ACTUALITATE
🔒
Au fost publicate stiri noi. Click aici pentru a le afisa.
Ieri — 28 November 2022Ultimele Stiri

Doar rutina…

28 November 2022 at 04:00

ITS “Cavour”, cel mai mic dintre cele cinci portavioane ale Aliantei iesite „la rutina” pe mare…

Exercitii programate, fara legatura cu aratatul pisicii catre ivani, desi ivanii chiar n-au ce sa arate pe mare catre NATO, poate poze cu defuncta Moskva, acum viitor obiectiv pentru turismul subacvatic.

NATO, caci despre Alianta este vorba, a avut pe 18 noiembrie in jurul Europei numai putin de cinci grupuri de lupta cu portavion in centru, imprastiate din Mediterana pana in Marea Nordului, dupa cum urmeaza: italienii cu portavionul ITS “Cavour”, britanicii cu “Queen Elizabeth”, francezii cu al lor nuclear “Charles De Gaulle” si americanii cu doua portavioane grele: “George H.W. Bush” si “Gerald R. Ford”.

In cazul americanilor, asocierea este chiar interesanta pentru ca avem ultimul portavion din clasa “Nimitz”, impreuna cu primul portavion din clasa “Ford”.

Conform NATO, cele cinci portavioane sunt in misiuni de rutina, demult programate: “NATO routinely demonstrates its cohesion, coordinating with multiple international maritime assets at once. This opportunity demonstrates our ironclad commitment to the stability and security of the Euro-Atlantic Area and the strength of our collective capability. Five carriers within our operating area presents a further opportunity to consolidate our approach to air defence, cross-domain cooperation and maritime-land integration.”

Acuma, normal ar fi, tot la rutina, ca marina rusa sa iasa la intampinare cu propriile sale manevre militare tot pentru “cohesion, coordinating”, doar ca, uimitor as spune, ivanii nu numai ca n-au cu ce, dar nici n-au avut vreodata, singura nava, aproape portavion a marinei ruse este in reparatii destul de capitale si abia peste 2-3 ani s-ar putea sa mai vada luciul apei, dar chiar daca “Admiral Kuznetsov” ar fi fost in stare de plutire nu cred ca-l trimiteau la intimidare ca biata nava n-are cu ce sa intimideze nici macar pe ITS “Cavour”-ul, cel mai mic dintre cele cinci portavioane NATO, daramite un “De Gaulle” sau Doamne-fereste un Nimitz/Ford class.

Se facea de ras. Si cam atat despre maretia flotei de razboi rusesti, nu ca aviatia sau trupetii terestri ar fi mai breji. Nu, ca nu s-au dovedit a fi, ba dimpotriva cu totii intr-o aceeasi galeata de mizerie s-au aratat o armata de stransura dotata cu fieratanii nu brea bune la ceva, capabila doar sa atace tinte civile si sa omoare civili…și să fure mașini de spălat (Bulă dixit).

La momentul aparitiei acestui articol mai sunt trei astfel de grupuri de lupta.

PS A aparut de curand prin presa cum ca Rusia ar fi avut planuri de razboi pentru a ataca Japonia…

Stai si te crucesti, sa fie adevarat sau doar o alta stire falsa? Daca-i stire falsa este ok, daca chiar este adevarat inseamna ca generalii rusi chiar sunt total tembeli, pai maciuceala de si-au luat-o prin Ucraina este adiere de primavara fata de bataia monstru pe care le-ar administra-o japonezii, cu atat mai mult cu cat prin Ucraina mai misuna ivanii cu trupe terestre, pe cand cu niponii ar fi trebuit sa se ia pe mare si prin aer, iar cine stie ce flota maritima si ce forte aeriene au supusii Imparatului, simplul gand sa te iei la cotonogeala cu dansii pare desprins dintr-un film de groaza…

GeorgeGMT

articolul original.
Before yesterdayUltimele Stiri

Apararea anti-aeriana cu raza medie

21 November 2022 at 04:00

Face toti banii mai ales intr-un razboi dominat nu de fortele aeriene clasice (avioane multirol, avioane de atac la sol sau elicoptere) ci de rachete de croaziera si drone. In acest caz (razboiul din Ucraina) rusii nu s-au aventurat cu aviatia deaspura Ucrainei, dupa primele saptamani de razboi cand pierderile ruse au fost destul de mari, ci au pus la treaba rachetele de croaziera si mai de curand dronele iraniene.

In fata acestei schimbari de tactica ucrainenii au cerut sisteme de aparare anti-aeriana si anti-racheta cu raza medie si in sfarsit au inceput sa primeasca ceea ce doreau, deocamdata in cantitati relativ mici care nu pot sustine inca o aparare anti-racheta rezonabila

IRIS T trimis de Berlin pare sa fi inregistrat primele succese impotriva rachetelor de croaziera rusesti, iar cele doua baterii NASAMS americane au reusit si ele sa doboare acelasi tip de tinta (conform Kievului chiar Kh 101).

Doar ca atat rachetele folosite de sistemele anti-aeriene sunt scumpe cat si tintele lor, rachetele de croaziera astfel incat este de asteptat ca ucrainenii sa nu foloseasca IRIS T/NASAMS impotriva dronelor iraniene sau macar sa nu le foloseasca in regim de o tinta – o racheta lansata ci doar pentru protectia obiectivelor de mare importanta strategica si economica.

Valul de atacuri rusesti impotriva infrastructurii energetice este calcaiul lui Ahile al apararii Ucrainei: multe tinte ce pot fi vizate, foarte putine sisteme de aparare anti-racheta disponibile.

Iar odata distrus un transformator de mare capacitate este si greu si foarte scump sa fie inlocuit, ne mai aducem aminte de furtuna cu ploaie inghetata din Canada in fata careia, pe timp de pace, milioane de canadieni au ramas fara energie electrica saptamani la rand. Iar Canada este o tara foarte bogata, era pe timp de pace si cu toate acestea dezastrul s-a produs. Cum se vor descurca ucrainenii ramane de vazut, cert este ca avem cu totii o lectie de invatat din acest razboi si lectia tine de posibilitatea adversarului de a produce distrugeri foarte mari folosind mijloace relativ ieftine: drone.

Nu mai ai nevoie de bombardiere strategice si rachete de croaziera (ambele arme extrem de scumpe si foarte greu de dezvoltat) este suficient sa construiesti drone ieftine cu o incarcatura de lupta de cateva kg si poti pune jos sistemul energetic al tarii inamice.

Iar fara curent ramai si fara apa, fara industrie, fara alimente.

Capacitatea de a contracara dronele devine astazi principala sarcina a oricarui sistem de aparare anti-aerian, iar solutia nu este foarte complexa si nici macar foarte scumpa: sisteme anti-aeriene cu raza scurta (2-4km), care sa aiba o mare autonomie.

In esenta, baterii de tunuri rapide dotate cu propriul radar si care sa faca parte dintr-un sistem integrat de avertizare timpurie cu raza lunga. Daca te duce buzunarul si pe langa tunuri poti disloca si rachete anti-aeriene cu raza scurta cu atat mai bine, sau ca sa parafrazam o veche zicala din epoca de aur: “Tunurile multe si dese, cheia marilor succese”.

Evident ca tot scriu despre aceste tunuri cu gandul la noi si la programul anuntat, dar inca nelansat, de modernizare macar a sistemelor GDF 003. Am senzatia ca oricat de mult as scrie despre asta, tot n-o fac destul. Oare in MApN cineva o avea ochi sa vada ce se intampla in Ucraina si daca are de ce nu se face nimic?!

Revenind la apararea anti-aeriana ucraineana, NASAMS si-a intrat in paine si americanii n-au pierdut timp anuntand o rata de succes de 100%. Cu adevarat impresionanta rata de succes dar aceasta informatie trebuie privita cu o oarecare rezerva mai ales daca tinem cont ca NASAMSul ajuns in Ucraina este probabil NASAMS 1 si foloseste rachete AIM-120 AMRAAM modele mai vechi.

Cu atat mai mult cu cat AMRAAM n-a inregistrat niciodata o rata de scucces de 100% folosita fiind in razboaiele americane. Dar ar putea sa fie si adevarata informatia daca ucrainenii folosesc sistemul mai cu fereala, in conditii optime si doar impotriva unor tinte practic fara aparare – rachetele de croaziera rusesti.

Asadar ar putea sa fie 100%, dar acest procent uimitor este atins doar in conditii ceva mai speciale.

NASAMS 2 insa ar fi de foarte mare folos Ucrainei, pentru ca are integrate si rachete cu raza scurta (RBS 70) si tunuri rapide de calibrul 40mm, adica nu esti mereu obligat sa lansezi o racheta (AMRAAM) care costa spre un million de dolari.

Cum tot de foarte mare folos i-ar fi apararii anti-aeriene ucrainene sistemul C RAM american Centurion, sistem pe care Kievul l-a solicitat deja Washingtonului.

PS In acest articol nu voi face nici o referire la sistemul anti-aerian romanesc pentru ca nu prea avem la ce sa ne referim. Nici sistem, nici eforturi intru edificarea unuia.

GeorgeGMT

articolul original.

Situatia pe cerul Ucrainei se schimba

4 November 2022 at 04:00

Si, evident, ca se schimba in defavoarea Rusiei pentru ca timpul este inamicul Moscovei.

Germania s-a tinut de cuvant si, cu nu foarte mult timp in urma, primul sistem anti-aerian/anti-racheta IRIS T SLM a fost livrat. Exista chiar zvonuri pe internet ca acesta are deja cu ce rachete rusesti doborate sa se laude si n-ar fi nimic de necrezut aici, IRIS T SLM chiar este un sistem anti-aerian de ultima generatie, dotat cu una dintre cele mai bune rachete anti-aeriene cu senzor IIR din lume, daca nu cumva chiar cea mai buna.

Inca doua astfel de sisteme se afla in proces de fabricatie, comandate contra-cost de ucraineni.

Dar in Ucraina au ajuns si primele doua baterii NASAMS americane si vor fi urmate de inca sase. Tot legat de NASAMS, britanicii au anuntat ca vor livra Kievului “sute” de rachete AIM-120 AMRAAM, generatii mai vechi si care probabil ca se apropie de finalul ciclului lor de viata, perfect compatibile cu NASAMSul americanilor.

Spania face si ea un pas in fata si dupa esecul cu Leopard 2, guvernul de la Madrid a declarat ca va sprijini Ucraina prin trimiterea de sisteme anti-aeriene HAWK (americanii se gandesc si ei sa trimita HAWK in Ucraina) si Aspide. Ambele sisteme anti-aeriene sunt batraioare, desi spaniolii au primit in dotare in 2021 HAWK 21 si au de gand sa le foloseasca pana dincolo de 2030, dar rusii ar trebui sa bage bine de seama, HAWKul are o raza respectabila, in functie de modelul rachetei (intre 35 si 50km) si este un sistem cu o foarte buna mobilitate, iar daca spaniolii ofera si un numar suficient de rachete lucrurile se complica foarte rau.

Spania s-a angajat sa livreze patru sisteme HAWK si unul ASPIDE.

Partea cu adevarat interesanta vis-à-vis de HAWK tine de faptul ca s-ar putea sa existe un mare numar de rachete disponibile in tarile membre NATO, sistemul avand o foarte larga raspandire in anii lui de glorie. Sigur ca unele sisteme si rachete au fost distruse dar este de asteptat sa se mai gaseasca destule piese de schimb, radare si mai ales rachete care sa fie trimise in Ucraina. Iar pentru rusi, HAWK este o tehnologie care ar trebui sa le dea fiori.

Sistemul Aspide este unul cu raza scurta fabricat de italieni dar care foloseste o racheta cu radar activ  similara cu AIM-7  Sparrow. Raza ar fi in jurul a 25 km. Mult mai cunoscut pentru varianta sa navalizata, Aspide are si o varianta terestra care ar face mult bine ucrainienilor in batalia lor zilnica cu rachetele si dronele rusesti.

Daca toate acestea promisiuni vor fi onorate, presiunea asupra frontului ucrainean va scadea simtitor, cu atat mai mult cu cat au fost anuntate si donatii de sisteme de razboi electronic anti-drona. Cum dronele luate la ochi sunt rusesti si iraniene, n-ar trebui sa fie mare greutate intru bruierea liniei lor de comunicatii.

Dar cu toate aceste vesti bune, Ucraina ramane descoperita, asa cum scriam intr-un articol in urma cu cateva zile, pe zona sistemelor “point-defense”, a sistemelor artileristice foarte rapide cu raza scurta (2km), sisteme care ar fi astazi extrem de utile in protejarea infrastructurii energetice a tarii in fata valului de drone rusesti. Dar aici lucrurile sunt mai complicate pentru ca ar fi nevoie de multe astfel de sisteme, posibil bine peste o suta si de cantitati mari de munitie. Ori nimeni in NATO nu poate oferi +100 (in realitate, necesarul ar putea sa se duca spre cateva sute de unitati) de tunuri rapide macar si pentru ca acestea sisteme anti-aeriene nu sunt foarte raspandite in NATO.

Razboiul ucrainean este acum in faza luptei anti-aeriene, mai exact anti-racheta si anti-drona. Daca Kievul va reusi sa-si protejeze infrastructura energetica va merge mai departe, daca nu va reusi acest lucru…

PS Insist asupra razboiul aerian din Ucraina pentru ca acesta s-ar putea dovedi paiul care va rupe coloana vertebrala a armatei ruse. Daca nici asa nu reusesc sa-i ingenuncheze pe ucraineni, daca Kievul reuseste sa echilibreze balanta si sa-si protejeze cea mai mare parte a infrastructurii energetice, lucrurile s-au cam terminat pentru gasca lui putin si singura necunoscuta este cum va iesi Rusia din acest clinci sinucigas.

GeorgeGMT

articolul original.

Ka-52 pierderi mari in Ucraina

1 November 2022 at 04:00

Conform ministerului britanic al apararii , rusii au pierdut in Ucraina 25% din flota de elicoptere de atac Ka 52 Alligator, 23 de aparate au fost doborate (informatia fiind verificata) dintr-un total de 90 de aparate avute in inventar.

Pierderile se datoreaza, in cea mai mare parte, sistemelor anti-aeriene portabile de tip MANPADS si reprezinta aproximativ jumatate din pierderile de elicoptere rusesti pe frontul ucrainean. Acum, procentul de 25% este foarte mare, dar trebuie sa recunoastem ca nici numarul de Ka-52 avut in dotare nu este foarte ridicat, cu atat mai mult cu cat nu se stie exact cate, din cele 90 de elicoptere, sunt apte de lupta.

Britanicii comenteza ca aceste pierderi ar fi rezultatul lipsei de acoperire aeriana din partea aviatiei de lupta, elicopterele fiind trimise in fata total neprotejate de avioane de vanatoare.

Dar argumentul este cel putin bizar pentru ca ni se spune de la inceput ca elicopterele Ka-52 Alligator au fost preponderent doborate de “baietiii cu Stingere” si nu de aviatia de lupta ucraineana si atunci ce relevanta are lipsa superioritatii aeriane? MANPADSurile sunt folosite in general la ambuscada, te trezesti cu un soldat care se ridica pe dupa o stanca, pe dupa un copac sau dintr-o groapa cu lansatorul pe umar.

In acest context de folosire al STINGER/Grom ce rol ar avea superioritatea aeriana ruseasca? Ce diferenta ar putea sa faca o patrula de Suhoi Su 35S care, in mod natural, ar zbura la inaltime mare, supraveghind spatiul aerian? Ce ar putea sa faca un Su 35 impotriva unui MANPADS?!

Elicopterele de atac zboara in general la joasa si foarte joasa altitudine atunci cand sunt in misiune de lupta, macar si pentru ca pilotul trebuie sa vada inamicul, sa-l caute si sa-l angajeze si in acelasi timp pentru evitarea apararii antiaeriene. Acolo, la joasa altitudine, este habitatul natural al unui elicopter de atac. Pentru lupta la joasa inaltime a fost proiectat si desi pare foarte vulnerabil in fata sistemelor de tip MANPADS, lucrurile nu sunt chiar asa de drastice.

Orice elicopter modern de lupta dispune de sisteme specifice de aparare. De la avertizarea pilotului ca a fost luat in viztor de o racheta, avertizare ca racheta este in aer si pana la sisteme de aparare active (DIRCM) sau pasiva (Chaffs si Flares), manevre agresive, tactica folosita, culoare de zbor etc.

O racheta cu raza foarte scurta ghidata in IR nu este nici pe departe o condamnare singura la doborare, astfel incat cele 23 de aparate Kamov Ka-52 Alligator nu au fost doborate din cauza MANPADSurilor ci din cauza faptului ca pilotii rusii nu s-au putut apara in fata acestor rachete desi pilotii ar trebui sa fie special pregatiti si antrenati tocmai pentru un astfel de scenariu, iar elicopterele proiectate sa faca fata unei astfel de amenintari.

Greu de crezut ca rusii nu stiau ca americanii au Stinger in dotare, ca nu stiau de existenta RBS 70, GROM, Mistral. Evident ca aceste sisteme de arme erau cunoscute iar armata rusa, in ansamblul ei, a fost – doar la nivel declarativ se vede treaba – pregatita sa lupte nu cu amarata de Ucraina ci cu intregul NATO european, plus americanii si canadienii. Pentru un razboi cu NATO se pregatesc rusii si tot pentru NATO isi proiecteaza tehnica de lupta.

Ori daca elicopterele lor cad ca mustele in fata unui sistem anti-aerian incropit in graba de ucraineni cu ce au primit de la altii, cu ce au mai avut si ei, ce sanse ar fi avut ivanii in fata NATO?!

Asadar, elicopterele rusesti nu cad din cauza Stinger sau Grom ci din cauza faptului ca nu au sisteme de aparare eficiente, sau pilotii sunt neinstruiti. Adica, incompetenta si coruptia din Rusia dobora Ka 52 si mai putin ucrainenii.

PS De bagat la cap si pentru armia romana si elicopterele ei modernizate dar fara sisteme anti-racheta (ma refer la cele 6-7 aparate trimise in Mali) ca si fata de lipsa totala in dotare a unui sistem VSHORAD eficient.

GeorgeGMT

articolul original.

USS Constellation (FFG-62)

29 September 2022 at 03:00

Americanii au inceput constructia fregatei USS Constellation (FFG-62), prima nava din aceasta clasa in santierele Fincantieri din Marinette Wisconsin.

US Navy are deocamdata un contract pentru constructia a 10 astfel de nave, dar in final se doreste ca 20 de fregate sa faca parte din inventarul marinei americane.

USS Constellation are la baza programul franco-italian FREMM, mai precis FREMM in varianta italiana si a fost ales de US Navy in 2020 in urma unei competitii internationale. Fripti cu alte proiecte futuristice, de aceasta data americanii au cerut ca nava propusa sa fie una aflata deja in dotare, au ales practic un produs care a atins maturitatea in exploatare. De asemenea tehnologia care va fi folosita la bordul acestei clase de fregate este cea care astazi se afla deja in exploatarea marinei. Nimic avangardist, nimic netestat.

Ca sistem de arme, USS Constellation va putea sa duca lupta in toate cele trei medii, inclusiv in zona litorala si va putea face parte din grupul de lupta al unui portavion nuclear american.

Atat varianta americana cat si cea europeana dispun de 32 de celule de lansare verticale (Sylver A 50 FREMM, Mk 41 US).

De remarcat cat de repede s-au miscat italienii de la Fincantieri, in 2020 li s-a atribuit contractul, in iulie 2022 au anuntat ca santierul este gata de inceperea productiei, inceput de septembrie s-au si apucat.

Si odata cu USS Constellation americanii isi repara propria greseala de a ramane fara fregate dupa retragerea din dotare a navelor din clasa Oliver Hazard Perry, US Navy ramanand doar in distrugatoarele Arleigh Burke, nave care au devenit “ogarii” flotei desi, cel mai probabil, ca o fregata moderna ar fi fost necesara de multi ani.

Dar, intr-un final, mintea buna vine la urma, bine ca vine.

GeorgeGMT

articolul original.

Saga submarinelor australiene continua

28 September 2022 at 03:00

submarine nucleare australia

Virginia-class

Conform datelor oficiale, in primul trimestru al anului viitor, ministerul australian al apararii ar trebui sa anunte cam ce submarin nuclear va dori sa achizitioneze. Se ia in considerare, pentru prima oara, si optiunea ca navele sa vina “la cutie”, construite in santierele navale ale tarii producatoare. Cel mai probabil, una e sa-ti doresti ceva, alta sa poti sa si realizezi, iar australienii au aflat ca si asamblarea finala pentru un submarin nuclear ar fi nu numai extrem de costisitoare, dar probabil ca si destul de imposibila.

Necazul major vine insa de la termenul probabil de intrare in dotare – 2040 pentru prima nava si discutam aici doar despre o estimare. Actualele submarine – sase bucati – clasa Collins ar trebui retrase in jurul anului 2025, iar pana in 2040 mai sunt 15 ani. Si in acest context, “cangurii” raman cam pe doua randuri…

Dinspre Washington nu pare sa vina vreun semn, americanii lucreaza in cate schimburi le permite legea pentru construirea submarinelor de clasa Virginia, iar productia  submarinelor lansatoare de rachete balistice din clasa Columbia a inceput deja. Evident ca ambele programe sunt dincolo de esentiale si au o prioritate cu totul absoluta.

Britanicii ar putea sa fie ceva mai relaxati, Royal Navy asteapta cea de-a saptea nava din clasa Astute in 2026, apoi vor avea, probabil, ceva capacitate de productie libera desi clasa Dreadnought (submarine cu rachete balistice nucleare) are prioritate.

Asa ca se discuta din nou despre achizitionarea de submarine clasice, diesel-electrice, deocamdata la nivel de zvon si la nivel de interes pentru companiile care produc asa ceva: Saab cu A-26, sud-coreenii cu clasa Dosan Ahn Changho (KSS-III) si chiar francezii, care – prin presedintele Macron, ar fi oferit Australiei patru submarine, de aceasta data construite in Franta.

submarine nucleare australia

Astute-class

Situatia “cangurilor” este intr-adevar foarte dificila si te intrebi cum au ajuns in acest impas? Oare conducerea politica si militara n-au sesizat pericolul, in conditiile in care submarinele Collins erau deja considerate depasite de ceva vreme?!?

In aceeasi ordine de idei, in presa americana se scrie ca Londra si Washingtonul tot discuta o solutie pentru dotarea cu submarine nucleare a Australiei si se spera ca in primul trimestru al anului viitor, cele trei parti implicate sa ajunga la un acord si o declaratie oficiala.

Ca vorbim despre Astute (mai putin probabil) sau de Virginia (cel mai probabil, daca tinem cont ca Australia are viza de flotant in Pacific, acolo unde US Navy face legea), ramane de vazut, cert este ca deocamdata atat americanii cat si britanicii au cazut de acord ca transferul de tehnologie necesar ca submarinele sa fie construite in “Tara ursului Koala” este foarte scump si creaza mari intarzieri in program, astfel ca este probabil ca macar prima nava sa fie construita in tara sa de origine.

In discutiile dintre britanici si fostele colonii ale Coroanei, se incearca gasirea unei solutii de grabire a livrarii, macar o nava sa aiba australienii pana pe la jumatatea deceniului viitor, dar optimismul nu debordeaza pe niciunul dintre cele doua maluri ale Atlanticului.

Cei de la The Wall Street Journal semnaleaza faptul ca se incearca gasirea unei solutii de compromis, interimare, astfel incat marina australiana sa fie dotata pana la mijlocul anilor 2030 cu cateva submarine nucleare construite integral in SUA. Pentru ca acest lucru sa devina realitate, SUA vor trebui sa investeasca serios in marirea capacitatilor proprii de productie si, se asteapta ca Australia sa contribuie cu o parte din fondurile necesare. De altfel, administratia Biden se pregateste sa investeasca sume importante in acest scop (sub rezerva aprobarii Congresului), 750 milioane USD fiind propusi in bugetul pe 2023, totalul putand ajunge pana la 2,4 miliarde USD pe parcursul a cativa ani. De altfel, dupa rezolvarea problemei initiale, australienii vor fi probabil inclusi in programele de dezvoltare a viitorului submarin de atac cu propulsie nucleara aflat in faza incipienta atat in Marea Britanie cat si in SUA.

Este posibil ca viitorul submarin nuclear de atac sa fie dezvoltat in comun, dispand astfel costurile mari de dezvoltare daca cele trei tari vor putea ajunge la stabilirea unor cerinte tehnico-tactice comune, ceea ce pare posibil in acest moment. Altfel, americanii au inceput sa semnalizeze ca viitorul submarin de atac va fi mai degraba pe modelul Seawolf decat Virginia, marcand reorientarea fortei submarine de atac a US Navy catre razboiul cu combatanti de mare calibru (China, de exemplu).

GeorgeGMT

articolul original.

GANDACI ZBURATORI 19

25 September 2022 at 03:00

E momentul sa vedem “cariera” operationala a TDR-ului…Ei bine, 46 de drone TDR-1 au ajuns in Pacific pe 12 iunie 1944 cu Grupul Aerian Special strict secret cunoscut drept STAG-1, respective escadrilele VK-1 si VK-2, Grup Special compus la acea vreme din aproximativ 1000 de oameni.

CAPITAN ROBERT FRANCIS JONES

Grupul STAG-1 dislocat in Pacificul de Sud pe Insula Banika/Lumina Soarelui era condus de capitanul Robert Francis Jones, ofiter US Navy considerat “pionier” al utilizarii in lupta a “dronelor de asalt” (capitanul Jones avea sa devina comandantul USS Salisbury Sound/AV-13 pe 15 iunie 1953, functie pe care a indeplinit-o pana la retragerea din Marina in aprilie 1955 –a servit in conflictul coreean. Ca fapt divers, pe Insula Banika responsabil cu securitatea era nimeni altul decat fratele sau, Locotenent Stephen Jones, ofiter de informatii in cadrul serviciului secret al Marinei. USS Salisbury Sound/AV-13 a fost o nava suport pentru hidroavioane Clasa Currituck, 4 unitati construite, 14.000 tone, aproximativ 165 m lungime. CV-13 a facut parte din Flota Pacificului in perioada 1945-1967 luand parte la razboiul din Coreea si Vietnam. In perioada 1967-1972 a facut parte din National Defense Reserve Fleet/NDRF, Flota de Rezerva a SUA compusa in mare parte din nave comerciale conservate care in caz de urgenta militara sau non-militara pot fi reactivate in termen cuprins intre 20-120 de zile.

Ca fapt divers, pentru Vietnam au fost reactivate 172 de nave din custodia NDRF, inclusiv nave auxiliare si cuirasate ex-US Navy. Insula Banika/Mbanika face parte din arhipelagul Insulele Solomon/6 insule mari+900 de insulite, fiind a doua ca marime din compunerea insulelor Russell. Ca fapt divers, in 1944-1945 aici se afla unul dintre cele mai mari spitale de campanie american din Pacific si “casa” Regimentului 5 Puscasi Marini SUA). Dislocarea STAG-1 in Pacificul de Sud/SOPAC e considerata de catre istoricii US Navy ca fiind “prima dislocare pe Front a unei unitati echipata cu armament ghidat din istoria Marinei SUA”. Aici, STAG-1 a efectuat mai multe teste de zbor cu drone radioghidate&TV TDR-1 si “mame” Avenger.

TDR-1 IN INSULELE SOLOMON -1944

Pe 30 iulie 1944 a avut loc un test demonstrativ in fata contraamiralului Ernest Ludolph Gunther, comandantul Fleet Air South Pacific/Flota Aeriana din Pacificul de Sud (ca fapt divers, in perioada 16 iunie 1939-5 februarie 1941, capitanul pe atunci Ernest Ludolph Gunther a comandat portavionul USS Yorktown/CV-5, iar in perioada 14 februarie 1941-14 decembrie 1943 era comandant al Naval Air Station San Diego, California –primise gradul de Contraamiral pe 11 august 1942. Absolvise Academia Navala din Annapolis in 1909. A primit Legiunea de Onoare in octombrie 1946 pentru “servicii remarcabile aduse Guvernului SUA in calitate de comandant al Fleet Air South Pacific/FASP in perioada 5 ianuarie 1944-2 februarie 1945”. FASP facea parte din United States Pacific Fleet/USPACFLT, cartierul general aflandu-se in 1944 pe Insula Espiritu Santo, arhipelagul Hebride, astazi Republica Vanuatu – in WW II aici s-a aflat cea mai avansata baza a US Navy Seabees/batalionul de constructii-geniu al US Navy, precum si baze avansate apartinand USAAF, US Coast Guard si US Marines/una dintre cele mai mari din Pacific. Mai era cunoscuta drept Naval Advance Base Espiritu Santo).

DRONA TDR OPERATA DE STAG-1 IN PACIFIC

4 drone TDR-1 inarmate cu cate o bomba de 907 kg au luat parte la acest test, acestea decoland de la Camp Banika fiind insotite de opt “mame” Avenger apartinand VK-1 si VK-2. Dronele trebuiau sa distruga transportorul de trupe&crucisatorul auxiliar Yamazuki Maru/Yamasuki Maru esuat langa satul Veuru aflat in apropierea plajei Tassafaronga Point/Tasivaronga, pe coasta de nord a Guadalcanal/Insulele Solomon (satul Veuru s-a aflat sub ocupatie japoneza pana la inceputul lui februarie 1943. Insulele Solomon au facut parte din British Solomon Islands Protectorate/BSIP/Protectoratul Britanic al Insulelor Solomon. Japonezii au aparut la Tassafaronga pe 17 august 1942 -200 de soldati din 5th Sasebo Special Naval Landing Forces/5th Sasebo SNLF/Kaigun Tokubetsu Rikusentai/a 5-a Forta Navala Speciala de Debarcare Sasebo, batalion de infanterie marina in cadrul Marinei Imperiale Japoneze care isi avea “casa” la Baza Navala Sasebo, sunt debarcati aici de distrugatoarele Oite, Mochizuki, Uzuchi si Mutsuki ca diversiune mascand zona de debarcare principala aflata mai la est a “Fortei Ichiki”, la Taivu Point. “Forta Ichiki” era formata din Regimentul 28 Infanterie apartinand Armatei Imperiale, regiment numit si “Regimentul Ichiki” dupa numele comandantului sau, colonelul Kiyonao Ichiki. 917 soldati apartinand acestui regiment au debarcat de pe distrugatoare la Taivu Point pe 19 august 1942. In perioada 21-22 august 1942 in urma bataliei de la Tenaru au fost anihilati, doar 30 au reusit sa revina la Taivu Point. Intre 29 august 1942 si 4 septembrie 1942, “Tokyo Express” a adus la Taivu Point aproximativ 5000 de soldati, toata Brigada 35 Infanterie, un batalion din Regimentul Aoba, acestora adaugandu-li-se si supravietuitorii Fortei Ichiki.

Pe 31 august 1942, General-maior Kiyotake Kawaguchi, Armata Imperiala, e numit comandant al tuturor fortelor japoneze din Guadalcanal – a supravietuit razboiului incheindu-si cariera in martie 1945, la acea vreme fiind responsabil de apararea Insulei Tsushima din Arhipelagul japonez. Tassafaronga a fost amenajata rapid ca baza de operatiuni avansata in Guadalcanal fiind bombardata pentru prima data pe 17 octombrie 1942 de doua distrugatoare americane, suferind pagube minore). Yamazuchi Maru/Yamasuchi Maru a fost construita pe santierul naval din Yokohama de catre Mitsubishi Shipbuilding and Engineering Company pentru compania de transport maritim/oceanic Taiyo Kaiun Kabushiki Kaisha din Kobe fiind un cargou de 6439 tone, nava intrand in uzul acestei companii pe 3 decembrie 1937 sub numele de Sangetsu Maru. In 1938 a fost vanduta Yamashita Steamship Co.Ltd fiind rebotezata Yamazuchi Maru/Yamasuchi Maru -19 februarie 1938. Pe 15 noiembrie 1941 a fost rechizitionata de Marina Imperiala fiind transformata in transportor de trupe&crucisator auxiliar luand parte la invazia Filipinelor (in cadrul IJN era considerata crucisator auxiliar fiind armata cu 2 tunuri calibrul 140 mm+2 tunuri AA calibrul 76,20 mm+4 tunuri AA calibrul 25 mm). Pe 15 noiembrie 1942, nava care facea parte dintr-un convoi cu provizii si munitii destinat fortelor japoneze din Guadalcanal, ajunge impreuna cu alte trei cargouri langa Cape Esperance/coasta de nord-vest a Guadalcanal. Yamazuchi Maru acosteaza la Tassafaronga Point in dreptul satului Veuru la ora 04.00 si incepe descarcarea/debarcarea –aproximativ 2000 de soldati+260 de cutii cu munitie+1500 de saci cu orez ajung pe plaja. La ora 5.55 minute nava e atacata de avioane americane decolate de la Henderson Field/Guadalcanal, iar cateva ore mai tarziu e bombardata timp de o ora si de USS Meade/DD-602, distrugator Clasa Benson/1620 tone/106 m lungime, cu obuze calibrul 130 mm. Yamazuchi Maru sufera avarii importante, incendii si explozii interne fiind abandonata. Majoritatea munitiilor si proviziilor debarcate au fost distruse de bombardamentul USS Meade. Epava se afla inca aici in februarie 1943 cand americanii au asigurat Cape Esperance. A fost casata la sfarsitul anilor *50/sec.XX, foarte probabil.

EPAVA YAMAZUCHI MARU LA GUADALCANAL -1944

Revenim pe 30 iulie 1944…Pana la ora 11.45 minute, cele 4 drone TDR-1 erau pregatite pentru zbor/test. Pana la pranz a avut loc zborul de verificare a conditiilor meteo, sonda meteo fiind un TBM Avenger pilotat de catre locotenentul Sanders. La ora 12.30, cele 8 aeronave-mama TBM Avengers au decolat insotite de un bombardier in picaj Douglas SBD Dauntless in rol de observator. La ora 13.15 minute a inceput decolarea dronelor, fiecare drona decoland la interval de 3 minute. Cinci drone TDR-1 au fost pregatite pentru lansare avand numerele de bordaj 860, 873 “Edna III”, 875, 880 si 882. Drona TDR-1 “880” nu a putut decola datorita unei defectiuni tehnice la roata de bot cazand in “nas”, insa celelalte au decolat cu succes.

TDR-1 -880

Atacul asupra Yamazuchi Maru a inceput la ora 13.58 de minute fiind deschis de drona “860”, aceasta reusind sa loveasca centrul navei. A urmat drona Edna III/873 la ora 14.02 minute, aceasta ratand tinta cu 3 m explodand la tarm –primul esec. La ora 14.05 minute a urmat drona “882”, aceasta amerizand langa prova babord dandu-se peste cap, bomba nu a detonat –al doilea esec. La ora 14.15 minute soseste drona nr.4 avand numarul de bordaj “875”, aceasta lovind in apropierea pupei, bomba detonand si imprastiind schije peste mare si nava –semiesec. Cu toate acestea testul a fost considerat “reusit” de catre contraamiralului Ernest Ludolph Gunther, comandantul Fleet Air South Pacific/Flota Aeriana din Pacificul de Sud si capitanul Robert Francis Jones, comandantul STAG-1 detasat la Banika –doua lovituri directe+doua lovituri in apropierea tintei. Asta a incurajat Marina sa continue…TDR-1 intra in “lupta”!

TDR-1 -875

DRONA TDR ATACAND BAZA JAPONEZA

TDR-1 EDNA 3

In perioada 27 septembrie 1944-26 octombrie 1944, US Navy a folosit 46 de drone TDR-1 in aproximativ 50 de misiuni! Dintre acestea 29 si-au atins tinta, 9 au suferit defectiuni tehnice, 5 au avut defectiuni la sistemul TV iar 3 au cazut victima antiaerienei japoneze. Desi sunt considerate a fi de succes de catre istorici militari SUA, dronele TDR-1 au avut impact minor asupra japonezilor in Pacific…Oricum, la acea vreme japonezii pierdusera suprematia aero-navala in Pacific dar, interesant, n-au stiut niciodata ce au fost acele avioane care se prabuseau intentionat asupra tintelor. Tokyo Rose, nume dat de catre aliati in Pacific crainicelor radio japoneze vorbitoare de engleza de la posturile de propaganda ale Imperiului care emiteau din Tokyo, Manila si Shanghai, numea batjocoritor aceste drone “Americanii Kamikaze” crezand ca aceste aeronave “simple/lente/vechi/antice/de tot rasul/inferioare Zero-ului etc” sunt pilotate (ca fapt divers, cea mai vocala si cunoscuta propagandista japoneza a fost Iva Toguri D’Aquino de la Radio Tokyo, aceasta indemnand soldatii americani sa plece “acasa/la iubite/la parintii care-i asteapta si care plang/sa dezerteze pentru o viata frumoasa in Imperiu’ si multe alte bazaconii. Propagandistii japonezi chiar erau mandri la finalul lui 1944 ca “yankeii disperati’ ii copiaza prabusindu-si intentionat aeronavele precum Vantul Divin local!). Cert e faptul ca dronele TDR-1 au fost primele rachete de croaziera ghidate americane, primele din istoria US Navy care au “luptat”, rata de succes fiind de aproximativ 50% ceea ce e impresionant pentru o tehnologie aflata inca in fasa! Cu toate acestea, in ciuda succesului, dronele TDR-1 aveau sa fie retrase dupa mai putin de doua luni de serviciu operativ insa au oferit o experienta valoroasa pentru “urmasi”. Haideti sa vedem “cariera” acestor drone!

DRONA TDR-1 IN INSULELE SOLOMON

In perioada 5-8 septembrie 1944, drone TDR-1 de la Banika au fost folosite in misiuni de cautare pe mare a trei piloti US Navy disparuti –nu am gasit date oficiale care sa confirme sau sa infirme gasirea acestora, surse independente sustin ca cei trei n-au fost gasiti. Unii istorici considera ca acestea au fost primele misiuni “Search and rescue” pe mare desfasurate cu drone din istoria militara –personal sunt de acord cu acestia, premiera mondiala fiind cu siguranta!
Pe 19 septembrie 1944, unitatea STAG-1 a primit ordin de relocare pe Aerodromul Stirling aflat pe Insula Stirling care face parte din Treasury Island/Insulele Trezoreriei –Provincia de Vest din Insulele Solomon, in vederea desfasurarii de misiuni de lupta impotriva tintelor aflate in zone ocupate de japonezi din nordul Insulelor Solomon.

Prima misiune de lupta a avut loc pe 27 septembrie 1944. 4 drone TDR-1 inarmate cu cate o bomba de 907 kg decoleaza de pe aerodromul Stirling controlate de TBM Avengers apartinand VK-12, tinta fiind cargoul de 6450 tone Hitachi Maru/Hitachi Maru/Hatachi Maru, fosta nava de pasageri rechizitionata de IJN pe 26 noiembrie 1941 si transformata in transportor de munitii la santierul naval din Kobe. Nava esuase in ape putin adanci langa Lamuai, sudul Bougainville, la sud-vest de aerodromul Kahili pe 14 februarie 1943 fiind bombardata de aeronave US Navy -9 PB4Y-1 Liberators/VB-101 escortate de 10 P-38 Lightnings si 12 F4U Corsair. Acest atac cu drone, primul impotriva unei nave IJN esuate din istoria US Navy, a fost considerat „reusit in proportie de 50%”. O drona a fost pierduta in timp ce zbura spre tinta, doua au reusit sa loveasca la babord si centrul navei, iar una a ratat lovind la 30 m in spatele tintei fara ca bomba sa detoneze. Unele surse independente sustin ca una dintre drone a lovit o baterie antiaeriana descoperita atunci, pe care a si distrus-o, insa sursele oficiale nu confirma…

Misiunea nr.2, 1 octombrie 1944. 8 drone TDR-1 inarmate cu cate o bomba de 907 kg decoleaza de pe aerodromul Stirling, tinta fiind amplasamentele bateriilor antiaeriene japoneze de pe Insula Ballale/nordul Insulelor Solomon (aici se afla un important aerodrom IJA&IJN), Insula Poporang/Insulele Solomon (aici se aflau fortificatii importante, baterii antiaeriene si de coasta, radar, baza pentru submarine. Trupele de aici au capitulat in septembrie 1945 in ciuda constantelor bombardamente americane) si cele din sudul Insulei Bougainville (pe aceasta insula se afla unul dintre cele mai mari aerodromuri japoneze din Pacific situat la Chabai, Peninsula Bonis, coasta de nord-vest a Bougainville). Primele 4 drone sau „ocupat” de Ballale+Poporang,iar ultimele 4 de Bougainville. Drona nr.1 a lovit o baterie grea antiaeriana aflata in vestul Ballale –tunuri AA Type 88/75 mm si Type 99/88 mm. Drona nr.2 a lovit capatul de sud-vest al pistei aerodromului Ballale distrugand amplasamente de tunuri si mitraliere AA aflate pe o raza circulara de 100 m. Drona nr.3 a lovit marginea estica a unei creste aflate in nordul Insulei Poporang explodand –pe creasta se aflau pozitii ale armatei japoneze, cuiburi de mitraliera si mortiere, foarte probabil au existat victime in randul militarilor japonezi aflati acolo. Drona nr.4 a lovit aceeasi zona dupa drona 3, posibil ca aceasta sa fi produs pagube insa nimic nu e cert. Dupa-amiaza, alte 4 drone au vizat sudul Bougainville…

Drona nr.5 s-a prabusit la baza versantului nord-estic al Dealului Kangu/Kangu Hill situat in interiorul coastei sudice a insulei Bougainville (japonezii ii spuneau si Muntele Buin) fara a afecta amplasamentul tunurilor AA aflate in varf (aici se afla o puternica pozitie defensiva japoneza, inclusiv tunuri AA de mare calibrul Type 89/127 mm utilizate si ca baterie de coasta, precum si un telescop director de tir de mare precizie si rezolutie patent german Carl Zeiss. In pesterile de aici japonezii amenajasera un spital de campanie si o statie radio de mare putere, acestea fiind deservite de un generator). Drona nr.6 s-a prabusit la 50 m de varful dealului Kangu, bomba nu a explodat. Drona nr.7 s-a prabusit langa Jakohina/Jakohina Mission aflata pe coasta sudica a insulei Bougainville, la sud-vest de Dealul Kangu si la nord-est de Lamuai, se speculeaza ca bomba nu a detonat japonezii recuperand epava –surse independente sustin ca spre norocul americanilor nu au apucat sa mai faca nimic, nu au avut timp s-o studieze, cu siguranta, n-a „rasuflat’ nimic despre ea la Tokio…In fine, drona nr.8 s-a prabusit la aproximativ 4,50 km nord de Kangu Hill in jungla –alte surse mentioneaza ca s-a prabusit si a explodat la 4,50 km nord de Moila Point, un mic golf situat in sud-vestul insulei Bougainville.
La inceputul lunii octombrie 1944, STAG-1 e redislocat pe Aerodromul Nissan situat pe Insula Nissan/Green Island care face parte din Atolul Green Island (are 8 mici insule in compunere. Atolul are aproximativ 16 km lungime si 8 km latime si se afla la aproximativ 112 km nord-vest de Insula Buka. Insula Nissan adapostea si o mare hidroscala IJN). Misiunile de lupta au continuat…

5 octombrie 1944, prima misiune executata de pe Insula Nissan, patru drone TDR-1 inarmate cu cate o bomba de 907 kg decoleaza de pe Green Island avand drept tinta pesterile situate dea lungul golfului Karavia/Keravia, langa Rabaul/Papua Noua Guinee (Golful Karavia fusese ocupat de japonezi pe 23 ianuarie 1942, si asa a ramas pana la finalul razboiului. Golful era folosit ca punct de ancorare pentru Marina Imperiala, inclusiv vase comerciale, si dispunea de un aerodrom. Pe tarm japonezii construisera facilitati portuare&aeroportuare, amenajasera tuneluri in Muntele Rakaia&Vulcanul Rakaia/un promontoriu mai maricel din creta aflat chiar pe plaja –aici aveau depozite de munitii si un mare spital de campanie. Pe dealurile din jurul golfului amplasasera numeroase baterii de coasta si baterii antiaeriene. Ei bine, aici japonezii aveau si tuneluri pentru adapostirea&lansarea barcilor de asalt sinucigase Shinyo/300 kg incarcatura exploziva. Ca fapt divers, Rabaul era puternic fortificat&militarizat in 1942, zona fiind considerata „de groaza” de catre pilotii americani, australieni si neo-zeelandezi. Existau 375 de tunuri AA doar in zona portului).

Doua drone TDR-1 au fost pierdute datorita pierderii controlului de catre „mame” in apropierea tintelor. Cea dea treia drona a lovit intre intrarile pesterilor/tunelurilor 4 si 5 –japonezii sustin ca a fost doborata de antiaeriana. Drona nr.4 a ratat explodand in apropierea unor salupe de patrulare aflate la ancora in golf. Nu au produs pagube…Esec. Ei bine, la acest atac au fost martori comandantul Flotei a 4-a, Amiral Shigeyoshi Inoue, si Locotenent Minoru Shinohara/IJN (ca fapt divers, amiralul Inoue a condus si Biroul de Constructii Navale fiind promotor al dezvoltarii Aviatiei navale in cadrul IJN, respectiv al constructiei de portavioane. Printre altele, amiralul era la curent cu incercarile Marinei japoneze de dezvoltare a unor aeronave-tinta radioghidate, program anulat la sfarsitul lui 1942-1943 datorita cursului negativ al razboiului in Pacific. Despre dronele IJN vom vorbi in articole separate). Amiralul Inoue ne spune dupa 1945 in Memoriile sale, citez: „Am vazut un avion mic si ne-am intrebat ce este…Facea putin zgomot, motoarele nu erau puternice, nu parea avion de atac. Apoi am vazut un avion mai mare la intrarea in golf si mi-am dat seama ca e un avion director/de comanda. Ma gandeam unde o sa loveasca. A fost doborata de antiaeriana, echipa noastra de ingineri adunand si studiand partial resturile. Am selectat echipamente mai importante, le-am ambalat in lazi si le-am trimis in Japonia pe 8 noiembrie 1944 cu un Gekko -n.a.Nakajima J1N1 „Gekko”, bimotor de recunoastere si vanator de noapte, ulterior si kamikadze, nume de cod aliat „Irving”. Din pacate avionul a disparut in zbor spre atolul Truk si totul a fost pierdut. TDR-urile au venit, au atacat dar personal consider ca aceste atacuri n-au fost deloc eficiente, chiar credeam ca sunt doar teste! Nu am cheltuit multa munitie cu ele, soldatii, datorita faptului ca erau lente si zburau la joasa inaltime, trageau eficient asupra lor cu pustile si mitralierele. Aeronavele „mama” stateau la distanta asa ca nu ne-am obosit sa risipim munitie pe ele”.

9 octombrie 1944, misiunea nr.2, patru drone TDR-1 inarmate cu cate o bomba de 907 kg decoleaza de pe aerodromul Nissan/Green Island impreuna cu „mame” apartinand VK-12, tinta fiind aerodromul Lakunai de pe Insula Matupi/Matupit, langa Rabaul. Micul golf de langa aerodrom era loc de ancoraj pentru navele si hidroavioanele IJN. Doua/trei drone sunt doborate de focul AA iar una a fost pierduta in urma unei defectiuni mecanice, aceasta prabusindu-se fara a exploda undeva in jungla din apropierea aerodromului. Epava dronei TDR-1a fost gasita de localnici dupa WW II, bomba aflandu-se la aproximativ 69 m distanta de epava. Steve Simpson, pe atunci reporter la Times Courier, un ziar care aparea in Noua Guinee, a aflat despre existenta epavei de la un localnic care lucrase la aerodromul Lakunai. Simpson s-a dus in jungla si a fotografiat epava dronei+bomba de 907 kg trimitand fotografiile USAF si cerand detalii despre „avionul ciudat”. USAF a declarat ca nu are cunostinta despre „aeronava”, ca nu au avut asa ceva in dotare (aveau dreptate, n-au avut, dar au fost la curent cu programul dezvoltat de Marina). Infuriat de „negarea’ USAF, Simpson s-a dus din nou in jungla pentru noi fotografii insa a dat doar peste ramasite imprastiate, drona si bomba nu mai existau fizic…Locuitorii, temandu-se de „spirite rele care ar fi putut salaslui in ele” –credeau in existenta „spiritului’ pilotului negasit -le-au dat foc. Bomba explodand a distrus tot! In fine, misiunea a fost considerata „esec” de catre US Navy.
15 octombrie 1944, patru drone TDR-1 inarmate cu cate o bomba de 907 kg decoleaza de pe Green Island avand drept tinta drumul pietruit aflat la capatul nordic al insulei Matupi/Matupit, drum care lega insula de sudul peninsulei Gazelle, drum care deservea, printre altele, aerodromul Lakunai si hidroscala Matupi. „Mamele” apartineau escadrilei VK-11. Toate cele 4 drone au esuat datorita defectiunilor mecanice si ale sistemului TV, misiunea fiind un nou esec rasunator! La acest atac au luat parte si aeronave apartinand USMC si US Navy –VMSB-244/341 (VMSB-Marine Scout Bombing Squadron&Douglas SBD Dauntless), VMF-218/222 (VMF-Marine Fighter Squadron) si VMB-423 (VMB-Marine Bombing Squadron), acestea avand succes –au distrus mai multe tinte din zona Rabaul.

17 octombrie 1944, patru drone TDR-1 inarmate cu cate o bomba de 907 kg au drept tinta instalatii militare japoneze aflate in partea de est a Rabaul, zona desemnata drept „Zona tinta nr.16” de catre planificatorii US Navy. Drona nr.1 a reusit sa distruga o tinta militara. Drona nr.2 a lovit la intersectia dintre Tunnel Hill Road si strada principala din Rabaul, Malaguna Road, provocand un crater imens in caldaram. Drona nr.3 a fost pierduta datorita defectiunilor tehnice la camera TV iar drona nr.4 a fost, foarte probabil, doborata de focul AA, aceasta distrugand cateva cladiri aflate in partea de vest a Rabaul (unele surse independente americane sustin ca s-a prabusit datorita defectiunilor tehnice. Surse oficiale IJN afirma ca a fost doborata de tunarii antiaerieni care aparau Rabaul –foarte probabil sa fie asa). Un nou esec…Semi-esec.

18 octombrie 1944, trei drone TDR-1 inarmate cu cate o bomba de 907 kg au drept tinta Farul electric de la Cape Saint George, sud-estul New Ireland/Papua Noua Guinee si statia radar din apropierea acestuia (in 1944, IJN avea pe New Ireland o instalatie radar de avertizare si baterii AA, radarul detectand aeronavele americane care veneau spre Bougainville, Insulele Solomon. Farul electric/generator propriu de la Cape Saint George fusese construit de germani in perioada coloniala, 1884-1914, fiind numit „Vechiul Far German” de catre localnici. Radarul era Type 2 Mark 1 Model 2 montat pe trailer, putand detecta tinte aeriene aflate la maxim 150 km distanta, antena se rotea 360◦ si avea 3 m –dipoli asezati in forma paralelipipedica. Instalatia radar a fost atacata in mai multe randuri de pilotii americani si neo-zelandezi dar fara succes, ultimul atac avand loc pe 3 martie 1944/USAAF, 5 P-38. Locatia avea sa fie abandonata in septembrie 1945 de catre japonezi, la acel moment statia radar fiind distrusa). Drona nr.1 a lovit intre Far si instalatia radar fara a detona. Drona nr.2 a lovit in apropierea Farului fara a-l distruge. Drona nr.3 a fost pierduta datorita defectiunilor tehnice. Semi-esec.

19 octombrie 1944, doua drone TDR-1 inarmate cu cate 4 bombe de 97 kg ataca tinte militare japoneze la vest de Insula Ballale, sudul Bougainville, Insulele Solomon. Drona nr.1 a ratat tinta iar drona nr.2 a reusit sa lanseze pe tinta doua din cele 4 bombe inainte de a se prabusi –foarte probabil data jos de AA sau infanteristii japonezi. Distrugerile au fost minore…Semi-esec.

20 octombrie 1944, trei drone TDR-1 inarmate cu cate o bomba de 907 kg ataca din nou pozitiile japoneze din vestul Ballale/tinta principala. Dupa lansarea bombelor, dronele urmau a se indrepta spre cargoul Hitachi Maru/Kahili Maru/tinta secundara, partial scufundat pe plaja Lamuai, coasta sudica a Insulei Bougainville, nava/epava fiind folosita drept platforma statica pentru tunuri AA. Drona nr.1 s-a prabusit inainte de a atinge tinta principala din motive tehnice. Drona nr.2 a reusit sa lanseze bomba asupra pozitiilor japoneze dar n-a mai ajuns la nava prabusindu-se in sudul insulei Bougainville. Drona nr.3 si-a lansat bomba asupra tintei principale lovind si tinta secundara in mijlocul puntii –aprinderea combustibilului a dus la detonarea munitiei tunurilor AA aflate pe punte, distrugerile au fost masive, bateria AA fiind anihilata. Succes.

Va urma.

WW

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.
axisafvs.blogspot.com
https://historycollection.com › …
https://airandspace.si.edu › sov…
https://www.researchgate.net › …
https://owlcation.com › World..
https://www.history.navy.mil › histories › pdfs
marinelink.com
https://warbirdswalkaround.wixsite.com ›
http://www.aviation-history.com › …
https://www.nationalmuseum.af.mil › …
https://www.warhistoryonline.com › …
https://www.armyupress.army.mil › csi-books
https://travelforaircraft.wordpress.com/…/interst..
www.evanflys.com/tdr-1
www.aviastar.org › … › USA › Interstate
pwencycl.kgbudge.com/…/TDR_Assault_Drone…
www.designation-systems.net/dusrm/…/bq-4.ht..
www.aero-web.org/specs/intersta/tdr-1.htm
www.secretprojects.co.uk/forum/index.php?…
wap.pilotoutlook.com/aircraft/interstate/tdr-1
www.navaldrones.com/TDR-1.html
stagone.org/?page_id=37
www.elgrancapitan.org/foro/viewtopic.php?…
www.ww2aircraft.net › … › Aviation
stagone.org/
stagone.org/?page_id=20
www.theworldsbestever.com/…/stag–one–special…
stag-1aviation.deviantart.com/
airminded.org/…/22/the-first-air-bomb-venice-..
www.dehavillandmuseum.co.uk/…/de-havilland…
www.vintagewings.ca › Vintage News › Stories
www.fleetairarmarchive.net/…/FaireyIII.html
www.mauriceward.com/ro/istorie-logo
www.airvectors.net/avmoth.html
www.historynet.com/william-billy–mitchell-an-..
mariuszarnescu.com/tag/onestitatea/
www.aerofiles.com/ostfriesland.html
www.pbs.org/wgbh/amex/…/pandeAMEX86.ht…
www.aero-web.org/specs/curtiss/n2c-2.htm
www.qsl.net/w2vtm/mil_television_history.html
www.daveswarbirds.com/usplanes/…/kaydet.ht…
www.stearman.at/boeing_stearman.html
afmc.af.mil
militaryaviationchronicles.com
https://lemelson.mit.edu › vlad…
https://www.qsl.net › mil_telev…
https://www.tvcameramuseum.org ›
https://www.earlytelevision.org › .
https://www.americanairmuseum.com › …
thefrontlines.com
interestingengineering.com
weaponsandwarfare.com

articolul original.

Polonia calca apasat

15 September 2022 at 03:00

Si continua cu programele de dotare cu tehnica de lupta, de multe ori, luand pe toata lumea prin surprindere.

Prima stire are legatura cu marina poloneza, compania britanica Babcock a anuntat ca a fost semnat contractul pentru proiectarea fregatelor Arrowhead-140PL (la baza clasa Type 31), nave alese de Polonia in cadrul programului de dotare cu trei fregate multirol, ca si contractul pentru transferul de tehnologie necesar construirii celor trei nave.

Bugetul alocat este de 1,83 miliarde de euro si are legatura, cel mai probabil, doar cu finalizarea constructiei celor trei nave, nu si cu armamantul.

Referitor la dotare, fregatele din clasa Arrowhead-140PL vor avea un deplasament de 7000 de tone si vor dispune de rachete anti-nava Saab/Diehl RBS Mk III/IV, 32 de celule verticale pentru rachete CAMM/CAMM-ER. Si cum intr-o singura celula incap patru astfel de rachete, o singur fregata poloneza va avea “un plin” de 128 de rachete. Lipsesc insa rachetele anti-aeriene cu raza lunga, Aster 30 de exemplu.

Tunul principal va fi unul rapid de 76mm, plus doua CIWS de 35mm, sonar in chila, sonar tractat, elicopter mediu, torpile calibrul 324mm MU-90.

Constructia primei nave ar trebui sa inceapa in in august 2023, iar intrarea in dotare in 2028, 2029 si 2031. Acest program este in grafic, nimic deosebit aici.

Polonia cumpara 96 de elicoptere AH-64E Guardian

Dar vestea cu adevarat surprinzatoare vine de la ministrul apararii de la Varsovia, Mariusz Blaszczak, care a anuntat ca Polonia a cerut Statelor Unite acordul pentru achizitia a numai putin de 96 de elicoptere de atac Boeing AH-64 Ev6 Guardian, varianta care a zburat pentru prima oara in 2020.

De asemenea Apacheul polonez va fi dotat si cu radarul LongBow. Varsovia se asteapta ca in cadrul acestui contract sa aiba loc si un transfer de tehnologie. Nu se stie deocamdata despre ce este vorba, greu de presupus ca polonezii au de gand sa fabrice AH-64E la ei acasa si ramane de vazut despre ce transfer de tehnologie poate fi vorba in conditiile in care compania PGZ, constructoarea elicopterelor Sikorsky S-70i Black Hawk, apartine Lockheed Martin.

De amintit ca planurile initiale prevedeau achizitia a 32 de elicoptere de atac, in cadrul programului “Kruk”.

Asa cum am scris si in trecut, planurile de dotare ale Poloniei par facute la nervi si sunt pur si simplu monstruoase: vorbim de achizitii rapide de tancuri Abrams, K 2 Black Panther, obuziere autopropulsate K 9 Thunder, avioane de lupta FA-50, F 35A, HIMARS. Ori toate acestea duc spre zeci de miliarde de euro la achizitie si alte multe miliarde de euro pentru intretinerea si operarea lor si oricum as numara, oricat m-as uita la bugetul general al Poloniei si la cel militar in particular tot nu-mi da bine…

Cat va plati Varsovia pentru 96 de elicoptere Apache ramane de vazut, cat va costa operarea si intretinerea lor nici nu ma pot gandi, insa cateodata “foarte bine” este cel mai mare dusman al “Bine” si o armata dotata excesiv de mult si excesiv de scump va avea o capacitate de lupta mai redusa decat o forta militara dotata echilibrat, acolo unde ai suficiente fonduri pentru antrenament, intretinere, confortul personalului, necesarul de personal etc.

Oricum am privi aceste achizitii enorme (atat ca fonduri implicate cat si ca numere) lucrurile nu-mi par deloc echilibrate ci mai mult pompieristice. Un fel de “lista de dorinte de Craciun” pusa in practica de un Mos nebun.

GeorgeGMT

P.S.

Pe plaiurile mioritice se exceleaza in schimb la polul opus, adica nici un interes macar pentru un minim de echipamente si munitii care ar fi urgente, ca sa nu mai vorbim de absenta resursei umane. Programele care au fost deja angajate acum niste ani, merg inainte, si cam atat. Pe partea de reparatii si modernizari, MApN nu prea face nimic, Automecanica Moreni functionand spre exemplu sub 30% din capacitate, la un nivel inferior si fata de anii anteriori, cand era pace.

La capitolul fabricare de munitii, probabil situatia e similara, nici o achizitie majora de munitie nefiind vizibila in sistemul de licitatii. Ultima achizitie de munitii din aprilie viza grenade si proiectile calibrul 20mm… Se pare ca nu e nevoie de nimic, depozitele sunt pe prea-plin (ma intreb ce le-am livrat la ucraineni atunci)…

Ucrainenii sunt in ofensiva, asa ca ce sa mai cheltuim noi pentru aparare!

articolul original.

“Uncomfortably low”

9 September 2022 at 03:00

Americanii insarcinati cu apararea tarii lor si eliberarea altora, au ajuns la concluzia ca numarul de proiectile de 155mm a scazut destul de dramatic dupa inceperea razboiul din Ucraina. Cantitatea ramasa prin depozitele Varului Sam este periculos de scazuta, cu totul inadecvata unui razboi la care americanii ar fi parte direct implicata, sau in cuvintele lor: “The levels are not critical, but they are not the levels at which we want to go to war.”

Intre 24 februarie si 24 august 2022, Pentagonul a trimis in Ucraina numai putin de 806000 (opt sute sase mii) de astfel de proiectile. Conform informatiilor oficiale, din 1999 pana astazi, Pentagonul ar fi cumparat 3 milioane de proiectile calibrul 155mm, dar in tot acest timp americanii au fost implicati prin tot felul de mici paruieli, din Irak si Afganistan pana in Siria, plus antrenamentul proprilor sai militari, asadar depozitele sunt cam nesanatos de goale.

Cat de goale nu spune nimeni, dar suficient pentru ca pe anumiti responsabili din Pentagon sa-i ia durerea de cap.

Asta nu inseamna ca US Army a stat cu mainile in san, ba dimpotriva si-a luat cu maximum simt de raspundere companiile din ograda de urechi, care companii au explicat ca lucreaza deja la capacitate maxima pentru a onora comenzile.

US Army nu este insa multumita de eforturile depuse de onoratele companii si le-a cerut (ordonat poate) sa deschida noi linii de productie, lucru care probabil ca se va intampla in curand pentru ca “ordinele” Pentagonului vin mereu insotite de cecuri in alb.

Adica la fel ca US Navy, care s-a trezit ca nu are suficiente santiere navale nici pentru productie si nici pentru intretinerea navelor sale de lupta, armata  a gasit si ea o capacitate de productie pentru proiectile de 155mm cu totul insuficienta. Nu stim cum stau lucrurile in cazul Javelin, rachetelor HIMARS si a altor bunuri trimise de Washington in Ucraina dar credem ca si acolo se lucreaza zi-lumina si se iau in considerare noi linii de productie.

Pentru ca intotdeauna necazul unora (ucrainenii) reprezinta o oportunitate pentru altii (industria de aparare din Statele Unite si nu numai).

Si aici apare o problema. Obuziere au trimis multe natiuni: germanii, polonezii, francezii si bine-inteles americanii, dar se pare ca grosul munitiei vine de peste ocean.

In aceeasi ordine de idei, Suedia ar putea sa trimita si ea obuziere Ucrainei, Archer-ul scandinav fijnd cam singurul obuzier auto-propulsat NATO care n-a ajuns inca la Kiev.

Ministrul de externe suedez, Ann Linde, a anuntat ca tara sa ia in considerarea ajutorarea Ucrainei prin trimiterea de obuziere Archer si sisteme anti-aeriene cu raza scurta (aproape MANPADS) RBS 70. Deocamdata insa nu s-a luat o decizie in privinta acestor sisteme de arme, dar s-a luat o decizie pentru trimiterea in Ucraina de proiectile pentru artilerie in valoare de 46,7 milioane de dolari.

In acest context nu putem sa nu observam consumul enorm de proiectile de artilerie intr-un conflict (sa recunoastem destul de limitat) nu foarte intens si nu foarte intins din punctul de vedere al liniei frontului.

Evident ca aceasta cantitatea enorma necesara de proiectile de artilerie nu este deloc o surpriza pentru militarii cu experienta, in toate razboaiele artileria a sufocat efectiv caile de aprovizionare cu necesarul ei de proiectile pentru ca in razboi niciodata nu ai suficiente tunuri sau munitie pentru ele.

Cat mai multe, cu atat mai bine, iar acest razboi ne aduce aminte lectiile uitate probabil ale primului si celui de-al doilea razboi mondial, razboiului din Coreea sau Vietnam. Ca si de enorma importanta de a avea stocuri de munitie suficiente ca si capacitatea de productie nationala.

GeorgeGMT

articolul original.

Ivanii sincer dezamagiti

1 September 2022 at 03:00

Si, pana la urma, pe buna dreptate. Fac si ei o “mica operatie speciala” si le sare toata lumea-n cap?! Ma rog, lumea care intr-adevar conteaza si nu ne referim aici la tarile care inca-si declara sincera prietenie cu Rusia pe motiv de pret al titeiului redus cu 35%, tari care au granita cu Rusia, africane, sud-americane, sau China.

China conteaza dar nu prea  are alternative geo-politice desi vedem ca in cazul Taiwanului lucrurile au devenit deja banale: vizita doamnei Pelosi – mari si foarte mari manevre militare, scandal ca la usa cortului, mai apoi vizita unei delegatii din Congresul American – manevre militare dar la scara mult redusa, vizita a inca unei delegatii de congresmeni americani, Beijingul – satul probabil sa tot consume motorina degeaba – a protestat doar verbal…

Revenind la ivani, ei bine, au motive de dezamagire, multe si… contondente: mai intai Javelin si NLAW, sareau tancurile si transportoarele blindate ivanesti in aer mai ceva ca floricele in tigaia incinsa. Dupa acest dus rece, americanii, haini de suflet, au trimis in Ucraina HIMARSul si au inceput sa ia foc depozitele rusesti de mai mare dragul. Podurile de asemenea au sarit in aer, ba si prin Crimeea lucrurile au degenerat: baze aeriene facut scrum, avioane trimise la fier vechi, comandamentul flotei Marii Negre etc pana cand au inceput rusii civili s-o ia spre est, acolo unde de altfel le este si locul. Cat mai spre est…

Dar de curand lucrurile s-au complicat si pe campul de lupta si-a facut aparitia o noua arma americana, o arma extrem de periculoasa mai ales pentru radarele rusesti: rachete aer- sol AGM-88 HARM (anti-radiatie).

Aceasta HARM este in esenta o chestie simpla (de explicat cum functioneaza): aflata in aer impreuna cu un avion, aceasta racheta detecteaza emisiile in spectrul electromagnetic al radarelor inamice, le localizeaza cu foarte mare precizie si odata lansata se duce direct spre radar si, evident, ca-l trimite in lumea fiarelor vechi.

In realitate lucrurile sunt mai complexe pentru ca radarele compelexelor S 300/S 400 mai ales nu functioneaza precum un radar de supraveghere al unui aeroport civil (24/24H) ci cateodata doar in reprize scurte.

Doar ca odata ce tinta este localizata cu precizie, racheta “stie” unde se afla radarul chiar daca acesta a fost inchis si se duce direct spre pozitia triangulata. Ori un radar de S 300/S400, desi mobil (este montat pe un camion mai mare) are nevoie de suficient de multe minute pentru a fi dezactivat si gata de mars din momentul opririi lui astfel incat un aparat de zbor aflat in zona lanseaza rapid fara ca militarii aflati la sol sa mai poata face ceva.

In cazul sistemelor anti-aeriene cu raza medie si scurta mobile, de tip Tunguska, Tor sau Pantisr lucrurile sunt un pic diferite macar si pentru ca acestea au o mobilitate net superioara unui radar S 400, dar pe de alta parte cum sa-si sustii apararea anti-aeriana daca nu ai radarele in functiune? Ei bine, aici ar trebui sa intre in actiune sistemele anti-aeriene si anti-racheta cu raze scurte si medii, sisteme care ar trebui sa protejeze bateria S 400 in fata atacurile cu rachete de croaziera, rachete de tip HARM, JDAAM sau JASSM.

Doar ca una este teoria si alta realitatea cruda a campului de lupta real.

HARM este o amenintare de tinut cont, cu o incarcatura de lupta de 66 kg, o raza de foarte mare – 150km si o viteza de aproximativ 2300km/h. Adica vine de departe, poate ca tinta nici nu vede avionul lansator, iar odata lansata iti lasa foarte putin timp de reactie, cei 150 raza maxima putand fi parcursi in aproximativ 3 minute.

Cu toate aceste este greu de crezut ca racheta poate fi folosita la raza maxima. Motivul ar fi ca in US Air Forces aparatele care opereaza HARM detecteaza emisiile inamice si directioneaza rachete dupa lansare (HTS), dar este greu de crezut ca MiG urile ucrainene dispun de asa ceva. Dar asta nu este o problema insurmontabila, avionul lansator se poate folosi de senzorii rachetei pentru detectia tintei, doar ca in acest mod (HAS), raza este redusa considerabil, dar in acelasi timp scade drastic si timpul de reactie avut la dispozitie de aparatori.

Pana in urma cu cateva zile, rusii erau relaxati, ok aveau HIMARSul pe cap, nu se stie cum le sareau bazele aeriene in aer prin Crimeea, dar macar radarele lor erau la adapost pentru ca desi cunosteau HARMul, ucrainenii nu aveau cu ce sa le lanseze, racheta americana nefiind integrata pe MIG 29 sau Suhoi Su 27.

Surpriza totala cand Washingtonul a anuntat – pe 19 august – ca intr-unul din pachetele de ajutor militar a intrat si AGM-88 HARM. Cu totii ne-am intrebat daca nu cunova americanii le-au dat pe sub mana si ceva F 16 ucrainenilor, dar n-a fost nevoie de asa ceva, pur si simplu, cu sprijin american, HARMul a fost intregrata pe MiG 29 ucrainene.

Confirmarea a venit de la americanii care au anuntat ca MiG 29+HARM = Love.

Surprinzator?! Destul de foarte surprinzator mai ales pentru ca noi stim ca MiG 29 locale erau originale, nemodernizate, asa cum le mostenise Kievul de la URSS. Cum au facut americanii ca racheta lor sa se inteleaga cu avionica sovietica nu stim, cert este c-au facut-o, ivanii aratand lumii intregi resturi de HARM pe langa unele obiective rusesti pe langa care astfel resturi n-ar fi deloc de dorit.

De unde, cred eu, si sincera lor  dezamagire…

AGM-88 HARM (High-speed Anti-Radiation Missiles) nu distruge doar radarele de la sol ci poate angaja (tot pe baza emisiilor in spectrul electromagnetic) si centre de comanda, sisteme de razboi electronic, una peste alta orice emitator poate fi luat in colimator si distrus in mai putin de trei minute de la lansare.

Si cine poate sti ce mai au de gand americanii sa le trimita ucrainenilor, dar stim sigur ca Berlinul a anuntat ca va trimite in Ucraina (nu stiu exact cand, dar nu foarte curand) trei sisteme AA IRIS T, iar astea vor schimb foarte dramatic superioritatea aeriana rusa pe acolo pe unde o mai fi.

Iar odata ce ivanii nu vor mai detine superioritatea aeriana lucrurile pot degenera chiar mai rau decat au facut-o pana acum. Ucrainenii ar putea primi avioane dupa sistemele AA si rachetele HARM.

Dramatic rau…

GeorgeGMT

articolul original.

HH-60W contra Mi-24

30 August 2022 at 02:47

Exercitii prin Texas…

Acum le puteti vedea la harjoneala, dupa ce nu demult am asistat la vizita virtuala a celor 2 modele (aici).

Da’ SOCATu‘, unde-i SOCATu’?

P.S.

Pentru eficacitate maxima in lupta aer-aer, ar fi nevoie de rachete aer-aer, din acelea care nu s-au mai integrat pe SOCAT (desi initial era propus si sistemul celor de la ELBIT are probabil deja integrarea facuta, avionica fiind disponibila si pentru S-70 Battlehawk) sau care sunt integrate pe AH-1W (Z?).

Nu ca lupta cu tunul sau cu rachete ghidate LASER nu ar fi amuzanta…

Citeste si:

. Vizita in jurul unui Mi-24 si a unui HH-60G 

. MI-24 Hind, tancul zburator 

. AH-1Z si concurenta… protectie si costuri 

. Kazan Ansat 2RC 

. SOCAT: SISTEM OPTO-ELECTRONIC DE CERCETARE SI ANTI-TANC

. Spike NLOS bate la 52km?! 

. HH-60W Jolly Green II in serviciu… si alte variante Black Hawk 

. Sprijin la sol si antidrona… 

. Sikorsky S-70 Battlehawk (soimul de lupta) 

. Tun cal.20mm suficient pe elicopterele de atac? 

. APKWS… vs STAR-80L 

. Black-Hawk, Venom sau Super-Puma?

. Cougar H215M versus HC MK2 

articolul original.

XM 204

23 August 2022 at 03:00

Fortele terestre americane au inceput testele cu o noua versiune de mina terestra care are insa o calitate unica in “familia” sa: ataca tinta de sus.

Practic, XM 204 este un container de marimea unei valize dotat cu patru sub-munitii destinate distrugerii vehiculelor blindate inamice, inclusiv a tancurilor.

Modul de folosire este foarte simplu, se plaseaza XM204 pe traseul pe care se presupune ca blindatele inamice vor inainta, se plaseaza cat de multe astfel de dispozitive sunt necesare (sau disponibile), se camufleaza si apoi se asteapta exploziile.

Sistemul, odata armat, este 100% autonom, detecteaza apropierea blindatelor, le urmareste iar cand ajung in raza sa de actiune lanseaza in aer sub-munitiile. Acestea, la randul lor, scaneaza campul de lupta in cautarea tipului de vehicul pentru care au fost programate, iar de aici incolo incepe carnagiul.

Avantajul dat de acest tip de mina terestra dotata cu sub-munitii top-atack este evident si consta atat din puterea de foc net superioara (patru lovituri) cat si din faptul ca pot fi mult mai usor dislocate in teren, nu mai trebuie ingropate, iar mina devine activa nu atunci cand un vehicul calca pe ea ci atunci cand senzorii “simt” apropierea tintei. Daca raza unei mine anti-tanc clasice  era practic zero, exista nevoia unui contact fizic intre mina si vehiculul blindat, in cazul XM 204 acest lucru nu mai este necesar.

Deocamdata, XM 204 se afla in faza productiei limitate pentru testare.

Interesanta, din punctul meu de vedere, este folosirea sub-munitilor AT, o familie de munitie exceptional de importanta in ziua de astazi si care poate distruge un numar foarte mare de vehicule blindate inamice intr-un timp foarte scurt, la costuri extrem de reduse. Sub-munitiile AT pot fi lansate cu ajutorul proiectilelor de artilerie (155mm cate doua sub-munitii per proiectil), a rachetelor tactice sol-sol, cu ajutorul aviatiei.

In Ucraina acest tip de munitie a fost rar folosit, germanii fiind primii, dupa stiinta mea, care au livrat Ucrainei astfel de arme (proiectilele SMArt 155mm), iar rezultatele au fost spectaculoase.

GeorgeGMT

articolul original.

Buletin naval. US Navy pe drumul adoptării navelor fără echipaj

15 August 2022 at 03:00
By: Nicolae

Conform celor de la Breaking Defense, US Navy a dat undă verde operaționalizării navei fără echipaj de luptă împotriva minelor marine – Unmanned Influence Sweep System (UISS) despre care am mai vorbit și noi pe site aici. Asta în ciuda problemelor semnalate în martie anul curent.

US Navy drone

Unmanned Influence Sweep System (UISS)

Pe 22 iulie 2022 US Navy a aprobat IOC sau „initial operational capability” sau „capacitatea operațională inițială” (într-o traducere mot-a-mot) pentru sistemul fără echipaj de dragare prin influență mai sus menționat. Asta înseamnă că au oamenii și logistica minim necesare pentru a-l opera, fie de la bordul navelor de luptă de clasă Freedom sau Independence (LCS) sau de la bordul oricărei alte nave care dispune de mijloacele necesare lansării sale la apă (navele amfibii de exemplu), fie independent, de la țărm.

În cazul navelor de clasă Freedom sau Independence, UISS este o componentă esențială a modului de luptă împotriva minelor marine, unul foarte important în condițiile în care bătrânele Avenger și elicopterele MH-53E sunt la sfârșit de carieră. De altfel, toate componentele acestui modul – elicopterul MH-60S Block 2 dotat cu sistemele aferente pentru detecția și clasificarea minelor precum și sistemul de neutralizare a minelor, inclusiv a celor de fund – Airborne Mine Neutralization System (AMNS), UISS, un vehicul submersibil autonom, fără echipaj, dotat cu un sonar tractat AN/AQS-20C și un vehicul submersibil autonom, fără echipaj – Knifefish vor trece printr-o serie de teste complexe în cursul acestui an în vederea obținerii capacității operaționale inițiale pentru întregul modul.

Pe 28 iulie, căpitanul Godfrey Weekes implicat în programul UISS a declarat: „Over the years, the program has worked tirelessly to mature and field the UISS system that will keep the Navy’s most valuable asset, our sailors, safer by keeping them out of the minefield. With this declaration, the program is inching closer toward system-wide IOC for the MCM MP.”

Un contract în valoare de până la 122 milioane USD pentru a produce trei unități a fost semnat cu șantierul naval Bollinger și include și opțiunea de a achiziționa șase până la 24 de unități. Atribuirea acestui contract către Bollinger a fost o surpriză în condițiile în care cei de la Textron au avut o importantă contribuție la acest program.

Rămânem în zona vehiculelor fără echipaj și aflăm tot de la Breaking Defense că americanii testează intens un sistem de navigație autonomă pe navele de tip EPF – Expeditionary Fast Transport. Este vorba de EPF-13 USNS Apalachicola pentru care șantierul Austal a semnat un contract în valoare de 44 milioane USD în iunie 2021. Mai multe detalii aici.

EPF-13 USNS Apalachicola va fi prima navă operațională de mari dimensiuni deținută de US Navy și capabilă să navigheze în regim integral autonom în largul mării, un important pas înainte de la Sea Hunter și suratele ei din programul Overlord.

Conform ofițerului US Navy care supraveghează programul a declarat că, „the autonomous capabilities being demonstrated by this prototype system represent a major technological advancement for the EPF platform, the Navy at large and our industry partners. EPF-13 will be the first fully operational U.S. naval ship to possess autonomous capability including the ability to operate autonomously in a commercial vessel traffic lane.”

Urmează mai multe serii de teste ce se vor desfășura pe parcursul acestei veri, inclusiv noaptea și în condiții meteo grele. Testele vor fi supervizate și de L3 Harris și General Dynamics care vor asista marina SUA.

Totodată, continuă studiile dedicate unui nave mari fără echipaj, program botezat de US Navy drept Large Unmanned Surface Vessel iar cei de la Austal sunt și ei implicați alături de alte nume mari din industria de profil americană.

De altfel, cele patru nave fără echipaj definitivate până la această dată – Nomad, Ranger (ambele din programul Overlord) și Sea Hunter și Sea Hawk au fost masiv implicate în exercițiul RIMPAC 2022. Americanii vor să vadă cum pot fi folosite navele fără echipaj în cadrul unor acțiuni de luptă pentru a putea face ajustările necesare întrucât au planuri ambițioase în domeniu. De altfel, contraamiralul Casey Moton care conduce programul pentru nave fără echipaj și nave mici de luptă (LCS, Constellation) a declarat ziariștilot prezenți că cele patru și-au dovedit fiabilitatea și capacitățile de navigație autonomă iar încărcăturile de luptă s-au dovedit relevante din punct de vedere operațional. Dar nu chiar totul a mers perfect și se pare că au fost și probleme de comunicații cu ocazia RIMPAC 2022.

Până una alta, UISS este primul vehicul fără echipaj care a reușit să treacă de testele necesare operaționalizării sale a mai declarat Moton.

„It’s the first unmanned craft there. Clearly it’s got a different mission: it’s under local control of the asset that it’s operating from, whether it’s an LCS or a vessel of opportunity or the pier. So it’s a different autonomy problem, it’s executing a mine warfare mission in a traditional sweep pattern and not straying too far from its host platform. Reaching that milestone for any USV is important in building trust and confidence in the unmanned systems that will be so important to the future fleet. This craft, having it IOC, which means it’s through test, which means we have numbers fielded, which means we have trained crews, which means we have logistics set up … It’s just a huge milestone to get that done for our first surface MCM platform,” a mai declarat Moton.

Mai multe informații despre activitatea navelor fără echipaj cu ocazia RIMPAC 2022 puteți citi în acest articol de pe Defense News.

US Navy intenționează ca până în 2045 să opereze o forță compusă din 150 de nave și submersibile fără echipaj care vor acționa ca senzori sau ca magazii de muniție pentru navele cu echipaj. Cel puțin conform ultimelor planuri făcute publice.
articolul original.

Boeing ataca cu toate armele…

14 August 2022 at 03:00

In India, lupta dintre Boeing si Dassault se inteteste dupa ce ambele companii si-au incheiat testele de zbor cu F/A-18 E/F Super Hornet Block III , respectiv Rafale M. Initial, disputa avea in vedere achizitia de catre Marina Indiana de aparate multirol navale destinate a fi operate de la bordul portavionului INS Vikrant (nava care a fost acceptata de marina de curand).

Evident ca motivul principal al acestei dispute este hotararea indienilor de nu folosi pe Vikrant MiG 29K, aparat care a dezamagit destul de crunt atat din punctul de vedere al fiabilitatii cat si al performantelor in general.

Astfel incat solutia era una singura:  americanii sau francezii, singurele natiuni producatoare de avioane de lupta pentru portavioane. Facem precizarea ca INS Vikrant este o copie a primului portavion indian, INS Vikramaditya (clasa Kiev) si este deci o nava de tip STOBAR.

Revenind la competitia dintre cele doua companii, francezii incearca sa prezinte avantajul uniformizarii flotei, adica Rafale la fortele aeriene, Rafale M la fortele navale, doar ca lucrurile nu stau chiar asa, Rafale M avand unele probleme. Pentru a se incadra in gabaritul liftului portavionului trebuie demontata sina de armament de la capatul aripii si in acelasi timp Rafale M nu vine si in varianta biloc, lucru cerut in mod expres de indieni.

Astfel, din cele 26 de aparate, 8 trebuie sa fie biloc. De asemenea pretul unui Rafale M este ceva mai marisor decat al unui Rafale clasic macar si pentru ca primele au fost produse intr-un numar mult mai mic (sub 50 de unitati). Dar pentru francezi miza contractului este foarte mare, pe de o parte ar fi primul contract de export pentru versiunea navalizata, pe de alta parte India are de gand sa mai construiasca portavioane, plus inlocuirea candva in viitor a MiG 29K aflate deja in inventar, astfel incat – pe termen mediu si lung – ar fi vorba de mult mai multe aparate decat cele 28 disputate acum.

Pentru Boeing lucrurile sunt chiar mai dramatice, F/A-18 E/F Super Hornet nu se mai afla in gratiile US Navy (principalul sau client) iar piete pentru exportul sau nu prea se intrevad, pentru ca nimeni nu are portavioane care sa-l foloseasca cu exceptia US Navy, Frantei si acum a Indiei.

In acelasi timp, Boeing a pierdut deja cinci clienti pentru Super Hornet, Australia, Canada, Elvetia si Finlanda, iar Spania (al treilea operator european de Hornet) va cumpara Eurofighter. Asadar sfarsit de viata pentru o mare legenda americana.

F 15EX si inca ar mai fi loc de cate ceva…

Dar Boieng lupta pana la capat si a venit cu o oferta in tandem: Super Hornet Block III / F 15EX pentru ca se stie deja ca si fortele aeriene indiene cauta sa cumpere avioane de lupta multirol pentru inlocuirea flotei de MiG 21, 27, Jaguar.

Din pacate pentru Boeing, sunt cateva dezavantaje pentru oferta sa duala, in comparatie cu cea franceza (desi Rafale M are problemele pe care le-am amintit mai sus). In primul rand, daca India ar cumpara Super Hornetul s-ar putea trezi in foarte neplacuta situatie sa ramana in cativa ani singura posesoare care sa plateasca eventualele costuri cu modernizarea aparatelor, atat timp cat US Navy nu prea mai doreste sa cumpere deloc aparatul, deci nici pomeneala sa contribuie la modernizarea sa.

In acelasi timp, F/A-18 Super Hornet si F 15EX nu sunt chiar acelasi lucru, sau la fel de compatibile precum Rafale si Rafale M. Cele doua aparate americane au motorizari si radare diferite  plus multe altele, ca sa nu mai continuam cu diferentele intre ele, sunt avioane total diferite, chiar daca au avut o mama comuna – McDonnell Douglas.

Pe de alta parte, nici F 15EX nu are parte de comenzi cu nemiluita, US Air Forces si-ar putea reduce cererea de la 144 de aparate la doar 80 de bucati. F 15EX este insa un avion magnific, de neegalat in lupta aer-aer si aer-sol, cu o motorizare exceptional de puternica, un radar monstruos si cu o capacitate de transport pentru bombe si rachete de neegalat astazi, mult peste ce poate oferi competitia.

Doar ca americanii nu sunt prea darnici cu transferul de tehnologie (Boeing fiind din acest punct de vedere mult mai putin sustinuta de catre Washington, decat sunt cei de la Dassault de catre Paris), iar francezii au plusat cu o cooperare in domeniul producerii in India de motoare de aviatie.

Ramane sa vedem ce vor alege indienii, ce compromisuri vor face, dar oricum ar alege, vor alege foarte bine. Nu prea ai cum sa pierzi cand ai in fata Dassault si Boeing cu cele mai bune produse ale lor.

PS Care ar fi preferatul meu pentru fortele aeriene, lasand costurile deoparte?! Camionul supersonic de mare capacitate dotat cu un radar urias: F 15EX. Intr-o anumita configuratie poate decola cu peste 20 de rachete la bord!!

GeorgeGMT

articolul original.

PzH 2000 pe frontul de est

11 August 2022 at 03:00

PzH 2000 pe frontul de est

Panzerhaubitze 2000 sau cum cunoastem cu totii obuzierul german PzH 2000 are necazuri de fiabilitate in Ucraina, astfel ca ucrainenii s-au plans Bundeswehr-ului ca daca PzH-urile sunt folosite la mare intensitate (cadenta de tragere) le apar tot felul de mesaje de eroare si, una peste alta, trebuie service.

Dupa discutii intre cele doua parti, germanii au comunicat ca o cadenta de 100 de lovituri pe zi este considerata o rata de foc foarte mare, o folosire de mare intensitate, si de aici problemele. De asemenea ucrainenii ar fi folosit munitii speciale incercand sa loveasca tinte la distante mari, iar acest lucru ar fi contribuit si el la defectiunile aparute.

Problemele au aparut mai ales la sistemul de incarcare. PzH 2000 poate atinge tinte pana la 30km cu proiectile normale, 40/56 de km cu proiectile de tip ERFB/ V-LAP (proiectile asistate de motoare-racheta).

In acelasi timp, ucrainenii au admis ca se prea poate ca ei sa traga mai mult de o suta de proiectile pe zi. Astfel, germanii s-au angajat sa trimite piesele de schimb necesare, iar guvernul de la Berlin face diligentele necesare pentru ca un centru de intretinere si reparatii sa fie deschis in Polonia.

Insa, desi germanii au pornit mai greu intru ajutorarea ucrainienilor lucrurile par acum sa mearga mai bine, compania KMW ar fi demarat deja productia celor 100 de obuziere PzH 2000, comandate de Berlin pentru Ucraina, totul in valoare de aproximativ 1,7 miliarde de euro. Deocamdata Germania si Olanda au donat 12 PzH-uri Ucrainei.

Pana la urma lucrurile nu sunt chiar atat de grave, PzH 2000 n-a fost pana acum la razboi si acest lucru se vede. “Americanul” M 777 are experienta de front suficienta, iar “polonezul” Krab ramane sa arate ce poate desi pana acum nimeni nu s-a plans de el. Francii cu al lor CAESAR au fost si ei la razboi, iar acest lucru se vede.

Pentru ca experienta de front a sistemelor de armament este foarte importanta nu pentru ele insele ci, evident, pentru cei care le proiecteaza. Una este sa proiectezi ceva pe baza unor cerinte teoretice sau de poligon, alta pe baza informatiilor obtinute din exploatarea directa, in linia frontului, a respectivului sistem.

Una este poligonul, alta frontul, unde militarii trag de armele lor pana la maximul posibil si cateodata peste. Abia atunci se vede care sunt problemele, ce necazuri apar in explotarea la limita si dincolo de ea.

Cu toate acestea doar constatam situatia, nu stim sigur daca este vina germanilor. 100 de lovituri pe zi nu-i de colea si nu cunoastem cum stau restul obuzierelor implicate in razboiul ucrainian din punctul de vedere al cadentei/24h si al disponibilitatii.

Pe de alta parte, Germania incepe sa miste si pe langa contractul pentru cele 100 de obuziere, ministrul de externe, Annalena Baerbock, a anuntat si livrarea, in curand, a 16 poduri mobile de asalt “Biber” pe sasiu de Leopard 1, primele trei SPAAG Gerpard au ajuns in Ucraina (dintr-un total de 30, din care 15 bucati vor ajunge relativ repede), iar spre sfarsitul verii primul (si deocamdata singurul) sistem anti-aerian IRIS T SLM va fi disponibil.

Fata de IRIS T SLM, Ucraina a facut o cerere pentru a cumpara 11 astfel de sisteme pentru 1,5 miliarde euro. Deocamdata Berlinul nu a dat un aviz favorabil, dar problama este ca ar dura intre 3 si 5 ani fabricarea acestora, ele neexistand pe stoc.

In acelasi timp Spania a recunoscut oficial ca n-are ce tancuri Leopard 2A4 sa doneze Ucrainei, pentru simplu fapt ca desi tancurile si vointa politica exista, starea tehnica  a carelor de lupta este cu totul deplorabila, asa cum am scris si noi pe site de mai multe ori.

Doamna Margarita Robles, ministrul intru aparare a Regatului Spaniei ne explica cu cuvintele sale situatia spinoasa in care se afla Leoparzii spanioli: “We are examining all the possibilities today, but I can already say that the Leopards cannot be sent [to Ukraine] because they are in an absolutely deplorable state.”

GeorgeGMT

articolul original.

Glonass vs GPS

9 August 2022 at 03:00

munitii inteligente de mare precizie

Sau hai sa fim seriosi, sistemul rusesc de navigatie prin satelit este o gluma amara pentru rusi si un motiv de sarbatoare pentru restul lumii, mai ales pentru ucrainieni. Din pacate nu si pentru civilii ucrainieni…

Toata lumea este sincer indignata de faptul ca rusii ataca ca narozii spitale, blocuri de locuinte, scoli etc cu rachete de croaziera dar s-ar putea ca ivanii sa nu fie mereu vinovati de aceste “succese”, necazul venind de la sistemele de ghidare ale rachetelor rusesti nu prea inteligente.

In linii mari o racheta Kailbr foloseste un sistem de navigatie inertiala, un sistem pe baza de Glonass si un sistem de mapare a terenului cu ajutorul unui radar, pe baza unei harti pre-programate.

Si de aici necazurile. Sistemul de navigatie inertiala este de slaba calitate, hartile sunt de pe vremea URSS-ului iar Glonass-ul n-are absolut nici o treaba cu realitatea. Stim inca din razboiul din Siria ca pilotii rusii foloseau terminale GPS civile occidentale, cumparate de pe piata libera, pentru navigatie, iar in Ucraina se intampla fix acelasi lucru, doar ca o racheta de croaziera nu poate folosi aceste sisteme si de aici problemele rusilor.

Si chiar au probleme, pentru ca nimeni nu-si permite sa foloseasca rachete de croaziera (extrem de scumpe) pe tinte fara absolut nici o valoare militara. Rachetele de croaziera sunt nu numai foarte scumpe dar si foarte greu de fabricat, mai ales ca Rusia se afla sub embragou tehnologic din 2014, asadar greu sa-si refaca stocurile.

In privinta Glonass se stie de mult ca este un sistem care da erori importante, am mai scris despre asta, este mai eficient spre latitudinile nordice si din ce in ce mai putin eficient spre ecuator, ori desi Ucraina este situata deasupra paralelei 45 Glonass-ul da de pamant cu rachetele rusesti intr-o veselie.

Aceeasi problema o are si aviatia rusa, mari probleme sa gaseasca tintele si una peste alta rusii pierd avioane si rachete de croaziera lovind tinte civile fara absolut nici o importanta militara.

Pe de o parte pierderile proprii, foarte greu de inlocuit, pe de alta parte si-au pus in cap intreaga comunitate internationala pentru crime de razboi. Din punct de vedere strict militar lipsa unui sistem de navigatie prin satelit robust si eficient, adaugata lipsei sistemelor de navigatie inertiala moderne si de buna calitate face ca armata rusa sa aiba un grad ridicat de ineficienta.

Pentru ca sa lansezi o racheta Kalibr impotriva unui depozit de armament, sau comandament militar si sa lovesti o scoala este un lucru grav macar daca privim problema prin prisma costurilor cu racheta pierduta aiurea, imposibilitatea de a fabrica rachete pe masura consumului si a faptului ca tinta vizata este bine-sanatoasa si-ti va intoarce favoarea curand.

Adica pierderi mari si imposibilitatea de a lovi inamicul acolo unde-l doare cel mai tare.

Dar aceste lucruri nu reprezinta noutati pentru nimeni, se stie de mult ca industria rusa are mari probleme cu miniaturizarea sistemelor lor si inca folosesc sisteme de ghidaj inertial de pe vremea sovieticilor, un pic cosmetizate.

In realitate, armata rusa nu poate duce un razboi cu sisteme de armament de inalta tehnologie pentru ca pur si simplu nu dispune de ele si de aici si vulnerabilitatea extrem de mare in fata inaltei tehnologii a NATO. Vedem cat de eficiente sunt sistemele HIMARS in Ucraina, in timp ce rusii nu au un sistem similar de pus pe masa si atunci folosesc tactici vechi de pe vremea cand precizia era masurata la kmp.

Vulnerabilitatea armatei ruse este foarte vizibila astazi si daca zvonurile sunt adevarate, rusii au ajuns aproape de disperare incercand sa doboare rachetele sol-sol HIMARS cu S-400, o chestie haioasa pentru ucrainieni si foarte trista pentru rusi.

S-400 este un sistem anti-aerian si anti-racheta de croaziera, dar n-are nici in clin, nici in maneca cu un sistem C-RAM, lasand la o parte ca rachetele S-400 sunt foarte, foarte scumpe si nu tragi cu tunul dupa muste, dar uite ca tragi cand iti ajunge cutitul la os, desi succesul se lasa inca asteptat.

Dar dupa cum merge razboiul rusii par sa se fi resemnat in privinta inaltei tehnologii de care dispun si au revenit la tactici mai simple, in concordanta cu armele pe care le au, iar daca Vestul va sustine Ucraina cu suficienta munitie ghidata (HIMARS, proiectile de obuzier ghidate etc), daca ucrainenii isi vor mentine si chiar creste precizia artileriei primite la la NATO, atunci lucrurile se vor inversa si rusii vor fi cei vanati.

Morala este simpla, nu poti sa te dai super-putere cand tu nu esti in stare sa produci un sistem de navigatie inertiala decent, cand Glonass-ul tau ii face pe toti sa rada si rachetele tale de croaziera (scumpe-n draci) lovesc blocuri de locuinte, parcuri si spitale desi tintele erau in mod clar altele.

Nu poti, si cu asta basta, sa vii la razboi in 2022 cu tehnica de lupta deja imbatranita moral la sfarsitul razboiul rece si sa speri la ceva bun.

Dar rusii au de unde invata, HIMARS-ul american le “explica” zi de zi cat de bine este sa ai precizie, iar rusii baga la cap, o data cu rachetele care le baga moartea-n casa.

Care este morala textului de mai sus?! In mai multe ocazii s-a discutat pe site despre preturile mari si chiar foarte mari ale munitilor de mare precizie fata de munitia clasica, “chioara”, dar oare discutia este corecta?!?

munitii inteligente de mare precizie

In cazul rachetelor sol-sol de tip HIMARS costul uneia singure este marisor, mai ales comparata cu una ruseasca de calibru similar dar ghidata doar de mana Domnului. La fel in cazul proiectilelor de obuzier calibrul 155mm SMArt sau Excalibur.

Situatia din teren arata insa diferit si in anumite momente pretul mai mare al munitilor de precizie ar putea sa fie de fapt mai mic decat al celor clasice, macar din cateva puncte de vedere:

  • Munitie de precizie, cateva lovituri in succesiune rapida, tintele atinse, obuzierele/masinile de lansare pleaca inainte ca inamicul sa stie ce i s-a intamplat. Rezultate foarte bune, munitie folosita foarte putina, mare si foarte importanta economie de artileristi si tehnica de lupta. Pentru ca daca lansezi repede si apoi iti vezi de treaba ta sansa ca inamicul sa aiba timp sa riposteze scade la un nivel acceptabil;
  • Economie de munitie, transport, tehnica de lupta. Cu cateva rachete/obuze “destepte” iti atingi scopul fara sa fii nevoit sa tragi un camion de munitie si sa speri la ce-i mai bine. Asta se traduce prin necesitatea transportarii in linia intai (o chestie mai mereu foarte riscanta si scumpa) a unei cantitati de munitie mult mai mica si a mai putine obuziere sau masini de lansare pentru rachete tactice;
  • Per total, economie de oameni, munitie, necesar de transport pe intregul lant logistic (inclusiv economie la intretinerea echipamentelor artileristice), economia mare la mijloacele de foc necesare.

Astfel incat precizia net superioara ar putea sa duca, in realitatea frontului, la o mare economie, inclusiv de mijloace financiare si umane, iar daca banii s-or mai gasi, trupele bine pregatite mult mai rar.

GeorgeGMT

articolul original.

Abramsurile USMC ar putea ajunge in Polonia

28 July 2022 at 03:00

Abrams M1A1 al USMC

Pe 15 iulie, ministrul polonez al apararii a anuntat ca tara sa ia in considerare achizitia de urgenta si in conditii privilegiate a unui numar de 116 tancuri Abrams. Acestea ar urma sa inlocuiasca tancurile T 72 livrate Ucrainei.

Se mai spune ca tancurile Abrams avute in vedere sunt cele pe care Infanteria Marina americana le-a retras din dotare, adica Abrams M1A1 (o varianta mai putin moderna decat cele detinute de US Army – M1A2) si evident mai putin moderna decat cele 250 de tancuri Abrams comandate de Polonia pentru aproximativ 5 miliarde de dolari.

Referitor la cele 250 de tancuri Abrams M1A2 SEPv3 comandate, primele 28 de unitati vor ajunge in 2023, in timp ce cele 116 Abrams M1A1 ar putea fi livrate toate in 2023.

We have concluded a contract with the United States for the purchase on preferential terms of 116 second-hand Abrams tanks,” a spus ministrul polonez.

Filiela sud-coreeana

Tancuri

In privinta discutiilor cu sud-coreenii lucrurile au devenit clare: Polonia are un program-mamut de achizitie de tehnica de lupta din Coreea de Sud. Un program masiv care include transfer de tehnolgie. Pe 27 iulie ministrul apararii polonez a aprobat acordurile-cadru care vizeaza achizitia a pana la 1000 (una mie) tancuri K2/PL „Black Panther” plus vehicule auxiliare, din care primele 180 de bucati vor fi livrate in configuratie sud-coreeana. Contractul mai prevede instruirea echipajelor, stocuri initiale de munitie, simulatoare. De asemenea se are in vedere transferul de tehnologie care sa permita Poloniei fabricarea unei versiuni proprii a tancului sud-coreean – K2PL „Black Panther”.

Primele 180 de bucati K2 „Black Panther” vor fi fabricate in Coreea si vor proveni din loturi care erau initial destinate armatei sud-coreene si sunt planificate sa ajunga in tara in perioada 2022-2025. Mai apoi, incepand cu 2026 va fi lansat in productie K2PL „Black Panther” (varianta poloneza) – 820 de bucati.

Pe termen lung se doreste ca Polonia si Coreea de Sud sa dezvolte in parteneriat un nou tanc, denumit deocamdata K3.

Obuziere

Aici avem parte de o mare surpriza, polonezii au de gand sa renunte la obuzierul lor – Krab – si sa-l inlocuiasca in productie cu K 9PL coreean.

Astfel, planurile sunt ca Polonia sa achizitioneze in total 672  de obuizere K9A1 și K9PL (bazat pe K9A2). Pe langa obuziere vor achizitionate vehicule pentru transportul munitiei – K10 si centre de comanda – K 11. Obuzierul auto-propulsat polonez Krab urmeaza sa fie retras din productie dupa anul 2025, iar in locul sau va intra K9PL.

In perioada 2022-2023 vor fi livrate din Coreea 48 de obuziere K9A1, urmand ca din anul 2024 sa inceapa fabricarea celor 624 de K9PL in Polonia.

F/A-50

Polonia va achizitiona 48 de astfel de aparate de lupta supersonice, primele 12 urmand sa fie livrate chiar in 2023. Aceste prime 12 aparate sunt F/A-50 Block 10 cu capacitate de lupta limitata, dar urmatoarele 36 de aparate vor fi F/A 50 PL Block 20, iar livrarea lor se va intinde pe 2-3 ani. In Polonia urmeaza sa fie construit un centru pentru mentenanta aparatelor, vor fi cumparate simulatoare, munitie, piese de schimb.

Conform presei de la Varsovia, Polonia ar mai putea fi interesata si de MLI-uri AS21 Redback, de transportoare blindate pe roti, rachete tactice sol-sol K239 Chunmoo si chiar de avionul multirol coreean KF-21 Boramae.

In justificarea achizitilor de tehnica sud-coreeana polonezii au sustinut ca tara asiatica este mult mai dispusa la transferul de tehnologie decat Statele Unite ca si faptul ca Seulul poate livra extrem de rapid cantitati mari de armament sofisticat, lucru evident si pentru noi daca ne uitam la termenele foarte stranse de livrare.

In mod clar, polonezii se tem de ceva/cineva si vor sa cumpere rapid armament peformant, pe de alta parte – daca lucrurile vor merge bine – Polonia si Coreea de Sud pot dezvolta un parteneriat cu adevarat impresionant, daca tinem cont de faptul ca ambele tari au liste de cumparaturi foarte impresionante.

Ciudat faptul ca polonezii renunta la Krab, un obuzier foarte recent intrat in dotare si ar fi foarte interesant de aflat de ce fac asta. Oare K9PL va folosi tunul coreean sau cel polonez?

In privinta costurilor acestui program nici nu merita sa discutam pentru ca sunt imense, singura intrebare pe care noi romanii ar trebui sa ne-o punem este: ce anume ii impinge pe polonezi la astfel de achizitii si ce anume ne face pe noi sa stam linistiti? Evident ca intrebare este retorica…

GeorgeGMT

articolul original.

Dilema indienilor

23 July 2022 at 03:00

Si este o dilema crunta care are legatura atat cu siguranta nationala  a tarii, din punct de vedere strict militar, cat si cu viitorul economic al celei mai mari democratii din lume.

Deocamdata India a evitat sa se alature Occidentului in razboiul din Ucraina si nu a aplicat sanctiuni Rusiei, ba dimpotriva beneficiaza de importuri de carbune si titei la preturi preferentiale, dar aceasta bonanza nu poate dura mult pentru ca fiecare beligerant va dori ca India sa fie de partea lui.

Rusia nu poate cere prea multe Indiei in mod oficial dar neoficial tine India ostatica datorita faptului ca fortele armate indiene (cele terestre, navale si aeriene) sunt deocamdata dotate majoritar cu tehnica de lupta ruseasca. In India se fabrica sub licenta Suhoi Su 30 MKi, nave de lupta, tancuri, munitie etc si renuntarea la toate acestea nu este deloc posibila nici macar pe termen mediu.

Dar in acelasi timp Rusia si China sunt foarte bune prietene, iar China este principalul inamic al Indiei atat militar cat si economic. Cu ceva timp inainte de izbucnirea conflictului din Ucraina India avea o serie de contacte cu americanii, japonezii, Coreea de Sud, Australia sau Franta tocmai pentru a crea o serie de legaturi impotriva Chinei.

Iar tarile respective erau chiar favorabile dezvoltarii relatiilor economice, politice si industriale cu India. Deocamdata Occidentul, sustinut si de aliatii sai din Pacific (mai ales Australia si Japonia), nu a pus prea multa presiune pe India dar timpul trece iar o noua ordine in lume se prefigureaza si aceasta noua ordine va fi una mai mult de mana forte decat de catifea, atat timp cat NATO & Prietenii vor continua sa tina Rusia sub o presiune formidabila.

Odata ce conflictul din Ucraina se va termina (cel mai probabil in coada de peste sub forma unui conflict inghetat) ambele parti vor incerca sa-si consolideze pozitia, sa-si caute noi aliati, sa slabeasca tabara adversa si mai ales sa puna presiune pe cei indecisi.

Presiunile politice si economice vor fi extrem de mari si este de asteptat ca niciuna dintre parti sa nu accepte prea multe compromisuri. Deocamdata Rusia nu cere Indiei mai mult, are nevoie de bani, dar in timp lucrurile ar putea degenera, iar pe cealalta parte nici Occidentul nu va sta cu mainile in san si vor cere Indiei sa-si aleaga o tabara.

Ori ce tabara sa aleaga India? Cea cu Rusia, aliata la catarama cu China, amica foarte buna cu Pakistanul?! Pare absurd ca Rusia, China si India sa formeze o trilaterala si atunci ce variante au indienii?

Sa renunte la Rusia si sa faca fata singura Chinei si Pakistanului este cu totul imposibil, India are nevoie de tehnica de lupta si daca robinetul rusesc s-a inchis trebuie deschis cel al NATO.

In acelasi timp, tehnica de lupta ruseasca si-a aratat limitarile foarte severe in Ucraina, in timp ce tehnologia Vestica a aratat ce stie, ce poate si chiar este de incredere, iar o schimbare in India era de asteptat inca de cativa ani, atunci cand au inceput sa se semneze contracte cu israelienii pentru Barak, cu francezii pentru Rafale si Scorpene, cu britanicii pentru Aspide sau cu americanii pentru elicoptere de atac si transport.

Este foarte clar pentru indieni ca viitorul armatei lor nu ar trebui sa mai aiba legatura cu tehnologia ruseasca si lucrurile chiar se indreapta spre o mult mai larga cooperare cu companii Vestice. Marina Indiana va renunta la MiG 29K in favoarea Super Hornet sau Rafale, nu mai vor submarine Kilo imbunatatite sau Akula scoase de la naftalina, nu cred ca mai vor Su 30 MKI sau tancuri T 90 si daca nu mai vor astfel de lucruri au nevoie de Occident.

Orice ar face, India are in fata o dilema uriasa: sa merga cu Rusia si indirect cu China si Pakistanul la brat sau sa schimbe tabara si se alieze cu Vestul, intr-o alianta naturala atat timp cat nu cu Franta sau Australia s-au incaierat indienii de trei ori pana acum ci cu Pakistanul, sustinut de China.

Teoretic alegerea ar fi usoara dar ca orice alegere vine cu niste costuri.

In acelasi timp insa nici alianta vestica nu va mai tolera mult timp jocul indienilor si la un moment dat New Delhi va trebui sa ia o hotarare, buna rea dar va trebui s-o ia si odata luata sa suporte absolut toate consecintele pentru ca vremea neutralitatii “vinovate” (in care o tara se declara neutra dar beneficiaza de cate ceva de la ambele parti, exemplul Elvetiei in WW2 este elocvent) a cam trecut si lucrurile vor fi clare, liniile trasate pe harta si armele gata de lupta, iar India este mult prea mare, mult prea importanta pentru a fi trecuta cu vederea.

Cel de-al doilea Razboi Rece a inceput deja si fiecare trebuie sa-si aleaga cu grija partea, nu ca India saraca ar avea prea multe la care sa se gandeasca, poate face si spera la multe dar este cu totul imposibil sa stea de aceeasi parte a mesei cu China si Pakistanul, cu atat mai mult cu cat India este o tara democratica, in timp ce ceilalti trei parteneri n-au nicio treaba cu democratia si nici macar nu-i sunt parteneri (cu exceptia Moscovei) ci chiar inamici declarati.

GeorgeGMT

articolul original.

Mojave… General Atomics

19 July 2022 at 03:00

Mojave UAV, ultimul descendent al familiei Predator, un hibrid intre MQ-1C GrayEagle ER si MQ-9 Reaper, a avut primul zbor oficial de test in septembrie 2021, fiind prezentat public de producatorul GA-ASI abia in 9 decembrie 2021.

Scopul acestei variante este  de a avea un vehicul aerian fara pilot cu semnatura redusa care poate opera de pe piste sumar amenajate, neasfaltate, pentru misiuni de sprijin apropiat al fortelor terestre (CAS) avand suficient armament ambarcat dar si optiunea de a fi echipat cu diverse sisteme electronice. Mojave poate executa operatiuni multidomeniu, printre rolurile deja clasice mentionam patrulare de lunga durata si recunoastere inarmata si atac usor, recunoastere electronica de semnale (SIGINT), marcajul tintelor din miscare, utilizarea radarului cu apertura sintetica si a senzorilor electro-optici pentru recunoastere.

Mojave este capabil sa decoleze de pe piste austere, cu lungimea de numai 152m (122m dupa alte surse) iar in configuratie de supraveghere, poate decola de pe o pista de 304 m si ramane in aer peste 20 de ore. Pentru misiuni de patrulare inarmata transportand 12 rachete Hellfire, are nevoie de o pista de 488 m. Producatorul sustine insa ca timpul de zbor al Mojave cu incarcaturi utile tip ISR este de opt ore iar cu 12 rachete Hellfire este de doar 3 ore.

Autonomia maxima de zbor este de 27 de ore, cu decolare de pe o pista lunga, fara sarcina utila si incarcatura maxma de combustibil.

Incarcarea maxima pentru lupta inseamna o sarcina utila de 1,63 tone, traductibila in 16 rachete Hellfire si pilonii de acrosare corespondenti. Capacitatea de combustibil maxima este de 1,61 tone. Masa maxima bruta la decolare este de 3,175 tone, aeronava avand o lugime de 9 metri si o anvergura a aripilor de 16 metri.

Propulsia este asigurata de un turbopropulsor Rolls Royce M250, cu o putere de 450 CP, iar cu cantitatea maxima de combustibil anduranta este de 4360km.

Pachet de 16Hellfire agatate de Mojave – impresie artistica

Arhitectura deschisa a sistemului permite integrarea flexibila a diverselor sarcini utile pe cele 7 puncte rigide de acrosaj: 6 puncte sub aripi si unul central sub fuselaj. Patru puncte rigide interioare de pe aripi pot transporta pana la 295kg fiecare iar cele doua puncte de acrosaj suplimentare de pe aripa ofera o capacitate de alte 159 kg fiecare. Punctul de acrosaj central ofera o capacitate de sarcina utila de 227 kg.

Ca senzori, poate fi echipat cu radar sau sistem electro-optic/infrarosu de inalta rezolutie (EO/IR), sistem de recunoastere electronica (SIGINT), radar cu apetura sintetica (SAR) si indicator de tinta in miscare la sol (GMTI).

Datorita capacitatii de decolare scurta (STOL), Mojave este propus si pentru utilizarea ca aeronava de transport in operatiuni navale. Este prevazuta posibilitatea de a fi controlat folosind sistemul scalabil de comanda si control (SC2) al General Atomic (o interfata bazata pe laptop, putand folosi echipamente minimaliste), dezvoltat pentru MQ-1C Grey Eagle Extended Range (GE-ER) si probabil va fi prevazut ca pachet de modernizare pentru statiile de la sol ale General Atomics deja in uz, cum ar fi Statia de control la sol certificata (CGCS) sau cea Block 30.

Ca si suratele sale, Mojave beneficiaza de un sistem de pozitionare GPS si legatura de date directa (LOS) cu statia de baza dar si indirecta (BLOS), inclusiv prin satelit (BLOS/SATCOM), rezistente la bruiaj.

SC2

Mojave este transportabil cu avionul de transport militar C-130 si o echipa de 4 oameni are nevoie de o ora si jumatate de la sosirea « coletului » pana la trimiterea lui la decolare. Transportul statiei la sol si echipamentului aferent se poate face folosind un singur elicopter UH-60 BlackHawk.

Avand in vedere capacitatea de acrosare, drone ar putea integra si transporta in viitor alte rachete aer-sol, SDB, rachete antinava cu raza scurta (Sea Venom, Marte), rachete aer-aer inclusiv cu raza medie si diverse alte « pachete », o parte provenind de la MQ-9 sau MQ-1C.

Pachete MQ1C

Cu aceasta varietate de optiuni de echipare si capacitatile spartane de operare, Mojave ar putea gradual sa inceapa sa inlocuiasca pe anumite misiuni aeronave pilotate de sprijin apropiat la sol, cum ar fi elicopterele de atac sau avioanele de asalt, sau sa coopereze cu acestea, deschizand drumul.

Fisa tehnica

.

Marius Zgureanu

Surse:

. https://en.wikipedia.org/wiki/General_Atomics_Mojave

. https://www.ga-asi.com/remotely-piloted-aircraft/mojave

. https://www.airforce-technology.com/projects/mojave-short-takeoff-and-landing-stol-uas-usa/

. https://www.thedrive.com/the-war-zone/43438/general-atomics-rough-field-capable-mojave-drone-breaks-cover

articolul original.
❌