! Oricum, spunea un coleg al meu, care s-a prăpădit și el, că îi spunea Beligan: „Hai, mă, vedeți, scoateți piesa aia mai repede și scoateți piesa aia mai repede! E lălăială!” „Meștere, dvs ați avut noroc, că în perioada când jucați dvs, înainte de 23 August, în toate piesele și spectacolele era conflictul dintre bine și rău! Acum, pentru noi, e mult mai greu, în realismul socialist, că trebuie să apară pe scenă conflictul dintre bine și foarte bine! E mult mai greu de realizat!”
I.V.: În capitalism care e conflictul?
C.C.: Între bine și rău, nu?
I.V.: Ne întoarcem, nu?
C.C.: Ne întoarcem, da.

Președintele Ion Iliescu către actorii care au făcut spectatorii brazilieni din turneul de la Sao Paolo să stea în genunchi de admirație la finalul reprezentației: „Pentru numele României și pentru obrazul ei vă dau avionul meu de la noi de la Președinție, stă acolo cu voi, cât stați, două săptămâni, și vă întoarceți înapoi, și gata! Și rezolvăm problema, trebuie să vă vadă!”

I.V.: Ați lucrat cu nume mari! Cu directori mari ai Teatrului Național, după ce ați venit de la Iași. Beligan, după Revoluție, Andrei Șerban!
C.C.: Și cu Andrei am avut o perioadă. Deci în ’90, dar eram din ’70, de 20 de ani! A fost un fel de purificare, pentru mine, pentru mijloacele mele! Am jucat un rol foarte important, în Trilogia antică, Egist. Am avut un turneu nemaipomenit, la Sao Paolo. Pe atunci, când l-am scos noi, în ’90, era Președinte domnul Iliescu. Ion Iliescu! Era un om care iubea și muzica, și teatrul! Venea la toate spectacolele! Și am fost invitați la un festival, la Sao Paolo, în Brazilia, un Festival, se numea Bienala de Teatru și Arte Plastice din Brazilia. Vă construim decorul, vă facem ce vreți, dar trebuie să veniți voi, aici. Că nu avem cum. Nu aveam cum să facem rost de atâția bani, o sută și ceva de oameni, să venim. Și i-am spus domnului Președinte și domnul Iliescu a zis: „Pentru numele României și pentru obrazul ei vă dau avionul meu de la noi de la Președinție, stă acolo cu voi, cât stați, două săptămâni, și vă întoarceți înapoi, și gata! Și rezolvăm problema, trebuie să vă vadă!” Acolo am avut un succes atât de mare, încât brazilienii, tineretul mai vesel, un public iubitor de teatru și de artă și de lucruri frumoase și de muzică, în clipa în care s-a terminat spectacolul, care ținea cinci ore, când s-a terminat spectacolul, s-au așezat în genunchi, și ne-au așteptat să ieșim la aplauze, iar fetele și-au scos cerceii și inelele și le-au aruncat pe scenă, în fața noastră! Am avut un succes imens! Cu el am făcut atunci vreo zece turnee din Brazilia până în Portugalia, tot cu acest spectacol, Trilogia antică.

Costel Constantin despre mandatul lui Andrei Șerban de la TNB

I.V.: Retrospectiv, cum vedeți mandatul lui, în anii ’90, la conducerea Teatrului Național?
C.C.: A fost extraordinar, pentru că a avut și un ajutor nemaipomenit, în adjunctul lui, pe care el l-a ales, domnul Constantin Măciucă. Extraordinar!
I.V.: Contează foarte mult echipa!
C.C.: Soțul doamnei Balcica. Știți cine a fost? Fata celebrului primar al Balcicului, domnul Moșescu, care i-a construit clădirea aceea, Palatul Reginei Maria.

Costel Constantin despre Fănuș Neagu: „Un om dintr-o bucată!”

I.V.: Da, impresionant! Cu Fănuș Neagu cum ați colaborat?
C.C.: O minune! Noi eram și prieteni! Ne întâlneam în multe… o minune de om, un mare scriitor!
I.V.: Au fost 90 de ani de la nașterea lui în 2022!
C.C.: Și un om extraordinar! Era un om dintr-o bucată!

Ce înseamnă să trăiești ca Ștefan cel Mare?

I.V.: În anii 2000, a venit Dinu Sărau director, și ați avut un rol memorabil, sigur, printre altele, l-ați jucat pe Ștefan cel Mare în Apus de soare.
C.C: Da, și într-o dramatizare, după un roman, al lui Dinu Săraru, făcut de Grigore Gonța, Crimă pentru pământ. Un spectacol la sala mare, superb, în care am jucat cu Draga Olteanu, nemaipomenit. Foarte mare succes am avut și cu niște spectacole puse de Sanda Manu, regizoare formidabilă, Căsătorie, de Gogol.
I.V.: Cum vedeți rolul lui Ștefan cel Mare din Apus de soare? A trecut ceva vreme de atunci. Erați al treilea mare actor care l-ați jucat, după Constantin Nottara și George Calboreanu. Al treilea, Costel Constantin.
C.C.: Așa e!

Costel Constantin despre emisiunea „Viața satului”: „Lucrurile bune să vină mai la sfârșit, dragii mei! Întâi o să vedeți ce a făcut un om care a primit și bani, și-a bătut și joc de niște porci!”

I.V.: A contat faptul că l-au jucat ei? Ați făcut un alt tip de Ștefan cel Mare? Ați lucrat cu Dan Pița. Dan Pița a fost regizorul.
C.C.: Cu Dan Pița am făcut mai multe filme. Eu, totuși, până în prezent, am jucat în 84 de filme, am jucat în 360 de episoade de televiziune, în care am învățat cum trebuie să acționez rapid, la radio peste 1000 de piese și peste 100 de piese la Teatru TV. Care se făcea o dată pe lună, pe Cuza Vodă. L-am făcut pe Vulpașin, din Domnișoara Nastasia, și multe, foarte multe roluri importante. Cel mai tare m-a ajutat, vă spun un mic secret în meserie, faptul că între 2000 și 2004, la o emisiune mare, care ține de 30 de ani, Viața Satului, la TVR 1, am prezentat Viața Satului. Și era absolut minunat că mergeam undeva la marginea Bucureștiului și totul era în direct. Mi se dădea textul și spuneam un text mic, și urma televizată, adică filmată, o bucățică din el. Și aveam casca în ureche, prin care vorbeam cu cei de la Regie, se punea aparatul pe mine, și începeam să spun: „Dragii mei, o să vedeți acum un lucru nemaipomenit! Un român adevărat, meșter mare, a cumpărat din Franța niște vaci, le-a înmulțit aici, și acum a ajuns să dea 120 de kilograme de lapte de la 14 vaci și viței! Ia sa vedeți despre ce e vorba și cum a reușit el!” Și apoi era următorul lucru: „Dar, acum, după ce ați văzut asta cu vacile, haideți să vedeți ceva! Un om care a primit bani din străinătate și a cumpărat niște porci, și a încercat, dar nu a făcut nimic, au murit pe rând! A rămas dator! A făcut de toate! Acum, dragii mei, o să vedeți un om care a făcut un lucru extraordinar! A luat niște vaci din Franța, și le-a înmulțit, și deci, cât lapte dă pe zi? 120 de kg.” Și în clipa aia aud în cască! „Costele, s-a băgat filmarea cu porcii! A greșit băiatul ăsta!” Și atunci, eu, să nu pară că habar nu am, și că m-am încurcat în text, zic: „Lucrurile bune să vină mai la sfârșit, dragii mei! Întâi o să vedeți ce a făcut un om care a primit și bani, și-a bătut și joc de niște porci!” Pe urmă băgam aia!
I.V.: Fiind în direct, ești acolo tu. Uneori actorul trebuie și el să improvizeze. Cât e talent în arta actorului și cât e muncă?
C.C.: Muncă, muncă e mult! La talent, știți cum e? Bibanu, care a fost și profesor, a spus o chestie genială. „Dragii mei, eu nu pot să vă învăț zborul. Trebuie să îl aveți. Noi, aici, nu încercăm decât să vă reparăm puțin aripile! Să le aranjăm, dacă nu aveți zborul, degeaba stați aici!”

Costel Constantin, Omul care a văzut moartea, de 10 ani, în 200 de spectacole

I.V.: Care e cel mai mare profesor pe care l-ați avut?
C.C.: O, doamne! Profesoara mea, patru ani, Beate Fredanov! O profesoară extraordinară, nemaipomenită că am învățat ABC-ul, primele lucruri care țin de meseria adevărată. Asta se face cu talent, cu enorm de multă muncă, cu respect. Să știți că teatrul nu se poate face fără public. Spun: „Domnule, dacă nu înțeleg nimic, nu mă interesează! Eu fac artă pentru artă!” Nu e adevărat, asta nu există! E o idee falsă! Tu trebuie, sala aia, să o câștigi de partea ta, și să spună fiecare: „Formidabil, e așa cum spune el! Ce nemaipomenit! Așa e de fapt viața asta!” Și îi câștigi de partea ta. Și or să spună și altora: „Duceți-vă, mă, să vedeți spectacolul ăla!” Uite, cum se întâmplă cu Omul care a văzut moartea. Îl joc de 200 de spectacole și în septembrie fac 10 ani de când îl joc.
I.V.: Pentru că merge lumea!
C.C.: Da, merge lumea, da!

Costel Constantin despre mandatul lui Caramitru la TNB: „Pino a fost, că nu mai este, un mare actor, un actor extraordinar. Deci pe el l-a salvat faptul că era un actor foarte talentat”

I.V.: După Dinu Săraru, care a fost director în anii 2000, când ați avut o prezență constantă pe afiș, a venit Ion Caramitru, fostul dvs coleg și prieten. S-a văzut ceva în mandatul lui de director în relația cu colegul și prietenul lui? A afectat faptul că erați colegi?
C.C.: Nu, nu am să spun asta, vreau să spun ceva însă. Pino a fost, că nu mai este, un mare actor, un actor extraordinar. Deci pe el l-a salvat faptul că era un actor foarte talentat. Nu putea să facă prostii! Greșeli! Avea și el antipatiile lui, ca orice om, dar ca manager a ținut la oameni, nu a făcut rău. Și a pus niște spectacole extraordinare.
I.V.: A și avut un mandat lung!
C.C.: Vreo 14 ani!
I.V.: 14 ani!
C.C.: Da..
I.V.: Ceea ce, sigur, este un element de continuitate, evident, pe de altă parte, evident că asta creează adversități.
C.C.: Oricum, el era bun manager și pentru că a fost ministrul Culturii, a mai fost director și la Bulandra.
I.V.: De asemenea, a avut și mandat întreg ca ministru. Sunt doi miniștri ai Culturii care au avut mandat întreg. Răzvan Theodorescu și Ion Caramitru.

Modernizarea TNB, de la deschidere și până în prezent. Costel Constantin: „Ceaușescu a venit o singură dată la teatru, la deschidere, în 1973. De atunci nu a mai venit!”

C.C.: Și domnul Theodorescu a fost un om minunat ca ministru. Extraordinar!
I.V.: Acum, Vicepreședintele Academiei Române. Numele dvs. e legat de Teatrul Național din București. Deși ați jucat și la Iași și în alte teatre. Cariera dvs. ca actor este legată de istoria recentă, contemporană, a Teatrului Național. Ați și participat la inaugurarea noii clădiri.
C.C.: Toate cele 3-4 săli, că atâtea erau… pe urmă, Caramitru a deschis șantierul și a făcut șapte săli în loc de 3, câte erau. În 1973 s-a deschis în prezența șefului statului de atunci, Nicolae Ceaușescu, care atunci a venit la teatru, pe urmă nu a mai venit, s-a deschis cu un spectacol festiv. Care era format din două părți. Prima parte era Apus de soare, actul III și IV, cu George Calboreanu, iar partea a II-a, era o piesă de Baranga, cu niște comuniști, care erau închiși într-o închisoare, și chemați de Șeful Siguranței, și eu eram un ofițer de la SS, care stătea în spate. Deci o scenuță mică. Vreau să spun că am participat la deschiderea teatrului. Apoi s-a deschis sala a doua. Știți foarte bine că toate motoarele de la sală au fost făcute de o firmă suedeză. Și era o sală care era en ronde, deci ca arena circului, da? Și acolo, în acea sală, am jucat Năpasta, de Caragiale, în care Anca era Silvia Popovici, eu, Dragomir, iar Pierre Nebunul era Piersic. Așa… Și piesa dura o oră și jumătate, apoi urma o pauză de 21 de minute, în care scaunele se mutau și veneau unul în spatele altora, și se transforma în Sala Italiană, în care se juca a doua parte. Ion Cojar a pus acest spectacol. Și al doilea, se juca Coana Efemița în față cu reacțiunea, cu Dem Rădulescu, Bibanu.
I.V.: Cojar, care și el, o vreme, a condus teatrul.
C.C.: A fost director. Și cu Raluca Zamfirescu, soția lui, soția lui Cojar.

Ce a câștigat și ce a pierdut TNB înainte și după Revoluție? Costel Constantin: a câștigat săli, a pierdut din puterea actoriei de dragul regiei

I.V.: Dacă facem o analiză a acestui moment, 1973, și 2015, când se redeschide Teatrul, deci aceste două inaugurări, ce s-a câștigat și ce s-a pierdut între aceste două momente, între 1973 și 2015? Eram ministrul Culturii atunci și am participat la deschidere, în primăvara lui 2015. Ați privit această evoluție, înainte de ’89 și după ’89! Ce s-a câștigat și ce s-a pierdut în acești ani?
C.C.: S-a câștigat faptul că sunt mai multe săli. Actorii sunt un colectiv de 150 de actori, angajați, cu carte de muncă! Dar lucrul care mi se pare că a subțiat partea esențială a meseriei noastre e faptul că au venit niște regizori tineri, cu niște influențe, niște curente, care în străinătate au fost demult depășite, și au pus niște spectacole în care factorul principal era regia. Vreau să spun că eu în ultimii zece ani, până la acest spectacol, pe care îl și joc de zece ani, dar în ultimii cincisprezece ani, am jucat cu un băiat, care e actor, dar care a făcut regie, și cu care am făcut niște spectacole minunate, având, cum să spun eu, această grijă de a nu se vedea ca regizor! Important e, știut de mult, din tinerețe, îmi spunea Radu Beligan, un spectacol e mare dacă regizorul nu se vede în el. E în spate. Îmi place ce e acolo, dar nu știu cine l-a făcut. Dan Tudor! Un băiat formidabil!
I.V.: Cu care ați lucrat mult!
C.C.: Am lucrat de la Bădăranii, Omul care a văzut moartea, Quartet, am deschis niște săli la Metropolis! Cu el am făcut niște spectacole minunate pentru că m-am înțeles nemaipomenit cu el! El gândea așa cum gândesc eu meseria asta de teatru. De asta nici nu am vrut să intru în niște chestii politice, în niște grupări, pentru că m-am gândit că cei care sunt în sală, eu trebuie să joc pentru ei și să nu spună unii: „Ăsta e de acolo, mă! De la ăia, să nu îi văd în fața mea!” Sau altul care poate să zică: „Îmi place băiatul ăsta, uite de unde îi merge!” Nu e adevărat, dacă îți iubești foarte mult meseria ta, o faci cu mare dragoste și numai pentru tine. Și dacă o faci și cu credință, cred și cei din fața ta, din sală.

Costel Constantin despre TNB: „Drumul pe care a apucat-o acum e unul în care se fac multe lucruri, dar ușor superficiale”

I.V.: Când credeți că o să redevină Teatrul Național un teatru viu, actual, intelectual, modern?
C.C.: Ooo, Doamne! Greu de spus! E greu, pentru că drumul pe care a apucat-o acum e unul în care se fac multe lucruri, dar ușor superficiale, încet-încet! Eu m-am întâlnit cu cineva pe stradă care mi-a spus: „Domnul Constantin, sunt foarte indignat, să știți că muncesc foarte mult, vin la 5 acasă – nu am să spun unde, eu fac acum o pauză – am făcut un duș, mi-am luat nevasta și fetița, am intrat în sala mare, și la pauză am ieșit și am plecat acasă, nu îmi venea să cred ce văd acolo. Adică îmi bagă degetul în ochi cu niște idei la care mintea mea, care nu e atât de dezvoltată ca a dvs. poate, sau a regizorului, vede mult mai departe, și mult mai profund, decât aiurelile astea pe care le-am văzut acum pe scenă.” „Domnul meu, iartă-mă, eu nu joc în acea piesă!” „Nu, dar sunteți de la Național și vă știu demult!” „Bine!”

Bibanu către Dinică, la Odeon, Paris, în 1980: „Laisser la gloat!”

I.V.: Asta e ceva ca din Caragiale mai degrabă. Ați și jucat, ați jucat într-O scrisoare pierdută…
C.C.: Îți spun ceva de la O scrisoare pierdută! O chestie nemaipomenită!
I.V.: L-ați jucat pe Tipătescu!
C.C.: L-am jucat pe Tipătescu în ’80. Beligan a pus-o în scenă. El a făcut spectacolul. Cațavencu era Gigi Dinică, Cetățeanul Turmentat era Bibanu, Tamara Crețulescu juca Zoe. Și am fost invitați, pentru că Beligan era și Președintele IIT-ului, Institutul Internațional de Teatru, și am plecat la Paris, să jucăm acolo. Rue d`Odeon se numea strada, hotelul era Odeon și teatrul, la capătul străzii, Odeon. Vă spun două lucruri minunate de aici. Am ajuns după o zi și o noapte de mers cu trenul, ne-am băgat în acel hotel și ne-am așezat pe scaune destul de obosiți. Cam fiecare cum am stat în cușete. Și Bibanu stătea cu Gigi Dinică în cușetă. Bibanu, când a văzut sala aia superbă de așteptare, în latura din dreapta se împărțeau camerele pe fiecare actor, și regizorul tehnic stătea și nota pe fiecare la ce camere stă, să nu ne îmbulzim acolo. Și stăteam pe niște scaune, erau niște lămpițe mici, cu un abajur pe ele, și cu o lumină plăcută, și Bibanu a aprins o țigară Kent, s-a relaxat, a zis: „Sunt la Paris! Stau într-un fotoliu!” Și după ce au terminat de împărțit camerele, au zis: „Poftiți, vă rog, aici, să vă ridicați camerele!” Și toată lumea s-a ridicat de la mese și s-a năpustit acolo. Gigi Dinică s-a ridicat și el și Bibanu i-a pus un dos de palmă peste umăr și a zis: „Laisser la gloat!”

Costel Constantin, amintiri de la spectacolul de la Paris la care Eugène Ionesco s-a ridicat și a strigat: „Bravo, România, Bravo!”

I.V.: Ca la Paris!
C.C.: Ca la Paris! Și lucrul cel mai minunat, după spectacol, care a fost arhiplin! Enorm de mulți români! Extraordinar! Era cineva din grupul nostru care a zis: „Vă rog, nu aveți voie să luați legătura cu nimeni din sală! Vă rog frumos! Numai tovarășul Beligan are voie, pentru că e președintele IIT-ului”. Beligan a intrat în sală, s-a întors înapoi, a zis: „Copii, e arhiplin, aveți grijă cum jucați, vă țin pumnii!” Am jucat și la final, înainte cu zece minute, s-a dus iar în sală. Aplauze, o nebunie… și un domn din rândul II s-a ridicat în picioare, cu mâna sus, în care avea o batistă albă și a spus: „Bravo, România, Bravo!” Și Beligan a venit după noi: „Voi știți cine e domnul ăla?! Care a strigat Bravo, România? Eugen Ionesco!”
I.V.: Cred că și Emil Cioran a fost în sală.
C.C.: S-ar putea!
I.V.: Am văzut într-un text al lui George Banu! Care a participat, a fost prezent!
C.C.: Cum să nu!
I.V.: Era relația lor cu țara și întâlnirea lor cu un text clasic, cu lumea lui Caragiale, și de aceea a fost un succes!
C.C.: Așa e!

Gina Patrichi, prima instructoare de teatru a lui Costel Constantin, la Palatul copiilor din Galați

I.V.: Spuneți undeva că important în viață e să îți construiești un vis. Să ai un vis! Care e visul major, vital al lui Costel Constantin?
C.C.: Mi-a plăcut meseria asta, am prins drag de ea, din familie, de când eram copil, pentru că mama mea avea un frate care a fost actor la Galați. Eu am intrat în echipa de teatru de la liceu și îi ceream unchiului Bozian o mustață, să mi-o pun să joc în ce-am jucat! Și știți ce e formidabil? Am fost la echipa de teatru a Palatului copiilor! Știți cine era instructoare? Instructoarea echipei de teatru din Galați? Se deschisese și Teatrul din Galați și au venit niște actori care au terminat Institutul! Și o actriță a primit și să fie instructoare la Palatul copiilor! Se numea Gina Patrichi!
I.V.: Deci a fost instructoarea dvs!
C.C: Prima mea instructoare! Profesoară de teatru, extraordinară! Am iubit mult meseria asta, am iubit să stau, stăteam pe la cortină, la Teatrul din Galați, la spectacole, am iubit! Am și intrat de prima dată și cred că nu am avut momente grele, neplăcute!
I.V.: Deci ăsta este visul cel mare!
C.C.: Și de aia am vrut să fiu actor și am vrut să fac meseria asta de-adevăratelea! Am simțit-o cum trebuie și am avut niște mari spectacole! Mari! Am fost cu un spectacol care se numea Generoasa fundație! Un spectacol uriaș. Cu text uriaș! Horea Popescu l-a pus. Și am fost într-un turneu cu Scrisoarea și cu Generoasa fundație la Moscova și Riga! Riga era în conflict cu Moscova!

Smoktunovski către Costel Constantin: „La noi nu e voie să jucăm textul ăsta, minunat spectacol, dar noi nu avem voie să jucăm textul ăsta, acum.”

I.V.: Letonia!
C.C.: Da, da, da, așa. Letonia! Și au făcut în așa fel încât să întârzie decorurile. În aceasta Generoasa fundație erau închiși câțiva. Jucam eu, Marin Moraru, Ovidiu Iuliu Moldovean, avea rolul important, cel cu mintea dusă, și Ilinca Tomoroveanu puțin, în poveste, Albulescu… și ei stăteau într-un hotel superb, încet-încet când ăsta își revenea, dispăreau draperiile și apăreau niște gratii și, de fapt, erau închiși undeva! Cozorici, actor minunat, Cozorici! Am fost cu acest spectacol, care, de fapt, era închisoarea în care trăim noi. Și au făcut rușii în așa fel încât trenurile să întârzie decorurile, foarte mult, și cei de la Riga au aflat asta, și au zis: nu plecăm din sală, să nu aveți grijă! Stăm aici și cinci ore! După trei ore au venit decorurile! Vrem să vedem acest spectacol că știm textul. Am auzit! Și din partea ministerului Culturii a fost un actor mare, în mare formă, care a fost cu noi, cu grupul, pentru că așa trebuia, să fie. Și acest actor se numea, nu mai trăiește, mare actor, Smoktunovski! Un foarte mare actor, care a zis: „La noi nu e voie să jucăm textul ăsta, minunat spectacol, dar noi nu avem voie să jucăm textul ăsta, acum”. Asta era, minunea! Au fost momente frumoase!

Prețul celebrității în România: „Sunteți de la Garda Financiară?” „Nu, nu sunt!”

I.V.: Când erați la începutul carierei, jucați foarte mult și teatru și film, apoi au venit emisiunile de televiziune, care cu siguranță au ajutat, ați devenit foarte cunoscut! E un preț pe care îl plătești, în România, pentru a fi cunoscut, un preț al celebrității?
C.C.: Nu știu! Unii mă recunosc acum și după voce! Eram în Grecia, undeva, la un magazin, și i-am spus soției mele: „Mihaela, vino, te rog, încoace, ca să îți arăt ceva!” Și o doamnă se întoarce și spune: „Sunteți domnul Costel Constantin?! V-am recunoscut glasul!” Minunat! Dar altcineva spune: „Vă știu de undeva! Nu îmi spuneți, stați puțin! Sunteți de la Garda financiară?” „Nu, nu sunt!”

Beligan către Jean Constantin: „Fă orice, numai să nu pui de la tine, nu băga de la tine în textul lui Caragiale!”

I.V.: De la Teatrul Radiofonic pentru copii… Dar de ce, totuși, din toată lumea culturii și din toate breslele culturale, actorii sunt cei mai iubiți? Care este explicația? E un lucru pe care l-am constat și este evident!
C.C.: E o meserie care merge direct la suflet atunci când e bine făcută, și atunci omul primește asta și apreciază foarte mult! Cât de iubiți erau, Jean Constantin era Pristanda, în spectacolul lui Radu Beligan, care Beligan i-a spus: „Jeane, spune tot ce vrei tu, fă tot rolul, că de acolo ești! Fă orice, numai să nu pui de la tine, nu băga de la tine în textul lui Caragiale! Nu improviza, te rog din suflet! Învață textul să fie ăla! Altfel nu îți cer nimic!”
I.V.: Credeți că s-a pierdut ceva, s-a alterat ceva în ultimii ani, la generațiile mai recente, în acest efort de a fi cunoscut, nu întotdeauna dublat de muncă și de efortul pe care îl spuneați? Contează foarte mult imaginea în ziua de astăzi, să fii văzut, să apari la televizor, mai mult sau mai puțin cu un conținut!
C.C.: Pentru că societatea a intrat într-o altă viteză, mai mare, și atunci, trebuie să faci ceva dacă vrei să apari, ca să nu te dea uitării lumea, rapid. Și atunci, toți încearcă câte ceva, dacă ai făcut, dacă nu ai făcut!

Costel Constantin despre rolurile pe care ar fi vrut să le joace

I.V.: Ați făcut vreo concesie, în viața dvs?
C.C.: Niciodată! Mi-am dorit ceva! Mi-am dorit să joc Regele Lear, Hamlet, și nu l-am jucat niciodată, mi-am dorit să joc Othello, și Dinu Săraru a zis: „Da, să joci Othello, te rog eu!”, și a pus distribuția Othello și Iago, Gigi Dinică, și am repetat aproape doi ani. Și după doi ani, Grigore Gonța era regizor, dar după doi ani, la repetiții, Gigi a început să spună așa: „Măi, vreau să vă spun ceva, dar serios, schimbați titlul, dacă vreți să joc și eu, din Othello în Iago! Pentru că Iago are mai mult text decât Othello!” Și așa era! Zice: „Gigi, Shakespeare a scris Othello!” „Te rog, eu nu mai vin la repetiții dacă voi nu schimbați!” Erau momentele când a început boala lui, Alzheimer, și după trei luni nu a mai venit deloc! Deja erau și decorurile în lucru!
I.V.: Acestea erau rolurile pe care ați fi vrut să le jucați!
C.C.: Da, da, da!
I.V.: Regretați că s-a scos Apus de soare, că ați jucat destul de puțin?
C.C.: Știți cum e, sincer acum, munceam destul de mult în spectacolul acela, și până la urmă nu regret, am jucat 100 și ceva de spectacole și gata, nu mai era! A fost și un moment formidabil în care domnul Pița a zis: „Am făcut și un mic scenariu să filmăm!” Nu am reușit nici asta să facem, pentru că nu s-au băgat bani! Scrisese un scenariu despre Constantin Brâncoveanu!

De ce nu mai joacă Costel Constantin în filmul despre Constantin Brâncoveanu, așa cum se stabilise inițial?

I.V.: Filmul la care lucrează, acum, cred că e pe final!
C.C.: Eu trebuia să îl joc, acum doi ani! În 2014, când au fost 300 de ani…
I.V.: Anul Brâncoveanu!
C.C.: Am făcut un spectacol în aer liber acolo, la Mănăstirea Horezu, unde e mormântul lui Brâncoveanu, dar e gol! Știți foarte bine că lui Brâncoveanu i s-a tăiat capul la Istanbul, și legea, la turci, era următoarea: capul să îi fie pus într-o suliță și trupul aruncat în Bosfor! Doamna Marica, soția lui, a venit și ea acolo, cu niște bani, și după ce i s-a tăiat capul, și a fost aruncat în Bosfor, ea aranjase cu niște barcagii greci să îi pescuiască trupul și să îl ducă într-o insuliță mică, din Marea de Marmara, și după 7 ani a fost scos de acolo și adus pe ascuns în țară de către doamna Maria, și pus într-un loc, tot așa, de nu îl știa nimeni! Iar în 1932, când prim-ministru era Nicolae Iorga, vine la el cineva de lângă Mina Minovici și spune: „Excelență, un expert al meu a descoperit undeva la Sf. Gheorghe nou, o candelă din argint, pe care, cu înscrustații ascunse, scrie: Această candelă luminează osemintele soțului meu, Constantin Brâncoveanu, și aici aș vrea să fiu înmormântată și eu!” „Și ce vrei?” „Să dați permisiunea să scoatem cripta de acolo să vedem dacă e adevărat! Să vedem dacă găsim un schelet fără cap!” „Bine!” Au găsit un schelet fără cap, cu vertebre, erau osemintele lui Brâncoveanu, care sunt și acum acolo, la Sf. Gheorghe Nou, la kilometrul zero! Și eu l-am jucat acolo într-un spectacol popular! După mult timp, era în perioada pandemiei, domnul Pița a făcut un scenariu superb: „Costel, vreau ca tu să joci asta, că ai jucat și acolo!” „Perfect!” „Dar vreau să încercăm să facem rost de bani!” Și am încercat, până am ajuns până aproape de Patriarh, am vorbit și cu nașul meu, prietenul meu bun, Victor, care a zis: „Măi, eu, la mine, că sunt secretar de stat la Culte, am bani, dar am pentru biserici, să le fac, eu nu am pentru filme! Vezi și tu de unde faci rost de bani!” Am aflat că e un domn, un arab, care face cognacul Alexandrion și XO Brâncoveanu, și care dă și niște premii Brâncoveanu, a zis: „Vă ajut și eu, cât vă trebuie, vă dau 2000, 5000 de euro!” „Domnule, nouă ne trebuie 100000 de euro!” „Doamne, nu avem atâta!” Și nimeni nu a avut niciun ban! Victor mi-a și spus: „Stai liniștit, nu te mai zbate, pe unde umbli tu, pe acolo pe sus, nu ai să obții niciodată niciun leu și niciun ban!” Și atunci am spus: „Dane, eu am declarat la Teatru că uite, împlinesc 80 de ani, că nu mai intru în niciun spectacol, și nici nu mai fac rol în acest film, care, după mine, e născut fără viață!” El a plecat de la Castel Film, ei trebuiau să îl facă, prin Vlad Păunescu, și s-a dus la cineva și nu știu cu cine, dar știu că a început să filmeze ceva…
I.V.: Filmează, da…
C.C.: Eu am vorbit cu el și mi-a spus: „Ce să îți spun, Costel, când ne întâlnim, îți spun eu despre ce e vorba!”

Tot mai puține filme istorice. Explicația: „Costă foarte mult!”

I.V.: Am vorbit de Brâncoveanu, l-ați interpretat pe Ștefan cel Mare, ați jucat în serialul acela, de televiziune – Mușatini, avem puține piese de rezonanță istorică, inspirate din istoria noastră!
C.C.: Așa e!
I.V.: Mai cu seamă în ultima vreme. Numărăm exemplele pe degetele de la o mână! De ce se întâmplă lucrurile acestea? De ce istoria națională nu oferă exemple pentru teatru și pentru film? Inclusiv în film, vorbeam cu profesoara Manuela Cernat, avem foarte puține ecranizări, înainte și după Revoluție! Sentimentul e că e foarte mult film istoric! Nu, nu e! sunt cam aceleași titluri, care se dau așa, în buclă!
C.C.: Văd acum un film, care are un succes nebun la public. Se vinde și nu știu ce… și Florin Călinescu a spus o chestie genială. Zice: „Și cinematografia trebuie să aibă manelele ei!”
I.V.: De ce istoria nu mai inspiră?
C.C.: Nu știu, costă mult, nu mai interesează pe nimeni, și un lucru de calitate se face greu, cu bani mulți și cu multă pasiune! E o perioadă în care lumea consumă așa, rapid, ca pe floricele, altceva, altceva…
I.V.: Aveți vreo replică favorită în teatru sau în film?
C.C. Nu…
I.V.: Din rolurile pe care le-ați interpretat?
C.C.: Nu mă gândesc la asta, că nu mi-a rămas nimic în minte, pentru că eu întotdeauna foloseam textul ca să justific emoțional scena! Nu mă gândeam ce haioasă e replica aia…

Costel Constantin despre clipa în care devii zeu pe scenă: „Atunci când nu minți. Să fii sincer!”

I.V.: Are Rodica Mandache un text în care spune: „Văzându-l jucând pe Costel Constantin descopăr zeul din mine!” Care e zeul? Ce are teatrul ascuns, și fin, și esențial, și iese la lumină odată cu o interpretare strălucită?
C.C.: Adevărul de viață! Să fii sincer! Să nu încerci să minți niciodată! Acela e cel mai mare și mai important personaj din lumea teatrului, pentru că față de film, unde se filmează o dată, câteodată se spune textul, altădată se filmează, știți cum era înainte, sincronul… după trei luni, după ce se termina filmul, acum e totul în priză directă… dar teatrul, în două ore, trebuie să se întâmple mai multe lucruri importante și să treacă o perioadă multă din viața câtor mai multe personaje.
I.V.: Deci adevărul pe scenă!
C.C.: Adevărul, da! E cel mai important. Și cel mai greu de făcut! Și dacă îl pui pe, cum să spun, coperțile unei cărți, ca să se vadă bine, acela e lucrul cel mai esențial din viață!

Lucrurile la care Costel Constantin ține cel mai mult: liniștea, soția și copiii

I.V.: Lucrul la care ține cel mai mult Costel Constantin, care e?
C.C.: Cel mai mult țin la liniștea mea! Sunt bucuros că am o viață de familie echilibrată, minunată, am o soție, care de cincizeci de ani e lângă mine tot timpul, și în care cred foarte mult! Știi că la un moment dat m-am supărat pe ea, că jucam în Nunta lui Krecinski, prima scenă în care el vine, foarte pompos, așa, se prezintă ca să stârnească curiozitate în familia care vine să-i ceară fata de nevastă. Și ea îmi spune: „Nu e bine ce ai făcut tu acolo!” „Păi ai intrat și ai stat așa, ca un fel de statuie!” „Asta trebuie să dai senzația!” „Da, dar nu o faci așa, stând ca asta! Să dai senzația să creadă ăia că ești!” Deci când construiești un lucru fals, trebuie să îl construiești cu lucruri adevărate! Adevărate ca el să devină în zona aia, în care vrei să ajungi! Nu fii tu fals, că nu e bine, în meserie. M-am supărat întâi, apoi mi-am dat seama că are dreptate! E un spectator care vede curat!
I.V.: Și v-a ajutat! Aveți și virtutea rară, tot mai rară, aș spune, a prieteniei! L-am pomenit pe Victor, sunt și alte mărturii în această carte! Ce îi adună pe oameni? Ce îi apropie, așa încât să fie o prietenie vitală, nu una de conjunctură?
C.C.: Să recunoaștem că am citit aceleași cărți, să ne placă aceeași muzică, să gustăm glumele de bună calitate, cam astea sunt lucrurile esențiale în viață! Și să ne stimăm unul pe celălalt în viață! Să nu cerem ceva și nici să nu reproșăm ceva că am făcut! Fiecare – nu știu cum – trebuie să aibă personalitatea lui și să vină cu partea lui de, cum să spun eu, nu de talent, că mie îmi place foarte mult să spun tot felul de glume..
I.V.: Nu o să scăpați, și acum o să spuneți…
C.C.: Dar asta le spun și pentru ca să îmi fac un exercițiu al memoriei, al minții mele, ca textele pe care le spun la teatru să nu le încurc…

Parabola degetarului, cu George Clooney și Dumnezeu, în versiunea Costel Constantin

I.V.: Un exercițiu actoricesc…
C.C.: Și pe urmă să încerc să adun copiii din echipa mea, actorii, colegii, să își scoată din cap lucrurile prin care au trecut. Am să vă spun, în încheiere, ceva: se cheamă Parabola Degetarului. Se spune că o tânără femeie stătea pe malul unui râu și țesea o cămașă bărbătească. La un moment dat, de oboseală, din greșeală, degetarul i-a sărit de pe deget, a căzut în apă și a dispărut în valuri! Femeia noastră a început să plângă atât de tare încât Dumnezeu a auzit-o și a coborât la ea. Și a spus: „De ce plângi, fata mea?!” „Doamne, noi suntem o familie care o ducem foarte greu! Soțul meu muncește de dimineața până seara să aducă niște bănuți în casă, să ne descurcăm de pe o zi pe alta! Și eu încerc să îl ajut cât pot! Acum îi reparam o cămașă, că nu avem destui bani ca să își ia una nouă! Și uite că degetarul mi-a căzut în apă, a dispărut, și eu nu mai pot să îmi duc munca la bun sfârșit, să termin munca pe care am început-o!” „Nu mai plânge, i-a spus Dumnezeu, așteaptă!” A coborât mâna în valuri, și a ridicat de acolo un degetar din aur, bătut cu diamante! „Acesta este degetarul tău?” Și ea a spus: „Nu, doamne, acesta nu e al meu!” Dumnezeu l-a pus alături. A băgat mâna din nou în apă și a scos un alt degetar, tot din aur, bătut cu peruzele și rubine! „Sau poate ăsta?” „Nu, Doamne, nu e nici ăsta!” „Bine!” A băgat mâna din nou și a scos un degetar din piele, plin de zgârieturi și uzat! „Acesta este?” „Da, doamne! Îți mulțumesc din suflet, acesta este degetarul meu!” Drept mulțumire, Dumnezeu i le-a făcut cadou pe toate trei! De la această întâmplare, au trecut mulți ani, timp îndelungat, zece, cincisprezece ani, era pe înserat, și femeia noastră se plimba pe malul râului, cu soțul ei! Soțul ei, din greșeală, a făcut un pas necugetat, a alunecat pe pantă și a căzut în apă și a dispărut în valuri. Femeia noastră a început să plângă atât de tare, încât Dumnezeu a auzit-o din nou, și a coborât la ea: „De ce plângi, femeie?” Și femeia i-a explicat. „Nu mai plânge! Șterge-ți lacrimile și așteaptă!” Dumnezeu s-a cufundat el, în valuri, și a ieșit de acolo în brațe cu George Clooney. Acesta este soțul tău? Femeia: „Da, Doamne, îți mulțumesc, acesta este!” Dumnezeu s-a mâniat, și a spus: „Femeie, minți, aceasta nu e adevărat! Nu e soțul tău acesta! De ce minți?” „Doamne, te rog să mă ierți, dar să mă și înțelegi! Dacă aș fi spus că nu e soțul meu, a doua oară mi l-ai fi scos din apă pe Brad Pitt. Aș fi spus iarăși că nu e soțul meu! Iar a treia oară l-ai fi scos pe soțul meu și drept mulțumire mi i-ai fi dăruit pe toți trei! Eu nu mai am douăzeci de ani să mai port grija mai multor bărbați! De asta am spus da din prima! Numai de asta, Doamne!” Dumnezeu, încântat de judecata ei a spus: „Poți să îl păstrezi pe George Clooney!” Morala: când o femeie minte, o face cu cele mai nobile intenții și în interesul tuturor, cel puțin aceasta e interpretarea noastră, pe care o susținem cu tărie. Semnat: noi, femeile!

Cum s-a întâmplat că Albulescu citea de pe scenariu și indicațiile regizorale la teatrul radiofonic?

I.V.: Dvs. ați vorbit despre glumele pe care le spuneți! Vi s-a dus buhul și e o realitate. Vreau să îmi spuneți două episoade, două anecdote cu actori!
C.C.: Da, vă spun. Vă spun una! Eram la Radio, unde am făcut mii de piese! Mă rog, sute! Peste o mie de piese! Era o piesă românească, Dan Puican era regizor, iar rolurile principale le aveam Albulescu, Irina Petrescu și eu! Irina Petrescu era cu Albulescu de mult timp, așa e povestea, și s-a îndrăgostit de mine. Adică noi doi ne-am îndrăgostit! Și era o scenă în care trebuia să îi spună lui Mircea că nu îl mai iubește și că s-a terminat. Mircea avea monolog lung. Dan Puican a spus: „Vă rog frumos, citiți textul o dată, și apoi imprimăm!” La care Albulescu a spus: „Dane, iartă-mă, te rog, ia, vezi acolo, titlul! La titlu ce scrie? Cine e, Shakespeare? Cehov, cumva? Dostoievski? Ion Luca Caragiale? Cine e? „E Petre Vasilache!” „Păi, atunci, ce vrei măi, să mai citesc o dată textul? Apasă pe buton, acolo, și dă drumul la imprimare!” „Măi, vă rog, copii, citiți!” „Dă drumul la imprimare, cum spun eu!” Și a început piesa! Albulescu, uns cu toate alifiile, făcea planul II, făcea piesa, mici mișcări ca să facă zgomot în situație și spunea: „Ia, vreau să îți spun ceva, să știi că eu nu te mai iubesc!” Și aici urma replica lui Albulescu: „Cum? Cum ai spus? Ah, nu! Nu, nu se poate, să aud din gura ta cuvintele aste! Dar cum e posibil?! Cum e posibil să mă privești în ochi și să spui asemenea lucruri mie, care am fost alături de tine atâta timp? Dar cum nu ți-a trecut prin minte să eviți această scenă? Cum se poate așa ceva? Deschide ușa la sertar și scoate o sticlă! (Măi, de ce nu ați pus paranteza aicea?!)” El interpreta și… da, asta e cu Mircea, extraordinară! Și acum vă spun o drăguță, ca să încheiem, care e puțin misogină, dar… Nu o să se supere femeile pe mine. E la persoana I. „Dragii mei, am fost într-un magazin să îmi cumpăr ceva de-ale gurii, așa, voiam să iau două-trei legume, o sticluță de lapte bătut, brânzică, o chiflă, și m-am îndreptat cu coșul spre casă. Casiera era o domnișoară îmbrăcată superb, machiată discret, coafată impecabil. Era tipul acela, inabordabil… M-am apropiat de bandă, am pus lucrurile pe bandă, și în clipa aceea a început să îi sune telefonul. Era o melodie executată la pian. Cam nepotrivită pentru un telefon. Dar ce sunete superbe, pline de o frumusețe nemăsurată! Superbe! Minunate! Dar în același timp încărcate cu o puternică nostalgie! M-am uitat la ea cu interes și cu admirație, am făcut un mic gest spre telefon și i-am spus: „Chopin!” La care ea, s-a uitat la mine, ca la o rudă săracă, și a spus: „A, nu, e Samsung!”

Costel Constantin, despre podcastul Avangarda: „E de bun augur, pentru că niște gânduri spuse cinstit și adevărat de niște profesioniști ajung la urechile altora”

I.V.: A fost un privilegiu, mulțumesc mult că ați fost invitatul meu, și aș vrea, în final, să adresați un gând, o urare, un îndemn, celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu!
C.C.: Am văzut episoade, mi-a trimis și fiul meu! Asta e o tehnologie nouă, apărută mai nou! E de bun augur această activitate, pentru ca niște gânduri spuse cinstit și adevărat de niște persoane care au în spatele lor o mulțime de ani de meserie, și care au făcut meseria cu adevăr și cu bucurie multă, să ajungă și la urechile altora! Este un gest superb și minunat!
I.V.: Mulțumesc foarte mult, și mulți înainte ani, pe scenă, să vă vedem în continuare!
C.C.: Mulțumesc, mulțumesc cu drag!

articolul original.
Before yesterdayUltimele Stiri

Plecarea unui cărturar aparte – Academicianul Răzvan Theodorescu

6 February 2023 at 18:49
By: (R.C.)

De la prânz, o veste tristă a umplut toate canalele mass-media: academicianul Răzvan Theodorescu a încetat din viață. Mă împac greu cu gândul că marele istoric al culturii și civilizației românești a plecat într-o lume, poate, mai bună, lăsând aici un mare gol, căci pierderea suferită azi de cultura română nu poate contestată. Am pierdut, azi, cea mai strălucită minte a intelighenției noastre din ultima jumătate de veac.

Cu trei luni în urmă, l-am avut alături, în 15 octombrie 2022, la marea expoziție pe care am organizat-o la Muzeul Național Peleș, la aniversarea Centenarului Încoronării din 1922, prilej cu care a vorbit admirabil despre semnificațiile evenimentului și despre cartea publicată. Așa făcea întotdeauna când era chemat – fie la Academie, fie la Universitatea Națională de Arte, unde preda încă, ori la muzeele din țară – să prezinte fapte și oameni din istoria noastră. Și nu precupețea niciun efort pentru bucuria de a vernisa o expoziție importantă (de artă sau de istorie), de a revizita un monument istoric (ca ministru al Culturii, între 2000 și 2004, a avut șansa de a revedea altfel bisericile din țară, pentru salvarea cărora luptase înainte de 1989, și de a putea decide restaurarea multora dintre ele), de a lua parte la o lansare de carte, de a prezida o comisie cu rost cultural (doctoranzii săi nu pot uita modul în care i-a îndrumat în domeniul atât de delicat al istoriei artei).
L-am văzut ultima oară în 10 ianuarie 2023, în biroul să de vicepreședinte al Academiei Române, instituția culturală cu care aproape că se confunda, al cărei membru era de trei decenii și căreia îi asigura, permanent, prestigiul prin complexa-i personalitate. Într-o discuție de aproape o oră, mi-a împărtășit planurile sale pentru acest an, între care se regăsea și traducerea în Franța a cărții sale Cele două Europe, de care era tare mândru. L-am regăsit complet refăcut după ultima operație, de la finele anului trecut, optimist și dedicat misiunii sale culturale.

Am colaborat îndeaproape în ultimii 25 de ani, în 1999 fiindu-i redactor de carte la Picătura de istorie, publicată la Editura Fundației Culturale Române. Începeam atunci o colaborare care – mărturisesc și acum, cu tristețe, dar cu aceeași infinită recunoștință – mi-a marcat definitiv destinul intelectual și profesional. De atunci, în decursul atâtor întâlniri de neuitat, am avut șansa unică de a mă adăpa de la nesecatul izvor de cunoștințe care a fost academicianul Răzvan Theodorescu. În urmă cu șase ani, în 2017, am reușit să public o carte specială de dialoguri – Despre cultura de ieri și românii de azi. Convorbiri cu academicianul Răzvan Theodorescu –, care este, de fapt, o mărturie despre istoria, cultura și civilizația românilor, venită din partea unuia dintre cei mai subtili și rafinați istorici ai ultimei jumătăți de veac.
Format la școala marilor profesori ai Facultății de Istorie a Universității din București – Emil Condurachi, Ion Nestor ori Mihai Berza, pe care îi evoca mereu cu duioșie și cu admirație –, istoricul Răzvan Theodorescu a cercetat și a descris cultura și civilizația românilor într-un stil aparte, lăsându-ne cărți și sinteze fundamentale, deschizătoare de noi orizonturi. A evocat trecutul nostru cu talentul istoricului erudit, dublat de vocația analizei de detaliu, specifică istoricului de artă, peste care a suprapus o uimitoare putere de sinteză. În fond, opera istorică a cărturarului plecat acum la Domnul aparține în egală măsură istoriei (din care a făcut o artă a evocării) și artei (a cărei istorie a cunoscut-o ca nimeni altul), în ambele domenii cercetările interdisciplinare și interpretările sale făcând școală. Drept urmare, teoriile sale istorice – „coridoarele culturale” sau „mentalitatea tranzacțională” – au devenit obiect de studiu pentru studenți și istorici.

Eliminat din facultate în 1959 – în urma unei ședințe punitive desprinsă parcă dintr-un film horror al „obsedantului deceniu” – și trimis pe șantierele patriei, Răzvan Theodorescu își va relua studiile în 1961, terminându-le doi ani mai târziu, pentru a începe apoi o pasionantă carieră de cercetător științific la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române, condus atunci de George Oprescu. Patima și acribia cu care a studiat arta veche românească și monumentele istorice moldave sau valahe l-au făcut să înțeleagă altfel viața vechilor zidiri. Iubirea pentru ctitoriile domnești și boierești l-a determinat să ia atitudine împotriva demolării bisericilor în epoca lui Nicolae Ceaușescu – Biserica Enei ori ctitoria unică a Mavrocordaților de la Văcărești – și să protesteze, prin memorii asumate și difuzate public, împotriva acestor gesturi samavolnice ale regimului comunist. Ce era de prevăzut s-a întâmplat rapid: a fost demis de la conducerea Institutului și exilat la Biblioteca Academiei Române, lucru care s-a dovedit a fi benefic pentru construirea operei viitorului membru al înaltului for științific din Calea Victoriei.
După revoluția din 1989, activitatea sa științifică (a fost un strălucit profesor la Universitatea de Arte, ale cărui cursuri – între care Istoria civilizației europene ori subtila Tipologie a artei creștine – au rămas în amintirea foștilor săi studenți) va fi eclipsată de ascensiunea într-o carieră politică – a fost senator de Iași și Botoșani (2000-2008) – nu de puține ori contestată violent (mai ales în timpul președinției Radioteleviziunii Române, mandat pe care l-a evocat într-o carte: Cele 900 de zile ale manipulării) sau admirată discret. Ca ministru al Culturii și Cultelor, într-un mandat complet (2000-2004), academicianul Răzvan Theodorescu a format o echipă alături de care a reușit să creeze cadrul legislativ în domeniul atât de vitregit al protejării patrimoniului cultural mobil și imobil. Ca membru al acelei echipe (am fost director al Direcției Muzee, Colecții, Arte Vizuale) pot depune mărturie, în aceste clipe triste, asupra unei importante realizări: în acel mandat s-au înființat nu mai puțin de 16 muzee, prestigiul cultural al ministrului atrăgând ușor finanțarea din partea guvernului.

Închei aceste rânduri triste, citând cuvintele pe care un alt mare învățat, academicianul Virgil Cândea, le rostea în Aula Academiei Române, în 2001, ca răspuns la discursul de recepție al celui evocat aici: „Recapitularea operei academicianului Răzvan Theodorescu este un exercițiu fascinant, dar laborios și exigent. Erudiția uriașă, raționamentele riguroase, asocierile de idei surprinzătoare și abundente, înclinarea savantului de a nu încheia o frază fără a-și epuiza până în detalii mesajul cer o concentrare particulară celui ce vrea să pătrundă în profunzimea gândirii învățatului meu coleg”.
Dumnezeu să îl odihnească în Pace și Lumină!

Dr Narcis Dorin Ion

Manager
Muzeul National Peleș

articolul original.

Academicianul Răzvan Theodorescu a murit la ”borna” 83

6 February 2023 at 17:00
Razvan Teodorescu, academician
Razvan Teodorescu, academician

Academicianul Răzvan Theodorescu, vicepreşedinte al Academiei Române, a murit luni la vârsta de 83 de ani. Academicianul a decedat la Spitalul de Urgenţă Floreasca, după cum a confirmat purtătorul de cuvânt al unităţii medicale, dr. Bogdan Opriţa.

Răzvan Theodorescu se internase în unitatea medicală în urmă cu aproximativ trei săptămâni.

„Cu durere în suflet anunţăm trecerea în eternitate a academicianului Răzvan Theodorescu, membru al Consiliului Ştiinţific al Bibliotecii Metropolitane Bucureşti. Biblioteca Metropolitană Bucureşti îşi exprimă profundul regret pentru această pierdere şi transmite condoleanţe familiei îndoliate, tuturor prietenilor şi celor care l-au cunoscut”, se arată într-o postare pe pagina de Facebook a BMB.

Cine a fost Academicianul Răzvan Teodorescu

Academicianul Răzvan Emil Theodorescu, istoric al culturii şi istoric de artă, s-a născut la 22 mai 1939, în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, ale cărei cursuri le-a urmat în perioada 1955-1963, întrerupte între anii 1959-1961 din cauza exmatriculării pe motive politice – perioadă în care a lucrat ca muncitor necalificat, potrivit lucrării „Nemuritorii. Academicieni români” (Agenţia Naţională de Presă ROMPRES, 1995). Ulterior, a obţinut o bursă de specialitate în Franţa (1968) şi a devenit Doctor în ştiinţe istorice la Universitatea din Bucureşti (1972), cu teza „Elemente bizantine, balcanice şi occidentale la începuturile culturii medievale româneşti în secolele X-XIV”.

Şi-a început cariera ştiinţifică în 1963, la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române, unde a fost cercetător ştiinţific (1963-1987) şi director adjunct ştiinţific (1972-1977), conform volumului „Membrii Academiei Române 1866-2003” (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, 2003) şi site-ului www.cnatdcu.ro.

Conferenţiar asociat la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (1972-1974; după o întrerupere de peste un deceniu, a revenit, în aceeaşi calitate: 1987-1989), în prezent Universitatea Naţională de Arte (UNArte), unde, din 1990, a fost profesor, ţinând cursuri de artă medievală europeană, tipologia artei sud-est europene şi de istoria civilizaţiei europene (rector al acestei instituţii, ales în februarie 1990, funcţie la care a renunţat).

Profesor invitat la Centrul Superior de Studii Medievale din Poitiers; rector al Academiei pentru Studiul Istoriei Culturii şi al Religiilor (1995-2000); şeful primei catedre umaniste UNESCO din România (studii sud-est europene); secretar general al Asociaţiei Internaţionale de Studii Sud-Est Europene; rector al Universităţii Media etc.

În perioada 1990-1992, a fost preşedinte al Radioteleviziunii Române, iar între 1992 şi 2000, a fost membru al Consiliului Naţional al Audiovizualului. Preşedinte al Comisiei Naţionale a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice (1993-1995). Membru în Colegiul Naţional al Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989 (din 2004); membru al Consiliului de administraţie al Institutului European din România; membru în Consiliul General al Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU).

A fost senator de Iaşi (2000-2004), apoi senator de Botoşani (2004-2008). De asemenea, a ocupat fotoliul de ministru al Culturii şi Cultelor (2000-2004).

Specialist în istoria artei şi istoria civilizaţiei, a semnat lucrări privind relaţiile artei şi culturii artei medievale româneşti cu arta şi cultura bizantină şi balcanică: „Mănăstirea Dragomirna” (1965), „Mănăstirea Bistriţa” (1966), „Biserica Stavropoleos” (1967), „Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti (secolele X-XIV)” (1974), „Un mileniu de artă la Dunărea de Jos (400-1400)” (1976), „Itinerarii medievale” (1979), „Piatra Trei Ierarhilor” (1979), „Istoria văzută de aproape” (1980), „Civilizaţia românilor între medieval şi modern. Orizontul imaginii (1550-1800)” (1987). De asemenea, a fost autorul lucrărilor „Drumuri către ieri” (1992), „La peinture murale moldave aux XV-e – XVI-e siecles” (1995), „Roumains et Balkaniques dans la civilisation sud-est europeenne” (1999), „Picătura de istorie” (1999), „Constantin Brâncoveanu între ŤCasa Cărţiiť şi ŤLevropať” (2006), „Europa noastră şi noi” (2008), „Regards d’ historien” (2009), „Cele două Europe” (2013), al cărţii de memorialistică „Cele 900 de zile Ťale manipulăriiť” (1994). Totodată, a publicat, în ţară şi în străinătate, numeroase studii şi articole dedicate artei şi civilizaţiei vechi româneşti şi sud-est europene. Raportor al unor congrese naţionale şi internaţionale de istorie, istoria artei, bizantinologie.

În 2017, a apărut volumul „Despre cultura de ieri şi românii de azi. Convorbiri cu academicianul Răzvan Theodorescu”, semnat de Narcis Dorin Ion. Cartea, o adevărată biografie a reputatului istoric şi om politic, sub forma interviului liber, cuprinde o serie de convorbiri cu academicianul Răzvan Theodorescu ce au avut loc pe parcursul anului 2015 la Academia Română, constituind, în acelaşi timp, potrivit autorului, „o mărturie despre istoria, cultura şi civilizaţia românilor, venită din partea unuia dintre cei mai subtili şi rafinaţi istorici ai ultimei jumătăţi de veac”.

Răzvan Theodorescu s-a numărat printre prestigioşii consultanţi ştiinţifici ai uneia dintre cele mai longevive emisiuni ale Televiziunii Române, „Teleenciclopedia”.

Membru corespondent al Academiei Române din 12 noiembrie 1993, apoi, din 24 noiembrie 2000, membru titular al acestui înalt for ştiinţific şi cultural. Preşedintele Secţiei de Arte, Arhitectură şi Audiovizual a Academiei Române (din 2012), iar din 20 aprilie 2018, vicepreşedinte al Academiei Române.

Membru supleant (1967-1980) şi titular (din 1980) al Comitetului Internaţional de Istoria Artei (CINA); preşedinte al Comitetului Naţional de Istoria Artei (1980-1994); membru corespondent al Societăţii de Arheologie din Atena (din 1990); membru de onoare (din 1996) şi titular (din 2000) al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România; membru de onoare al Societăţii Academice din România (din 1997); membru al Academiei de Ştiinţe din New York (din 1998); membru corespondent (din 1998) şi titular (din 2002) al Academiei Europene de Ştiinţe, Arte şi Litere; membru al Academiei de Ştiinţe a Republicii Albania (din 2006); membru al Academiei de Ştiinţe şi Arte a Macedoniei (din 2006); Ambasador Naţional al programului ONU „Alianţa Civilizaţiilor” (din 2009) ş.a.

Distins cu Premiul „Bernier” al Institutului Franţei (1969), Premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române (1976), Premiul revistei „Flacăra” (1987), Premiul „Herder” al Universităţii din Viena (1993), Premiul „Nicolae Iorga” al Centrului Internaţional Ecumenic pentru Dialog Spiritual (1999).

Alte distincţii: Cavaler (din 1997) şi Comandor (din 2003) al Ordinului Artelor şi Literelor al Republicii Franceze; Ordinul naţional Pentru Merit în grad de Mare Ofiţer (2000); Ordinul Crucea Moldavă (2003); Cavaler al „Crucii Căzăceşti cu spade” – Ucraina (2004); Ordinul „Crucea Sf. Apostol Andrei” (2004); Cavaler al Ordinului Purtătorilor de Cruce ai Sfântului Mormânt – Ierusalim (2004); Medalia „A 300-a aniversare a Sankt Petersburgului” – Rusia (2004).

În 2018, academicianul Răzvan Theodorescu s-a numărat printre personalităţile răsplătite cu diplome de excelenţă în cadrul „Galei România – UNESCO” (aflată la a III-a ediţie), în semn de înaltă recunoaştere a contribuţiei remarcabile la împlinirea şi afirmarea idealurilor şi obiectivelor UNESCO.

Doctor Honoris Causa al Universităţii din Oradea (1998), al Universităţii de Arte din Cluj-Napoca (din 2001), al Universităţii de Vest din Timişoara (din 2002), al Universităţii din Craiova (din 2002), al Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava (din 2004), al Universităţii „Ovidiu” din Constanţa (din 2006), al Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi (din 2008), al Universităţii „Valahia” din Târgovişte (din 2009), al Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” din Arad (din 2010), al Universităţii „Danubius” din Galaţi (din 2010), potrivit site-ului www.unarte.org.

În 24 octombrie 2019, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a aprobat hotărârea prin care academicianului Răzvan Theodorescu i se conferea titlul de Cetăţean de onoare al Capitalei.

La 4 mai 2022, reputatul om de cultură a fost reales vicepreşedinte al Academiei Române, la Adunarea Generală a acestui for.

articolul original.

Lucian Romașcanu, după MOARTEA academicianului Răzvan Theodorescu: ”A fost și va rămâne unul dintre marii oameni ai acestei țări. Dumnezeu să îl odihnească în pace!”

6 February 2023 at 13:31
image

Ministrul Culturii, Lucian Romașcanu, a transmis un mesaj de condoleanțe cu ocazia morții academicianului Răzvan Theodorescu, vicepreședinte al Academiei Române, care a decedat luni la vârsta de 83 de ani, la spitalul Floreasca din Capitală. 

„Cu adâncă tristețe am aflat despre moartea academicianului Răzvan Theodorescu, unul dintre oamenii aleși care și-au lăsat în mod profund amprenta în spațiul cultural și social românesc. Istoric de artă și doctor în ştiinţe istorice, va rămâne un exemplu de urmat pentru noi toți.

Am avut onoarea să ne auzim și să ne vedem cu diverse ocazii în ultima perioadă și m-am bucurat de sprijinul Domniei sale în colaborarea ministerului cu Academia, am primit cu recunoștință sfaturile prețioase oferite.

Director general al Televiziunii Române imediat după Revoluție, ministru al Culturii între 2000 și 2004, Răzvan Theodorescu a fost și preşedintele Secţiei de Arte, Arhitectură şi Audiovizual a Academiei Române, secretar general al Asociaţiei Internaţionale de Studii Sud-Est Europene, membru titular al Academiei Române din 2000, al cărei corespondent era din 1993.

Profesor al mai multor universități din țară, și-a închinat întreaga viață culturii noastre, îmbogățind patrimoniul românesc. A fost și va rămâne unul dintre marii oameni ai acestei țări.

Dumnezeu să îl odihnească în pace!”, a transmis Ministrul Culturii, Lucian Romașcanu, pe Facebook.

Cine a fost Răzvan Theodorescu

Răzvan Theodorescu s-a născut la data de 22 mai 1939, la București, și a urmat cursurile Facultății de Istorie, de la Universitatea Bucureşti, unde a devenit și doctor în științe istorice, cu teza „Elemente bizantine, balcanice şi occidentale la începuturile culturii medievale româneşti (secolele X-XIV)“.

A publicat peste 15 lucrări de istorie, artă românească și europeană, așa cum sunt „Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti – secolele X-XIV”, „Un mileniu de artă la Dunărea de Jos (400-1400)”, „Istoria văzută de aproape”, „Civilizaţia românilor între medieval şi modern. Orizontul imaginii (1550-1800), I-II”, „Cele 900 de zile ale „manipulării“, „La peinture murale moldave des 15-ème – 16-ème siècles”, „Roumains et Balkaniques dans la civilisation sud-est européenne”, „Europa noastră şi noi” etc și circa 600 de articole în reviste din ţară şi străinătate.

De-a lungul vieții a primit numeroase distincții, în țară și peste hotare, și este Cavaler (din 1997) şi Comandor (din 2003) al Ordinului Artelor şi Literelor al Republicii Franceze, Mare Ofiţer al Ordinului Naţional pentru Merit (din 2000), Cavaler al „Crucii Căzăceşti cu spade“ – Ucraina (2004), Cavaler al Ordinului Purtătorilor de Cruce ai Sfântului Mormânt – Ierusalim (2004), Medalia „A 300ª aniversare a Sankt Petersburgului“ – Rusia (2004), Comandor al Ordinului Militar de România (2012) și Doctor Honoris Causa a mai multor universități din țară.

Răzvan Theodorescu este laureat al Premiului Herder (1993), printre premiile oferite de-a lungul vieții aflându-se și Premiul Bernier al Institutului Franţei (1969), Premiul „Nicolae Bălcescu“ al Academiei Române (1976), Premiul „Flacăra“ (1987) și Premiul „Nicolae Iorga“ al Centrului Internaţional Ecumenic pentru Dialog Spiritual (1999).

SURSA: https://acad.ro

articolul original.

Ion Iliescu: Răzvan Theodorescu a făcut România mai culturală într-o societate insensibilă la valorile culturii

6 February 2023 at 16:12

Fostul președinte al României, Ion Iliescu, afirmă că academicianul Răzvan Theodorescu a fost un om liber și că această libertate a făcut ca prietenia lor să fie adevărată.

Vestea morții lui Răzvan Theodorescu l-a făcut pe Ion Iliescu să noteze în blogul său câteva gânduri despre cel pe care România l-a pierdut astăzi.

„Am aflat cu imensă durere despre dispariția Academicianului Răzvan Theodorescu. L-am cunoscut de când era student, așadar, nu greșesc dacă spun că ne știam de o viață. Viața lui a fost încercată: și-a hrănit vocația de profesor și de cercetător când ușile universității i-au fost închise, iar mai târziu, a devenit nu doar unul dintre cei mai buni istorici ai artei și civilizației României ultimului secol, dar și un profesor extraordinar, un rector formidabil, un Președinte cu viziune al Radioteleviziunii Române, un ministru al Culturii care a dat excelență acestei funcții, un academician a cărui operă va fi imposibil de egalat, și un Vicepreședinte al Academiei Române care a știut să modernizeze această instituție. Însă printre toate aceste roluri publice, Răzvan Theodorescu a rămas un om liber. Și tocmai această libertate a făcut ca prietenia dintre noi să fie una adevărată. Sunt puține prietenii adevărate astăzi, tot așa cum sunt puțini oameni autentici, așa cum a fost „profesorul națiunii”, Răzvan. Îi mulțumesc că, într-o țară în care a fi „omul lui Iliescu” a fost, mai ales în ultimii ani, eticheta unui stigmat, Răzvan Theodorescu nu s-a dezis niciodată de această legătură, ba dimpotrivă, a afirmat-o cu onoare și a transformat-o în ceea ce el numea, generos, ca fiind un titlu de noblețe. A făcut România mai culturală într-o societate insensibilă la valorile culturii, și poate aceasta a fost printre cele mai grele misiuni pe care și le-a asumat lucid, nu doar altruist. Transmit condoleanțele mele familiei, iar Ilincăi, fiicei sale, îi doresc putere și alinare; pierderea ei este și pierderea României, una care speram să întârzie oricât de mult.

Cu regret,”

articolul original.

Patriarhul Daniel: Răzvan Theodorescu, un mare istoric al artei creștine și al culturii românești

6 February 2023 at 13:58

„Am primit cu foarte multă tristețe vestea trecerii din această viaţă, în ziua de 06.02.2023, a distinsului academician Răzvan Theodorescu, ilustru istoric de artă, profesor universitar, scriitor și vicepreşedinte al Academiei Române.”, a transmis Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Daniel.

Q Magazine a anunțat aici decesul renumitului om de cultură, care a survenit în această dimineață la Spitalul Floreasca.

În cuvântul său de omagiere, Patriarhul Daniel a amintit contribuția importantă pe care academicianul Răzvan Theodorescu a avut-o în cultura română:

„Autor a numeroase volume de specialitate, multe dedicate unor mănăstiri și biserici românești de patrimoniu, a peste 600 sute de articole și studii valoroase publicate în reviste din țară și străinătate, venerabilul academician Răzvan Theodorescu rămâne autorul unei opere compuse din cărți și studii fundamentale pentru istoria, arta românească și europeană.

Ca ministru al Culturii (2000 – 2004) și vicepreședinte al Academiei Române (2018-2023), domnul Răzvan Theodorescu a desfăşurat o prolifică activitate în slujba promovării culturii naţionale, fiind el însuşi unul dintre străluciții ei reprezentanţi, una dintre personalitățile care au inspirat și călăuzit mulți istorici, cercetători, profesori și studenți.

Anvergura culturală a distinsului academician a cuprins generos și fidel spiritului ortodox istoria românească și europeană în expresiile lor artistice cele mai înalte, multe dintre lucrările sale fiind dedicate acestui rafinat domeniu.

Domnia sa a fost unul dintre marii oameni de cultură ai României care a înțeles profund rolul Bisericii în societate și care a tradus prin fapte concrete, ca ministru al Culturii, și ca vicepreședinte al Academiei, legătura firească și indisolubilă dintre stat și Biserică, dintre cultură și credință, dintre Academia Română și Patriarhia Română.

Pasiunea cu care a urmărit și coordonat proiecte importante în sfera universitară și academică, slujirea înalt pedagogică a valorilor culturale ale poporului român, l-au transformat pe eruditul istoric Răzvan Theodorescu într-unul dintre cele mai înalte repere intelectuale românești atât înainte, cât și după 1990.

Cu profunde sentimente de compasiune pentru membrii familiei, pentru prietenii și colegii din Academia Română, ne rugăm Domnului Iisus Hristos, Cel ce este Învierea şi Viața (cf. Ioan 11, 25), să odihnească sufletul academicianului Răzvan Theodorescu împreună cu drepții, în lumina, pacea și iubirea Preasfintei Treimi.

Veşnica lui pomenire din neam în neam!

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române”

Adrian Năstase: Un diplomat al culturii

„La început, relațiile noastre au fost reci”, aminteșete fostul premier Adrian Năstase care a condus guvernul din care academicianul Răzvan Theodorescu a făcut parte ca ministru al Culturii. Ulterior, însă, colaborarea dintre cei doi s-a materializat în zeci de inițiative care au consolidat importanța culturii române la nivelul societății.

„A murit Răzvan Theodorescu, un cărturar înțelept, implicat în viața Cetății. Un diplomat al culturii și al vieții publice.

În urmă cu ceva timp, am citit, pe nerăsuflate, dialogul său cu Narcis Dorin Ion, publicat la editura Rao. Un pasionant manifest pentru cultura națională, o pledoarie pentru istorie, dar și pentru viitor. Relatarea unei vieți dedicate artei și istoriei, dar, mai ales, istoriei artei.

Autor a numeroase lucrări științifice de mare valoare, Răzvan Theodorescu a lansat câteva teorii științifice spectaculoase, cum ar fi cea a coridoarelor culturale sau cea a mentalității tranzacționale la români. Iar teoria sa despre Cele doua Europe mi-a adus aminte de cartea mea, Cele doua Românii.

În cadrul guvernului pe care l-am condus, relația mea cu Răzvan Theodorescu a fost, la ănceput, destul de rece. El însuși povesteste în cartea pe care am menționat-o rațiunile unora dintre aceste rezerve. Probabil datorate și faptului că, inițial, relația sa cu politica a fost determinată aproape exclusiv de legăturile (inclusiv de dinainte de ’89) cu Ion Iliescu. Intrând însă în guvern, Răzvan Theodorescu s-a dovedit  un partener extraordinar, iar proiectele realizate în acea perioadă dovedesc cu prisosință această afirmație (muzee, legi, publicații, evenimente de tot felul).

Pe de altă parte, academicianul Răzvan Theodorescu a fost membru fondator al Fundației Europene Titulescu și vicepreședinte al ei, participând, timp de 30 de ani, la toate activitățile sale. În această calitate, a fost adeseori lângă noi, inclusiv în calitate de vicepreședinte al Academiei Române.

Și în plan personal voi simți lipsa sfaturilor sale înțelepte și a prezenței sale generoase.

Condoleanțe familiei. Dumnezeu să-l odihnească!”, a scris Adrian Năstase într-un mesaj postat pe o rețea de socializare.

articolul original.
❌