ACTUALITATE
🔒
Au fost publicate stiri noi. Click aici pentru a le afisa.
Ieri — 1 December 2022Ultimele Stiri

O călătorie în Iran la vremea de mare tulburare mondială

1 December 2022 at 04:27

În condițiile în care mass media a dezertat de la misiunea sa esențială, transformându-se din instrument de informare și orientare într-unul de dezinformare și manipulare la o asemenea amploare încât până și separarea știrilor corecte de cele mincinoase a devenit imposibilă, am considerat că zicala potrivit căreia este mai bine să vezi o dată decât să auzi / citești de o mie de ori trebuie urmată și am profitat de invitația adresată de Institutul iranian pentru studii politice și internaționale (Institute for Political and International Sudies – IPIS) ca să efectuez o vizită în Iran în perioada 24-28 noiembrie 2022. În această călătorie am fost împreună cu președintele și vicepreședintele Institutului român pentru studiul politicii și economiei Orientului Mijlociu (Middle East Economic and Political Institute – MEPEI), domnul Flavius Caba-Maria și respectiv, doamna Monica Surugiu, precum și cu Președintele Fundației Euro Defense România, profesorul Liviu Mureșan.

  1. TRADIȚIA UNUI IMPERIU ORIENTAL ȘI COMPLEXUL DE SUPERIORITATE OCCIDENTAL

Venind dintr-o țară membră a familiei euro-atlantice (membru NATO și al UE) și aterizând în Teheran, prima luptă pe care trebuie să o dai este cea cu reflexul propriu de a măsura viața iranienilor cu măsura obiceiurilor occidentale și a o judeca prin raportare la valorile occidentale, a priori (adică înaintea și în afara oricărei cercetări) superioare. Acest instinct te face să treci fără ezitare la evaluarea lungimii drumului pe care iranienii îl mai au de parcurs până când vor ajunge la fericirea și virtutea de a fi ca noi.

Culmea este că, sosind încărcat cu prejudecățile ideologice induse de narativul euro-atlantic, orice îți contrazice așteptările te dezamăgește. De ce sunt atâtea femei care nu poartă voal și de ce multe din cele care îl poartă o fac într-un fel care să le sporească farmecul iar nu să îl anuleze? De ce bărbații, în ciuda faptului că nu dau mâna cu femeile, se înclină respectuos în fața lor iar ele li se adresează degajat, fără nici un fel de sfială, expunându-și ferm punctele de vedere? Agitația veselă de pe străzi care se prelungește până târziu în noapte te contrariază și te irită întrucât nu confirmă tabloul creat cu anticipație în cugetul tău. Oamenii aceștia trebuiau să fie triști. Atunci de ce râd?! Nu râdem noi, care suntem fericiți să stăm în frig, foame și întuneric pentru a-i ferici pe ucraineni transformându-i în carne de tun, și sunt fericiți ăștia care trăiesc într-un stat islamic supus sancțiunilor internaționale!!!

Pe de altă parte, noi care suntem marii apărători ai respectului diversității și ai multiculturalismului, refuzăm să acceptăm că ceilalți pot fi fericiți și fără a trăi ca noi, și că a nu fi la fel ca noi nu înseamnă neapărat a fi rău sau nefericit. Refuzăm să admitem că felul nostru de viață actual este rezultatul unui trecut, adesea marcat de nedreptăți, de absurdități și de conflicte sângeroase, care ne-a făcut să ajungem la concluzii ininteligibile sau nerelevante pentru cei cu un alt trecut. Unor boli diferite nu li se puteau prescrie decât terapii diferite, după cum nu este imposibil ca acelorași probleme, în context istoric și cultural diferit, să li se fi răspuns cu soluții diferite.

Iranienii nu sunt o națiune tânără, ca aceea americană și nici una marcată de o istorie discontinuă, precum națiunile europene care au avansat în timp prin salturi revoluționare. Noțiunea de revoluție însăși are alt sens în Iran decât în Europa. Pentru europeni revoluția înseamnă ruperea de trecut și plonjarea în viitor. Pentru iranieni ea înseamnă refacerea continuității și întoarcerea la origini, intrarea în viitor având loc prin recul.

Cu toate suișurile și coborâșurile din trecutul lor, iranienii au păstrat din antichitate o aură imperială și în tot comportamentul lor contemporan conservă un anume spirit imperial. Greșit înțeles, un atare spirit a speriat și continuă să îi sperie vecinii, mai ales după ce aceștia au ajuns la forme de organizare politică proprie, nu rareori create prin transformarea forțată a unor uniuni tribale în state-națiune, grație ingineriei geopolitice occidentale la finele Primului Război Mondial. Cât despre superputerile imperiale intrate în istorie mai recent (imperiul otoman, cel rus, cel britanic și, în urmă, cel american), ajungând în rivalitate geostrategică cu Iranul, ele au folosit, fiecare la rândul său și în felul său, ca armă în lupta cu acesta amplificarea respectivei spaime și alimentarea conflictelor regionale (cam tot așa cum acum Ucraina este utilizată în războiul SUA cu Rusia).

  1. CIOCNIREA CULTURALĂ ȘI EFECTELE EI GEOPOLITICE

Discuțiile purtate pe timpul călătoriei mele au evidențiat câteva aspecte culturale esențiale.

Astfel, europenii continentali (precum românii) a căror identitate include pilonul dreptului roman (alături de cele ale filosofiei grecești și religiei creștine) și care prin adoptarea sistemului westfalian au pus bazele statului național, sau de anglo-americani a căror ordine de stat este creată de judecători și inspirată de creștinismul protestant cu accent vechi testamentar. Spre deosebire de ei, Iranul, asemenea multor comunități orientale, este expresia „universalismului imperial” care a permis unor grupuri etno-culturale diferite conviețuirea culturală, odată cu beneficiul unei puteri centrale transculturale constituind o singură instituție care a exercitat separat puterea politică și cea religioasă, în cadrul unui secularism sui-generis anațional.

În Europa continentală diferențele de identitate culturală au despărțit comunitățile umane, integrarea lor într-o ordine statală unitară reclamând crearea unei rețele civice acceptabilă întrucât era motivată de obiective geostrategice comune. Indiferent de identitatea sa culturală cetățeanul a intrat într-un contract cu puterea politică organizată ca stat pentru ca aceasta să îi furnizeze securitate individuală și colectivă, națională și internațională. Securitatea a fost criteriul coeziunii civice.

În SUA indivizii veniți din alte părți ale lumii, cu identități culturale diferite, s-au topit într-un creuzet cultural din care au ieșit uniți prin adeziunea la „visul american”. Nu conta de unde vii. Dacă știai să lupți în confruntări în care totul era permis, puteai ajunge în vârful societății. Și pentru ca această ideologie a puterii căreia nimic nu îi putea fi interzis să calibreze o societate coerentă și totodată să legitimeze „lupta” (echivalată cu „ofensiva” pentru ca, în cele din urmă, să fie confundată cu „agresiunea”), a fost scos din traista colonistului, de regulă protestant și neo-protestant, Vechiul Testament cu „tablele legii”, „pământul promis”, mântuirea și Mântuitorul. Americanii s-au format astfel ca o putere mântuitoare universală care a oferit fericirea pe pământul cucerit de ea tuturor celor care se supuneau legilor ei și astfel se salvau.

Iranul nu a cunoscut ideea de națiune, în sens european, și nici aceea a statului de drept ca guvernare a legii. De aceea, nu a cunoscut nici democrația, fie ea de sorginte europeană sau americană. Democrația este o creație națională. Iranul nu a avut nevoie de un creuzet în care să topească identitățile naționale, nici de o rețea civică prin care să țină legate între ele prin legi juridice comunitățile naționale. Ceea ce el a făcut în mod tradițional, utilizând învățătura islamică, a fost să creeze un țesut multicultural în cadrul căruia fiecare contribuia potrivit abilităților sale circumscrise de propria cultură, la crearea unor valori specifice de utilitate comună, în funcție de nevoi stabilite printr-un consens ad hoc. În asemenea condiții, politica externă universalistă iraniană nu a avut caracter geo-politic, ci geo-economic și geo-cultural.

Putem vorbi astfel despre un multiculturalism organic iranian, diferit de multiculturalismul reglementat european și de multiculturalismul integrat (uniformizat) american. În cele din urmă, în epoca modernă, toate au ajuns a fi civice, dar civismul ca factor unificator are un conținut cultural diferit, circumscris de tradiții istorice diferite. Iată un motiv pentru care a cere ca ordinea politică actuală și politica produsă de ea să fie la fel în UE, SUA și Iran este o imposibilitate generatoare de tensiuni.

Colonialismul european și imperialismul american au fost cele care, respectiv, au adus în Asia modelul național, pentru a determina deșirarea țesutului multicultural specific acolo, și doctrina monismului drepturilor omului, pentru a impune înlocuirea modelului de viață autohton cu propriul model și astfel, prin dezbinarea etnică și dominația culturală, a ajunge la dominația politică. Aici găsim atât originea tensiunilor interne din Iran, consecutive importului forțat al unor modele culturale străine și al nemulțumirilor inevitabile apărute la linia de contact al unor feluri de viață diferite, precum izvorul permanentelor conflicte dintre Iran și puterile euro-atlantice. Aceste conflicte capătă, de-a dreptul, caracter ereditar. Ele au condus, printre altele, la abandonarea caracterului geo-economic și geo-cultural al politicii externe moștenite de la vechiul imperiu persan, și transformarea acțiunii externe iraniene în oglindă cu geo-strategia euro-americană.

Conflictul geo-strategic este totdeauna însoțit, așa cum o vedem și azi în Europa și SUA, apropo de războiul ruso-american din Ucraina, de degradarea nivelului de viață și limitarea libertăților individuale pe plan intern.

  1. RĂZBOIUL ECONOMIC INDUCE RĂZBOI SOCIAL

Am parcurs Teheranul în lung și în lat, la cele mai diferite ore din zi și din noapte pentru a fi martor direct al manifestărilor de protest, amplu relatate de mass media europeană și americană, care au acum loc în Iran și a căpăta astfel legitimitate și credibilitate în a le descrie. La un moment dat am auzit șoferi claxonând și ni s-a spus că acesta ar fi un mod de protest. Aveam să aflăm că, de fapt, era un fel de a exprima bucuria pentru victoria echipei Iranului la campionatul mondial de fotbal în meciul cu Țara Galilor.

Singurele proteste pe care le-am văzut în Teheran au fost pe la miezul nopții, în hotelul unde eram cazat, la programul de televiziune Euronews. Tot așa am aflat că Președintele Macron s-a întâlnit cu câțiva reprezentanți ai protestatarilor și i-a asigurat de solidaritatea sa.

Ceea ce nu înseamnă că nu există proteste și nemulțumiri. Cele mai multe sunt generate de problemele socio-economice apărute în siajul războiului economic dus de SUA și aliații săi europeni împotriva Iranului, sub denumirea de „sancțiuni economice” (dispuse în afara oricărei proceduri a ONU, acestea constituie o încălcare a dreptului internațional) și sub pretextul nevoii de a descuraja programul nuclear iranian, susceptibil de a se transforma în activ militar.

Ca totdeauna și pretutindeni, sancțiunile economice nu au făcut decât să stimuleze dezvoltarea prin forțe proprii a statului sancționat (în cazul iranian însăși capacitatea de a produce bomba nucleară a crescut simțitor, odată cu dezvoltarea puterii sale militare convenționale până la punctul în care și fără arma nucleară descurajează semnificativ eventualele planuri războinice ale puterilor regionale), dar, firesc, pe seama creșterii costurilor sociale.

Am abordat subiectul fără ezitare cu gazdele iraniene. Acestea au admis că o parte a societății și în special tinerii doresc o viață mai bună și mai multă libertate (ceea ce include și mai puțină religiozitate). În acest sens se cere normalizarea relațiilor cu SUA, ceea ce ar permite ieșirea din regimul sancțiunilor economice.

Întrebarea este prețul cerut de SUA pentru normalizare și ce oferă SUA în schimb? Include un atare proces obligația ca în relațiile internaționale SUA să renunțe la dreptul forței în favoarea forței dreptului, chiar și atunci când aplicarea regulii de drept o dezavantajează limitându-i capacitatea de a-și promova agenda geopolitică? Include aceasta renunțarea SUA la pretenția de a i se recunoaște privilegiul de unică superputere globală în cadrul unei ordini mondiale unipolare? Războiul din Ucraina sugerează un răspuns negativ la ambele întrebări.

Așa se explică de ce, deși în mod justificat persistente, demonstrațiile de protest din Iran nu au ajuns la nivelul masei critice a populației, nu au putut degaja un program coerent și nu au propulsat lideri capabili să ofere o alternativă politică viabilă. Reacția autorităților la aceste demonstrații poate fi comparată cu cea a guvernelor canadian, francez sau german față de nemulțumirile exprimate de cetățenii țărilor respective împotriva limitării libertăților lor sub pretextul luptei împotriva pandemiei Covid 19 sau al susținerii războiului din Ucraina, ori cu cea a administrației americane din perioada „Black Lives Matter” și cea a ultimelor alegeri prezidențiale. Cel puțin ironic este faptul că parlamentele euro-atlantice care nu au ridicat un deget pentru apărarea drepturilor cetățenilor lor, sunt foarte preocupate acum de drepturile cetățenilor iranieni.

  1. SUA / NATO CA FACTOR DE COAGULARE A STATELOR ASIATICE

Călătoria la Teheran a inclus participarea la un seminar organizat în colaborare de IPIS și MEPEI privind situația relațiilor bilaterale româno-iraniene, a celor regionale și a celor internaționale, precum și mai multe întâlniri formale și informale cu demnitari iranieni din conducerea ministerului afacerilor externe, a Universității Diplomatice (School of International Relations) și ai Consiliului pentru afaceri externe (instituție care constituie grupul de consilieri pentru politica externă ai Liderului Suprem al Iranului), precum și cu diverși reprezentanți ai mediilor academice.

Întrucât evenimentele s-au desfășurat cu ușile închise și în conformitate cu regulile Chatham House (conținutul discuțiilor și numele celor care au intervenit nu sunt destinate publicității) mă voi referi pe scurt doar la punctele mele de vedere.

1. În ceea ce privește relațiile bilaterale, acestea sunt totdeauna funcție de patru elemente: caracterul obiectiv al intereselor; existența resurselor; voința politică; susținerea populară.

Faptul că România și Iranul au interese comune cu caracter obiectiv este dovedit de împrejurarea că relațiile lor au fost constant bune indiferent de regimurile politice și ideologiile care s-au perindat la conducerea lor. Existența resurselor care să susțină promovarea acestor interese este și ea dovedită și dovedibilă. Susținerea sau acceptabilitatea populară se bazează pe lipsa conflictelor dintre cele două state de-a lungul istoriei lor, precum și pe o serie de compatibilități culturale care pot fi descoperite de cei care studiază cu atenție creștinismul ortodox român și islamul șiit iranian.

Problema este aceea a voinței politice care, în ceea ce privește guvernul român, este ostateca contextului internațional și victima gestiunii nefericite a relațiilor cu partenerii strategici occidentali. Din păcate, acestora nu s-a încercat să li se explice convingător că prin consolidarea legăturilor politice cu Iranul, România poate contribui la pavarea căilor către normalizarea relațiilor dintre ei și Iran, cu efecte benefice asupra securității colective.

2. Referitor la problemele regionale, retragerea SUA din Afganistan și, în general, reducerea prezenței sale în Orientul Mijlociu (Irak și Siria), pentru a se implica în războaiele cu Rusia și China, din Ucraina și respectiv regiunea indo-pacifică, oferă Iranului posibilitatea de a își normaliza relațiile cu vecinii săi arabi din regiunea Golfului Persic, precum și de a stabili un sistem de cooperare cu Rusia, China, India și Turcia în Asia Centrală, inclusiv în cadrul Organizației pentru Cooperare de la Shanghai. Este evident că Iranul dorește să își păstreze autonomia strategică în raport cu toți acești actori de prim rang în „secolul Asiei”, dar asta nu exclude realizarea unui sistem de cooperare și securitate colectivă, eventual similar celui creat în Europa, la Helsinki, în 1975, din care a rezultat OSCE.

Ceea ce ar trebui sesizat este că politica externă actuală a Iranului nu este ideologizată și nu este inspirată de comandamente religioase, ea fiind strict planificată în funcție de exigențele geopoliticii. Astfel, Teheranul a criticat și s-a opus politicii unor state șiite, după cum a ajutat state de altă religie sau confesiune. Or, pe terenul geopoliticii compromisurile și acordurile sunt mai ușor de realizat.

Implicându-se realist și flexibil într-o politică de integrare regională, Iranul ar putea ajunge nu numai la o formă de conciliere și parteneriat cu statele arabe din Golf (care se depărtează acum de SUA, după ce vor fi înțeles din experiența ucraineană că Washingtonul va lupta pentru securitatea lor până la ultimul saudit, qatarez sau cetățean al Emiratelor Arabe Unite, ori că schimbul petrolului, care la un moment dat se epuizează, pe arme americane, care se produc la infinit, nu este chiar cea mai bună afacere), ci și, la un moment dat, la rezolvarea contenciosului iraniano-israelian.

3. În fine, pe plan internațional este tot mai limpede că războiul din Ucraina, în spatele aparențelor, ascunde o confruntare dintre SUA și Rusia a cărei miză reală este trecerea de la ordinea mondială unipolară susținută de cea dintâi, la ordinea multipolară dorită nu doar de cea din urmă, ci și de toate puterile emergente sau regenerate, cu relevanță globală din Asia, Africa și America Latină. De aceea, pacea în Ucraina nu va avea ca obiect doar ajustări teritoriale cu implicații locale, ci redefinirea întregii ordini internaționale. Ținând seama de tradițiile, istoria și cultura sa, precum și de argumentele sale economice, militare și demografice actuale, Iranul se califică pentru a ocupa un loc la masa viitoarelor negocieri de pace. De modul în care se va raporta la războiul actual va depinde transformarea acestei calificări, deocamdată doar virtuală, în realitate.

Unii dintre ambasadorii statelor UE la Teheran încearcă să convingă guvernul gazdă că ceea urmăresc ele și ceea ce urmează „cu siguranță” să se întâmple este dezmembrarea Rusiei, survenită prin implozia provocată de o revoltă internă care „fără îndoială” se va produce dacă luptele de pe teritoriul ucrainean se vor prelungi suficient. De aceea, Occidentul colectiv creează condiții pentru ca un număr cât mai mare de ucraineni să moară pentru patrie. Dacă acesta este planul, este foarte probabil că realizarea lui nu va prinde în viață câteva generații. Mâine este, însă, altă zi și va veni, cel mai probabil, un alt plan.

Iranul, desigur, nu este interesat să se implice în războiul din Ucraina, ci, mai degrabă, să profite de înglodarea SUA / NATO în el, spre a negocia ordinea regională. În același timp, însă, Iranul nu poate fi decât interesat să participe la negocierile de pace care vor urma războiului din Ucraina și care vor substitui lipsa tratatului de pace de la finele Războiului Rece, stabilind o nouă ordine mondială. Absența sa de la respectivele negocieri l-ar putea pune în situația ca diversele compromisuri ce se vor conveni să aibă loc pe cheltuiala sa.

Soluția este, așadar, o neutralitate binevoitoare. Dar binevoitoare pentru cine? UE este principala victimă a războiului ucrainean. Acesta va dezbina statele membre și totodată va tensiona relația transatlantică. Căzute în crize interne și externe statele europene nu prea au nimic de oferit Asiei, ci numai totul de cerut.

SUA, pe de altă parte, este cea care a reușit să împace contrariile care până de curând făceau de neconceput apropieri strategice între Rusia și China, între China și India, între Iran și Arabia Saudită, între Turcia și Rusia etc. Asia, pe care seducția exercitată de modelele naționale euro-atlantice, cu democrația lor și concepția lor asupra drepturilor omului, reușise să o dezbine pentru a o domina, se unește acum chiar sub presiunea celor de la care au fost importate forțat acele modele și împotriva lor. Vechi adversari din lumea asiatică și euro-asiatică sunt uniți acum nu atât de frica (întrucât America inspiră azi mai multă milă decât teamă), cât de ura față de tot ceea ce reprezintă Casa Albă și Noul Ierusalim american. După cum se vede, este posibil ca în curând SUA să intre în criză de aliați, de bani, de timp și de nervi.

Așa stând lucrurile, Teheranului îi mai rămâne să aleagă între Moscova și Beijing. Cine are mai multă nevoie de bunăvoința Iranului și cine îi poate oferi mai mult pentru a căpăta această bunăvoință? Cu cine dorește să stea alături Iranul la masa viitoarelor negocieri de pace și cine îi va asigura mai ușor prezența la acele negocieri? Îmbrățișarea cui poate fi mai sufocantă pe termen lung? Este interesat Iranul, în măsura în care împărtășește viziunea unui multipolarism simetric în care pacea lumii este asigurată prin echilibrul puterilor globale, de o Rusie slabă, eventual aflată la remorca unei Chine atotputernice? Iată întrebările la care diplomația iraniană va trebui să răspundă în perioada imediat următoare. Acesta să fie oare Rusia?!

articolul original.
Before yesterdayUltimele Stiri

Etnic și civic – două turnuri gemene

30 November 2022 at 19:05

E clar că mai întâi a funcționat criteriul etnic și mai târziu a fost posibilă apariția spiritului civic. A opera cu distincția aceasta face parte din conștiința lumii moderne. Dar și începuturile creștinismului au avut o dispută de acest fel: să fie ori să nu fie acceptați și neevreii în comunitatea creștină?

Revoluția Franceză a elaborat cel mai emancipat concept politic de cetățenie nedependentă de criteriul etnic. Cu toate acestea, după Primul Război Mondial, SUA au impus criteriul etnic pentru formarea statalităților rezultate din dispariția Imperiului Habsburgic.

În aceeași epocă, URSS se formează fără a lua în seamă acest criteriu. Sovietele au încercat să treacă și dincolo de etnic, și dincolo de civic, undeva unde relevantă urma să fie doar încrederea în ideologia partidului marxist-leninist, indiferent de identitățile etnice ale partizanilor acestei ideologii.

Perioada interbelică a dat apă la moara etnicismului, nu a dezvoltat civismul prezent în conceptul francez de cetățenie.

În 1991, URSS s-a destrămat ca urmare a unor voințe naționale, după ce KGB-ul susținuse decenii la rând că problema naționalităților fusese rezolvată în imperiul sovietic și nu mai avea departament de monitorizare a voințelor etnic-naționaliste.

NATO a cerut mai apoi românilor, ungurilor și polonezilor să stingă eventualele litigii în privința minorităților de români, de unguri și de polonezi de pe teritoriul Ucrainei. Dar Ucrainei nu i s-a cerut să practice o politică a drepturilor omului în privința acestor minorități.

În teritoriul fostei Iugoslavii, criteriul etnic a fost garantat de marile puteri ca fiind nec plus ultra.

Acum, în Ucraina, acest criteriu a fost stins ca o lumânare și sunt pedepsite mediatic vocile care atrag atenția că acolo trăiesc comunități etnice lipsite de drepturile clamate de Occident când vine vorba de minorități.

E clar că interesele occidentale bat în Ucraina ceea ce obișnuiam să considerăm a fi în țările noastre prioritatea drepturilor minoritarilor etnici.

De ce nu avem, la mai mult de 200 de ani după Revoluția Franceză, mai multă claritate în privința cetățeniei moderne? În principal datorită unei chestiuni de istorie a mentalităților. Ne uităm pe ceas, pare că suntem contemporani, dar din punct de vedere mentalitar ne aflăm în secole diferite, cu viziuni diferite asupra valorilor etnice și asupra celor civice.

Aceste viziuni au origini neasemănătoare. Exaltarea criteriului etnic joacă de jos în sus. Elitele pot pune paie pe foc, dar nu ele au făcut focul. Dimpotrivă, exaltarea criteriului civic este opera elitelor iluministe. Opera lor a penetrat unele societăți, dar nu a omogenizat lumea în sensul valorilor cetățenești.

Iată Ungaria de azi… Interesul său (nostalgic) o îndeamnă să nu pună între paranteze criteriul etnic. Naționalismul din Ungaria nu este civic și nu poate fi așa câtă vreme nostalgiile imperiale ale ungurilor sunt puternice și nu pot fi stinse ca niște lumânări.

Cohortele de idioți utili ai lumii contemporane nu obișnuiesc să-și pună gândurile la teasc până ce are să iasă mustul obiectivității din ele. Dacă ai acceptat criteriul etnic pentru Kosovo, nu ai pentru ce să nu-l accepți și pentru Crimeea, de pildă. Iar dacă l-ai acceptat pentru Crimeea, profesorul Andrei Marga are dreptate: să fie aplicat în toate cazurile în care există comunități etnice pe teritoriul Ucrainei.

Așa ar cere obiectivitatea. Dar nu obiectivitatea este încurajată azi, ci fața propagandistică a intereselor geopolitice. Această față este încurajată în măsura în care poate ascunde interesele. Fața aceasta nu vrea să fie vizibil faptul că, fără Ucraina, Rusia încetează să mai fie o putere și europeană, și asiatică. Doar asiatică rămânând, Rusia este împinsă sub interesele Chinei, iar Europa este cimentată sub cele ale SUA.

articolul original.

Părintele CALISTRAT

24 November 2022 at 13:06

Biserica ortodoxă română are o misiune certă, de referință absolută, acoperită uneori dureros de poleiala zilei, dar sfinții parcă se regăsesc în alte conjuncturi mai întodeauna imprevizibile.

Infiltrată puternic de fosta Securitate, Biserica a supraviețuit totuși acceptabil prin parohii, prin profesorii teologi și prin marii duhovnici ca părintele ILARION ARGATU, TEODOR PĂRĂIAN, ARSENIE BOCA, ILIE CLEOPA, ARSENIE PAPACIOC, NICOLAE STEINHARDT, aflați în singurătatea și taina unor mănăstiri.

Preoții de acum care au înțeles să își exercite misiunea în spațiul public extins riscă să își piardă nu numai capacitatea duhovnicească, dar și dreapta măsură comportamentală față de semeni, fatalmente legată de cuvânt.

Părintele de la Iași, Calistrat, predicator care a câștigat o notorietate de top, dacă lucrurile stau așa cum au fost prezentate, a greșit atât din punct de vedere juridic, dar și în calitate de preot ridicând mâna împotriva unor persoane care l-au inoportunat.

Misiunea preotului este tocmai aceea de a rămâne neclintit în credință prin dragostea necondiționată, fiindu-i interzisă altă alegere.

Poziția de preot nu presupune imunități, cu atât mai mult cu cât acesta beneficiază de o maximă încredere și ospitalitate interioară.

Indiferent de ceea ce vor hotărî autoritățile bisericești și cele judiciare, se poate constata că părintele Calistrat, care e un merituos comunicator de teologie practică, în ceea ce îi privește culpa, soluționarea acesteia îi aparține exclusiv prin căință.

Dacă va rata această soluție, deloc ușoară, adevărat studiu de caz, acest preot ar abdica de la propria sa conștiință.

articolul original.

Intelectualul Public

20 November 2022 at 08:12

Horia-Roman Patapievici publică abia acum, în 2022, o conferință susținută în 2013 (vezi volumul „Despre viață, destin & nostalgie”, Editura Humanitas). Conferința poartă drept titlu o definire a evenimentelor care s-au declanșat la noi în decembrie 1989: „Revoluția de centru”.
Nu voi insista aici decât asupra unei alte definiții. Patapievici consideră că sarcina Intelectualului Public, o figură apărută din tensiunile interne ale anilor de tranziție, era aceea de a vorbi despre natura revoluției și despre natura puterii care s-a instalat în stat.

Simt că lipsește ceva esențial din definirea aceasta: de ce nu ar fi sarcina Intelectualului Public din noua noastră stare socială și aceea de a vorbi despre societatea dezirabilă pe care am putea să o construim în vreme ce, iată, construim una prea puțin dezirabilă?

Simt că Intelectualul Public definit de conferința lui Patapievici este mai degrabă un intelectual de cabinet decât unul cu adevărat public dacă în sarcina lui nu cade și felul de societate pe care am putea să o dorim în locul unde înfăptuim una prea puțin dezirabilă.

Simt că dacă Intelectualul Public, la noi, nu vrea să știe nimic despre bazinul hidrografic al Siretului (și acest exemplu este doar o metaforă care face trimitere la realitățile economice concrete ale țării), atunci ne aflăm încă într-un seminar teoretic care poate avea loc oriunde niște întreprinzători caută să facă profit fără să fie preocupați de ceea ce aș numi Profitul Public. Acest fel de profit are a fi societatea însăși.

La noi, dacă așa-zisul Intelectual Public (majuscularea îi aparține lui Horia-Roman Patapievici) ar fi ținut să fie cu adevărat public, s-ar fi bătut să restaureze tradiția gustiană a sociologiei, să fie reînființat Institutul Social, să fie consolidat comme il faut învățământul sociologic, să nu mai venerăm drept sociologi niște oarecari realizatori de sondaje de opinie politică.

Tradiția gustiană a apărut și s-a consolidat din nevoia de a cunoaște riguros realitățile noastre social-economice. Oricât de realiști ar fi observatorii care formează conducerile de partid, cunoașterea lor asupra realităților concrete nu poate fi riguroasă. Chiar așa: care lider de partid actual mai știe ceva despre potențialul economic al bazinului hidrografic al Siretului? Nu întreb nimic despre dezvoltaționismul care s-ar putea baza pe acest potențial, dat fiind că dezvoltaționiștii (cei meseriași) nu pot gândi fără baze sociologice.

E o rușine intelectuală să fim îndemnați să considerăm că un anume Marius Pieleanu ar fi reprezentativ pentru adevărata sociologie. Asta e o propagandă de trei lei care ne costă miliardele pe care le-am putea scoate din exploatarea economică a unor cercetări sociologice de tip gustian. De aceea nici nu avem, în fapt, lideri autentici în partide: pentru că nicio astfel de cercetare nu le alimentează cunoașterea.

Avem fel de fel de administratori de bugete, mai corupți, mai puțin corupți, dar nicio viziune elaborată de dezvoltaționiști. Pentru că din cabinete nu poate ieși o viziune validă dacă pe teren, în concret, nu au fost să cerceteze lucrurile profesioniștii cunoașterii sociologice.

Știu că un moralist cu mult și meritat succes public, Andrei Pleșu, și-a exprimat de mai multe ori exasperarea în fața solicitărilor de a formula și propuneri de soluții pentru problemele în care ne afundăm. Nu e datoria mea să propun așa ceva – a tot repetat el. Avea dreptate. Dar așa cum a creat instituții culturale de înalt prestigiu (Muzeul Țăranului Român, New Europe College), ar fi fost cu folos să stimuleze și înființarea unor think tank-uri românești a căror sarcină de cercetare să fi fost privirea vulturesc-competentă asupra zonelor de tip hic sunt leones din gândirea noastră asupra societății. În lipsa acestei priviri, de 30 de ani, noi nu suntem capabili să facem în chip independent analiza unui buget național, de pildă, deși mai ales acolo se vede în mod sintetic „cine suntem și ce vrem”.

articolul original.

Promotor al războiului mondial

17 November 2022 at 09:36

Ucraina pare să mai aibă o problemă suplimentară celei reprezentate de invazia rusă. Aparențele acestei regretabile situații se regăsesc în ieșirile la rampă a președintelui Zelensky.

Președintele ucrainean nu se limitează la condiția de lider al poporului său aflat sub tirul armatelor criminale ale lui Putin. El somează continuu NATO, SUA, emite păreri care pot produce extinderea conflictului și slăbirea ajutorului acordat Ucrainei. Președintele Zelensky a dat neîntrerupt note unora și altora dintre cei aflați în sprijinirea Ucrainei.

Până la declanșarea ostilităților președintele Zelensky nu a depus eforturi diplomatice ample pentru a preîntâmpina acest conflict.

Președintele Zelensky are prea multe doleanțe, multe dintre ele nefiind în acord cu funcția sa și nici cu strategiile actuale și viitoare ale Ucrainei.

Ucraina este desigur o cauză a lumii libere însă dictarea unor condiții de către liderul de la Kiev poate compromite soluțiile.

In ordinea prestațiilor sale de până acum, liderul de la Kiev se prefigurează a fi un personaj care ar trebui supus unei evaluări de către aliați.

Solidaritatea NATO cu Ucraina este văzută în mod deplasat de Zelensky drept un fel de subordonare.

Față de comportamentul anarhic al președintelui Zelensky statele NATO arată deja o cenzură a lucidității, dovedită deja de Polonia și SUA.

Președintele ucrainean, al cărui comportament excede deseori cauzei țării sale în raporturile complicate cu alianța occidentală, pare a avea drept obiectiv strategic atragerea NATO în conflict.

articolul original.

Ia „Scrisoarea”, neamule!

16 November 2022 at 16:14

Pe 13 octombrie a fost Ziua Dramaturgiei Române. Sărbătoarea a fost stabilită printr-o lege inițiată de foștii parlamentari ALDE Varujan Vosganian și Ion Hadârcă. Acesta din urmă este poet, jurnalist, editor și politician originar din Republica Moldova, fost membru al parlamentului de la Chișinău și, ulterior, al Senatului României (2016-2020).

Legea a fost adoptată în 2019 și încă n-a fost abrogată. Și nici trimisă spre examinare la Comisia de la Veneția, ca reglementare suspectă de suveranism.

Data a fost aleasă în amintirea premierei spectacolului „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale, care a avut loc în acea zi de calendar a anului 1884, la Teatrul Național din București.

Inițiatorii legii au propus această dată având în vedere că, „peste ani, comedia lui Caragiale a devenit cea mai cunoscută piesă din întreg repertoriul dramaturgiei naţionale”. După premieră, a avut 11 reprezentaţii consecutive pe parcursul a trei săptămâni. Un succes uluitor în epocă și nepieritor în timp.

Muzeul Național al Literaturii Române a serbat Ziua Dramaturgiei prin mai multe evenimente, între care și lansarea unei cărți inedite, realizată prin stăruința regizorului Mircea Cornișteanu. Cartea, apărută la editura muzeului, cuprinde scenariul și decupajul regizoral pentru ceea ce trebuia să fie un film de lung metraj pornind de la intriga din „Scrisoarea pierdută”, dar fără a se rezuma la aceasta. Scenariul literar aparține lui Titus Popovici și Mircea Cornișteanu, acesta din urmă realizând și decupajul regizoral, partea cea mai tehnică și mai migăloasă a realizării oricărui film.

Un volum cu asemenea cuprins este o apariție editorială mai rar întâlnită. Ni se propune să vedem un film citindu-l. Nu prea se găsesc amatori pentru astfel de experimente. În vremurile noastre nu se găsesc amatori nici pentru lectura cărților obișnuite, darmite a filmelor care pot fi doar „citite”.

O astfel de carte e pentru profesioniști, nu e pentru publicul larg. Pariul celui care a avut ideea și al celui care a realizat-o – regizorul Mircea Cornișteanu și, respectiv, profesorul Ioan Cristescu, directorul general al Muzeului Literaturii – a fost dublu: să facă restituirea unui fapt de istorie literară și, pe de altă parte, să arunce mănușa către toți cei care se pot implica în realizarea în premieră absolută a unui tablou cinematografic cuprinzător al lumii caragialiene.

Lansarea cărții a prilejuit devoalarea „istoriei pierdute” a scenariului care este regăsit acum între coperțile volumului.

La începutul anului 1990, acad. Răzvan Theodorescu, pe atunci director general al TVR, le-a solicitat lui Titus Popovici și Mircea Cornișteanu să facă o propunere pentru un film tv. Propunerea acestora a fost pentru un film despre lumea creată de Caragiale, pornind de la „O scrisoare pierdută”. Au realizat scenariul și decupajul regizoral, care au fost aprobate la începutul anului 1992. S-au plătit chiar și drepturile de autor. Au continuat preparativele pentru începerea filmărilor – stabilirea distribuției, schițele de costume, prospecții pentru locații etc.

Dar la începutul anului 1993, la conducerea TVR a fost numit Paul Everac. Acesta a stopat producția filmului, motivând decizia „din varii motive”. Varii motive nu însemna, însă, un motiv. A urmat un scandal de presă împotriva lui Everac, dar acesta și-a menținut decizia și producția filmului n-a mai fost continuată.

În anul 2005, conducerea TVR a fost preluată de Tudor Giurgiu. Acesta a inițiat un concurs de scenarii pentru realizarea a cinci filme TV de lung metraj. Popovici și Cornișteanu s-au înscris la concurs cu același scenariu al „Scrisorii pierdute”. Au câștigat, dar tot degeaba. Niciunul dintre cele cinci scenarii câștigătoare nu s-a mai transformat în film.

Există multe puneri în scenă ale „Scrisorii pierdute”, la diferite teatre, în diferite epoci, cu diferite distribuții. Dar nu există niciun film. Ceea ce s-a putut și uneori se mai poate vedea pe micile ecrane sub titlul „O scrisoare pierdută” sunt spectacole de teatru filmat, dar nu filme propriu-zise.

La 30 de ani de la scrierea scenariului, regizorul și co-scenaristul Mircea Cornișteanu mai face o tentativă. Scoate din sertar scenariul și decupajul regizoral și le arată lumii. „Ar putea, cine știe, să intereseze pe vreun producător sau pe cine știe ce regizor (pentru că eu, la vârsta mea, nu mai am energia necesară să fac un film) care să încerce temerara acțiune de a-și pune semnăturile pe primul film adevărat inspirat din opera fundamentală a lui Caragiale. În cazul în care ipoteza de mai sus s-ar adeveri, sunt oricând gata să lucrez împreună cu ei la îmbunătățirea scenariului și a decupajului regizoral în funcție de evoluția societății, a moravurilor și a lumii în general. A bon entendeur, salut!”, lămurește lucrurile maestrul Cornișteanu, pe coperta IV a cărții.

Episodul editorial de la Muzeul Literaturii a alunecat într-o dezbatere pe teme mai vechi sau mai noi. S-a vorbit despre cât de invidios și egocentrist era Everac, despre personalitatea „controversată” a lui Titus Popovici, despre cât de opac este Centrul Național al Cinematografiei și dezinteresat este Ministerul Culturii etc etc.

Referirile la carte ale maeștrilor Mihai Ispirescu și Dinu Grigorescu, ploieșteni de-ai lui nenea Iancu, aflați printre decanii de vârstă ai culturii române, au fost veritabile eseuri de istorie literară. Mircea Vișniec, dramaturg, scriitor și jurnalist francez de origine română, clasic în viață al cărui nume a fost preluat deja de Teatrul Municipal din Suceava, înființat în 2016, a încercat să tranșeze încă o răfuială ad hoc cu trecutul regretaților Paul Everac și Titus Popovici.

Muzeul Național al Literaturii rămâne, din fericire, o instituție rară, cu sensibilitate și respect de neclintit față de creația literară națională.

Revenind la cestiune, vorba onorabilului Trahanache, posibilitatea unui film inspirat de capodopera lui Caragiale ar merita mai multă atenție. Inclusiv din partea celor care au bani și-l iubesc pe Caragiale. Din partea instituțiilor statului puține speranțe.

În acest an s-au împlinit 170 de ani de la nașterea și 110 de la moartea marelui dramaturg. Era un bun pretext calendaristic pentru ca vreo instituție culturală să fi pregătit din vreme lansarea unui film într-un astfel de an. Iohannis a serbat cu fast 20 de ani de la înființarea DNA. Dar niciun cuvânt despre acest „an Caragiale”.

Caragiale a publicat „Scrisoarea pierdută” în 1884, pe când avea 32 de ani. Partidul Național Liberal se înființase abia în 1875, iar Partidul Conservator în 1880. Cum de cunoscuse atât de bine melicurile politicienilor, într-un timp atât de scurt?

În 2024 vor fi alegeri de tot felul. Și se vor împlini 140 de ani de la premiera fulminantă a „Scrisorii pierdute”. Înainte de a merge la vot, o vom revedea oare sub forma unui film de lung metraj?

Ia scenariul, neamule!

articolul original.

Arta războiului astăzi

12 November 2022 at 04:13

Din 1945, în Europa, de unde în secolul al XX-lea au izbucnit două războaie mondiale, dar și în alte părți ale lumii, s-a trăit o lungă perioadă de pace. După războiul din Coreea, soldat cu scindarea țării, au mai fost confruntări armate, dar rar războaie propriu-zise. Războiul din Irak, în consecința incursiunilor în sudul Peninsulei Arabe și a bănuielii deținerii de arme de distrugere în masă, apoi războiul din Afganistan, urmare a atacării SUA de către teroriști islamici, au mai reținut atenția. Pe terenul Europei, „operațiunea specială” a Rusiei, cu scopul declarat al „denazificării” și „demilitarizării” Ucrainei, devenită apoi război, cu implicarea de arme din alte țări, a readus războiul în prim planul vieții din zilele noastre. Azi, supraputerile discută amenințarea maximă – cea a războiului nuclear, care, după evaluările existente, ar fi atât de destructiv încât nu va mai avea câștigător.

Proiectând astăzi războiul pe ecranul ordinii viitoare a lumii, se pot face multe considerații. Mă opresc aici doar la patru observații.

Prima este aceea că Al Doilea Război Mondial a lăsat dosare care izbucnesc când nu te aștepți. Desigur că au fost încheieri formale ale războiului, inclusiv în Actul final de la Helsinki (1975). Numai că distincția de facto dintre recunoașterea reciprocă de frontiere între state și reglementarea definitivă a rămas, fie și în umbra evoluțiilor internaționale. Să privim, de pildă, tratatele destinderii (Ostverträge, 1970) și evoluția spre tratatele din jurul anului 1990, care includ perspectiva unificării europene. În tratatul germano-polonez din 1970 se menționa că o reglementare definitivă de încheiere a războiului mondial urmează să vină, guvernul german de atunci notificând puterile învingătoare asupra ei. Ulterior, ea nu a mai fost menționată public, perspectiva unificării europene antrenând, logic, cum se știe, o privire nouă asupra frontierelor.

Desigur, statele sunt cele care decid – marile puteri în primul rând. Nu este vorba de a face din chestiunea frontierelor cheia relației dintre țări. Ar fi un pas înapoi și ar duce doar la alte conflicte. Dar realitățile sunt adesea mai tari decât deciziile luate. Faptul nu este cazul să sperie, căci această chestiune a căpătat, în practica înțelegerilor internaționale de la Woodrow Wilson încoace, rezolvări bazate pe reunirea celor trei criterii – demografic, istoric, al integrării democratice a diferitelor identități ale oamenilor, care s-a aplicat până în zilele noastre.

Observând, însă, că dosare controvers încheiate duc la conflicte, chestiunea este de a discuta, cu argumente, nu altfel, și cu calmul dat de învățăturile istoriei, ce este de făcut. Tehnic, juridic vorbind, cel puțin în partea Europei în care ne aflăm, ar trebui dusă până la capăt abrogarea mult discutatului pact Ribbentrop-Molotov, ale cărui urme persistă.

A doua observație este că după Al Doilea Război Mondial părea că s-a învățat că nimic nu este mai distrugător decât un război. Pierderile de vieți omenești și distrugerile de bunuri au fost atât de vaste încât se părea că o lecție s-a însușit. Oricum, generații întregi nu au mai cunoscut războiul decât de la antecesori, din cărți și filme.

Numai că părea, dar nu s-a învățat. Pacea durabilă s-a stins în cele din urmă. Se stârnesc războaie pentru teritorii care nu au ținut niciodată, decât cel mult circumstanțial, de țara respectivă. Chiar în Europa.

Suveranitatea statală este, firește, principiul dreptului internațional și înseamnă, de la Pacea Westfalică încoace, „neamestecul în treburile interne” ale unei țări și „inviolabilitatea frontierelor” ei. Numai că între timp, suveranitatea proprie include și securitatea celuilat. S-a spus justificat, de școlile realismului politic, azi de la Harvard și Chicago, că este nevoie „în acest moment al istoriei de o modernizare a sistemului westphalian informat de realități contemporane”. Așadar, de suveranitate adusă la nivelul lumii de azi (Henry Kissinger, World Order, Penguin, New York, 2014, p.373). Pe de altă parte, frontierele contează și din perspectiva felului în care s-au stabilit. Dacă ele s-au stabilit încălcând suveranitatea altor țări, atunci, în vederea unei păci durabile, discuția va fi la un moment dat inevitabilă. Compromisurile sunt și ele sursă de conflict.

A treia observație are în vedere faptul că statele în competiție, ca să nu mai vorbim de cele în conflict, au trecut pe nesimțite la războiul hibrid pe scară mare. Războiul hibrid include, pe lângă mijloace clasice de ducere a războiului, exploatarea de vulnerabilităţi ale rivalului de natură economică, socială, politică, de transport, de comunicare. Azi, mai mult ca odinioară, războiul hibrid este amplu organizat. Acesta este definit (vezi NATO Capstone Concept for the Military Contribution to Countering Hybrid Threats) ca război ce combină componente de hard power (forțe și armamente, dispunerea lor, finanțarea de mișcări separatiste, acțiuni de destabilizare și subminare a statului rival) și componente de soft power (întreținerea dependenței economice, sancțiuni economice aplicate rivalului, campanii de dezinformare și influențare, atacuri cibernetice).

Desigur că ne-am obișnuit, ca generații, cu opțiunile culturii moderne rezultată din Reformă, Iluminism și democratizările ce au avut loc. Potrivit acesteia, competiția indivizilor și a statelor este naturală în societatea umană. Economia de piață nu are contracandidat, socializarea proprietății ducând, cum s-a și confirmat, la subproducție și penurie. Pluralismul politic nu are înlocuitor, el asigurând exprimarea diverselor optici cetățenești privind deciziile statului. Iar dezbaterea publică a democrației este premisă majoră a dezvoltării.

În ultimii ani, s-a trecut însă un prag în relația dintre state. De la competiție, care este naturală, s-a trecut la sancțiuni și încercări de oprire a dezvoltării. Acestea nu mai țin de modernitate. Deocamdată ele înaintează până la a opri manifestări culturale și sportive, încât despre tradiționalele competiții mondiale” (campionate, olimpiade, concursuri etc.) nu se va mai putea vorbi la propriu. Dacă tendința continuă, va avea loc regruparea de țări și alianțe, iar, în condiții de scindare a lumii, va fi greu de păstrat pacea și vor fi noi conflicte.

A patra observație este că pe culmea războiului hibrid astăzi stă mobilizarea mediatică. Și în al doilea război mondial s-a recurs la aparate de propagandă pentru a convinge propria populație de justeța războiului și a o mobiliza. Războiul în curs operează propagandistic la scară fără precedent profitând de concentrarea ce s-a produs între timp în sfera mass media. Niciodată în istorie nu s-a atins mobilizarea planetară pentru război din zilele noastre. Rareori cedarea profesională și civică din partea relatărilor a fost mai pe față.

Sunt și oameni conștienți de ceea ce se petrece și de interesele aflate în confruntare, care și-au păstrat părerea proprie și au exprimat-o. În plus, observația celui mai important istoric al contemporaneității, Niall Ferguson, că și Primul Război Mondial a izbucnit din erori de evaluare, chiar ale unei țări ce nu părea în linia întâi a conflictului (Britain should have stayed out of the First World War, 2014), este avertisment. Când evaluările vor fi la calm, vor ieși la iveală adevăruri mai adânci și în privința a ceea ce se petrece astăzi.

Se prea poate ca efectivul celor care își păstrează acuitatea și rigoarea judecății să nu fie azi destul de mare. Dar costurile războiului au început să-i îngrijoreze pe tot mai mulți, încât crește numărul celor dispuși să înțeleagă despre ce este vorba.

Cei care au pledat, fie și tacit, pentru război au declarat, au vorbit, insită. Dar, interesant, majoritatea se feresc să dea în scris opiniile lor, spre a se răspunde de ele ulterior. Marea noutate a mediatizării de azi a fost însă personalizarea “sălbatică” a evenimentelor, cum bine a spus un gânditor german, ce amintește de propaganda unor regimuri funeste. Epitete ca “eroul planetar”, “noul erou de la Termopile”, “nebunul”, “criminalul” etc. au umplut ecranele, chiar dacă în lipsa analizei serioase și fără respect pentru fapte. Propaganda războiului a mers până acolo încât fapte benigne – de pildă o întâlnire a câtorva opozanți în emigrație – să fie luată drept „congres al opoziției” sau o grimasă a bucătarului ca indiciu politic. Penibilitățile s-au întregit cu acuzarea primitivă a celor care deviază de la propaganda de război că pactizează cu narativul rival, ca și cum narativele ar fi împroprietărite. Nu se înțelege că gândirea liberă exclude asemenea privatizare.

Nu-mi propun în acest spațiu o analiză exhaustivă a războaielor. Îmi vin în minte însă maxime din cartea clasică a lui Sun Tzu, luată și azi în lume ca bază a artei războiului. „Cel mai bine este să învingi fără război” (Sun Tzu, The Art of War, Shambhala, Boston, London, 2005 p.VII) sau „Nu este niciodată în beneficiul unei națiuni să continue o operațiune militară pentru mult timp”(p.23). Sunt maxime ce ar fi cazul să inspire și astăzi.

Dar sunt și maxime care se încalcă în mod caracteristic. De pildă, „Dacă resursele sunt epuizate, taxele se adoptă sub presiune. Dacă puterea și resursele sunt epuizate, atunci patria este secătuită”(p.27). Dar, în interacțiunile lumii actuale, pentru unii, războiul nu mai este irosire de resurse. Comerțul cu armament este de fapt înfloritor. O altă maximă spune: „Astfel, importantă într-o operație militară este victoria, și nu persistența” (p.30). Numai că lucrurile nu se mai consideră neapărat din perspectiva victoriei. Se caută, cum declara un responsabil militar, epuizarea rivalului. În sfârșit, „Prin urmare, noi știm că liderul unei armate este însărcinat să apere viețile oamenilor și securitatea națiunii” (p.31). Ar fi, desigur, bine să se mai judece astfel. Doar că mai nou, disprețul pentru viață din primul și al doilea război mondial, a revenit. El nu a rămas în muzeu. S-a ajuns ca liderul să expună, fie și prin decizii diletante, viețile propriilor cetățeni ca să arate la ce poate recurge rivalul. Tragediile vin astfel și din surse noi. (Din volumul A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, ediția a doua)

articolul original.

Incapacitatea actualei clase politice

10 November 2022 at 18:06
Contracararea incapacității actualei clase politice și administrative prin populism nu poate duce nicăieri, ci poate conserva în continuare un modus operandi vechi de peste 30 de ani.

Faptul că nu a existat o toleranță zero față de structurile monopoliste extinse ale Securității, însumând sute de mii de persoane,  pe plan intern și extern, a dus la un decont pe toate planurile.

România nu are o economie proporțională cu imensul capital uman disponibil obligat astfel să emigreze.

De fapt, România nu are o legislație funcțională în acord cu normele europene care să limiteze derapajele statului sau ale sistemului mafiot.

România nu are predictibilitate, inclusiv în dinamica celor mai elementare reglementări privind calitatea vieții.

România a rămas în sfera de influență a fostei Securități care, prin forța economică și politică, deține controlul absolut în interesul unei oligarhii nu foarte diferită de aceea din Rusia.

Toate firele dezastrului și inerției actuale privindu-i pe români se află preponderent în România, în lipsa unor reacții pe măsură.

Aducerea mediului de afaceri și a celui politic la norme constituționale, respectiv pentru normalizare printr-o legislație adecvată, nu mai poate fi o sarcină sau o speranță care să fie pusă pe umerii de abur ai actualilor socialiști sau liberali.

Ezitările, incapacitatea politicienilor români de acum impune acut aducerea României în graficul și termenele realității.

articolul original.

Black fraier day

11 November 2022 at 06:06
În teoria și practica legislației protecției consumatorilor, vorbim despre deformarea comportamentului economic/contractual ca rezultat al practicilor comerciale incorecte, înșelătoare sau agresive ale comercianților, menite a-i determina pe consumatori să achiziționeze produse sau servicii pe care, în condiții normale, nu le-ar achiziționa. Aceste practici incorecte ale comercianților sunt principala cauza a consumerismului.
Oamenii au necesități naturale și dorințe normale, pe care și le satisfac prin consum.
Prin diverse tehnici de persuasiune, prin manipulare și prin dezinformare sau inducere în eroare, oamenilor li se fabrică nevoi artificiale și dorințe ne-naturale, li se canalizează voința și li se remodelează comportamentul și personalitatea pentru a cumpăra mai mult decât le trebuie. Acesta este consumerismul  – o practică incorectă, abuzivă și autodestructivă, a comercianților, iar nu un defect al omului simplu.
Din consumerism, rezultă nu numai o supraîndatorare perversă a simplului particular care își risipește veniturile sau se îndatorează pentru a cumpăra lucruri pe care, ulterior, le va detesta, ci și o cantitate de produse și servicii suplimentare, fără rost economic, menite a se învechi prematur și a fi abandonate.
Consumerismul nu este doar o deșertăciune a deșertăciunilor, este și principala cauză a deșertului plin de resturi nocive în care se transformă lumea noastră – o lume condusă în mod cinic, prin lăcomie, și total iresponsabil, prin prostie, impostură și demență mesianică, înapoi către întunericul epocii de piatră.
Așa cum remarcau Akerloff și Schiller, în cartea lor Phishing for Phools (tradusă în română sub titlul „La pescuit de fraieri” și publicată în 2012, la editura Publica), lumea noastră este o lume plină de capcane pe care comercianții le aștern în calea consumatorilor, capcane atât de multe, de diverse și de sofisticate, încât nimeni, niciun om normal, oricât de bine informat, nu le mai poate evita. Este imposibil ca, măcar o data, măcar un pic, să nu fii parte a „clubului” celor fraieriți, pentru că există prea mulți pescari, hoți de indentitate, experți în manipulare, dez-informare și omisiuni înșelătoare.  Specialiștii, cercetătorii, oamenii de știință au ajuns la incredibila performanță de a emite rapoarte și opinii care se potrivesc perfect cu finalitatea celor care îi plătesc pentru a emite rapoarte și opinii. Și există prea multă motivație a profitului cu orice preț, a profitului ușor (easy money).
Sunt prea multe capcane pentru a putea fi evitate toate. Dar unele dintre ele sunt, totuși, vizibile. Unele dintre ele sunt ascunse la vedere – sunt tigrii din odaie. Ar fi debilitant dacă acești tigri ar fi ignorați, mai ales dacă ne-am preface că nu există.
Exploatarea naivității și a credulității consumatorilor nu durează prea mult timp, mai ales ca urmare a redundanței – ce e prea mult strică.
De exemplu, așa-zisa sărbătoare a cumpărăturilor, intitulată Black Friday (numele în sine este sinistru) și inventată pentru a mișca stocurile de marfă și servicii nevandabile în perioada de după Ziua Recunoștinței și de dinainte de startul cumpărăturilor de Crăciun, a ajuns la redundanță în SUA și în multe alte țări occidentale care au copiat această modă consumeristă americană.
Deocamdată, la noi încă funcționează această modă. Mai mult chiar, inteligenții noștri specialiști în marketing au inventat un „blacfraidei” care ține 2-3 săptâmâni, precum și unul de vară, care ţine vreo 6 săptâmâni*. Care este principalul ingredient magic al acestei „sărbători”? Reducerea de prețuri, pe perioada „sărbătorii”.
Dar, ia aminte: dacă mîine vei cumpăra de Black Friday un produs de 1000 de lei cu 700 de lei, nu vei fi fost în câștig cu 300 de lei, ci în pierdere cu 700 de lei. Acel produs era deja 700 de lei (sau chiar mai puțin) acum 2 luni.
În plus, acel produs este inutil – după 3 săptămâni devine neinteresant, pentru că intrăm în promoțiile de Crăciun, iar după 3 luni devine inutil, pentru că se învechește, devine uzat moral sau chiar fizic. Așa este programat. Chiar așa se numește: uzură programată (programmed obsolescence).
Privește-te în oglindă peste 3 luni și realizează că ai fost fraierit. Înțelege că ai participat entuziast la black – fraier – day.
Exact la fel ai făcut în plandemie, când ai participat entuziast la achiziția nevrotică a uleiului și a hârtiei igienice în hiper-exces, a drojdiei, a măștilor inutile, a ideologiei „imunizării” contra agentului patogen (cu un produs de tip apă plouată, fără efect preventiv și fără puterea de a limita răspândirea virsului) sau contra negaționiștilor, a deviaționiștilor și a conspiraționiștilor.
Exact la fel ai procedat la informarea din sursa unică, oficială, de partid și de stat, și când ai crezut religios în experți, specialiști și „știință”, condamnându-i pe toți ceilalți că nu au făcut la fel, pentru ca dezastrul să fie total.
Exact la fel ai făcut când, din comoditate și pentru că e „gratis”, ți-ai pus fracțiuni substanțiale din personalitatea ta și sufletul tău pe platforme digitale sau rețele de socializare, unde ai fost transformat în „produs predictiv” și om de plastilină.
Cu achiziția ta nevrotică de mâine vei contribui la încasări ale unui comerciant, într-o singură zi, egale cu încasările totale pe un an (vezi declarația de azi din ZF a CEO-ului eMag, care spune că va avea vânzări de 639 de mil lei, cât în tot restul anului).
Cu achizițiile tale nevrotice și credule din plandemie, ai contribuit la creșterea averii unor patroni de supermarket-uri în proporție de 300% în doar doi ani – patronul Lidl și Kaufland avea, înainte de 2019, o avere de 10 miliarde de euro, iar anul acesta are o avere de 29 de miliarde de euro.
La fel, cu aceleași achiziții inutile ai pus umărul și la hiper-valorizarea unor corporații globale care vând fum și vânează vânt. În plandemie, capitalizarea bursieră a gugăl, apăl, feisbuc, amazon și maicrosoft a crescut cu 7 mii de miliarde de dolari, iar Elon Musk a făcut 200 de miliarde de dolari, de la o avere, în 2019, de sub 20 de miliarde.
În afară de exploatarea naivității/credulității, de black-fraier-day se utilizează și frica de pierdere („de ce ai cumpărat un nou aparat de cafea/un nou set de tigăi/un nou parat smart, deși aveai deja unele perfect funcționale? – am auzit că se scumpesc”).
Și mai interesant din punct de vedere sociologic și psihologic este efectul de reflector (spotlight), combinat cu interzicerea accesului prin umbră (shadow banning).
Dacă privești ce se întâmplă pe scenă, nu vei vedea decât ceea ce este iluminat de reflector. Regizorul de scenă va putea chiar, prin jocuri de lumina, să te determine să privești mai atent personajele și obiectele mai pronunțat luminate, ignorând restul scenei. Dacă reflectorul îți pica direct pe figură, nu mai vezi nimic. Tot ceea ce rămâne în umbra devine invizibil sau imperceptibil. Practic, regia de scenă îți interzice să vezi persoanele sau obiectele care nu sunt sub lumina reflectorului. Prin punerea în umbra, realitatea din afara razei de bătaie a reflectorului este interzisă – acesta este efectul de shadow banning.
Cam asta se întâmplă și de black – fraier – day. Comerciantul te obligă să achiziționezi acele produse sau servicii care sunt „la reduceri”. Aceste produse sau servicii pot fi „vedetele” zilei, dar și rebuturi, stocuri nevandabile, final de gamă etc. Restul produselor și serviciilor, inclusiv cele care nu beneficiază de „reflectorul” reclamei deceptive de la tv sau de pe net, sunt „interzise”, prin shadow banning.
Ironic, dar acest amestec de prestidigitație între punerea sub reflector sau în umbra interzicerii vizibilității se practică, de ani buni de zile, pe paginile de socializare pe internet, în special pe feisbuc, insta, uiter și tic toc. Motivațiile acestei magii digitale sunt mult mai vaste și mai importante decât cele comerciale – motivațiile sunt politice și ideologice, ba chiar religioase.
Sub pretextul că „luptă” contra știrilor false și al dez-informării, aceste pagini de socializare îți „recomandă”, prin poziționarea în „noutăți” (news feed), tot felul de produse, servicii, informații, opinii care, cică, se potrivesc profilului tău, ajutându-te să faci alegeri „mai bune” sau să nu încalci, bilgeiț ferește, standardele și valorile comunități, și protejându-te de știri false, dar ascund sau pun la coada listei de noutăți produse sau servicii care nu plătesc „sponsorizări”, postări cu „informații false”, opinii deviaționiste de la linia oficială de partid și de stat și informații deranjante pentru propaganda oficială. Prima metodă este reflectorizarea (spotlight) – trebuie să „cumperi” informații din linia oficială, opinii woke, poziții corecte politic și cultură de anulare a istoriei, tradiției, credinței și familiei. A doua metodă e interzicerea prin punerea în umbra (shadow banning) – existența în rețea nu este anulată prin aruncarea peste zidul cetății virtuale (extra muros), ci este pusă în umbra, pentru a fi ignorată, mai ales sub efectul de orbire antrenat de reflector**. Ceea ce a rezultat este mai mult și mai grav decât a reușit regimul autoritar al Chinei, este mai mult decât distopa din 1984, de G. Orwell. Este un totalitarism digital destructiv pentru democrație și domnia legii.
În final, un sfat: dacă tot vrei să te bucuri de cumpărături sau să trăiești plăcerea/mândria de a face cuiva un cadou, așteaptă Crăciunul. Cumpără ceea ce merită fi cumpărat, chiar la preț aparent mare, cumpără la preț normal, care să te facă să utilizezi produsul/serviciul la întreaga sa valoare de întrebuințare, iar nu gioarsele scumpe și programate să se învechească mai devreme (în orice caz, înainte de următoarea promoție) și să umple nemeritat teșchereaua unor nevolnici sau escroci. Dacă e să faci cadouri, fă-le familiei, prietenilor, colegilor, apropiaților, iar nu fuhrerilor digitali. Fii tu cadoul de Crăciun.
*Este o practică incorectă a comercianților să repeți reducerile de prețuri în alte perioade ale anului decât cele preconizate de OG nr.99/2000 privind comercializarea produselor și serviciilor de piață

**Feisbuc va schimba în mod crucial regulile prezenței pe această platformă, din 3 ianuarie 2023; ca și în cazul tuiter, și în cazul feisbuc reclamele și prezența în rețea vor deveni plătite și reglementate într-un stil absolutist, de diktat.

articolul original.

Neînțelegerea liiceană a Căderii

10 November 2022 at 14:38

Pentru Liiceanu, cea mai mare onoare a omului este dată de cunoașterea prin simțurile fizice. Nu acceptă spusa din Biblie potrivit căreia noi suntem căzuți întru cunoașterea aceasta dintr-o condiție mai înaltă, în care conștiența noastră nu avea nevoie de simțurile fizice, ci era consubstanțială firii necăzute (paradiziace). Nu-și poate reprezenta „simțurile” pur spirituale ale poziției noastre paradiziace.

Acceptă întru câtva că fără căderea în cunoașterea prin simțurile fizice, n-am fi putut accesa noutatea psihogonică numită libertate, dar nu poate intui rosturile cosmo-spirituale ale acestei noutăți. Nu-i trece prin cap că am putea face parte dintr-o evoluție generală a scării ființelor și că „misiunea” noastră ar fi să introducem în acest plan evoluționar ceva ce până acum nu s-a manifestat decât în conștiența Cuvântului. Creatorul acestei lumi (nu și a celei care i-a dat pe serafimi, heruvimi și tronuri ori pe cei de pe treapta a doua a scării) a fost pe deplin liber în Creația Sa: foc-aer-apă-pământ. Liber să nu țină cont de creațiile anterioare? Nu. Liber a fost în „pușcăria” iubirii Sale fără orgolii personale pentru cele deja create.

Eroarea noastră ca ființe căzute stă în voința de a privatiza libertatea. Iar când orgoliul ne este mai mult foc decât aer, vrem să întoarcem libertatea împotriva Celui Care a manifestat-o „la început”: nu mai acceptăm să recunoaștem rolul cosmogonic al iubirii. Luciferizare – așa au numit cei vechi acest fenomen. Semnul ei cel mai clar: acapararea libertății într-un regim privat care desperechează cuplul libertate-iubire. Odată desperecheat acest cuplu, este posibilă întrebarea lui Kierkegaard, preluată și de fizicianul Hawking, citat de Liiceanu cu multă satisfacție: câtă libertate a avut Creatorul, în fapt?

Eroarea noastră vine dintr-o inversare: judecăm ceea ce este prim prin ceea ce este secund. În concret, punem cunoașterea drept premisă pentru conștiență, deși încă de mici copilași am putut constata că avem conștiența dureroasă a arsurii fără să știm ceva anume despre foc. Întâi și-ntâi ne arde aerul care intră în plămâni din atmosferă. Și țipăm. Dacă n-am veni în lumea fizică echipați cu conștiență, n-ar fi necesar să țipăm.

Dacă n-am veni în lumea fizică predestinați pentru conștiența de sine, n-am dezvolta nicio formă de cunoaștere. E greșit, așadar, să punem cunoașterea drept stâlp al înțelepciunii. Stâlpul înțelepciunii e ca o fântână și este conștiența. O fântână care, curând, își înalță apele spre cer.

Dogma personală care smintește mintea lui Liiceanu este convingerea că o credință ar impune o funcție cognitivă, cum face știința. Dar iată că matematica nu are funcție cognitivă. Ea este coerență pură. La fel, o credință devine un bun sufletesc pentru că prezintă coerențele necesare sufletelor.

Ce fel de coerențe sunt cele necesare lumii pe care o avem în noi dinainte de a dezvolta intelectul? Durerosul nu apare doar în aspectul nostru fizic, cum era în exemplul cu copilul care își arde pielea, ci mai ales în aspectul nostru sufletesc. Sunt necesare altfel de coerențe decât cele din lumea fizică pentru a înțelege durerea sufletească? Bineînțeles. Dar nu e nimic de ordinul înțelesurilor intelectuale acolo. Funcția cognitivă a sufletescului este trăirea însăși, cu toate suferințele ei. Coerențele ce se revelă și se relevă în trăirea suferinței omenești țin de ordinul misterial al viului. Nu vor da niciodată o știință, ori dacă vor da, aceea are a fi una a spiritualului, adică una care are a explica putința însăși a cognitivului și rosturile lui inițiatice acum, aici, după Cădere.

E o lume pe dos aceea în care dăm importanță cunoașterii și ne uităm la conștiență ca la o cenușăreasă. Abia din ființialitatea conștienței avem a înțelege relația Tată (somn) – Fiu (conștiență) – Duh Sfânt (conștiența de sine a Creației).

articolul original.

Domnia prin lege

10 November 2022 at 06:00
De câțiva ani sunt raportor pentru România în cadrul unui studiu anual efectuat de World Justice Project (WJP). Rapoartele parvenite din 140 de țări ale lumii măsoară indicele de domnie a legii (rule of law) și prezintă tendițele globale sau regionale în acest domeniu. Oricine poate consulta acest WJP Rule of Law Index 2021, pe pagina de internet a organizației – vezi linkul din primul comentariu.
În anul 2021, România a înregistrat un regres al domniei legii și un declin democratic, la nivel european fiind pe locul 25 din 27 (în urma noastră sunt Ungaria și Bulgaria). La nivel global încă ocupăm un loc decent (41 din 140, față de 37 din 140 în 2020, dar cu mult înaintea Ungariei, a Turciei și a Ucrainei).
Nu e de mirare ce s-a întâmplat: sub domnia comandantului acțiunii și a suporterilor săi de la președinție, din guvern, din corpul medical și din lumea academică, România a fost o țară a fărădelegii (reamintesc că starea de alertă a fost menținută doi ani în baza unui număr de 23 de hotărâri de guvern anulate în justiție) și a batjocoririi drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale.
Practic, în România, în ultimii doi ani, nu a fost vorba de domnia legii (rule of law), ci de domnia prin lege (rule by law), care este atributul unei autocrații, suținută cu biciul legii și ciomagul sancțiunii.
De-a dreptul șocantă, însă, este constatarea din WJP Rule of Law Index 2021, din care rezultă că domnia legii a intrat în declin, în ultimii 5 ani, în 61% dintre țările analizate.
De asemenea, 4,4 miliarde de oameni trăiesc în țări unde domnia legii a slăbit în ultimul an.
În acest categorii intră țări care, cândva, erau modele de democrație și domnie a legii: Australia, Noua Zeelandă, Canada, Franța, Germania, Italia și, desigur, SUA (unde se fură alegeri…).
Iată, deci, efectul principal la plandemiei: tigrul din sufragerie pe care lumea „civilizată” refuză să îl observe.
Automat veți întreba unde se situează Rusia și China în acest clasament. Inutil, pentru că aceste țări dețin, cam dintotdeauna, lanterna roșie în clasament. Aceste țări sunt the devils you know, deci nu aveau cum să producă surpriza. Dar în aceeași situație, de lanternă roșie, se află și Ucraina. Iar SUA devin pe zi ce trece un antimodel de democrație.
articolul original.

Sărăcirea românilor este premeditată și deliberată

9 November 2022 at 07:36
image

Producția de energie electrică a României a scăzut cu 7,4% în primele 8 luni din acest an, față de aceeași perioadă din 2021. În acest timp, importurile de energie electrică au crescut cu 18,3%.

Producția de țiței a înregistrat o scădere de 6,4%, în contextul unor importuri cu 16,5% mai mari, comparativ cu anul trecut.

Producția de gaze naturale a scăzut cu 5,6%, au scăzut însă și importurile din cauza diminuării consumului industrial și casnic, dar și a prețurilor foarte mari, aflate în progresie continuă.

Producția de cărbune a crescut cu 1,7%, dar în contextul unor importuri mai mari cu 13,5%.

În acest context, statul a preferat să încaseze profituri uriașe prin companiile din energie, în loc să protejeze economia și consumatorii. A păstrat același nivel al accizelor și nu a redus

TVA-ul, a sporit fiscalitatea lăsând povara pe umerii IMM-urilor și a cetățeanului contribuabil. Inflația galopantă a sporit semnificativ veniturile la bugetul de stat, iar această situație a fost calificată drept “creștere economică”.

Vă întreb, oameni buni, ce strategie concretă considerați că a asumat până acum Guvernul și Ministerul Economiei pentru gestionarea situației energetice, pentru a ajuta economia României și pentru sprijinirea consumatorilor casnici?

Oare ce mai caută Virgil Popescu în funcția de ministru și de ce este protejat politic în continuare, de către PSD-PNL-UDMR, în detrimentul valorificării profitabile a resurselor și a salvării economiei țării noastre?

Marius Pașcan

articolul original.

Pensiile: Morcovul amăgirii naționale!

6 November 2022 at 16:15
By: (R.C.)

O trecere retrospectivă în revistă a informațiilor din mass-media reliefează caracterul excepțional al zilelor în care politicienii nu au vorbit de pensii!
Primul-ministru Nicolae Ciucă (PNL) a cerut Ursulei von der Leyen înlocuirea plafonului de 9.4% din PIB cu un alt mecanism de referință, în timp ce ia în calcul toate variantele pentru creșterea pensiilor, urmând ca cea mai bună dintre ele pentru populație să fie anunțată, dar în funcție de buget și doar dacă va agrea și coaliția; Marcel Ciolacu (PSD) are aceeași abordare ca domnul prim-ministru, dar – ca social democrat – dorește să fie corect cu toată lumea în această perioadă un pic (!) încărcată pentru noi toți, și pentru cei cu venituri mari dar mai ales pentru cei cu venituri mici; Klaus Johannis (Președintele României) vorbește de creșterea pensiilor în contextul mai larg (!), procentele de creștere vehiculate (10-11%) nu ar fi corecte și, ținând cont de inflație (15%) creșterea ar trebui să fie chiar mai mare, neascunzând temerea că bugetul nu ar permite procentul sugerat; Kelemen Hunor (UDMR) este chiar mai generos decât Johannis, propunând o creștere a pensiilor cu 15-16% pe care o va discuta în coaliție cu ocazia analizei proiectului de buget…
Concluzia dorințelor înduioșător de sincere impregnate de altruism ale liderilor politici? Pensiile ar trebui să crească, cu condiția ca bugetul să permită și coaliția să fie de acord! Din declarațiile individuale ale liderilor coaliției, reiese că fiecare în parte ar vrea, întrecându-se în procente (10%, 11%, 15%, 16%… ) dar,în mod straniu pare că niciunul nu ar cunoaște declarațiile celorlalți!

Generozitatea cu care sunt formulate procentele sugerează o licitație deschisă pentru atragerea voturilor segmentului votanților care se dovedesc de ani buni cei mai conștiincioși participanți la votare: aproximativ 5 milioane de pensionari, care reprezintă mai mult de 50% din numărul efectiv al participanților la vot.
Strategia este veche și simplă: politicienii caută să obțină voturi făcând promisiuni votanților care sunt gata să-și dea voturile contra promisiunilor sperând că de această dată – ca niciodată – vor fi îndeplinite! Votați-ne și creștem pensiile cu 15% plus, dacă nu, creșterea va fi mult mai mică sau chiar deloc… Logica? Promite recompense (morcovul!) fără a neglija să menționezi,explicit sau subliminal, consecințele negative ale alegerii adverse!
Creșterea pensiilor fiind factor comun, pensionarilor nu le va rămâne decât să voteze cu partidul care va promite procentul cel mai mare, ceea ce, logic, ar putea genera o escaladare a ofertelor de procente din partea fiecărui partid către un nivel improbabil, dar credibil pentru categoria socială a cărei vulnerabilitate financiară favorizează naivitatea de a spera. Pe de altă parte, indiferent de promisiuni, majorarea promisă pentru 2023 va fi minimă – invocându-se limitarea din buget – și trebuie lăsat loc promisiunilor în vederea următoarei campanii electorale!
Alternativa promisiunilor ar fi extrem de simplă, dacă politicienii guvernanți nu s-ar feri ca Lucifer de tămâie de… aplicarea legilor și dacă ar putea fi trași la răspundere pentru aceasta sau pentru încălcarea jurământului constituțional! Legea 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice prevede, negru pe alb și necondiționat, că “valoarea punctului de pensie se majorează anual cu 100% din rata inflației, la care se adaugă 50% din creșterea reală a câștigului salarial mediu brut, realizat pe anul precedent.” (art. 102 – 2)!

Laurentiu Gabriel MITRACHE

articolul original.

Vederile Chinei

5 November 2022 at 04:00

Afirmarea Chinei ca supraputere este deja loc comun. Tot mai mulți acceptă afirmația celui mai bun specialist german în materie, Eberhard Sanschneider, că, oricare ar fi împrejurările, China nu mai poate fi oprită (Globale Rivalen. Chinas unheimlicher Aufstieg und die Ohnmacht des Westens, 2007). Dată fiind interdependența țărilor, nu există alternativă rațională la cooperarea cu China (Theo Sommer, China First. Die Welt im chinesischen Jahrhundert, 2019). Confruntarea este o eroare.

Deja Andre Malraux avertiza cât de gravă pentru lume ar fi oprirea, fie și parțială, a producției, de pildă la Canton. Azi se vede bine că încetinirea ritmului de creștere economică în China pune economia mondială în dificultate. Și că, pe de altă parte, multe țări câștigă enorm cooperând amplu cu China.

Guvernările mature caută astăzi această cooperare. De aceea, interesează acum nu numai ponderea Chinei în lume, ci și vederile cu care ea vine pe scenă. M-am referit în alt loc la cultura ei (vezi A. Marga, China ca supraputere, Niculescu, București, 2021). Aici mă opresc asupra felului în care China privește lumea ca întreg.

O carte excelentă și-a propus să capteze vederile esențiale ale „uriașilor” Asiei – China, India, Japonia – care urcă pe scena lumii și o modifică (Mathieu Duchatel, Max-Jean Zins, Guibourg Delamotte, Le monde vue d’Asie, Philippe Picquier, Arles, 2012). Demersul este esențial în situația în care stăruie încă prejudecăți și clișee grosiere cu privire la acea parte a lumii, datorate sărăciei informării și îngustimii opticilor.

Din capul locului, este de subliniat că acești „uriași” aduc perspective asupra lumii ce nu au de a face cu zvonurile exotice și impresiile celor care vorbesc fără a cunoaște câtuși de puțin. Ele scapă descrierilor colonializatorilor de altădată. Ele nu au nimic comun cu optica atribuită „asiatismului”. Sunt vederi reprezentative, de care este de ținut cont.

Cartea deja amintită consemnează mai întâi pragurile de viziune ce au fost trecute în China și apoi în lume. Bunăoară, deja în secolul al treilea î.e.n. s-a creat viziunea asupra lumii axată pe „centralitatea” acestei țări. China este considerată „imperiul de mijloc (Zhongguo)”, în raport cu care sunt țări tributare (chaogongguo), iar țările nontributare erau considerate „barbare”. „Împăratul” chinez este socotit trimisul de sus, cu un „mandat al cerului (tianming)” și însărcinat să aplice „ordinea cerului (tianxia)” printre pământeni.

Nu numai că a dat tabloul sinocentric al lumii, dar China a izbutit în timp sinizarea populațiilor din jur, începând cu mongolii. În epoca modernă, China a devenit, însă, obiect al imperialismului de diferite origini, ceea ce a creat printre chinezi imaginea unei țări care nu este singură și sigură în lume, ci trebuie să-și afirme profilul printre alții.

În ultima decadă, China a devenit a doua putere economică mondială. Ea privește lumea prin prisma priorităților ei interne și întreține o dezbatere în chestiunile majore ce o privesc: să participe la guvernanța mondială?, este ea țară în curs de dezvoltare sau mare putere?, trebuie să devină putere navală?, acceptă ea ordinea mondială actuală sau caută să o modifice?, ce este de folosit din globalizare?, trebuie intervenit în treburile altor state sau urmate interesele proprii?

Pe fondul amestecului extern în treburile Chinei din secolele anterioare, s-a forjat noțiunea de „suveranitate (zhuquan)”, ce stă pe frontispiciul abordării chineze a relațiilor internaționale. Suveranitatea a și devenit mentalitate populară la chinezi, iar în politica internațională, China o apără și astăzi. Se poate adăuga, din perspectiva a ceea ce se petrece acum, că „în marile ideologii – naționalismul și socialismul – China își va regăsi resursele pentru a-și recuceri independența și a-și redefini raportul său cu lumea” (p. 37), încât ea promovează azi aceste opțiuni majore. Lunga tradiție diplomatică îi procură Chinei suplețe în promovarea acestor opțiuni, iar cine vrea relații profitabile cu ea, are a le lua în seamă.

Cu această privire asupra lumii, China a modificat deja în câteva rânduri politica internațională în ultimul secol. De exemplu, Mao Zedong a refuzat divizarea lumii în Est și Vest și a formulat „teoria celor trei lumi”, prin care a lansat mișcarea nealiniaților. Deng Xiaoping a pus problema depășirii „lumii unipolare” (p. 44). Sub Jiang Zemin, s-a trecut efectiv la construcția „lumii multipolare”. Hu Jintao a cerut paritatea Chinei cu celelalte țări sub conceptul „lumii armonioase (hexie shijie)”. Xi Jinping a decis finanțarea de către China a construirii rutelor comerțului global.

China se socotește țară amputată de unele dintre teritorii (Taivan este numai unul), iar „unificarea finală a teritoriilor chineze” este o prioritate a politicii internaționale a Chinei (p. 48). Reprezentanții ei au elaborat conceptul de „putere bazată pe convingere (huayuquan)” – un echivalent al conceptului „puterii blânde (soft power)”, creat de Joseph Nye – și lucrează la extinderea audienței culturii chineze. Prezența instituționalizată pe glob a Chinei este azi fără egal. Îți dai seama de anvergura ei unică fie și numai observând rețeaua mondială a Institutelor Confucius. O cunosc după ce am avut onoarea de a funcționa ani la rând, alături de specialiști americani, germani, francezi, chilieni, australieni, unguri, în grupul consultativ internațional al Fundației Hanban din Beijing, care coordonează ansamblul.

China își asumă că „drepturile omului” trebuie promovate neslăbit. Ea pune în față „dreptul la dezvoltare” – care înseamnă „responsabilitate ce se impune prin prioritatea oricărui guvern de a satisface nevoile materiale ale populației” (p.57). În optica Chinei, aducerea în fruntea administrației a cetățenilor capabili să servească concetățenii este cheia dezvoltării și soluțiilor, încât un regim are a fi mai presus de orice meritocratic.

Nu se poate vorbi despre China, la obiect, fără a o cunoaște direct și fără a-i înțelege istoria. De aceste condiții este convins americanul Michel Schuman, cu o carte monumentală, Superpower Interrupted (Hachette Book Group Inc., 2012), tradusă în germană sub titlul Die ewige Supermacht. Eine chinesische Weltgeschichte (Propyläen, Berlin, 2022), din care și cităm. Autorul a petrecut două decenii în China și cunoaște detaliat arhivele.

El argumentează că de-a lungul istoriei chineze – care este cea mai lungă dintre istoriile naționale, vestigiile ei scrise datând de mai mult de un mileniu înainte de Hristos – regăsim o viziune elaborată și de rară durabilitate asupra lumii. „Chinezii au, cu siguranță, propria concepție asupra lumii, care era înrădăcinată în istoria lor, filosofia lor politică și percepția lor. Potrivit acestei concepții, China trebuia să stea pe un postament propriu, care să fie de departe superior altor popoare” (p. 309-310). Această vedere era legată de o superioritate ce vine din adâncurile istoriei și înaintează. „În istoria universală a Chinei a existat un sistem global de acțiune deja cu secole în urmă, înainte ca portughezii să se ivească pe coastele Indiei. Iar China era inima care alimenta cu substanță vitală întreaga economie a lumii, spre deosebire de Europa de Vest, care juca un rol nesemnificativ în această ordine timpurie a lumii. În același timp, China era un consumator de nesaturat al mărfurilor provenind din restul lumii – de la jad trecând prin piper la relicvele budiste – și un centru de producție care era capabil să dea mărfuri de lux într-o măsură mai mare decât orice economie de atunci” (p. 225). Conexiunile Chinei cu alte civilizații nu erau mai prejos. „Deja în secolul de dinaintea nașterii lui Iisus Hristos s-au format rețele comerciale care se întindeau asupra pământurilor Asiei și au legat marele civilizații ale Chinei, Indiei, Persiei și Romei una de alta” (p.226). Notorietatea produselor chineze era deja largă. „Totuși, dea lungul unei mari părți a istoriei umanității, China era cunoscută prin articolele de lux excelent fabricate, de înaltă valoare, care fuseseră produse cu o tehnologie și cunoștințe de specialitate ce nu erau cunoscute nicăieri căci oamenii nici nu se apropiaseră de această cunoaștere” (p. 233). Inițiatorul filosofiei moderne în Europa, Francis Bacon, a elogiat trei invenții ale umanității – tiparul, praful de pușcă și compasul – care au schimbat literatura, ducerea războiului și navigația. Nici lui nu-i era limpede că toate trei erau invenții chineze (p.249). Iar paternitatea chineză nu se reduce nicidecum la acestea.

„Izvorul” prezenței extraordinare în lume a Chinei, care a făcut din ea o supraputere de-a lungul istoriei, a fost „capacitatea uimitoare de a crea lucruri și de a descoperi, iar aceasta pe o paletă largă de științe și tehnologii – de la astronomie, prin chimie, la simpla fabricare. De-a lungul marii părți a istoriei documentate, europenii nu puteau concura sub aspectul tehnologiei cu China” (p.249). Deja în Antichitate, chinezii aveau întreprinderi de producție (p.254) și au deținut apoi secole la rând avansul. Tăria Chinei a fost mereu cultivarea persoanei (p.185) care se ridică prin educare și caracter la înălțimea răspunderilor sociale. În China, „funcționarii învățați (gelehrten Beamte)” au controlat birocrația (p. 210), iar chinezii au încredere nestrămutată în cultura proprie.

Chinezii au avut motive să considere că „civilizația chineză ar fi civilizația însăși. Acest principiu al considerării de sine și a lumii din jur, felul chinez de a privi, susține întreaga istorie imperială, relațiile cu alte popoare – însăși istoria prezenței în lume a Chinei” (p.397). Principiul stă și astăzi la baza unei viziuni asupra lumii. „Civilizația chinezilor a fost în centrul lumii; ei erau cei care puneau condițiile pentru contactul lor cu restul lumii, nu invers. Ideile, produsele și instituțiile chineze se varsă în exterior, lumea vine după China atunci când este vorba de bogăție, cărți, filosofie și lucruri minunate” (p.452). A fost fapt, dar rămâne și aspirație continuă.

În istoria lor, chinezii s-au condus și se conduc după felul propriu de a privi lumea. „Statalitatea Chinei în secolul al 21-lea are mai multe asemănări cu predecesoarele sale clasice imperiale decât se poate recunoaște la o primă privire” (p.33). Autorul cărții Superpower Interrupted aduce o amplă argumentație în sprijinul tezei după care China a avut, totuși, continuu profilul de „supraputere”(p. 28). El pledează în favoarea părăsirii prejudecăților generate de istoria europeană modernă, asumând, cu toate consecințele, împrejurarea că în China s-a profilat o abordare a lumii diferită de cea euro-americană (p.36), după ce însăși viața chinezilor a fost alta. Sunt foarte multe aspectele de diferență specifică ale acestei abordări.

Bunoară, din timpuri mai vechi decât cel al scrierii Bibliei, în China s-a scris despre „marele potop” (p. 46), despre oamenii buni care urcă pe tron (p.48) și despre omul din fruntea celorlalți având un „mandat al Cerului” (p.56). În vremea lui Socrate, a profeților evrei și a lui Buddha, un șir de cugetători, în frunte cu Confucius, a conturat această direcție și a orientat viața chinezilor.

Confucius însuși a dat formă „maniei chineze de a fi educat” (p.63), ca secret al vieții izbutite, și a fost, prin învățătura sa, la originea unei mari forțe unificatoare. Meritocrația, pe care a delimitat-o cu claritate, după ce el însuși a fost produsul ei, avea să marcheze continuu istoria Chinei și i-a asigurat țării întâietatea. În baza ei, funcționarul public nu poate fi decât dintre cei mai educați oameni din societate. Pentru chinezii descoperitori ai „civilizației”, toți oamenii sunt egali și buni de la naștere (p.68), educația și caracterele lor fiind cele care îi diferențiază și le, procură prețuire.

De multe secole, chinezii au gândit chestiunile de stat și au acumulat cunoștințe și o înțelepciune proprie. Împăratul este pentru ei și „izbăvitorul” (p.95) comunității, trimis din Înalt. Convingerea superiorității Chinei este solidă dintotdeauna printre intelectualii ei (p.121), aceștia considerând lumea ca fiind o ierarhie, cu țara lor în frunte.

Chinezii consideră China drept „centrul și măsura ordinii mondiale” (p.126). Baza mereu solidă pentru asemenea pretenție este civilizația țării (p.133), care a făcut-o capabilă să integreze populațiile pe care le-a întâlnit de-a lungul istoriei. China a modelat alte culturi, începând cu coreenii și japonezii, și a rămas cultura originară a continentului asiatic.

De câteva decenii, psihologi americani proeminenți explorează direct faptul că în China s-a creat, dea lungul impresionantei ei istorii, o vedere asupra lumii alta decât cea euro-americană. Ea are realizări tot mai mult comparabile, încât se cere recunoscută ca atare. Ei vorbesc de „longevitatea diferențelor” culturale și de nevoia de a le lua în seamă fără tentația de a privi o cultură prin prisma alteia. Bunăoară, putem vorbi legitim în cele două culturi de „atribuire cauzală”, dar și, respectiv, de „modelare cauzală”, de „categorii și reguli”, dar și de „relaționări și similarități”, de „logica și legea noncontradicției”, dar și de „dialectică și calea mediană”. „Cogniția umană nu este oriunde aceeași…. Oamenii folosesc instrumentele cognitive care par să aibă sens pentru ei – în funcție de sensul pe care-l atribuie lumii” (Richard E. Nisbett, The Geography of Thought. How Asians and Westerners Think Differently …. and Why, Free Press, New York, London, Toronto, Sydney, 2007, p. XVII). De la această premisă este de plecat.

În fond, sunt feluri ireductibile de a privi lumea ancorate în trăiri diferite ale realităților. Diferențele se regăsesc în abordarea multor chestiuni practice. De pildă, „nu ar trebui să fie o surpriză faptul că chinezi sunt înclinați să atribuie comportamentul contextului, iar americanii să atribuie același comportament celui care decide” (p.114). Peste toate, „pentru asiatic, lumea este un loc complex, compus din substanțe continue, inteligibile în termenii unui întreg, mai curând decât ai părților, și subordonat mai mult controlului colectiv, decât celui personal. Pentru occidental, lumea este un loc relativ simplu, compus din obiecte discrete ce pot fi înțelese fără a da importanță nejustificată contextului și considerându-le supuse în primul rând controlului personal” (p.100).

Analizele pe care le-am invocat sunt din nou actuale. Spun aceasta văzând avalanșa de considerente propagandistice care acoperă astăzi raportarea la „uriașii” Asiei, îndeosebi la China. Avalanșă ce se observă mai ales în țări europene cu dinamică redusă, în care dezbaterea publică și educația s-au umplut iarăși de carențe. La noi, „personalități” de mucava nu pricep, aidoma agitatorilor de circumstanță, că falsurile lor curente nu lovesc China, cum speră, și nici nu servesc la ceva, ci îi împiedică pe români să fructifice relații cu o țară care participă amplu la configurarea lumii.

Oricine este liber să spună ce vrea. Dar considerentele ar trebui subordonate înțelegerii faptului că, în țările Asiei, funcționează un fel de vedea lumea care nu se lasă epuizat de ideologii și propagande, căci vine din adâncimea istoriei. Ordinea lumii pe care acest fel o propune este diferită. (Din volumul A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, ediția a doua, în curs de publicare)

Andrei Marga

articolul original.

Guvernarea corporatistă în era capitalismului de supraveghere (I)

1 November 2022 at 15:05

1. Noțiunea de „capitalism de supraveghere” desemnează un sistem economic, social și politic caracterizat prin spionajul permanent asupra omului de rând și colectarea de date cu caracter personal necesare estimării și predicției precise a comportamentului viitor al acestuia. Fabricarea consimțământului și canalizarea voinței, efectuate până la apariția digitalizării prin intermediul unor instrumente mai mult sau mai puțin sofisticate de persuasiune și manipulare, sunt efectuate azi în mod curent prin algoritmi, aplicații, „inteligențe” artificiale și avataruri informatice ale fiecăruia dintre noi, toate posibile doar în condițiile unei supravegheri permanente și ubicue a noastră.

Noțiunea de „guvernare corporatistă” desemnează modul în care este organizată, funcționează și este condusă o corporație, care are acționari, consilii de administrație sau de supraveghere, manageri, acționari indirecți (stakeholders), cenzori/auditori, avertizori de integritate (wistleblowers), consilii de etică etc. Principiile guvernării corporatiste insistă pe moralizarea funcției de manager și pe responsabilizarea acestuia fată de acționarii direcți și indirecți. În linii mari, teoria guvernării corporatiste vede în corporație o replică a societății umane organizată în stat, după principii democratice și în jurul unor valori morale și spirituale fundamentale în jurul cărora orice comunitate umană trebuie să se adune, să se organizeze și să funcționeze. Abandonul acestor valori distruge treptate coagularea socială și face ca acea comunitate să fie sortită pieirii.

Puterea corupe, puterea absolută corupe absolut. De ce puterile în stat sunt limitate constituțional, iar puterea economică nu?

De ce drepturile și libertățile trebuie apărate de statul abuziv, autoritarist sau totalitar, iar nu și de corporațiile multinaționale?

2. Corporațiile încalcă frecvent drepturile fundamentale ale omului și libertățile cetățenești. Aceasta este o realitate, iar nu o teorie a conspirației.

Plaja acestor fapte este foarte largă, incluzând chiar și crimele contra umanității și afacerile ilegitime cu regimuri politice criminale, teroriste.

Concentrarea aberantă a proprietății asupra resurselor naturale și consumul iresponsabil al acestora determină refuzul dreptului la hrană, la adăpost, la educație sau la îngrijirea sănătății de care suferă un mare număr de oameni nevinovați și lipsiți de apărare.

Corporațiile practică frecvent și pe scară largă, în ciuda ipocritelor lor angajamente etice, sclavia, munca minorilor, exploatarea și promovarea urii sau disprețului contra săracilor și a înfometaților/malnutriților. Corporațiile sunt deseori vinovate de limitarea sau refuzul accesului la sistemele de sănătate (mai ales prin prețurile medicamentelor, prin asigurările de sănătate pentru privilegiați și prin segregarea pe criteriul cetățeniei/originii etnice), de neutralizarea dreptului la un mediu sănătos și de distrugerea biodiversității marine și pădurii amazoniene.

Totul înseamnă bani, dividende cât mai mari și capitalizări bursiere care cresc continuu, inclusiv în favoarea unor acționari instituționali care ar trebuie să reprezinte omul obișnuit, iar nu să profite de pe urma suferinței altora – de regulă, în această postură se situează fondurile de pensii sau suverane, universitățile, municipalitățile, organizații caritabile etc., toate gestionate de gigafonduri de gestiune, care se impun totalitar la nivel global tocmai prin utilizarea mitului creșterii economice continue și al profitabilității nesfârșite și insensibile la aspectele umane.

Banii globalizați nu mai au miros.

Iată în ce s-a transformat guvernarea corporatistă contemporană.

3. Corporațiile prioritizează greșit drepturile fundamentale și libertățile cetățenești, în contradicție cu agenda curentă a omului de rând.

Drepturi cândva periferice, nedecantate suficient pentru a pătrunde în panoplia drepturilor fundamentale, au luat locul drepturilor esențiale și a libertăţilor cruciale.

Sub efectul propagandei și al „oengeocrației”, instituții judiciare globale (de mare prestigiu în urmă cu 20-30 de ani, dar înscrise acum pe o pantă fatală a decredibilizării totale) s-au concentrat pe identitatea de gen, pe discriminarea pozitivă a anumitor rase sau categorii de populație sub pretextul luptei contra rasismului și a „homofobiei”, pe antinatalism, pe veganism și insectofagie etc., zi de zi ieșind la iveală tot felul de alte aberații „progresiste”, aparent bine intenționate.

Un sumbru drept la moarte (euthanasie) înlocuiește treptat dreptul la viață. Vezi, de exemplu, cazul copilului de 12 ani din UK, în cazul căruia instanțele britanice au decis deconectarea de la aparate, în ciuda opoziției părinților și a unei părți din societatea civilă – în plin regres demografic al europenilor, CtEDO a considerat, astă vară, că statul britanic a procedat corect oferindu-i acelui copil dreptul la o moarte izbăvitoare. Vezi, de asemenea, noua legislație canadiană care facilitează financiar sinuciderea „demnă” a celor care nu mai au bani să trăiască decent și a celor care suferă de depresie, inclusiv a celor care au vârsta de 19 ani.

De altfel, Curtea de la Strasbourg a consacrat recent și dreptul de a desacraliza incinte și obiecte religioase sau culturale clasice, tradiționale, care se întâmplă să fie și simboluri culturale perene și ubucui. A se vedea cazul catedralei pariziene La Madeleine, construită de Napoleon în stilul templelor grecești antice – în 2013, o femeie din organizația feministă ucraineană Femen s-a urcat goală pe altar, cu o un ficat de vită în mână, simbolizând avortul, și strigând că Iisus ar fi trebuit avortat, iar CtEDO, în urmă cu 10 zile, a considerat că „protestatarei” i-a fost încălcat dreptul la liberă exprimare cînd a fost condamnată la un an de închisoare cu suspendare pentru asta. Ca urmare, zilnic vedem la tv sau pe net episoade de „protest” la care opere de artă universală, de valori inestimabile, sunt distruse pentru că ar simboliza lumea veche, neprietenoasă cu mediul – celebrul tablou al lui van Gogh cu floarea soarelui și tabloul lui Vermeer cu fata cu cercel de perlă au avut această soartă, recent.

În același timp, CtEDO și-a dat girul experimentului global medical și genetic recent finalizat, cu toate riscurile și implicațiile acestuia asupra sănătății și rezilienței speciei umane, conscrând corectitudinea supunerii față de edictele „științifice” ale tehnocrației, sub pretextul sănătății și siguranței publice.

Dreptul la sănătate este înlocuit azi cu obligația de a fi sănătos

Dreptul la socializare și la comportament civic și politic activ este înlocuit cu distanțarea socială, autoizolarea în „spații sigure” și cu prezența permanentă pe rețelele de socializare și în universuri paralele, simulate.

Dreptul la libertatea de opinie și credință este înlocuit cu dreptul de a adera la secte, comunități de gen, bule de internet, religii corecte politic și ideologii compuse pe baza unor informații dintr-o singură sursă, a căror veridicitate nu poate fi pusă la îndoială fără a antrena automat sancțiunea excluziunii sociale, academice, economice etc.

Combaterea schimbărilor climatice (de care au fost, sunt și vor fi vinovate corporațiile deținătoare și consumatoare vorace de resurse ne-regenerabile) este pusă pe seama populației și bagatelizează drepturi ale omului, cum ar fi dreptul la alimentație, la adăpost, la confort termic, la liberă circulație și la liberă alegere a locului de muncă ori a activității generatoare de venit.

Sub impactul propagandei acerbe și neîntrerupte pentru aceste „drepturi” periferice, lumea noastră a uitat de convenții, pacte și tratate internaționale (forgotten law) care se concentrează pe drepturile esențiale, cum ar fi dreptul la viață, demnitatea umană, libertatea de opinie, egalitatea de șanse, dreptul la muncă și dreptul la autodeterminare.

Toate aceste remodelări forțate ale fundamentelor etice, umaniste, suveraniste și familiste ale drepturilor omului sunt ghidate exclusiv de motivații de marketing și de ideologie.

Iată în ce s-a transformat guvernarea corporatistă contemporană.

articolul original.

Pe marginea prăpastiei – Dans pe marginea vulcanului

31 October 2022 at 19:19

Zilele acestea s-au petrecut câteva evenimente care au stârnit îngrijorare. Încă nu ne-am lămurit de ce a demisionat Vasile Dîncu din funcția de ministru al Apărării. S-a speculat în fel și chip, dar nimeni nu știe cu precizie care a fost motivul neînțelegerii cu președintele României. Mulți români, și eu mă număr printre ei, se tem că am putea fi împinși în conflictul dintre Ucraina și Rusia, că Statele Unite ar putea decide să “ajute” Ucraina atacând Rusia de pe teritoriul statului vecin, iar armata română s-ar afla în prima linie. Unii susțin chiar că există deja pe front mercenari români și polonezi îmbrăcați în uniforme ucrainiene, iar “asigurările” ministrului Bogdan Aurescu cum că nu acordăm ajutor militar Ucrainei valorează cam cât o ceapă degerată

E adevărat însă că România nu prea mai are armată înafară de cea care defilează pe sub Arcul de Triumf la 1 decembrie. Când majoritatea tinerilor visează să părăsească țara, credeți că s-ar prezenta mulți la centrele de recrutare? Când patriotismul a dispărut, pentru ce să lupte tinerii noștri? Și ce să apărăm noi în Ucraina? Lăsând de o parte diferendele privind teritoriile pe care ni le-a luat Stalin, avem să reproșăm Ucrainei că nu a respectat tratatele semnate și nu a acordat drepturi egale minorității românești din Bucovina de nord, dimpotrivă! Să-l “ajutăm” pe Volodimir Zelenski care zice că apără valorile democrației europene în timp ce interzice presa de opoziție și toate partidele? E drept că, în timp ce rachetele rusești îi distrug țara, parlamentul ucrainean a votat căsătoria persoanelor de același sex… Asta da grabă în a respecta “una dintre valorile fundamentale ale Uniunii Europene” după cum spunea președinta Comisiei, doamna Ursula van der Leyen.

Mi-am dorit întotdeauna ca România să devină Elveția sud-estului european: să aibă o armată puternică, să încurajeze băncile românești și investițiile străine, devenind un soi de paradis fiscal al regiunii. Nenorocirea României este că politicienii s-au comportat ca niște prostituate. Și “înainte”(în vremurile bune”) și acum. Iuliu Maniu (agentul britanic Tom) nu era cu nimic mai breaz decât Puiu Pașcu sau Mișu Negrițoiu etc Plin de el, cocoșat de propria importanță, Maniu era însă și de o naivitate periculoasă. Marele gazetar Pamfil Șeicaru povestea că, în 1943, l-a prevenit că România a fost abandonată de “aliați” lui Stalin, în urma negocierilor de la Teheran. “Pentru liniștea dumneavoastră”, i-a răspuns candid Maniu lui Șeicaru, “mulțumindu-vă pentru cele comunicate, vă pot spune că nimic nu se va schimba în Europa centrală și în Balcani, cu atât mai mult în ceea ce privește frontierele țării, fără ca în prealabil domnul Churchill și președintele Roosevelt să mă consulte.” Aceeași încredere oarba în NATO și în promisiunile Occidentului ne va împinge într-un conflict și, pentru că nu vrem să învățăm că istoria se repetă, vom muri cu Articolul numărul 5 pe piept.

Politica României a fost întotdeauna dictată din exterior, așa se va întâmpla și acum. Vom deveni o zonă tampon (buffer-zone) de bună voie sau cu sila. Ar fi mai bine pentru noi să o facem de bună voie. Cine nu vede că Rusia câștigă suferă de cecitate.

Toată presa română s-a ocupat de discursul “suveranist”, pronunțat “de la Bruxelles” de Mircea Geoană, cu proaspăta sa schimbare la față à la Klaus Schwab în mizerie, și a trecut sub tăcere maratonul de 5 ore pe care l-a ținut Vladimir Putin la Clubul Valdai. Platitudinile cu gust sălciu debitate de secretarul general adjunct al NATO lasă pe oricine rece, dar sunt multe idei în discursul președintelui rus care ar avea ecou în sufletele romanilor. De aceea au și fost trecute sub tăcere.

Între altele Vladimir Putin a spus: „Sunt convins că numai dezvoltarea liberă a țărilor și popoarelor se poate opune dictaturii, că numai dragostea pentru ființa umană și pentru Creator se poate opune degradării oamenilor și că doar complexitatea înfloritoare a culturilor și tradițiilor se poate opune standardizării și interdicțiilor primitive. ”

Problema României a fost întotdeauna complexul de țară mică. Ne-am uitat mereu în afară, așteptând sprijin, idei, soluții. În loc să ne dezvoltăm prin noi înșine”. Slava Domnului aveam cu cine și cu ce! Iar politica noastră externă a fost un soi emulsie de slugărnicie cu obrăznicie.

Ce va face România după ce fumul actualului conflict se va risipi? Trebuie să ne gândim la asta înainte să fie prea târziu!

articolul original.

Cinci motive pentru și cinci contra primirii României în Schengen

31 October 2022 at 13:09

Pentru care nu merităm:

  1. Ne-am chinuit ani de zile cu campania anticorupție și, pe final de partidă, deși se putea evita, le dăm drumul la toți acuzații, că executivul, legislativul, procurorii și cele mai înalte curți nu se pot sincroniza ca să nu ajungă aproape toate cazurile mari acuzate de DNA la prescripție. Mai și țipăm la Curtea Constituțională, de parcă e vina ei că a spus, atunci când a fost sesizată, că legea penală mai favorabilă se aplică acuzatului, o lege universală unde există stat de drept. Cu alte cuvinte, noi nu putem duce condamnări la termen decât dacă avem timp nelimitat și o constituție în care poliția are întotdeauna dreptate.
  2. O prinde testul de doping pe Simona Halep și în loc să avem o dezbatere despre corectitudinea în sport și mizele excesive care împing oamenii la asemenea extreme noi creăm un întreg episod suplimentar din Las Fierbinți în care oricine, minus cel căruia îi aparține corpul, e de vină pentru ce a ingerat ea. Asta e, faptele nu contează în cultura noastră, negrul e alb la orice oră, urmează teoriile conspirației cele mai deșănțate și convingerea că au suspendat-o că au ceva cu noi.
  3. Deși se știa cu un an înainte că expiră, nu am fost în stare (să donăm) peste două milioane de doze de vaccin la amărâții care mureau prin țări sărace și le-am aruncat când au ajuns la termen pentru că needucații noștri, care știu totdeauna mai bine, nu au fost în stare să se vaccineze, iar guvernanții nu sunt în stare că prevadă nimic și cu atât mai mult să se gândească și la alții.
  4. Rechizitoriile care implică oameni politici sau cauze politice majore (cazul 10 august) se reiau indiferent de rezoluție (dacă nu e care trebuie) până la satisfacția politicului. Din păcate, mai nou, la fel și procesele. Peste toate, Revoluția și Mineriada vor continua să se judece și după moartea ultimului rănit în aceste evenimente.
  5. Am făcut dovada că instituțiile noastre democratice sunt de formă, primul ministru poate fi un general neales de nimeni, orice judecător care vrea o pensie specială o poate căpăta dacă spală un prim ministru de plagiat, serviciile secrete, prin secondări sau încredințări directe au infiltrat tot statul și patronează peste marea coaliție care doar formal conduce țara. Deși avem rețele de interese atât de puternice și de extinse, ele nu formează o singură rețea în interes național capabilă să coalizeze elita de la putere niciodată, dovadă că, oricât de mare ar fi majoritatea coaliției de guvernare, tot prin ordonanță de urgență se trec toate legile importante, și asta de peste 20 de ani.

Pentru care merităm:

  1. România nu e Ungaria, care va pricepe că Europa îi e recunoscătoare că ridică ziduri la frontiere chiar dacă subminează presa, și e considerată autoritară. În schimb e bună pentru Schengen.
  2. România a trecut înaintea Greciei în ultimii zece ani la independența justiției și libertatea presei, sau mai bine zis, Grecia a alunecat sub România, deci nu e clar de ce Grecia poate fi în Schengen, iar noi, nu.
  3. Românii s-au mobilizat exemplar să îi ajute pe ucraineni, deși românii din Ucraina fuseseră defavorizați de politicile lingvistice de la Kiev, și societatea civilă, și sectorul privat, și statul au făcut ce au putut, cu rezultate mult mai bune decât ce vedem în Grecia sau alte locuri de primă intrare pentru imigranți.
  4. Liviu Dragnea s-a dus la închisoare patru ani că angajat o fată cu presa de la partid la agenția pentru orfani Teleorman, deși a achitat prejudiciul, în vreme ce Sylvie Goulard, pentru o situație asemănătoare în Parlamentul european, deși pe mai mulți bani, nu a putut fi comisar dar a ajuns să conducă Banca Națională a Franței, după ce s-a concluzionat că asta e o neregularitate administrativă minoră.
  5. În România, nici un parlamentar nu ar putea vinde măști la suprapreț și să fie plătit pe consultanță pentru asta fără a fi trimis în judecată, măcar cu asta am rămas de la coalițiile noastre pentru un Parlament curat. În Germania, s-a întâmplat de mai multe ori, și în ciuda scandalului, nu a fost anchetat nimeni.

Vă las să trageți singuri concluziile.

articolul original.

Viitorul în Răsăritul european

29 October 2022 at 03:01

Scindarea Europei a luat sfârșit în atmosfera căderii Zidului Berlinului. Pe rând, după Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, alte țări, precum România și Bulgaria, apoi Rusia, Ucraina și celelalte țări din Răsărit s-au manifestat în favoarea economiei de piață, pluralismului politic, statului de drept democratic și pentru cooperare.

În continuare, în regiune oamenii au trăit însă schimbări de care sensibilitățile se resimt. Țările din Răsărit nu numai că au înlăturat de la putere partidele comuniste, dar au respins socialismul răsăritean. Mai mult, ele au optat pentru atașare la democrațiile occidentale. Puciul de răsturnare a lui Mihail Gorbaciov, care angajase reformarea societății prin glasnost și perestroika, a eșuat, dar a dus la destrămarea URSS și la formarea de state diferite, începând cu Federația Rusă. Conducerea acesteia de către Boris Eltzin, atrăgător prin voința de schimbare democratică, dar haotic și incapabil să administreze, a dus în degringoladă. Aducerea în fruntea Rusiei a lui Vladimir Putin a stopat-o. După un parcurs ca student la Drept, ofițer de servicii secrete, responsabil în supravegherea Germaniei în timpul ocupației, prorector, viceprimar de metropolă, acesta, odată devenit prim-ministru,a pus problema restaurării controlului statal asupra resurselor și a angajat refacerea Rusiei. Astăzi sunt informații că laboratoarele tehnologiilor, mai ales militare, au lucrat continuu și în timpul degringoladei, încât Rusia dispune de mii de focoase nucleare și resurse naturale enorme. La ciocnirea dintre extinderea Alianței Atlantice în interiorul fostei Uniuni Sovietice și împotrivirea Rusiei nu s-a găsit încă o soluție negociată de securitate. Cel mai recent șoc, a fost operațiunea militară a Rusiei, pentru “demilitarizarea” Ucrainei și “denazificarea” unor componente. Între timp, operațiunea a devenit de fapt război.

Unde suntem astăzi? Pandemia din 2020 a schimbat lumea, dar războiul din Ucraina schimbă încă o dată stările de lucruri. Europa plătește costurile războiului mai mult ca oricine, iar blocajul mental și erorile decidenților ei afectează vieți pe scară mare.

Opiniile asupra situației se diversifică. Spre a da o idee despre ceea ce este în joc, amintesc mai întâi câteva dintre opiniile oarecum prototipice de azi, care afectează direct Răsăritul.

Gânditorul cel mai profilat, Jürgen Habermas, a observat că s-a ajuns la o confruntare între cei care reflectează îngrijorați asupra conflictului din Ucraina și cei care, “indignați moral”, cer luptă armată (vezi interviul “Krieg und Empörung”, în Suddeutsche Zeitung, 28. 04. 2022). Nu există, însă, acoperire morală să devii parte a unei asemenea lupte. În rest, se reeditează “speculații ideologice sălbatice”, între altele personalizând evenimente.

Altfel, dilema în care s-a intrat este dificilă. Pe de o parte, este clar că la Kremlin se va decide reacția la trecerea pragului printr-o eventuală intervenție militară a Vestului. Rațional privind lucrurile, nu se poate câștiga un război cu arme nucleare și nu este loc pentru „jocuri riscante”. Pe de altă parte, Vestul nu se poate lăsa presat. În această situație, participarea directă, cu trupe din Vest, în război, este de evitat cu orice chip.

Cercetătoare prestigioasă a relațiilor cu Rusia, Gabriele Krone-Schmalz a argumentat în două cărți (Russland verstehen. Der Kampf um Ukraine und die Arroganz des Westens, 2015, și Eiszeit – wie Russland dämonisiet wird und warum das so gefährlich ist, 2017) că nu s-au luat în seamă preocupările exprimate de Rusia după 1991 și că politica acesteia față de Ucraina este “defensivă”. Fosta corespondentă a ARD spunea recent că nu se aștepta la declanșarea operațiunii militare și că “s-a înșelat”, dar fondul rămâne valabil.

Optica opusă vine dinspre istoricul Timothy Snyder (vezi interviul „Uncovering the true origins of Putins war”, MNSBC, 6 Aprilie, 2022). Acesta atribuie președintelui rus o voință de oprire a democratizării, care ar relua “limbajul colonial”. Istoricul de la Yale afirmă că “dacă Europa este să supraviețuiască într-o formă oarecare, va fi cu Ucraina”. Aceasta ar fi “Europa în microcosm”, nu simbolic, ci chiar “existential”.

Pe linie apropiată vine abordarea ce reinterpretează istoria afirmând că ceea ce a fost în Jugoslavia nu erau confruntări “regionale”, ci “război” în care s-ar fi opus Estul și Vestul (Martin Aust u.a., Osteuropa zwischen Mauerfall und Ukrainekrieg. Besichtigung einer Epoche, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2022). Autorii acestei interpretări localizează pericolele la adresa democrației, statalității și drepturilor omului dincolo de granița de est a Ucrainei. Polonia, Ungaria, Bulgaria, România, Ucraina sunt, în opinia lor, la același nivel al democratizării (p.93). Ei mai susțin că în Europa “hegemonia gândirii neoliberale s-a promovat doar în urma marelui experiment est-european” (p.90). Sub imperiul faptelor, autorii menționează, totuși, că “în pofida tuturor deosebirilor, liniile de ruptură în Europa nu se lasă reduse la direcțiile de vârf Est și Vest. Ele sunt la fel de multiple ca liniile de legătură” (p.26). Și criza de legitimare din Uniunea Europeană, lovitura Brexitului, politica austerității, voința de eliberare de centralismul de la Bruxelles caracterizează situația.

Opinia mea am exprimat-o și cu alte ocazii. Consider că războiul din Ucraina are la bază o îngemănare de interese multiple. Sunt interese de securitate, care trimit la nevoia unei noi arhitecturi de securitate în Europa și în lume, ce se simte mai ales după 1991. Sunt interese de statalitate, rezultate din dezmembrarea URSS, care duc la nevoia de a stabiliza frontiere neconflictuale și durabile și a scoate situația minorităților din bătaia vântului. Sunt interese de democratizare, plecând de la premisa că democratizarea nu are vreun punct terminus astăzi. Sunt interese geopolitice, având în vedere faptul că supraputerile lumii de azi – SUA, China, Rusia, Uniunea Europeană – se întâlnesc tot mai mult pe terenul Ucrainei.

Din înmănunchierea acestor interese rezultă războiul de azi. Ea și îngreunează ieșirea din el.

Unii inventează fapte și se aventurează în evaluări pretențioase. Părerea mea este că se înșeală, căci lipsesc deocamdată două analize de bază.

Lipsește o istorie credibilă a ceea ce s-a petrecut de la prăbușirea Zidului Berlinului încoace. Cine citește ceea ce au scris cei mai calificați istorici francezi, germani, americani se lămurește că lucrurile nu se lasă simplificate. Spus simplu, democrația este trădată chiar de cei care se agită azi cât de democrați ar fi. Democrația este vitală oriunde, dar trebuie mereu întrebat cât de democratică a izbutit să fie.

Lipsește, apoi, o lămurire asupra societății în care s-a ajuns. Este ușor să caricaturizezi regimuri. În spatele lor sunt azi, însă, mulțimi de oameni care votează, încât distincțiile (democrație, autoritarism, suveranitate, globalism etc.) se cer chestionate. Din fericire, nu mai suntem în socialismul răsăritean, dar nu suntem nici în capitalism, căci înlocuirea competiției cu aranjamentul, raptul organizat și amatorismul decidenților nu țin de capitalism. În plus, crizele au năpădit lumea. În ce societate am poposit este abia de clarificat.

Poți privi Răsăritul de sus, cu ochelarii unei propagande, și poți, la celălalt capăt, să plonjezi în realități. Cei care evaluează societățile la fața locului știu totdeauna mai bine cum stau lucrurile. Și în Răsărit trăiesc oameni care merită respect. Care este, de fapt, normativul aplicabil în evaluarea societăților? Este acest normativ “democrația liberală” sau “liberalismul democratic” sau “statul de drept democratic și social” sau “postdemocrația”? Au informațiile surse credibile? Se bazează evaluările pe o abordare cuprinzătoare a societății sau improvizează?

Trei fapte istorice – printre multe altele – nu pot fi ocolite.

Primul este acela că Vestul nu a rămas neatins de slăbirea aspirațiilor democratice de după 1995. Se și acuză deja că unele cercuri încearcă restabilirea unui regim semicolonial. Sub pretextul democratizării, s-a ajuns la amestec în treburile interne ale țărilor. Unii decidenți au devenit, din reprezentanți, simple instrumente, iar așa nu iese democrație.

Al doilea fapt este acela că toate țările s-au schimbat din anii nouăzeci încoace. Răsăritul a progresat mai mult decât se scrie. Ar fi cazul ca operarea cu noțiuni să fie mai atentă la fapte și mai puțin ideologică. Și să se observe, totuși, diferențele dintre țările Răsăritului.

Cel mai cultivat intelectual din Clujul interbelic, Virgil I. Bărbat, avertiza că după democratizarea juridică și politică este necesară o democratizare a culturii (Virgil. I. Bărbat, Dinamism cultural, Lepage, Cluj, 1928, p.21). În Răsărit, problema a rămas. Numai aici?

În sfârșit, al treilea fapt este acela că democrația nu se face cu “mesianism politic”. Cei care au conceput trecerea de la autoritarism la democrație au arătat că cine nu democratizează la timp, pierde (Guillermo O’Donnell și Philipp C. Schmitter, Transitions form Authoritarian Rule, 1986). Oricine ar fi!

România este un exemplu deja clasic. Aici se aplică vederi din care nu poate ieși decât prăbușirea – din cel puțin două puncte de vedere.

O societate nu poate trăi doar din rumegarea neajunsurilor trecutului. Opțiunile politice sunt ceva distinct de faptele penale și se tratează, în mod normal, în competiția democratică. Altminteri, nimeni nu are dreptul să împiedice drepturile și libertățile altuia.

Față de alte țări, lămurirea trecutului a fost dată în România pe mâna unor diletanți manevrabili și s-a umplut de falsificări, încât s-a și dizolvat într-o răfuială de coterii. Se lovesc oameni competitivi pentru a se face loc nulităților. Efecte sunt marasmul de azi, în care a dispărut până și capacitatea administrării, neîncrederea în justiția existentă și cea mai mare emigrare de cetățeni dintr-o țară a lumii în timp de pace.

Fiecare cetățean se simte mai liber azi, dar comunitatea înfruntă sărăcia și lipsuri de energie și hrană. Nu au fost înțelese piața și statul democratic și a rezultat destrămarea propriei industrii, subminarea instituțiilor și trăirea din împrumuturi. Din decizii abuzive a ieșit confuzia generalizată a valorilor. Parveniți pe căi oculte se dau azi exponenți ai noului, dar continuă securismul, desigur revopsit în culori ale orei. Nu-i de mirare că prima opțiune a tinerilor din România este azi emigrarea.

Încotro se merge în Răsăritul european? Nu mă refer la derularea războiului. Oricum, propaganda a înlocuit adevărul, încât datele sigure nu sunt multe. Cum am declarat de la început, nu vor fi învingători în înțelesul clasic, încât importantă rămâne soluția durabilă. Cordonatele ei, pe care le-am reafirmat recent la Alba Iulia, se confirmă pe zi ce trece.

Observația mea este că în configurarea viitorului Răsăritului european, ca și al Europei în întregime, intră fapte și forțe noi. Bunăoară, în urma pandemiei lumea nu va fi aceeași (vezi A. Marga, Lecțiile pandemiei, Tribuna, Cluj-Napoca, 2020). Nu va fi “resetarea” pe care o încearcă globalismul, dar va fi o lume absorbită de noi probleme. Între ele, este reafirmarea identităților naționale (detaliat în A. Marga, Identitate națională și modernitate, Libris, Brașov, 2018) în condițiile actualei modernități.

Nu se mai pot ignora nevoile oamenilor – de job, de căldură, de hrană, de confort și de siguranță a vieții. O democrație care nu le asigură, eșuează.

Războiul de azi ne arată că pretenția “sfârșitului istoriei” este fără suport, iar arhitectura de securitate europeană este ruinată. Se poate anticipa că, în condițiile în care Ucraina devine pivot militar spre Răsărit, China, cu economia, educația și inovațiile ei, va păși direct pe terenul geopoliticii europene. Nici o supraputere nu va fi absentă aici, dar fiecare va trebui să o ia în seamă pe cealaltă – exceptând situația unui război ce devine nuclear. Relațiile supraputerilor sunt acum decisive.

În Răsăritul european s-a mers departe în instrumentarea democrației de către clici. Calea rațională ar trebui să fie inversă. Democratizarea pe care oamenii o percep și o recunosc ca democratică este acum necesară, dacă se vrea evitarea suferințelor trecutului.

Țările din Răsăritul european nu-și pot rezolva nici ele problemele de dezvoltare fără suveranitate. Acum schimbă placa, peste noapte, până și globaliști de conjunctură, fără a pricepe că suveranitatea națională nu este o lozincă, ci presupune elaborări juridice, instituționale, de politici, începând cu cea economică. Suveranitatea națională dă rezultate doar în condițiile unei democrații meritocratice, care-i aduce la decizii pe cei mai calificați și mai capabili să scoată țările din crize.

Din considerente care au trecere, nu se vrea graniță dinspre Europa cu Rusia. Dar este mai bună o alta? În anii treizeci, în Jurnalul său, Liviu Rebreanu acuza incapacitatea decidenților de a negocia la timp situația țării. Acum este o ocazie rară de profilare a României ca promotor al soluțiilor inteligente, durabile. Nu segregările Est-Vest și nici falsurile și manipulările, ci cooperarea lucidă – ce asigură securitatea fiecărei națiuni, libertăți și drepturi fiecărei persoane, încât orice ființă umană să se simtă acasă – este rezolvarea. (Din volumul A.Marga, Ordinea viitoare a lumii, noua ediție)

Andrei Marga

articolul original.

PERSPECTIVA MUNCII PÂNĂ LA MOARTE PENTRU ROMÂNI

26 October 2022 at 13:06
image

În această săptămână, premierul Nicolae Ciucă se va deplasa la Bruxelles pentru a negocia Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), inclusiv pe tema pensiilor speciale. Actualul sistem de pensii este nesustenabil, România se împrumută consecvent cu dobânzi imense din plan extern pentru a acoperi deficitul bugetar din sistemul public de pensii, care, în acest an, este estimat la 12 miliarde de lei.

Unul dintre scenariile vehiculate, plauzibile, pentru a se evita diminuarea pensiilor speciale nesimțite ale unor privilegiați, este chiar prelungirea vârstei de pensionare, implicit a perioadei de contributivitate. Ce ziceți, oameni buni, dacă va trebui să munciți până la vârsta de 67 de ani pentru a le asigura și achita unora pensiile speciale situate, în medie, între 10.000 și circa 35.000 de lei/lună, în fapt ale celor care se pensionează la vârsta de 50 de ani, după vreo 25 de ani de activitate și contributivitate?!

Câtă vreme speranța de viață în România a ajuns la circa 74 de ani (a doua cea mai mică din UE, după noi fiind doar Bulgaria, conform Eurostat), rămâne ca românii să muncească până aproape de obștescul sfârșit pentru ca statul eșuat să poată achita huzurul pensiilor speciale și salariile funcționărimii supranumerice din sistemul public.

“Curat murdar”, revoltător, halucinant...

MARIUS PAȘCAN

articolul original.
❌