| Un interviu realizat de Corina Taraș-Lungu |

„Ce cred că mi-aș dori foarte mult ar fi ca industria de jurnalism să se așeze, astfel încât oamenii care nu sunt dispuși să facă o haiducie, dar pot fi niște profesioniști extrem de buni, să poată să își facă meseria relaxat, fără decizii extreme.„

<< La noi e un fel de haiducie, dar care în niciun caz nu este modelul ideal. >>

În 2013, ati plecat în călătoria voastră convinși că în România nu se poate trăi din jurnalism documentar. Crezi în continuare asta?

Dificilă întrebare. Noi suntem dovada vie că se poate trăi din jurnalism documentar. Problema este că meseria asta vine la pachet cu foarte multe sacrificii care pot părea nedrepte. Noi am luat o decizie extremă ca să putem face jurnalism. Ne-am mutat într-o autorulotă și ne-am redus costurile foarte tare. Trăim dintr-un mix de donații de la cititori și tot felul de burse, grant-uri de jurnalism, care ne-au ajutat foarte mult, așa cum a fost fellowship-ul de anul trecut de la Pulitzer Center, de exemplu. Trăim cu o sumă foarte mică de bani și ne putem adapta pentru că nu avem costurile unei redacții, cum au colegii noștri din presa independentă, ca cei de la Recorder sau de la DoR, de care îmi pare tare rău că s-au închis. La noi e un fel de haiducie, dar care în niciun caz nu este modelul ideal. În mod cert, ar trebui ca tinerii care intră acum în domeniu și vor să aleagă fie calea fotografiei documentare, fie a jurnalismului de cultură, de investigație, documentar nu ar trebui să facă niște sacrificii personale atât de mari. Noi trăim până la urmă într-o precaritate, de la o lună la alta, fără asigurări medicale, fără cotizații la pensii. Uneori ni se pare că ce facem noi are o oarecare doză de inconștiență. Ce cred că mi-aș dori foarte mult ar fi ca industria de jurnalism să se așeze, astfel încât oamenii care nu sunt dispuși să facă o haiducie, dar pot fi niște profesioniști extrem de buni, să poată să își facă meseria relaxat, fără decizii extreme.

Ați numi ceea ce faceți jurnalism de anduranță? Ce încape și ce nu încape în rulota voastră concret și metaforic vorbind?

În rulota noastră încape numai strictul necesar sau poate chiar mai puțin de atât. Avem cu noi doar hainele care ne trebuie musai. Acum avem în dulăpioarele autorulotei doar hainele de primăvară-toamnă. Iar în partea din spate, sub pat, avem niște cutii mari, unde punem hainele de vară, hainele de iarnă și câteva perechi de pantofi. Hainele le vidăm în pungi. Nu îmi pot permite să am rochițe care îmi plac sau niște haine care nu sunt utile. Nu îmi pot permite să am mai mult de trei perechi de ghetuțe, care mie îmi plac foarte mult, pentru că, pe urmă, mi le numără Cosmin și îmi spune să renunț la ele ca să le înlocuim cu hârtie foto (râde).

La nivel simbolic, sunt multe de zis. În rulotă nu încap familiile și prietenii. Asta e ceea ce ne lipsește cel mai mult. Oamenii pe care îi iubim sunt departe de noi. Cât eram în România și documentam plimbându-ne prin țară, era ok, pentru că mergeam la Craiova să îi vedem pe părinții mei, mergeam în Baia Mare să o vedem pe mama lui Cosmin, la București eram tot timpul cu Matei, băiatul lui. Acum 4 ani, când am început să călătorim prin Europa și să lucrăm la proiectul despre românii din diaspora, lucrurile s-au schimbat. Drumul cu autorulota până în România e scump, durează mult timp. În pandemie nu am reușit să ne vedem familiile și prietenii mai bine de un an. Iar lucrul ăsta ne însingurează și ne face de multe ori să ne simțim vinovați, pentru că părinții noștri îmbătrânesc fără ca noi să fim acolo. Practic, suntem în aceeași situație ca românii din diaspora pe care noi îi documentăm și care au aceeași suferință a distanței și a dorului pentru oamenii pe care îi iubesc.

Ceea ce încape sau, mai degrabă avantajul vieții în autorulotă, e faptul că putem călători. Acum, când vorbesc cu tine, sunt pe o plajă în Danemarca și mă uit la mare. Nu e tot timpul așa, pentru că nu mereu suntem parcați într-o zonă turistică. Poveștile pe care le documentăm nu sunt de cele mai multe ori în zone turistice, ci mai mult în zone industriale. Nu mi se pare sănătos că apar hashtag-urile astea „van life – life is where you park it” pe Instagram pentru că ele creează niște așteptări uriașe pentru viața asta de călătorie, ele pun și o presiune mare pe oamenii care nu călătoresc atât de mult. Lucrurile nu sunt chiar așa, am și citit mult despre cupluri care călătoresc într-o rulotă și au mari probleme, e o presiune foarte mare într-un spațiu atât de mic. Viața asta e idilică pe de-o parte, dar pe de altă parte fac pipi într-un bidon și mă spăl pe cap într-un lighean.

Un alt avantaj al vieții în autorulotă e faptul că ea ne-a schimbat felul în care ne facem meseriile. Eu eram înainte foarte frustrată de faptul că stăteam foarte puțin pe teren pentru că trebuia să fiu de multe ori în redacție și să fac tot felul de lucruri pe care eu le numeam „șuruburi și piulițe”. Acum putem să stăm pe teren oricât. Lumea ne întreabă: „cât o să stați aici?” Iar noi le răspundem: „nu știm, până e gata”.

<< Modul în care românii plecați se raportează la România este foarte diferit, el depinde de cauzele care i-au determinat să plece. >>

Dacă tot am ajuns la „personajele absente”, așa cum îi numiți voi pe românii din diaspora, tu cine crezi că sunt adevărații patrioți: cei care rămân în țară sau cei care aleg să emigreze și să își susțină familiile de peste hotare?

Nu știu dacă ei gândesc neapărat în termeni de patriotism. Termenul ăsta a devenit oricum o chestie politică și goală de orice semnificație reală. Aș vorbi mai degrabă despre relația celor plecați cu țara. Pentru mulți dintre ei, plecarea, migrația în sine e o traumă. Ea presupune o ruptură. Pentru unele categorii de români migrația nu este dorită, ci este o soluție pe care ei au găsit-o într-o țară în care se confruntau cu tot felul de probleme sociale, de la șomaj și până la violență domestică. Multe badante, de exemplu, au plecat ca să scape de violența soților. Sunt și români pentru care migrația nu este o traumă, ci este o experiență extraordinară, care le permite să cunoască o altă cultură, alte contexte sociale, să se dezvolte profesional, iar pentru ei migrația nu reprezintă o suferință. Sunt mulți români pe care i-am cunoscut și care se consideră cetățeni europeni. Deci modul în care românii plecați se raportează la România este foarte diferit, el depinde de cauzele care i-au determinat să plece, de cât de mult și-au dorit să plece și de ce meserii au. Unui medic îi va fi mult mai ușor să plece în comparație cu un muncitor necalificat.

Sunt români care decid să se stabilească definitiv în străinătate și care își cresc copiii în sisteme diferite de cel românesc, cu alte mentalități, valori și comportamente sociale. Apare undeva o ruptură generațională între părinți și copii peste granițe?

Ne-a interesat foarte tare subiectul ăsta al second generation, așa cum e numită ea atunci cînd se vorbește despre migrație, așa că l-am documentat îndeaproape. Un material centrat pe subiectul acesta este cazul unei familii de asistenți medicali din UK, care, atunci când au emigrat, copiii lor aveau 5, respectiv 3 ani. Ei au crescut în Anglia și limba lor nativă este engleza. Româna o vorbesc mai prost, nu au studiat la școală istoria sau geografia României, nu știu să scrie românește. E o diferență foarte mare între ei și părinții lor, apar foarte multe neînțelegeri legate de rasismul, homofobia părinților. Dincolo de neînțelegerile dintre generații, în relația copii-părinți, mai e un aspect pe care ne-am concentrat, anume faptul că acești deja tineri, care au emigrat la vârste mici din țara noastră, trec printr-o criză identitară, ei nu se simt nici români, nici englezi, italieni sau germani. Fiul familiei de asistenți medicali despre care discutam mai devreme studiază acum medicină la Oxford. El a avut, la un moment dat o discuție cu colegii lui britanici, care l-au întrebat ce se consideră, pentru că are dublă cetățenie. El a spus că se simte român, iar colegii lui nu au putut să înțeleagă, pentru că el vorbea engleza de Oxford. În timpul interviului pe care i l-am luat, el ne-a spus ceva de genul: „cum aș putea să fiu exnglez, când eu am fost crescut de niște părinți români și cum aș putea să fiu român, când eu am crescut într-o școală britanică?”

Am mai cunoscut o familie în Spania, în Castellón de la Plana, unde există o comunitate mare de români. Era vorba de un cuplu care deschisese o carmangerie românească într-un orășel, Burriana. Fata lor, care în momentul emigrării avea 4-5 ani, acum era studentă la Istoria Artei în Valencia. Tatăl ei nu înțelegea de ce pe 8 martie, când îi dă flori fetei lui, ea îl refuză și e revoltată. Această fată a învățat la școală și în comunitatea ei că dacă tatăl sau iubitul vor să o sprijine trebuie să iasă pe stradă, la proteste și să apere împreună drepturile femeilor, nu să îi dea bomboane și flori. Pentru tatăl ei era foarte greu să înțeleagă asta.

<< Ar fi o aroganță să spun că jurnalismul nostru are un rol terapeutic, dar noi ne-am dori să aibă. >>

Citez cuvintele tale: „Trimitem oameni deja vulnerabili în lume, purtăm în spate niște traume atât de adânci încât o să avem nevoie de multe generații ca să putem să ne vindecăm ca națiune”. Simți că jurnalismul vostru are un rol terapeutic? Și dacă da, pentru cine?

Ar fi o aroganță să spun că jurnalismul nostru are un rol terapeutic, dar noi ne-am dori să aibă. Mi-aș dori mult să discutăm despre traumele noastre, transgeneraționale. Noi toți am cunoscut la un moment dat violența. Deși ea e un subiect atât de des întâlnit în copilăria noastră, tocmai despre asta nu se vorbește, când de acolo ar trebui să începem să ne vindecăm. O altă traumă întâlnită în diaspora e sărăcia. Când vii din comunități unde să faci rost de mâncare era o provocare, felul în care tu o să te raportezi la noua ta viață într-o societate ca cea daneză, de exemplu, va fi marcat de asta. Iar danezilor le va fi foarte greu să înțeleagă. De aceea românii își cumpără BMW-uri. Sigur că danezii nu își cumpără BMW-uri pentru că sunt mașini mari și consumă mult, dar românii da și nu sunt de judecat, pentru că dorința lor e aceea de a demonstra comunității din care provin că ei nu mai sunt săraci.

Am avut senzația că românii din diaspora sunt foarte nevorbiți, ei abia așteaptă să discute cu cineva, pentru că nimeni nu i-a întrebat cum se simt. De regulă noi le punem întrebări foarte intime, iar ei se miră, pentru că de multe ori nici ei nu au stat să se gândescă la lucrurile despre care îi întrebăm. Ni s-a întâmplat ca, atunci când apare materialul, cei portretizați acolo să fie foarte tulburați. De exemplu, Cristi, un șofer de tir din UK, după ce am publicat materialul despre el și partenera lui de atunci, amândoi confruntându-se la acel moment cu probleme de sănătate mintală, generate și de migrație, dar și de cele 15 ore de muncă zilnică, ne-a spus că a fost foarte greu pentru el să se vadă în oglindă. El a reconsiderat niște lucruri în urma oglindirii în acel material, iar acum e în România și nu mai face munca aceea de 15 ore pe zi.

Pregătiți o expoziție inedită…

Da, acum avem o expoziție în Danemarca, printr-un parteneriat cu ROD Festival, cu finanțare de la Timișoara – Capitală Culturală Europeană. Cei de la Primăria din Skagen ne-au dat voie să parcăm în centru, iar Cosmin o să lipească fotografii pe autorulotă în care apar românii pe care i-am documentat anul trecut aici.

Ați publicat cartea „Acasă, pe drum. 4 ani teleleu”, în 2017. Urmează și altele?

Da, noi avem un contract cu cei de la Humanitas și vrem să publicăm cartea „Plecat”, despre românii din diaspora. Noi estimăm că vom mai vrea 2 ani până când proiectul va fi gata deoarece mai avem să documentăm comunități mari, semnificative de români din Franța, Belgia. Acum ne pregătim să plecăm în Norvegia, coborâm spre Suedia. Ne va fi foarte greu să alegem ce povești vor intra în cartea de la finalul proiectului.

Scriai cu ceva timp în urmă: „Educația autoritară, violența din școli și de acasă, precaritatea din timpul și de după căderea comunismului, migrația, individualismul, neîncrederea în instituțiile românești și în celălalt, frica de cei care sunt diferiți de noi ne-au transformat în cine suntem azi.” Cine suntem noi astăzi?

Mi-e greu să răspund pentru că nu am un răspuns până acum la întrebarea „cine sunt eu?” Nu știu cine suntem pentru că nu știu cine sunt. Așa cum vorbeam despre reminiscențele din perioada comunistă, la fel și identitatea mea e puternic desenată de multe dintre traumele pe care le port cu mine și pe care încerc să le depășesc, dar nu am elucidat încă cine sunt în propria mea luptă, în propria mea călătorie.

Elena Stancu a lucrat aproape șase ani la revista Marie Claire, unde a fost întâi features editor, apoi redactor-șef adjunct. La începutul anului 2013, a câștigat premiul III în cadrul programului Balkan Fellowship for Journalistic Excellence cu o investigație despre corupția din sistemul medical românesc. În 2014, a fost finalistă la competiția internațională de jurnalism Kurt Schork Awards, iar în 2016 a fost nominalizată la competiția European Press Prize, categoria Distinguished Writing Award. Anul acesta articolul „Vieți sacrificate: despre româncele care îngrijesc bătrâni în Italia. Dramele de lângă noi care lasă indiferente două state” a fost nominalizat la European Press Prize. Cosmin Bumbuț a făcut fotografii de modă și publicitate până la 40 de ani, când s-a hotărât să lucreze doar la proiecte documentare. A publicat Bumbata, un album despre viața deținuților din Penitenciarul Aiud, distins cu mai multe premii. A câștigat mai multe premii de fotografie, printre care premiul I la secţiunea Arhitectură a concursului Sony World Photography Awards, competiția pentru fotografi profesioniști, cu proiectul Camera Intimă. Este singurul fotograf român care a câștigat premiul I la competiția Sony Awards pentru fotografi profesioniști. Din noiembrie 2013 cei doi au renunțat la garsorniera închiriată din București și s-au mutat într-o autorulotă. Împreună au documentat viața din penitenciarele românești, eșecurile sistemului de educație, violența domestică tolerată în România, comunitățile care trăiesc în sărăcie extremă, obstacolele pe care i le pune sistemul medical românesc unui copil bolnav de cancer. Cartea lor, „Acasă, pe drum. 4 ani teleleu”, apărută în noiembrie 2017 la Editura Humanitas, a câștigat Premiul pentru Memorialistică la Premiile Observator Cultural 2018. În ianuarie 2019, au început să lucreze la proiectul „Plecat”, documentând poveștile românilor din diaspora în mai multe comunități europene, câștigând mai multe burse și premii naționale și internaționale. Cei doi trăiesc în mare parte din sumele donatorilor, care primesc lunar câte o fotografie-vedere de Cosmin Bumbuț și o scrisoare semnată de Elena Stancu. Mai multe despre munca lor pe teleleu.eu.

Pentru mai multe informatii puteti vizita sursa acestui articol de stiri.

| Un interviu realizat de Corina Taraș-Lungu |<< Știu că „participativitate” este un termen care zgârie multe urechi autohtone >>

Ai lucrat în instituțiile statului. Ai fost angajat MNAR, apoi MNAC. Ce anume nu te-a convins să rămâi „în interiorul cercului”, așa cum te exprimai chiar tu acum câțiva ani?

Perioada MNAR a fost definitorie pentru mine și nu doar în sens profesional. M-am angajat în ultimul an de master și nu plănuiam să stau mai mult de câteva luni. Îmi propusesem să văd cum este să lucrezi într-o instituție de cultură și apoi să-mi caut ceva mai bine plătit. În schimb, am rămas șase ani și acelei perioade îi datorez acum una dintre meseriile mele, cea de educator muzeal. Eram foarte tânără, proaspăt demisionară din învățământ, cu mintea plină de filosofii și complet confuză în privința viitorului meu profesional. Poate că eram în starea perfectă pentru a mă contamina cu un pic de efervescență, așa cum era pe atunci viața educatorilor muzeali la MNAR. Am muncit mult ca să țin pasul cu colegii mei, de la care am învățat în acei ani enorm. Colegii, care mi-au devenit cu timpul prieteni, sunt acum oameni risipiți prin țară și pe continent, dar continuă să facă mediere culturală sub diverse forme, din Făgăraș în București, de la Bruxelles la Hațeg, dintr-un sat din Normandia înapoi în București. Mai cred că cel mai important lucru pe care l-am asimilat în acea perioadă este un tip de etică a muncii pe care nu am mai întâlnit-o ulterior în multe alte echipe.

Să construiești ceva cu responsabilitate pentru ceilalți este ceva ce am învățat alături de cei 12 oameni cu care am împărțit timp de câțiva ani 3 birouri, 3 galerii de artă, 3 muzee-satelit și multe expoziții temporare. A fost o perioadă specială și pentru că simțeam nu doar cum cresc eu, simțeam cum crește tot domeniul meu profesional. Nu-mi imaginam atunci că voi povesti cu nostalgie despre ea. Nu-mi imaginam că educația muzeală din România, la 15 ani distanță, se va afla pe o treaptă atât de apropiată la nivel instituțional de acel moment. Este foarte greu să formezi oameni în acest domeniu, să-i motivezi să lucreze pe salariile din muzeele românești, dar se poate face mai mult. Toate exemplele de muzee mici și mari, bogate și sărace, răsfirate prin toată țara, confirmă această posibilitate. După o Noapte a Muzeelor care a depășit toate recordurile, pare absurd să spui că muzeele din România riscă să nu mai aibă public peste două-trei decenii. Dar aceasta este una dintre puținele mele convingeri, că, în absența proiectelor de mediere culturală participative, muzeele românești își vor conserva patrimoniul degeaba. Știu că „participativitate” este un termen care zgârie multe urechi autohtone, mai ales pe cele ale directorilor, din păcate. Este deja un cuvânt uzat în cercuri mici sau mari, de la conferințe la articole în reviste sau postări pe Facebook. La fel s-a întâmplat în trecut cu „creativitate”, „interactivitate” etc. Obosim cuvintele ca să nu ne referim la nimic concret. Proiectele muzeale participative se referă la implicarea publicului într-o măsură oricât de mică în toate sau doar în anumite etape ale acestora: idee, planificarea ei, aplicarea și testarea ei, evaluarea sau continuarea acesteia. Meseria unui educator muzeal este să se asigure că acest lucru se întâmplă. Dar pentru asta, mai întâi el trebuie să existe și să fie băgat în seamă. Rolul unui educator muzeal este vital pentru orice muzeu. Din păcate, sunt atât de puțini manageri de muzee români care înțeleg acest lucru.

Revenind la cum ne desprindem de anumite cercuri doar pentru a intra în altele, am plecat de la MNAR, dar nu din domeniu. Alături de Raluca Neamu, am simțit că putem face mai mult pentru comunitatea muzeală prin înființarea în 2011 a unei asociații care să poată concepe proiecte de educație muzeală și în alte muzee. Ea a transformat o idee curajoasă într-o asociație și este fondatoarea Asociației Da’DeCe. Din acel moment am construit împreună și separat diverse echipe la Da’DeCe care au împrăștiat prin toată țara acest zvon teribil, că educația muzeală este un virus contagios care apropie oamenii de cultură în moduri infinite și definitive.

MNAC-ul, pe de altă parte, este o experiență recentă, foarte scurtă și extrem de diferită de cea despre care am vorbit mai devreme. A fost în primul rând un test pentru mine să văd cum m-aș mai descurca să lucrez în cadre atât de fixe după 15 ani de proiecte în zona culturală independentă. Concluzia a fost că nu foarte bine. Această experiență a venit într-un moment personal nepotrivit, dar am descoperit acolo și dinamici de lucru foarte diferite de ale mele, care m-au făcut să cred că, pentru o vreme cel puțin, îmi este mai bine unde sunt acum, adică pășind nesigură pe sârmă, suspendată între finanțări incerte.

Spre deosebire de instituții, într-o asociație este diferită raportarea la timpul de implementare a unui proiect, la drumul dinspre idee spre buget, la autonomie și lucrul în echipă: mai eficientă pe termen scurt, dar imprevizibilă pe termen lung. Însă, cel mai important lucru cu care m-am procopsit în acești ani, solitari în felul lor, este dispariția oricărei forme de respect față de ierarhiile din hârtie. Cred că aceste ierarhii se suprapun extrem de rar peste cele profesionale. Am colegi pe care îi admir pentru felul în care sunt ancorați în domeniile lor profesionale, extrem de bine pregătiți, de harnici și responsabili, de generoși și inventivi, dar care nu ajung în funcții cheie. Pe de altă parte, am văzut atâtea persoane pentru care un post trecător dintr-o instituție reprezintă o ocazie de a domina, încât am ajuns să văd ierarhiile din sistemul public ca pe o delegare la infinit a responsabilității, adică o lipsă a ei în cele din urmă. Sigur că există oaze instituționale unde oamenii au ocazia să se dezvolte și să dea mai departe din ceea ce știu. Spre ele mă uit când semnez această mică declarație de independență. Ceea ce îmi doresc pe viitor este să lucrez în continuare într-o rețea de cercuri, să pășesc de pe unul pe altul, forțându-le astfel să devină măcar temporar tangente, chiar dacă uneori ies scântei când se ating. În aceste conexiuni dintre oameni sau instituții cred că se potrivește cel mai bine expertiza mea din acest moment.

<< … Un tip de formare reciprocă, un schimb de practici profesionale între două domenii complementare >>

Asociația Da’DeCe, înființată în 2011, îmbină arta contemporană cu patrimoniul și încearcă să formeze în jurul ei comunități. Cum răspund cadrele didactice la inițiativele voastre de a împrieteni educația formală cu cea cultural-artistică?

Foarte bine. Oamenii în general apreciază aceste inițiative. Cu ce nu mă pot obișnui de atâta timp este uimirea lor că aceste lucruri se întâmplă și în România, deși ele se întâmplă de zeci de ani. Cred că se comunică puțin despre aceste programe, că ele nu ajung la oamenii din exteriorul cercurilor noastre, apropo de metafora de mai devreme. Și, de fapt, nici nu mă mir. În afară de mica presă culturală, restul promovează tot felul de bazaconii. Revenind la profesori, aceștia sunt principalii noștri parteneri pentru că ne ușurează comunicarea cu publicul tânăr, ne permit adresarea către un număr mai mare de copii. Una dintre modalitățile testate în această perioadă și prin care încercăm să strângem și mai tare relația pe care o avem cu cadrele didactice este derularea unui curs de educație muzeală pentru învățători. Am mai încercat acest lucru în 2009 la MNAR, dar cred că acum ne aflăm într-un moment mult mai prielnic: după pandemie, mulți profesori au devenit mai deschiși în a folosi și alte resurse pedagogice, altele decât cele școlare. Vrem să profităm de această deschidere și să le oferim ceea ce facem noi cu ajutorul patrimoniului.

Proiectul nostru se derulează pe parcursul întregului an sub forma unui program pilot pe care vom încerca să-l îmbunătățim și să-l propunem ca ofertă de formare pentru învățători pe termen cât mai lung, cu ajutorul partenerilor noștri de la Casa Corpului Didactic din București. Este până la urmă un tip de formare reciprocă, un schimb de practici profesionale între două domenii complementare. Dacă sunt cititori curioși în privința acestei aventuri, îi sfătuiesc să caute informații în următoarele luni despre proiectul „Da’ de ce să aduc muzeul la școală” al Asociației Da’DeCe. (www.asociatiadadece.ro)

Cât despre arta contemporană, în urma proiectelor din ultimii ani, am început să o văd inseparabilă de ceea ce fac prin muzee. Colaborarea cu artiștii contemporani cu care am avut bucuria să lucrez mi-a îmbogățit mult ideile și practicile. Arta contemporană infuzează prospețime în orice tip de apropiere a tinerilor de cultură.

<< Prima Noapte a Muzeelor la sate >>

Kit-urile voastre propun revalorificarea patrimoniului prin utilizarea unor instrumente educaționale. Interactivitatea devine, astfel, o componentă importantă în experiența muzeală a copiilor. Ce sensuri câștigă termenul „patrimoniu” odată cu interacțiunea dintre obiect expus și vizitator?

Un sens personal, adică cel mai profund sens cu putință. Muzeul este locul în care vizitatorul își dă seama câte lucruri știe și câte nu știe. Dacă reușește să treacă dincolo de această frustrare, poate începe să creeze conexiuni între teritoriile minții pe care își salvează informațiile, cele unde se înmulțesc emoțiile, cele în care încolțesc întrebările. Atunci muzeul i se va arăta ca un loc care îl ajută să se descopere pe sine în legătură cu lumea în care trăiește. Este mesajul pe care încercăm să-l transmitem profesorilor și părinților prin intermediul acestor resurse educaționale: libertatea de a include propria experiență a vizitatorului mic sau mare în experiența muzeală. Acest lucru este mai important din punct de vedere uman decât orice cumul de informații și date istorice, a căror importanță este valoroasă mai degrabă pentru specialiști și pasionați. Muzeul ar trebui să facă însă parte din viața oricărui om, chiar dacă nu este nici specialist, nici pasionat. Din câte știu, scrie chiar în Constituție că oricine are dreptul la cunoașterea propriei culturi. Cum ar putea să o facă dacă limbajul specializat este singurul care o acaparează?

Ai avut de-a lungul timpului proiecte sau activități în mediile rural și urban mic. Cum vezi că se dezvoltă acolo sectorul educației cultural-muzeale?

Sunt multe muzee frumoase presărate prin țară, dar îmi este greu să vorbesc despre dezvoltare, chiar și doar prin restrângerea la domeniul meu, pentru că eu încă văd muzeele mici din sate ca pe niște insule. Ca și în mediul urban, și în cel rural există muzee de stat și muzee private, iar statutul lor din acest punct de vedere este radical diferit. Muzeele private sunt pasiuni extrem de variate transformate în locuri care depind aproape integral de oamenii care le-au creat. Ele pornesc de la ideea cuiva pentru care patrimoniul local sau un meșteșug, o personalitate, o colecție sau un eveniment au devenit atât de importante, încât le-a transformat în teritorii al memoriei. Dar, fără susținere pe termen lung, multe dintre ele vor dispărea odată cu oamenii care le-au conceput. Urmează însă în toamna aceasta prima Noapte a Muzeelor la sate, un eveniment pe care îl aștept cu nerăbdare pentru că, în sfârșit, aceste insule vor avea ocazia să devină un arhipelag, așa cum s-a întâmplat și cu muzeele urbane atunci când au început să fie promovate la nivel național. Pentru a fi susținute, muzeele rurale au în primul rând nevoie să fie văzute.

Nu am vizitat toate muzeele din țară, de aceea îmi propusesem să nu fac aici recomandări, dar m-am răzgândit după ce Muzeul Comunismului pentru Copii din Pitești a primit un premiu important și binemeritat zilele trecute. Acest muzeu interactiv este ieșit din comun pentru muzeologia noastră, pentru educația muzeală care este cuprinsă în expunere, pentru resursele pe care copiii și tinerii le primesc la începutul vizitei, asta pe lângă acompanierea umană din partea voluntarilor și echipei muzeului. Copiii au ocazia să se apropie de un subiect istoric complicat prin mijloace ludice. Din punctul acesta de vedere, aș putea să spune că în acest mic muzeu se face mai multă educație muzeală decât în muzee mamut din orașe mult mai mari. Pentru că ne lipsesc structurile și coerența, fiecare caz de muzeu rural sau urban mic este însă particular. Spații dinamice și importante prin ce sau cum expun sunt și Muzeul Colectivizării din Tămășeni, județul Neamț, Muzeul Textilelor din Băița, Munții Apuseni, Muzeul de Artă „Dinu și Sevasta Vintilă” din satul Topalu, județul Constanța, câteva colecții etnografice de familie vizitate prin satele din Maramureș sau muzeul creat la Vânătorii Mici, județul Giurgiu creat de profesoara de arte plastice Rozalia Iorga, alături de elevi voluntari. Fiecare dintre aceste locuri a avut parte de oameni, în acest lucru constă în primul rând excepționalitatea. Sper să se inventeze la timp mecanisme de siguranță, care să le susțină pe termen cât mai lung.

<< Adevărații eroi sunt pentru mine oamenii preocupați de realitate >>

Îți adresez acum propria ta întrebare, pe care o scriai prin 2021 pe o rețea de socializare: „Cum am putea face cultura să conteze și într-o societate condusă de supermeni ratați?” Ai găsit un răspuns între timp și cine sunt contra-eroii?

Îmi place să le spun și copiilor la ateliere că prefer mai degrabă să rafinez formularea întrebărilor, în loc să răspund la ele. Dar la această mișcare de bumerang văd că nu am de ales.

Cultura contează oricum, doar că ea este tapetul vechi de pe peretele acoperit acum cu plăci de faianță strâmbe și spălăcite, fundalul de dincolo de fundal. Fațada socială este o atmosferă țipătoare fără continuitate în bine, care mie mi se pare un simptom al ratării, într-adevăr. Cred că sunt extrem de puțini oameni care trăiesc în lumea imaginată de ei pe vremea în care își proiectau viitorul lor în lume, în schimb sunt tot mai mulți care nu se pot adapta și aleg să se mute cu totul într-o lume imaginară. Aceștia ar putea fi „contra-eroii”. Adevărații eroi sunt pentru mine oamenii preocupați de realitate, deși în ziua de azi mi se pare destul de dureros să fii preocupat de realitate. Preocupat înseamnă aici dornic să contribui cu ceva bun, nu în sensul de a-ți da cu părerea. Eroul de azi poate fi cineva care are păreri, dar nu-și pierde tot timpul admirându-le. Am întâlnit foarte mulți astfel de eroi printre copiii și tinerii cu care m-am întâlnit în ultimii ani.

<< Copiii citesc, tot spun asta și o voi spune mereu. Important este să aibă ce. >>

Ești una dintre fondatoarele Asociației Scriitorilor pentru Copii și Adolescenți De Basm. Cum reușește ea să împrietenească copiii cu literatura și să combată tendința acestora de a reduce cititul la lecturile obligatorii din școală?

Caravanele De Basm, așa cum numim noi proiectele la care muncim pe brânci ca să ducem literatura în tot mai multe sate și orașe din țară, reprezintă una dintre bornele mele. Pe această bornă scrie kilometrul zero. Să vezi bucuria unui copil care descoperă pentru prima dată o carte frumoasă nu poate fi egalat de nimic altceva. Copiii citesc, tot spun asta și o voi spune mereu. Important este să aibă ce. Sunt locuri pustiite de dezinteres, unde copiii nu au nimic. Sunt sate în care biblioteca este doar o cameră plină de igrasie cu ușa închisă, iar lângă ea cârciuma și pariurile sportive stau cu ușile larg deschise. În călătoriile noastre prin țară, am găsit și multe uși de bibliotecă larg deschise, fără miros de mucegai, cu cărți noi, cu pereți colorați și zâmbete generoase la intrare. Cred că bibliotecile reprezintă soluția pentru problema lipsei accesului la carte pentru familiile de la țară sau din orașele mici, unde părinții nu au cu ce să cumpere cărți noi sau nu știu cât de important este acest lucru pentru copiii lor. Există biblioteci unde se întâmplă lucruri atât de frumoase, iar aceste locuri ne dau multă speranță și idei de proiecte. Operăm însă cu timp limitat și cu resurse financiare tot mai greu de accesat. Cu toate astea, literatura citită de plăcere de către tot mai mulți copii câștigă teren cu fiecare an la nivel național datorită De Basm, Asociația Câte’n lună și mansardă, Fanbook, Cu alte cuvinte, EDUCAB etc.

M-am văzut în acești ani cu foarte mulți copii, nu știu să-i număr.  Am în minte câte un copil din fiecare loc prin care am trecut. Toate aceste proiecte prin care radiografiem țara cu ajutorul literaturii sunt fabuloase, dar ne și provoacă răni pentru că de cele mai multe ori nu ne mai întoarcem niciodată la acești copii. Singura revelație care contează este că i-am privit de fiecare dată cum absorb cu sete ceea ce li se oferă. Ar trebui ca adulții să le ofere mult mai mult decât le oferă acum și abia apoi să aibă așteptări din partea lor. Nevoile copiilor, drepturile lor încălcate la scară națională, aceasta este singura revelație care contează în urma acestor întâlniri.

Ești la rândul tău scriitoare. Poți să îmi descrii rolul reflexului de a scrie în cazul tău?

Scrisul este pentru mine intimitate, libertate, plăcere, frustrare, reflecție, autoreflecție, așa cum cred că este pentru orice scriitor. Am avut ani în care nu m-am simțit sigură pe ceea ce scriam și nu înțelegeam prea bine de ce o fac. Acum scriu pentru că așa simt că sunt eu. Uneori mi se pare că sunt făcută din cuvinte, că asta îmi dă consistență ca om și mă așează în dialog cu ceilalți. Scrisul este un du-te vino între mine și lumea mea.

Iulia Iordan este scriitoare și educator muzeal. Timpul ei de lucru se împarte între muzee, biblioteci și librării, unde de obicei este înconjurată de copii sau tineri. Prin expoziții și ateliere îi aduce împreună cu artiști contemporani și studiază de fiecare dată reacțiile chimice care se produc între aceștia. O concluzie parțială a cercetărilor sale ar fi că muzeele și literatura română contemporană le îmbunătățesc tinerilor și copiilor capacitatea de cunoaștere, îi fac mai atenți la lumea în care trăiesc și la ei înșiși, mai curioși, mai implicați.

Iulia este autoarea mai multor volume pentru copii, a unor resurse interactive specifice educației muzeale, curatoarea unor expoziții interactive dedicate copiilor, co-fondatoare a De Basm. Asociația Scriitorilor pentru Copii și Adolescenți din România și membră a Asociației Da’DeCe. Cum să ne apropiem de semnificațiile culturii pentru societate, în așa fel încât aceasta să capete un sens personal, deci profund, este una dintre provocările sale profesionale la care caută în permanență răspunsuri prin proiecte culturale și printr-o cercetare doctorală coordonată de CESI – Centrul de Excelență în Studiul Imaginii. Despre Iulia: www.iuliaiordan.ro. Despre proiectele ei și ale colegilor săi:  www.asociatiadadece.ro și www.debasm.ro.

Pentru mai multe informatii puteti vizita sursa acestui articol de stiri.

Alin Cristian

Furoshiki

În cotidian, Mitzura se zbătea grațios să plutească deasupra gloatei. Distingea în negrul de sub unghiile unei mâini chemarea scrisă a gliei, iar în atingerea purtătoare de funestul mesaj bulgării de humă aruncați peste ea de vie. Practica un amor desensibilizat, detașat, atât de „dusă” încât amanții mai grijulii ajungeau uneori să–i ia pulsul ca să vadă dacă mai trăiește. Bizarul joc înlocuia scenariile amoroase de duzină: ea se prefăcea că-i moartă, ei că se zbat s-o readucă la viață prin tehnici experimentale, improvizate de fiecare după cât îi permitea fantezia. Ulterior, în schimburile de celebrare a „învierii”, fata se chinuia să pună exact atât suflet cât ei în eforturile de reanimare.

Pentru Gherase, însă, toate astea nu erau decât povești, cu care Mitzi-i împuiase capul într-o dubioasă spovedanie—nu doar plină de culoare și picanterii, dar și fără pic de smerenie. Cochetă, fata-și dădea păcatele pe față sclivisit, titirit, încredințată că tot ale ei rămâneau, chiar și-mpărtășite: rufele sufletești soioase sunt, în fond, niște urme lăsate pe fața lumii—amprente, iscălituri, autografe, trimiteri la autor; ea una nu le putea arunca oricum într-o ureche ce-o stârnea până la limbuție cu încordarea-i. Într-adevăr, atenția băiatului o pătrundea ca un deget acuzator ațintit spre punctul ei slab—de fapt, mai mult decât ațintit, adică atingându-l deja într-un fel ce-ar fi înmuiat până și pietrăria nesimțitoare a caldarâmului, darămite o simțire omenească… Serios preocupată de potențialul malefic al propriilor ascunzișuri lăuntrice, interesata conlucra din plin cu cercetătorul lor, poziționându-se optim, așa încât degetul lui luminos să răzbată cât mai adânc în miezul problemei; cu răul nu-i de glumit! Cum băiatul ardea de dorință să-i ierte păcatele, de partea ei fata se străduia și ea să-i dea prilejuri de desăvârșire spirituală berechet, săvârșind câte-n lună și-n stele—cel puțin din buzele–i moi, dar învățate să imprime frazelor niște inflexiuni cu totul personale, ce-și desfășurau bogata trenă de aluzii numai prin auzuri ghimpate la superlativ.

Nu-i de mirare, deci, că timpanul împătimitului de… pătimit fusese de bunăvoie prevăzut c-o aprigă cunună de spini, al cărei rost era s-ajute șerpoaica să se lepede de pielea-i pângărită, însă somptuar foșnitoare; dezgustătoare, dar măcar înlăturată c-un bun simț admirabil. Că totu-i cum te cureți de murdărie—cât de vrednic i te sustragi, cât suflet pui în alungarea ei. Contrariat, auzul lui Gherase se-nfigea-n volbura verbală ca-ntr-o dantelă ce, mijită de pe sub veșminte, dă-n vileag o rufărie intimă de lux, adâncită-n bârfa c-o penumbră atât de-afurisită că nu-i chip să mai deosebești rochia de jupon, juponul de chilot, chilotul de piele, pielea de carne, carnea de os, ori osul de măduva-i ideatică, atribuită întregului prin simplă ipoteză. Așa că urechea ascultătorului trăgea câinește de ce se nimerea, fără mofturi; vai și amar de cel intrat în spumoasele dedesubturi femeiești cu gând de ieșire la un liman…!

Perfect avizată de asta, Mitzi lăsa vorbele să-i alunece printre buze numai când simțea, la celălalt capăt al lor, mărăcini emaciați de sete agățându-le cu ultima lor suflare; de, duh la duh trage… Și ce mai oftaturi trupeșe nu-i smulgeau ei înțepăturile provenite din lăuntrul fratern al aproapelui…! Într-astfel de forme pline-și învelea vorbitoarea goliciunea scheletică a noțiunilor debitate—tot un trup al ei, doar ceva mai rarefiat, pe care destinatarul îl lua deîndată la-ntrebări de-a buzelea, degustându-l tresărire cu tresărire, palpitație cu palpitație. Și, de ce afla mai multe de la el, de-aia ar fi vrut să afle totul exact așa cum îi era livrat, adică ambalat pe bucăți, elegant și fistichiu, în lunecoasele mătăsuri verbale. De care el prinsese gust. Erau prihănite-n locul unui conținut fără de prihană, pretindeau unii teologi—boccele șic numite furoshiki, unde japonezele își țin mărunțișurile personale, pretindea amatoarea de dezbrăcat în cuvinte. „Contează mai puțin ce porți tu, și mai mult ce dai aproapelui să poarte”, subliniase ea într-o discuție despre isprăvile sfântului Martin.

Cât despre ucenicul într-ale despovărării sufletești, ardentele bagaje despăturite de fată îi sugerau că ea, departe de-a fugi de el, în realitate i se dăruia fidel și generos, imprimându-i-se pe dinăuntru a carte de rugăciuni încredințată memoriei. Visa des o scorbură cu faguri de miere neadunată încă, iar asta cu ochii când închiși, când deschiși. Buba-i că, tăbărând vulgar asupra simandicoasei vorbitoare, i-ar fi redus la tăcere dulcele zumzet de albină, adâncită-n prescurtarea necuprinsul anume ca să-l poată el cuprinde; cu roitul ei fără astâmpăr, oare nu-i orice vorbire un soi de rugă mai… nedusă la biserică—o alergătură după certitudini și alean? Țiitoarea largului îl înaripa și pe el prin contagiune; iar strivitul sprințarului ei du-te-vino sub un trup greoi de mascul avea toate șansele să se dovedească păgubos, ca dealtfel și umplutul golului ce răsuna–n glasul fetei—miezul ei râvnit și tăinuit, deprins să toarcă imensitatea intangibilului într-un fir tangibil de miere. Mă rog, îndoită cu lapte ca să-și poată susura chemarea mai fluent… Cum să-i iei maul celei ce cotrobăie zarea-n folosul tău, pe deasupra urându-ți la despărțire și-un „Fie-ți îngerii aproape!” de întărire, dacă mai era nevoie? Până și-un sărăntoc cu duhul ar fi priceput că schimburile lor frizau sublimul, d-apăi un târșit de traficul ascuns al lucrurilor…!

Luminat de atari gânduri înalte, în loc de mârlănii, Gherase slobozea suspine de răspuns la ale Mitzurei, cum fac cei ce știu și nu spun, iar ah!-urile și au!–rile lui le udau la rădăcină pe-ale ei, crescându-le verzi, lungi și pline de sevă. Tăinuiau prin oftaturi. Orice sunet scos de fată se dovedea a fi un ghem cu dus-întors, adică știutor de calea înapoi în trupul născător, cu condiția să fie mai întâi bine rostogolit prin imaginație și-ajutat să-și tragă, din labirintul ei, grosul cel mai grosolan al ființei. Sisifică delectare acest adunat al materiei într-un bulgăre bolovănos! „Ține-mi hangul!” sălta ghemul pe claviatura lăuntrică a ascultătorului, îmboldit astfel să se prindă-n joc cu neființa și să-și jumulească muza cuviincios—doar de inspirație, nu mai mult; intermediul dintre ei îi împreuna deja copios. Simțind și ea la fel, fata—dacă mai poate fi numită doar fată—fâlfâia atunci extatic din aripi, făcându-i galeș cu urechea așa cum altele—păsăret mai greoi, de curte—fac cu ochiul. Ehei, totu-n viață-i să prinzi rostul celor scrise-n marea carte deschisă a lumii prin semne, din aer, fără să pângărești hârtia cu deștiul, ca mitocanul…

Pe de altă parte, însă, Gherase era zgândărit de nonșalanța florală cu care Mitzi-și risipea prinosu-i prin eter; demonul avariției îi dădea ghes să nu se mulțumească numai cu ce primea, ci să râvnească la ce-i lipsea. De ce să stoarcă el trudnic un biet grăunte de polen, când miriade de-altele ca el se iroseau pe aiurea? Încornoratul de calcul matematic își înfipsese-n el parantezele-i strâmbe: aleluia cu credința-n propria-i îndestulare! Ceva-i dădea Mitzi, e drept, dar nu de-ajuns; cât din țâșnirea ei arteziană în văzduh i se cuvenea lui, ce nu putea fi chiar ultimul neisprăvit din viața ei? De ce, adică, fata nu se străduia să-i trimită mana ca unui ales? Că una-i să fii poftit la festin de-a dreapta celui ce-mparte, și-alta să-i aduni firimiturile căzute din gură… Fiece vorbă, gest, privire, ori oftat al prolificei povestitoare stârnea penibile comparații cu restul publicului ei; băiatul dăduse-n damblaua socotelilor, numită de unii rațiune. Ca un făcut, cerul, altădată deschis primitor și vast deasupra lui, mai nou se zgârcise cât palma, căpăcindu-l într-o hrubă insalubră, mucedă; viața îi devenise o temniță saturată de-avansurile umezelii și-ale unui vuiet surd, de ape mari.

Revenind însă la groscioara glumă macabră a Mitzurei, unii o luau drept o caragialescă tălmăcire a tragediei Romeo și Julieta, în vreme ce altora le evoca o anume lectură din sfântul Augustin, ce vede-n grija față de morții nesimțitori minima grijii față de viii simțitori—fondul tenebros al lumii, sondat periodic de fată prin teatralele-i plonjoane într-acolo. Ca și cum ar fi ținut neapărat să afle cât de bine-ntreținut e ultimul drum, de teamă să nu rămână-n pană pe el… Iar fiindcă Iorgu numise respectiva ieșire din scenă, după Leibniz, fuscum subnigrum și, în plus, mai oferise și-o descriere a ei considerată deocheată—„alunecoasă ca o despicătură-n moalele ardent al umbrei”—se specula că scenaristul ciudățeniei ar fi fost nimeni altul decât el; care, ca spre a întări bănuielile, la o petrecere declarase-n public că-și racolase partenera printr-o luare de mână și-o șoaptă nu foarte originală la ureche: „Lazăre, vino afară!”

Ajuns cu istorisirea-n acest punct, hâtrul dusese degetul la gură, ridicând din sprâncene, gogonând ochii, făcând cealaltă palmă pâlnie la ureche și-anunțând celor din jur deznodământul numai după o așteptare chinuitoare: „Și nu vă spun că tăcerea gloduroasă se crapă-ntr-un târziu, și-aud de dincolo un, „Am treabă!” plin de țâfnă funerară!”

În realitate, lucrurile decurseseră altfel; însă Iorgu nu răbda tirania realității fără a-i umple caricatural gura mușcătoare cu măscări, chipurile spre a o face mai suportabilă și mai convivială. Era de părere că moartea nu cară după ea o simplă coasă, ci o tăcere cu două tăișuri—unul tragic, celălalt comic. „Așa că depinde cum te duci către ea, moncher—pe drive, sau pe rever”, explica el apoi în limbajul jocului de tenis, cu niște gesturi largi, asortate. „Poți alege doar dacă să mori de plâns, sau de râs”. Când se-ntâmpla să bea mai multișor, se dădea chiar purtătorul de cuvânt al Bătrânei doamne, pretinzând că e-nsărcinat de ea să dea preaviz oral celor vizați: „Cimilește cimitiru-n mine, ce vreți?” se scuza impudic, exagerându-și nevinovăția și atrăgându-și porecla de cimitir vesel. „Orice înmormântare e-o măscare sub care zace-o pațachină de născare, iar în orice ivire e rost de-o cosire”, mai adăuga uneori în semn de considerație pentru cei deosebit de receptivi la acrobațiile-i retorice. Iar drept supremă dovadă de prețuire, le-mpărtășea chintesența aforistică a sumarei sale preumblări prin lume: „Ca să-l dau de gol pe vărul adevărul, îl întind și-l sucesc din vorbă de-i pârâie turul pantalonilor; după care, dacă văd că se formalizează, mai rău îl răscrăcărez întrebător—până cedează.”

Demn de remarcat e că Mitzura fusese scutită de sfruntata zugrăveală înfățișând lupta lui Iorgu cu izmenelile adevărului; se vede treaba că reușise să-i impună oareșice respect.

— Păreți cam abătută, o abordase el pe bulevardul Brătianu, la Universitate, unde ea își aștepta tramvaiul. Vă simțiți bine? se interesase apoi profesional, mai înainte de-a sublinia că-i de la culte și că-l preocupă bunăstarea sufletească a semenilor.

Se izbise însă de tăcerea fetei, frigidă ca o țiplă protectoare de cleștar.

— Poate nu-i treaba mea, insistase el, dar… știți, sufletu-i un pahar prin care tulburarea se revarsă. Neînseninarea lui se răspândește-n jur; și-atacă semenii la drumul mare, îi sondase el simțul responsabilității civice.

La care Mitzi schițase un zâmbet cât putuse de fals.

— Pardon! îi aruncase ea peste umăr intrusului, întorcându-i spatele.

— Văd că ocrotiți lucrarea neluminii, insinuase el. Și n-am decât modica vină de-a vă fi necunoscut…

Pe urmă, după vreo două-trei târcoale-n jurul fetei, în care ghetele-i scârțâiseră de iritare:

— De ce n-am face front comun necunoscutului? Permiteți-mi să mă prezint, fie și numai spre-a vă dovedi cât din tenebre-s gata să treacă de partea luminii: mă numesc Iorgu . . .

— . . . Necunoscutul, știu. Întâmplător, purtăm același nume de familie. Și mai știu și că umbra se-ndesește cel mai tare la piciorul lumânării ce pretinde să ne lumineze. Mi-a părut bine de cunoștință, domnule—dar și mai bine de necunoștința ce-aș dori să o refacem grabnic. Și cât mai deplin.

— Vă mulțumesc pentru neîncrederea ce-mi arătați! Sunt de acord să trecem imediat la întărirea zidului care se ridica-ntre noi compact până mai adineaori. Să-l refacem identic, muzeal.

Simțind capcana ce pândea-n identitate—nevoia comparațiilor, consensului și dialogului pe tema ei—Mitzi se eschivă printr-o voltă abilă:

— Binevoiți a vă adresa spatelui meu; el e inginerul-șef al șantierului. Aaa, sau eventual șinelor lăsate-n urmă de tramvaiul care vine; am întâlnire cu el. Scuze!

Iorgu păși hotărât între ea și fierotania apărută-n depărtare.

— Vă-nșelați. Viețile noastre-s două șine, pe care un destin comun le-apropie una de alta.

— Anume ca să nu se întâlnească.

— S-au întâlnit deja.

— Neconcludent. Dați-mi voie să vă-ngrop de viu în insignifianță; vai, vă vine ca turnat betonul ei gri monoton! se plesni Mitzi peste față.

— Recunoașteți cât de zadarnică vă e strădania.

— Adio, domnule!

— Un moment! Suflul cu care ați împins cuvântul ăsta hâd e tocmai cheia ce-mi lipsește; biletul meu spre viitor. Acum, că ușa dintre mine și mai mult ca mine s-a întredeschis, în numele frăției universale dintre oameni, vă rog să m-ajutați s-o împing în lături!

— Graba dumneavoastră strică treaba destinului, stimabile păstor de suflete. Vă propun să dăm ascultare acestui mare baci al turmei de cuvântătoare; adică să ne despărțim la loc, ca și cum nu ne-am fi-ntâlnit.

— Dar vedeți bine că ne-am întâlnit și stăm de vorbă, declară Iorgu faptul împlinit.

— Nu văd decât ce vreau să văd, dacă-mi permiteți… mârâi Mitzi printre dinți, scoțându-l pe sforar din câmpu-i vizual c-o piruetă terminală.

— Ce brutalitate cutremurătoare! Nu vă dați seama că mă îmbrânciți în neființă? Oare omul nu poartă-n el și-o licărire de divin, pe care o stingeți scandalos? În numele mai binelui, vă interzic cinismul la adresa semenilor!

— Iar eu nu vă permit să mă luați de braț pe marginea prăpastiei, care sunteți!

Tramvaiul sosise, debarcând o parte din călătorii mai vechi pentru a face loc altora noi. Însă Iorgu se interpuse energic între Mitzi și cursa către viitor oferită banal de întreprinderea bucureșteană de transport în comun.

— Atenție! Ne trag în jos curenți fatidici, domnișoară. Nici nu bănuiți ce genune perfidă-i singurătatea; nu v-azvârliți în ea nesăbuit! Doamne ferește de-o așa oroare! Omul își sapă groapa prin refuzul intervențiilor providențiale.

— Prăpastie-i și înăuntru, și-n afară, se prinse Mitzi-n joc cu grijă, de parcă vorbirea ar fi fost o frânghie încolăcită-n fel și chip, ducând dintr-o genune în cealaltă. Hm… Mă-ntreb cine și-o fi băgând coada-i mângâietor cuvântătoare-n viața mea prin gura dumneavoastră.

— De ce nu mă-mbrâncițiți sub roțile tramvaiului, dacă vă sunt complet indiferent—un nou și agasant obstacol de înlăturat? În îngrămădeala asta, nici nu s-ar băga de seamă, dramatiză Iorgu.

— Nu-s o asasină.

— Indiferența e mai gravă ca asasinatul: omor în masă virtual, cu mâinile curate.

— E dreptul meu să dau atenție numai cui îmi convine.

— Fie, dar dreptul dumneavoastră e nedreptul meu. Nu merit să fiu azvârlit de viu în sordida groapă comună.

— Bine, făcu Mitzi, pe când mâinile-i trasară prin aer contururile rectangulare ale unei pietre funerare: „I.N.R.I. Aici zace un băgăcios de seamă în viața altora”, descifră ea cu degetul un epitaf gravat pe aer.

— Încărcat de vești bune pentru dumneavoastră, țin să v-anunț.

— Și pe deasupra, și mieros la vorbă de-ntoarce pe dos stomacul lumii!

— Ca să fac fața la acrimonia cu care-s întâmpinat de unii…

— Sunt sigură că pe trotuarul însorit de vizavi poamele-s mai dulci.

— Disting promisiunea de îmbrățișare în chiar glasul cu care mă alungați.

În semn de reproș adresat soartei, Mitzi dădu să treacă prin zidul Universității ca o furie, dar se opri în ultimul moment, rămânând pierdută-n contemplație cu fața la el. Iorgu i se alătură neîntârziat și, vreme de câteva momente, păru că amândoi se chinuie să deslușească urma griului pe gri.

— E bine scris, conchise Iorgu. Dar destinul dumneavoastră nu-l găsiți încondeiat decât pe fața mea.

— Nu mă interesează și nu mă interesați! șuieră Mitzi demolator înspre zidărie fără să se întoarcă.

— Dacă dezinteresul vă e așa de tandru, nu pot să nu mă-ntreb cum v-o fi interesul…

— E cum e, dar la adresa dumneavoastră e inexistent. Canci! Nihil!

— Ei, și alții au făcut lumea din nimic…; nu moare la comandă ce-am vrea noi să moară, domnișoară.

— Dar nici nu se naște ce-ar vrea te miri cine!

— Orice nou început vine pe lume-n chinuri; înțelept ar fi să le scurtăm. Din fericire, un conflict de interese poate apropia părțile mai abitir ca un amor.

Tramvaiul plecase, iar faptul întâlnirii celor doi, deși nu tocmai împlinit, nici nu părea să se confunde cu nimicul absolut.

— Poate vreți să spuneți conflict de interes cu dezinteres, nuanță Mitzi.

— Vreau să spun că ne leagă aceeași frânghie, deși capetele ei par diferite. Dezinteresul dumneavoastră studiat, premeditat, e un afront pe față celor ce doresc, onest și dezinteresat, să vă stârnească interesul.

— Mă simt siluită-n public.

— Dar nu de subsemnat; n-am nici o putere să împiedic semețirea-n mine a interesului.

— Dezinteresul meu îl va pleoști așa cum șade bine înfumurării masculine, fiți fără grijă!

— Mare păcat săvârșiți tăind elanul unui înger!

La care Mitzura nu se mai putu abține și-l împroșcă pe intrus cu-n chicotit proaspăt, venit din adâncul ei asediat verbal; exact ca o căldare de gaz pe foc.

— De îngerul ieșit la agățat râd și curcile, îi deploră ea tentativa.

— N-au decât să râdă; nu-i râsul lor. Râsu-i parâma unui submarin de mare adâncime, care încearcă s-acosteze între coastele neștiutoare ale râzătorului. Propun să ne-mbarcăm spre orizonturi noi, încrezători în echipajul lui fantomă.

— Deși mă amuzați, de fapt vă deplâng. Trebuie că sunteți foarte disperat, dacă vă luați pe stradă de necunoscute. Nu vă pricepeți deloc la femei.

— Așa-i; dar fie-vă milă de-un naufragiat, în numele cerului! Mă scufund, iar barca de salvare, care sunteți dumneavoastră, nu se lasă abordată.

— Vorbe de pirat, nu de preot.

— O aspirație spre mai bine, oricât de stângace, se cuvine susținută, nu ironizată. Mai bine dați-mi voie să vă descriu de-a fir a păr ingrata condiție masculină, oftă Iorgu profesoral, privind în pământ și întinzându-i Mitzurei un braț cu cârlig. Zău, câteodată îmi vine să cred că Dumnezeu e-o zeitate feminină, ce prigonește bărbatul cu dragostele-i năbădăioase!

— Vă rog să nu v-apropiați! Purtați Gheena-n dumneavostră ca pe-un buzunar secret—dacă nu chiar ca pe o gaură în buzunar.

— Îmbrățișarea, cred c-ați vrut să spuneți.

— Totuna, tranșă Mitzi cu securea de incendiu.

— Fie-vă, atunci, milă de o biată buză de prăpastie și n-o prăvăliți în hău fără drept de apel, se smiorcăi Iorgu, acompaniat de-un scârț patetic dinspre ghete. Zidirea ziditorului divin trebuie tencuită. Vă invit să dăm o tură de control grădinii Edenului, ca doi responsabili grădinari ce-și iau în primire postul. O simplă prospecțiune, ca să știm măcar la ce dăm cu piciorul.

— Vorbirea dumneavoastră are solzi lucioși și dulci veninuri, domnule. Mă-ntreb cum o fi reușind să-și rețină sâsâitul definitoriu, își scrută Mitzi bănuitoare interlocutorul, strecurându-i sub piele imaginea ce-o avea despre el fără să-l cunoască.

Între ei se furișă atunci o clipă diamantină cu multe muchii ascuțite, în stare să deschidă imprevizibil tot atâtea căi. La care blindajul Mitzurei, simțitor la pietre prețioase, se mai înmuie.

— N-accept decât cu o condiție: dacă-mi permiteți să vă întrerup oricând, oricât, fără să-mi cereți socoteală, sau să mă-ntrerupeți la rândul dumneavoastră. Cer voie să vă-ngrop în tăcere după plac, să vă umplu gura cu bulgări gloduroși de așteptare cât consider eu necesar. Vă previn că-i mult de înghițit… Ca să vă jucați de-a îngerul aveți nevoie de-o răbdare îngerească; ei bine, vă promit că mă voi ține de măsuratul ei cu pasul, fiind vorba de-o vastă moșie ce mi-o datorați.

— Deja?

— Ca pierdută aici, acum, la jocul stradal de noroc, în care tocmai v-ați hazardat: dama de pică ia popa de cupă de nu se vede! bătu ea din picior cu aplomb. Așa-i regula. În viața mea, nu-i loc pentru dumneavoastră decât sub papuc, domnule!

— Primesc, răspunse Iorgu cu resemnare tragică, încredințat că de aservirea totală, la care tocmai consimțise, se putea elibera ulterior prin luptă voinicească, pe câtă vreme, tot înfruntând diluvul de indiferență abrazivă al junei, risca să-și tocească iremediabil amorul propriu.

Merseră-n tăcere câteva zeci de pași, epuizați de pacea încheiată mai mult decât de luptă; dreptul de-a candida la atenția necunoscutei fără a fi respins din oficiu îl costase pe Iorgu mari și umilitoare renunțări. După felul cum ea-și punctua sunetul pașilor alături de el, hâtrul pricepu că tărășania respectivă gemea de suspans; dar nu se grăbi să rupă fragila mreajă. Femeia-păianjen îl înfășurase într-un drum lung, ce-i unea despărțindu-i totodată. Găsi tensiunea firului numai bună de zdrăngănit serenade, și de aceea confundabilă cu elementul lui. Când era mic, auzise povestea cu broscuța înghițită de-un somn, căruia îi făcuse măruntaiele să ghiorțăie într-un duios cântec de leagăn, până ce huiduma adormise buștean și captiva îi ieșise din gâtlej printre sforăieli. Nu altfel îl cuprindea pe el necunoscuta asta cu dezinteresul ei lălâi și cursiv, în mod sigur croit să-i vină fantelui de hac prin vreun perfid gâldan citadin. Deocamdată îl îneca-n oftaturi și în scuturări din cap neîncrezătoare, ce s-ar fi putut foarte bine să n-aibă nimic de-a face cu ea personal și să se insinueze între ei clandestin, din mediu, folosindu-se de fața ei ca de-o mască. Era limpede că domnișoara nu se lăsa ușor atelată la proiectele altora; dar efortul ei de-a se împotrivi curentului o scotea-n evidență, așa cum o siluetă pudică și nudă, repezindu-se să-nchidă o fereastră înaltă deschisă de vânt, cade-n capcana vizibilului tocmai din teama-i excesivă de-a nu fi văzută.

(fragment din romanul în pregătire Brâul cu strigături)

Alin Cristian este profesor asociat la Paragon International University Phnom Penh, unde predă discipline sociale și umaniste. Scrie proză. A publicat mai multe cărți în România, ultima apărută în 2016 la Editura Junimea Iași, „Silvestralia”.

Pentru mai multe informatii puteti vizita sursa acestui articol de stiri.

| Un interviu realizat de Corina Taraș-Lungu |

Auăleu a câștigat premiul AFCN pentru antreprenoriat cultural în 2017. Cum a contribuit această distincție la dezvoltarea și promovarea activității voastre?

A fost exact ca atunci când nu aștepți niciun colet pentru că nu ai comandat nimic, dar te sună curierul. A fost o surpriză total neașteptată, mai ales că nu mai participam de ceva vreme la festivaluri-concurs cu premii, nu eram în goană după statuete. Financiar vorbind, cultura în România este o industrie mică, premiile aferente acestei industrii trec aproape neobservate în afara breslei. Uneori fac bine, alteori mai puțin, iar câteodată chiar reușesc să hrănească niște orgolii. La noi nu s-a schimbat mai nimic post-premiu. Lucrurile au mers mai departe exact ca înainte.

Arta are un caracter din ce în ce mai nomad, delocalizat. Din ce în ce mai des, ea migrează din spații convenționale în spații neconvenționale. Voi păreți destul de conservatori din acest punct de vedere. De la poziționare și până la dimensiune, care este pentru Auăleu importanța locului în care își desfășoară activitatea de peste 18 ani încoace?

România este foarte, foarte convențională cu privire la locurile de desfășurare pentru acte culturale. Lumea se raportează la teatrul din centru, fiindcă mai toate teatrele din țară sunt în zona centrală, precum bisericile. Trist e că după Revoluție s-au construit în cartierele țării mii de lăcașe de cult și zero teatre.

Noi am început într-un garaj de 19 mp și o curte a unei case din spatele Gării de Nord, lângă Stadionul CFR, intrarea sportivilor. Mai hardcore de atât mai greu întâlnești. Între timp ne-am mutat într-o casă tip locuință, spațiu total atipic pentru teatru, în care încă ne desfăsurăm activitatea. Cred că e încă cea mai mică sală din țară, are 50 de locuri, o dimensiune care mie îmi place foarte mult. Mult mai important, însă, decât spațiul fizic în care un teatru își desfășoară activitatea îmi pare a fi spațiul psihic. Spun asta fiindcă încă mai cred că se poate face teatru în orice loc de pe lume, am jucat spectacole și la pârnaie și pe malul oceanului, dar nu asta primează. Important e locul pe care teatrul îl ocupă în mintea spectatorului, importanța pe care o are ideea de teatru, nu spațiul fizic. E ca în amor, locul tradițional e patul, dar parcă e mai atractiv ce se poate întâmpla în afara lui.

Spuneai într-un interviu că ai numi spectacolele voastre de teatru show-uri. Explică-mi puțin de ce ai spus asta?

În limba greacă cuvântul „teatru” definește locul din care spectatorii privesc, înseamnă auditoriul, sala, lojele, stalul etc. În limba română termenul este folosit eronat. Actorii „fac teatru”, iar spectatorii „merg la teatru”. Bucătarii fac mâncare, iar înfometații merg la mâncare în loc să meargă la masă, locul în care se mănâncă. Noi nu facem teatru, facem spectacole și nu e stricto senso vorba de spectacole teatrale, așa cum sunt ele asumate în accepțiunea largă a publicului – doi actori își rostesc unul altuia replici în mijlocul scenei. Am încercat să mă detașez de forma aceasta caducă a teatrului. Prefer ca atunci când spectatorii vin la noi să vină la un show, nu la teatru. Show-ul e mai promițător decât teatrul, nu are pretenții de artă înaltă, chiar dacă o conține.

Care este funcția pe care i-o atribui teatrului în prezentul anului 2023?

Aceeiași pe care a avut-o întotdeauna, nimic schimbat. Cea mai bună dimensiune a acestei funcții (după nivelul meu de valori) este dată de Shakespeare. Teatrul ca oglindă a timpurilor. Datoria noastră este de a păstra această oglindă cât mai neaburită. Acum, bineînțeles, există tot felul de oglinzi, de cristal, concave, convexe, unele prezintă realitățile mai distorsionat, mai alterat, mai nu știu cum, dar părerea mea este că reflexia cât mai clară este pe primul loc în fișa postului. Restul e vorbărie de workshop sau de aplicație de finanțare.

Cum s-a schimbat publicul teatrului independent de-a lungul celor 18 ani de activitate?

Aș spune că aproape radical. În 2005 aveam spectatori eminamente tineri, adolescenți, liceeni, studenți. Acum, după 18 ani, publicul este foarte variat, avem audiență generală, de la 5 ani la cărunții cei mai cărunți. Copiii au început să își aducă părinții sau bunicii care la rândul lor își aduc prietenii taților, mamelor, soacrelor, verișoarelor, cuscrilor, rubedeniilor. Un fenomen pe cât de fascinant, pe atât de natural. Nu am mers pe o strategie de atragere a publicului, de conștientizare ș.a.m.d. Am lăsat show-urile să își facă treaba și atât.

Vedem o explozie de evenimente culturale în Timișoara anul acesta. Tu ai fost destul de sceptic în declarațiile tale cu privire la ce s-ar întâmpla cu viața orașului din 2024, când nu va mai fi Capitală Culturală Europeană. Infrastructura nu evoluează în tandem cu evenimentele din acest an?

Așa e, e o explozie de evenimente în 2023.Cred însă că 2024 va aduce exact opusul, o implozie, aș spune. Se vor strânge toate scenele, boxele, luminile, simezele și va rămâne exact ce aveam înainte de 2023 și câteva spații, cinematografe în plus… știm despre ce e vorba. Infrastructura nu evoluează, din păcate, simultan cu nevoile și cererile din cultură. E în urmă foarte rău. Spun asta cu amărăciune, nu ca un gest de frondă. Eu locuiesc în Timișoara, e casa mea in extenso, dar știu și simt că nu îmi oferă nici pe departe confortul de care am nevoie. Orașul urlă după cluburi, spații de concerte, evenimente alternative culturii din centru, iar noi luăm amenzi de la poliție pentru „O noapte furtunoasă”. Mai penibil de atât nu există. Timișoara nu e doar un dormitor, trebuie să fie și un spațiu de recreere.

Are Timișoara un bun management al spațiilor culturale?

Nu aș vrea să pară că totul e pe minus, dar nu prea are. Unele spații stau închise de câteva veșnicii, cum e Muzeul Banatului, altele funcționează ermetic, de nepenetrat, pare că pot fi accesate doar prin escaladare pe metereze, iar celelalte își văd pur și simplu de program. Nu există un tot unitar nici măcar la cel mai formal nivel. O demonstrează rarele colaborări dintre instituții. Un exemplu de foarte bună funcționalitate în ultimii ani este Institutul Cultural Francez, care își pune la dispoziție toate capacitățile pentru bunul mers al culturii. Chapeau.

Pentru îmbunătățirea sistemului trebuie întrebați cei care îl conduc, sunt plătiți pentru asta. Opiniile mele sunt prea radicale pentru a le mai expune în public, am mai făcut-o și se pare că nu a ajutat la nimic.

După ce ați avut anul trecut peste 40 controale care au sfidat absurdul, în urma cărora ați primit și o amendă pentru cearta dintre Zița și Rică Venturiano (anulată în instanță!), în ce stadiu al procesului sunteți cu vecinul vostru și cum se preconizează că se va finaliza litigiul?

Tocmai am fost anunțat că am câștigat procesul intentat de vecinul nostru. Comentariile ar fi de prisos. Sper doar că vor înceta șicanele și că ne vom putea vedea de treabă în continuare.

Dincolo de „Premiul special pentru creativitate și rezistență în teatrul independent” acordat de UNITER, ai simțit solidaritate din partea breslei pe durata conflictului care amenință funcționalitatea Teatrului Auăleu? Se ridică ea la nivelul așteptărilor voastre?

Nu sunt un fan al premiilor și sper, totodată, că ele nu se acordă din solidaritate, ci strict pe merit. Noi nu suntem în concurență cu nimeni în afară de noi, nu concurăm, nu jucăm la festivaluri cu premii, fiindcă nu suntem sportivi în competiție. Premiul Uniter pe care îl mentionați a venit ca o surpriză și da, l-am simțit ca pe o formă de susținere. Din păcate, breasla teatrală a fost și va fi divizată întotdeauna. Sprijinul nu a venit deloc din partea ei, cu excepția câtorva individualități. Sprijinul a venit din partea publicului. El este cel care contează. Susțin și semnez.

Ovidiu Mihăiță e actor, co-fondator al Teatrului Independent Auăleu, al Muzeului Consumatorului Comunist din Timişoara și al localului Scârț, loc lejer.

Alte informații: În 2022, caricaturistul Ștefan Popa Popa’s a intentat un proces, cerând închiderea spațiului unde activează cele trei entități, proces câștigat în instanță, pentru echipa Auăleu, de avocatul Theo Panduru. Ovidiu a primit această veste chiar în ziua în care avea loc acest interviu, așa cum se poate deduce și din răspunsurile lui. Teatrul Auăleu, este cel mai mic teatru din România, cu o capacitate de 50 spectatori. Înființat în 2005, el și-a desfășurat activitatea într-un garaj și o curte, apoi într-o casă pe strada Laszlo Szekely 1, unde poate fi găsit și în prezent. Motto-ul său, înțeles de spectatorii numeroși prezenți la producțiile Teatrului, este „Veniți mulți! Locuri puține!”. Muzeul Consumatorului Comunist, înființat în 2015, este o inițiativă 100% independentă, fără angajați, iar cine îi calcă pragul nu plătește bilet. În 2022, el s-a clasat pe locul întâi în căutările turistice pe Tripadvisor, în rândul muzeelor din Timișoara.

Pentru mai multe informatii puteti vizita sursa acestui articol de stiri.

| Un interviu realizat de Corina Taraș-Lungu |

Cum reușiți să convingeți mari personalități ale muzicii blues să vină în plin sezon de concerte în România? Beth Hart, Walter Trout, Anthony Gomes, Kaz Hawkins, Eric Gales, Sugaray Rayford… și lista este lungă. 

Oh, bună întrebare (râde)! Pur și simplu, îi contactăm, le propunem să vină să cânte la festivalul nostru și ei acceptă (râde). De fapt, nu este chiar așa, depinde de la caz la caz, cu anumiți artiști si managementul lor avem deja relații de amiciție în urma colaborărilor anterioare, anumite agenții internaționale ne contactează pentru a ne prezenta artiștii din portofoliul lor, se poarta discuții, negocieri, se stabilesc anumite condiții si apoi purcedem. Avem norocul ca Open Air Blues Festival Brezoi să fi căpătat ceva notorietate internațională, reclama purtată în mod direct prin discuțiile dintre artiști și dintre oamenii din breaslă ne-a avantajat. Noi am încercat pe cât posibil să fim gazde bune pentru artiștii cu care colaborăm și cred ca acest lucru ne-a adus ceva beneficii de imagine în rândul artiștilor. Publicul cald, care întâmpină artiștii cu bucurie, zona frumoasă a locației festivalului și faptul că noi suntem gazde bune au făcut ca festivalul nostru sa devină un festival la care artiștii care ne vizitează să își dorească să revină, iar cei care aud despre noi de la alți colegi să își dorească sa ajungă la Brezoi.

Beth Hart a devenit imaginea Open Air Blues Festival. Ce o determină să revină în fiecare vară la Brezoi?

Publicul nostru o așteaptă anual cu drag. Beth vine, cântă, transmite și primește înapoi căldura oamenilor din audiență, este ceva peste puterea mea de a descrie ceea ce se întâmplă ca schimb de energie dintre artiști și public la concertele de la Brezoi. Este ceva minunat, este ceva care poate fi doar simțit doar dacă ești acolo, ceva dincolo de cuvinte. Nouă ne este foarte dragă Beth și avem o relație deosebită cu întreaga sa echipă. Cu toții așteptăm cu nerăbdare întâlnirea noastră anuală. Ne bucură, ne flatează și ne onorează această relație privilegiată.

Dacă te uiți înapoi la parcursul acestui festival, cum și când crezi că a devenit un business cultural?

Dacă în primii 2 ani, 2017-2018, am privit festivalul ca pe o provocare din pasiune și din dorința de a face ceva deosebit, risc asumat, dar întins într-o anumită limită, pentru ediția din 2019 am pornit într-o aventura cu multe necunoscute. Atât eu, cât și echipa mea am muncit mult, constant încă de la prima ediție, am lăsat lucrurile să evolueze natural și am facut de la an la an ceea ce am crezut că putem duce. În 2019 festivalul a căpătat o mai mare amploare și a câștigat atenția mult mai multor oameni datorită prezenței lui Beth. Atunci am simțit că totul capătă o anvergură sensibilă și că fațetele festivalului necesită un management foarte atent, inclusiv din punct de vedere financiar. Evenimentele, cel puțin în România, sunt o mare loterie. Planificarea unui eveniment, demarată cu un an înaintea fiecărei ediții, nu e bazată pe certitudini, nu poți cunoaște exact evoluția lucrurilor, sunt zeci și zeci de factori care pot afecta un plan gândit într-un anumit fel. De aceea, pe această cale, doresc să felicit toți organizatorii de concerte din România pentru faptul că găsesc în ei tăria să meargă înainte și să facă posibile în continuare evenimente atât de necesare societății noastre. Știu foarte bine că, în spatele evenimentelor de anvergură, se află mulți oameni foarte inteligenți, care ar fi putut foarte ușor să aleagă domenii de business mult mai puțin riscante, mai sigure, dar au ales să se implice în organizarea de concerte, în special datorită pasiunii pentru muzică.

Organizați festivalul din 2017 și el adună public de peste tot din țară, chiar și din străinătate. Care este, în date concrete, contribuția evenimentului la dezvoltarea locală?

Ce am eu ca certitudine este faptul că pe lângă noi, în Brezoi, a crescut cel puțin o generație de tineri localnici pe care la prima ediție i-am avut ca voluntari, ulterior au devenit prietenii noștri și colaboratori oficiali, au crescut ca iubitori ai muzicii de calitate, au crescut ca oameni. Am crescut și noi alături de ei. Pe lângă aceste relații umane care s-au creat în jurul evenimentelor din Brezoi, foarte importante din punctul meu de vedere, comunitatea gazdă a avut de câștigat în primul rând ca renume. În 2022, orașul Brezoi a fost medaliat de către juriul Destinația Anului cu distincția de Câștigător al categoriei Localități Turistice.

În 2021, orașul Brezoi a fost atestat ca Stațiune Turistică de Interes Local. Brezoiul are un potenţial foarte mare, iar acesta este valorificat de o bună perioadă de vreme, lucrurile se dezvoltă pe un făgaş firesc, normal. Atestarea oraşului Brezoi ca stațiune turistică de interes local se datorează atât muncii autorităţilor locale în decursul anilor, cât și evenimentelor culturale pe care noi le organizăm in localitate. Am găsit în administrația locală un partener de nădejde pentru toate ideile de dezvoltare a evenimentelor culturale din Brezoi.

Domnul primar Robert Schell are încredere că vom asista la perspectiva de dezvoltare turistică a întregii Văi a Lotrului, care este extraordinară şi va aduce un aport economic, dar şi cultural, pentru întreg judeţul Vâlcea. Strategia turistică a zonei Brezoi, ce include și turismul cultural, cu puternicul atu al festivalurilor, creează beneficii economice sporite, creşte capacitatea de accesare a finanțărilor nerambursabile pentru investiții cu valori mai ridicate, atât de către administrația locală, dar şi de către orice entitate care doreşte să-şi dezvolte activitatea aici. Primăria Brezoi menține angajamentul şi dedicarea vis-à-vis de acest domeniu prioritar și credem că mai avem foarte multe de văzut și de trăit în privința perspectivelor de dezvoltare ale acestui loc, atât de înzestrat, nu doar de natură, cât și în plan uman.

Cum crezi că stăm cu educația antreprenorială în domeniul industriilor creative și cultural-artistice?

Cred că ar fi necesare programe de educație antreprenorială în industriile creative. Eu nu știu, personal nu am participat la niciun fel de program de specializare, de aceea nici nu mă consider un specialist. Am făcut tot timpul ce am crezut că pot face, ghidat de intuiție, a trebuit să mă lovesc de fiecare necunoscută și să învăț să anticipez pașii în organizarea de evenimente. Am avut norocul să-mi fac prieteni oameni care aveau experiență în domeniu și cu care m-am sfătuit în diverse ocazii, iar acest lucru evident ca m-a ajutat.

Gândindu-mă la momentul în care Kaz Hawkins a chemat echipa tehnică, bucătărese, oameni simpli din organizare pe scenă la finalul concertului de anul trecut, vreau să te întreb cum vezi că sunt valorizați oamenii din umbra unor evenimente muzicale atât de mari?

Clar, gestul lui Kaz a fost unul memorabil, a făcut un lucru senzațional. În primul rând pentru că a arătat oamenilor din audiență aprecierea sa pentru echipa din spatele festivalului, oamenii care nu se văd, fără de care lucrurile nu s-ar întâmpla. Asta a însemnat enorm pentru echipa noastră și ne-a făcut pe toți, încă o dată, foarte mândri de toate realizările de până în prezent. Evident, ne-a dat tuturor un mare imbold pentru a demara lucruri și mai îndrăznețe și a atestat faptul că muzica unește oameni din toate domeniile.

Cum se raportează publicul la acest festival? 

Știu că avem un public fidel, care crește ca număr de la ediție la ediție, iar asta ne bucură și ne onorează. Știu că avem cel mai frumos, cel mai educat, cel mai cald și mai prietenos public posibil. Și nu sunt exagerări. Adunarea de lume de la Brezoi a fost denumită în repetate rânduri în medii jurnalistice cu titluri care mai de care mai onorante: „Lecția de normalitate de la Brezoi”, „Brezoi, locul care a înflorit prin muzică”, „Festivalul care a pus orașul pe harta destinațiilor turistice”, „Festivalul din Brezoi, evenimentul care aduce străinii în România”, „Libertatea se simte altfel la Brezoi”, „Cum să devii magnet pentru turiști”, „Woodstock-ul României”, „Misteriosul tărâm al aurului din Țara Loviștei, renăscut grație muzicii” și multe altele. Pentru public sper că a devenit o destinație de vacanță, un loc mai mult decât primitor, unde, oamenii care au ca pasiune comună muzica, se întâlnesc vară de vară și socializează în cel mai plăcut mod posibil.

Ce a ajuns să însemne Brezoi pentru tine? 

Brezoi a devenit a doua mea casă, un loc de care m-am îndrăgostit de multă vreme. Viața mea se împarte între Râmnicu Vâlcea – locul în care m-am născut și am trăit – și Brezoi, locul în care îmi petrec verile, care sunt ca niciunde altundeva. Muzică, natură, peace&love și oameni frumoși.

Organizați anul acesta un concurs inedit, o formulă complexă numită „Constelații rock”, care promovează și premiază trupe rock și metal din România. Cum va fi?

„Constelații Rock” a fost pentru o îndelungată vreme unul dintre cele mai faine festivaluri rock din România, anul acesta se implinesc 40 de ani de când a fost inițiat festivalul-concurs la Râmnicu Valcea. Pe vremuri era considerat ca o mare rampă de lansare a trupelor rock din România și asta încercăm noi să refacem în prezent. După o pauză de peste 20 de ani, s-a înființat Asociația Constelații Rock, asociație formată din oameni pasionați, care au prins, copii sau adolescenti fiind, „Constelațiile” din trecut și care, cuprinși de nostalgii și de dorința de a reînvia acest brand, și-au unit forțele și au demarat acest proiect. În această asociație, din care sunt foarte mândru că fac parte, sunt oameni care provin din medii profesionale diferite: Cezar Tita (avocat), Andreea Dobroiu (științe politice), Liviu Cheloiu (actor), Rareș Totu (artist), Tavi Toporjinschi (inginer IT), Silvia Petre (ONG-ist), Dana Călugăriță (expert contabil) si Adrian Mărgineanu (artist multimedia). Pe noi toți ne leagă aceleași motive care stau la baza acestei inițiative, pasiunea pentru muzică, dorința de a reînvia în Râmnicu Valcea un brand de care mulți râmniceni erau mândri și, nu în ultimul rând, dorința de a sprijini și promova formațiile rock din România. Am avut șansa ca inițiativa noastră să fie îmbrățișată cu căldură de Primăria Municipiului Râmnicu Valcea și de Consiliul local al orașului. Înțelegând importanța de a îmbogăți viața culturală a orașului și cu ocazia acestui eveniment, care în trecut era o frumoasă emblemă a orașului, cele două entități ne-au devenit parteneri și ne bazăm pe sprijinul acestui parteneriat, care ne onorează, dar ne și responsabilizează la maxim.

Resurse: https://www.constelatiirock.ro/concurs

Mihai Răzvan Mugescu este Event Manager la ABY STAGE BAR. L-a consacrat rolul de Coordonator de Proiect al unuia dintre cele mai apreciate festivalului din țară, Open Air Blues Festival Brezoi – Vâlcea. Comunitatea legată în jurul acestui festival este susținută puternicatât de artiști consacrați precum Beth Hart, Eric Gales, Dana Fuchs, cât și de public. Răzvan organizează Bikers For Humanity Rock Fest (23-25 iunie 2023), în parteneriat cu Bikers For Humanity România, Festivalul Baricada Folk (4-6 august 2023), precum și festivalul-concurs Constelații Rock, a cărei primă ediție se desfășoară în mai multe etape anul acesta.

Pentru mai multe informatii puteti vizita sursa acestui articol de stiri.