Actualitate

❌
There are new articles available, click to refresh the page.
AlaltaieriRevista Cultura
  • Mai puțin București!
  •  

Mai puțin București!

Mai puțin București

Cu moțiunea fugărită pe holurile parlamentului – sau fără ea, cu o nouă fracturare a PNL – sau, dimpotrivă, cu refacerea conglomeratului de guvernare PNL, USR, UDMR, în oricare dintre scenarii, rămân câteva jaloane ce trebuie ținute în câmpul vizual.

În aproape un an, guvernul nu a făcut niciuna dintre schimbările promise sau așteptate și nici nu dă vreun semn că s-ar grăbi să o facă. Dacă erau măsuri impopulare ce trebuiau luate – și erau asemenea măsuri – timpul de patru ani până la următoarele alegeri era, din punct de vedere strategic, esențial. Însă întregul „arc guvernamental” pare într-o perpetuă campanie electorală sau preocupat doar să dea frumos pe facebook.

Sigur că nu în pandemie și nu după lock-down poți face reforme economice semnificative. Sigur că nu ai spațiu să faci investiții dacă 80% din bugetul instituțiilor se duce pe salarii. Și că fără investiții nu poți genera și gestiona inovație socială. Sigur că fondurile de dezvoltare, de la Bruxelles, care sunt singura pârghie prin care mai poți apăsa în economia României, au întârziat inimaginabil – față de nevoile noastre. Dar – dacă guvernul se vede că era condamnat să stea spectator la revenirea inerentă a economiei, cel puțin trebuia să fie un spectator civilizat. Ceea ce nu a fost. Dimpotrivă, a făcut permanent zgomot de fond, iar acum a iscat și scandal.

Pe de altă parte, nu toate reformele se fac cu buget. Suntem codașii Europei /și/ la vaccinare. Mass media, cu Digi 24 în prim-plan, a făcut mai multe pentru campania de vaccinare decât tot guvernul – de la care n-am reținut decât o campanie publicitară provaccinare făcută cu mijloacele și naivitățile anilor 1960; și multe gesturi ezitante, contre, șicane și certuri între partenerii din guvern. Nici măcar respectarea puținelor măsuri de prevenție menținute peste vară nu a beneficiat de atenția cuiva. Ca simplă paranteză, îmi amintesc de un grup de români care se întorceau nevaccinați din Anglia și care au aflat că trebuie să stea în carantină după intrarea în țară. Nu păreau preocupați. „Carantină românească…”, au zis. Dar nu că ei bagatelizau e problema; problema e că toți am înțeles la ce se refereau. Lipsa unui control inteligent și eficient al respectării legilor golește de sens orice prevedere legală și îi ruinează posibilitatea de a acționa ca vector social. Iar repararea acestui feedback între lege și beneficiarii ei se poate face cu mijloacele existente. Nu necesită bani, ci voință și – cu riscul de a mă repeta – inteligență.

Dacă voia să guverneze, guvernul o putea face chiar și fără cufărul de bani. Stimulentele fiscale și facilitățile, pe de o parte, creșterea normativității și predictibilității, pe de alta, sunt mecanisme de economie politică deosebit de eficiente. Înaite de a intra în executiv, premierul Câțu vorbea adesea despre ele. Acum, nimic. Ca și alții înaintea lor, cei din actuala?/fosta?/viitoarea? guvernare s-au mulțumit să administreze, nu să guverneze. Și, din când în când, să vorbească despre cum s-ar putea guverna.

Singurul lucru bun a fost că, spre deosebire de epoca lui Dragnea, nu trebuia să dai refresh de trei ori pe zi pe site-urile de știri să vezi dacă la amiază România mai e în Uniunea Europeană și dacă pe seară nu apare vreo nouă Ordonanță 13.

Revenind la ideea de predictivitate. Luându-l pe Florin Câțu ca pe un om care înțelege macroeconomie mai bine ca oricare dintre premierii din perioada recentă, este cu atât mai de neînțeles cum apare din neant pe masa guvernului, la jumătatea anului, un plan național ca „Anghel Saligny”, care urmează să înghită procente bune din PIB-ul României în următorii cinci ani și care n-a fost în proiectul de guvernare, n-a fost în legea bugetului sau măcar agreeat cu partenerii de alianță. Complet năucitor. Nici nu cred că o discuție pe fondul proiectului are vreun sens, ci doar turbulențele pe care o asemenea lipsă de predictivitate le aduce în economie, în societate și în viața politică.

În plus, pentru a strânge bani să îngroape conducte prin unele sate care, într-un deceniu, vor fi complet depopulate, premierul s-a arătat dispus să afecteze bugetele unor ministere esențiale, cum sunt Sănătatea, Cultura și Educația(;P), silite astfel să-și amâne cheltuielile sau să se împrumute în buzunarul de la pieptul premierului. Adică Fondul de urgență al primului-ministru.

Acestea sunt faptele. Dar, când parcurgi știrile, întreg câmpul vizual e acoperit de non-știri. Personal, deși sunt alegător de dreapta, îmi este indiferent cine câștigă șefia vreunui partid, dacă USR rămâne cu orgoliul rănit, dacă PNL are interese, dacă UDMR face sau tace. Partidele nu sunt statul. Când viața intestină a partidelor parazitează statul, asta este o problemă. Indiferent că sunt de stânga sau de dreapta și dincolo de orice discurs sau pretext. Asta n-a fost ok nici la PSD, asta nu este în regulă nici acum.

Poate n-aveam curiozitatea, dar, vrem-nu vrem, avem ocazia de a vedea că la nivelul de bază PNL nu e foarte diferit de PSD; că UDMR s-a transformat dintr-un partid-balama într-un ax cardanic în jurul căruia trebuie să se învârtă politica vizibilă și cea invizibilă; că USR trăiește într-o lume a sa, plină de fantezii politice; că AUR, atunci când înțelege o procedură parlamentară, sărbătorește cu urlete momentul. Bref, în toată mareea asta de fake news, surpriza, pentru mine, este că PSD se poate ține departe de un scandal. Așa ceva chiar nu s-a mai întâmplat în 30 de ani, iar ăsta este un fapt.

Remus Ștefureac observa într-un „Apel apel disperat la responsabilitate adresat clasei politice” că deși datele economice obiective arată că azi situația e mult mai bună decât în urmă cu 40 de ani, percepția socială este că situația e semnificativ mai rea. Iar așteptările pentru peste 30 de ani sunt ca ea să se degradeze.

Poate ar trebui nuanțat puțin: situația economică a României a fost permanent din ce în ce mai proastă din anii 1970 până la pre-aderare, în 2005. Îmbunătățirea ei s-a datorat intrării în Uniunea Europeană. Rezultă, evident pentru mine, că politica românească nu poate genera ea însăși bunăstare. Iar întrebarea, după acest ultim eșec politic (care e fapt, nu percepție!), este dacă așa-numita clasă politică, lăsată să de desfășoare în toată majestatea ei, poate genera anti-bunăstare, în ciuda ajutorului continental care îi este oferit.

În sfârșit, dacă pentru creșterea economică responsabil e Bruxelles-ul, iar guvernele de la București preferă să continue opereta cu care ne-am obișnuit, soluția, poate singura rămasă, este să pledăm pentru mai multă Europă și mai puțin București, iar alegerile europarlamentare, nu cele prezidențiale, să devină runda electorală esențială a politicii din România.

articolul original.
COMENTATI ACEASTA STIRE PE FACEBOOK?
  • Domnilor copii…
  •  

Domnilor copii…

Domnilor copii

Domnilor copii*,

Începe! În bănci sau online, alături de colegi sau în fața unui ecran, școala devine, din nou sau pentru prima oară, locul în care veți petrece timp important din viața voastră. Știu că de îndemnuri nu duceți lipsă (părinții, profesorii, bunicii cu asta se ocupă), totuși, vă rog să citiți până la capăt. „Citiți” e cuvântul cheie pentru drumul pe care vă pregătiți să-l parcurgeți, și harta multor comori care așteaptă să fie descoperite.

Aveți mulți prieteni pe care abia așteptați să-i reîntâlniți? Povestiți-le ce ați citit în vacanță și vorbiți-le cu entuziasm despre personajele iubite, va fi ca un cadou de revedere. Căci, a vorbi din inimă despre ceva care v-a făcut fericiți, măcar câteva ore, înseamnă și să retrăiți starea, dar și s-o dublați, oferind-o. Nu aveți încă prieteni și timiditatea aduce roșeața în obraji de la primul cuvânt? Puneți pe bancă una sau mai multe cărți, cu un bilețel pe care scrieți „Hai să facem schimb! Mie mi-au plăcut tare mult și poate vorbim după ce le citești”. Ești îndrăgostit/ă și nu știi cum să-l sau să o surprinzi pe cel/cea iubit/ă? Nu dai greș dacă-i vorbești despre Micul Prinț, De veghe în lanul de secară, Romeo și Julieta, Arta de a iubi, Labirintul lui Pan, Narcis și Gură-de-Aur, Slam, ori, și mai bine, invită-l/invit-o într-o librărie și răsfoiți împreună cărțile. Acordați-vă timp să le descoperiți frumusețea, cuvintele și ideile. E o experiență care apropie și de care vă veți aminti cu bucurie. „Cuvintele sunt daruri pe care o ființă le face alteia”. A spus-o Elif Shafak, o scriitoare minunată!

Credeți că e mai cool să petreceți/pierdeți vremea în mall-uri, să fiți „jmekerii” grupului, să vă demonstrați supremația prin agresivitate și vulgaritate? Poate că, pentru puțin timp, ceilalți vă vor privi cu teamă și cu o formă falsă a considerației. Nu însă și cu iubire. Și cum cea mai mare dorință a oamenilor e să fie iubiți, disprețul care se ascunde în spatele fricii, n-o să vă facă prea fericiți. Alegeți cărțile, ca să învățați despre toate formele de iubire, de la cea mai pură până la cea mai toxică și manipulatoare. Din cărți veți ști cum să deosebiți prietenia adevărată de cea falsă. Tot din cărți, veți învăța să prețuiți știința, veți afla ce sunt superstițiile, și de ce să puneți sub semnul întrebării sursele de informație fără credibilitate. Citiți și ca să mânuiți bine limba română. Căci, degeaba purtați haine de firmă, dacă folosiți de trei ori în aceeași frază un cuvânt, ori limbajul vostru e împrumutat din cântece de duzină. Fiți liberi să îmbogățiți limba, să găsiți noi forme de expresie, să vă jucați spectaculos și să deveniți poeții/scriitorii citiți cu pasiune!

Fiți atenți, domnilor copii, la lumea în care trăiți, nu doar aceea mică a familiei, clasei, orașului sau satului vostru. Lumea cea mare, în care se petrec războaie nedrepte, unde fetele nu au voie să meargă la școală, băieții se detonează odată cu bombele purtate în ghiozdan, iar conducătorilor puțin le pasă de sănătatea, cultura și educația popoarelor lor. Când veți cunoaște realitățile întregii lumi, veți fi mai greu de manipulat, de mințit, de dus cu preșul. Lumea cea adevărată nu e un joc video, unde cel care ia mai multe vieți câștigă mai multe puncte. Spre deosebire de ficțiunile virtuale, în realitate, o viață pierdută aduce multă durere și traume pentru totdeauna. De aceea, fiți atenți, domnilor copii, cui acordați încrederea și admirația voastră.

Tuturor celor pe care i-am cunoscut, în ateliere online sau întâlniri față în față, vă doresc un an cu pace, armonie și sănătate. Să fiți buni cu voi înșivă și cu ceilalți. Fiți curioși, puneți întrebări, căutați răspunsuri, nu vă fie teamă să vă spuneți opinia argumentată, să acuzați nedreptatea sau să priviți cu ochii larg deschiși lumea. Citiți și împărtășiți povești, căci „poveștile ne unesc dar cele nespuse ne separă”!

Cu prețuire și dragoste,

Adriana Moca

Duminică, 12 septembrie 2021

( * Domnilor copii este un roman de Daniel Pennac, tradus de Sanda Oprescu și apărut la editura Univers)

articolul original.
COMENTATI ACEASTA STIRE PE FACEBOOK?
  • „Occupy the blockchain”, Anca Poterașu Gallery, București, 2021 – Ilustrație Nr. 04 2021
  •  

„Occupy the blockchain”, Anca Poterașu Gallery, București, 2021 – Ilustrație Nr. 04 2021

Ilustrația ediției: expoziția „Occupy the blockchain”, Anca Poterașu Gallery, București, 2021. Coperta: Exhibition View.Fotografiile lucrărilor și cele ambientale îi aparțin lui Serioja Bocsok și au fost obținute prin amabilitatea galeriei.

Occupy the blockchain Anca Poterașu Gallery București 2021  Ilustrație Nr 04 2021

Occupy the blockchain Anca Poterașu Gallery București 2021  Ilustrație Nr 04 2021

Film Still, kinema ikon, Vorspann, 1970 – 2021, NFT

Occupy the blockchain Anca Poterașu Gallery București 2021  Ilustrație Nr 04 2021

Obie Platon&Adistu, Untitled, 2021, Still NFT video, part of the NFT collection “Hidden in plain sight”

Occupy the blockchain Anca Poterașu Gallery București 2021  Ilustrație Nr 04 2021

Lucian Sandu Milea, Untitled, 2021, Still NFT video, part of the NFT collection “Hidden in plain sight”

Occupy the blockchain Anca Poterașu Gallery București 2021  Ilustrație Nr 04 2021

ERPS, Untitled, 2021, Still NFT video, part of the NFT collection “Hidden in plain sight”

Occupy the blockchain Anca Poterașu Gallery București 2021  Ilustrație Nr 04 2021

ATOMA, Untitled, 2021, Still NFT video, part of the NFT collection “Hidden in plain sight”

Occupy the blockchain Anca Poterașu Gallery București 2021  Ilustrație Nr 04 2021
Occupy the blockchain Anca Poterașu Gallery București 2021  Ilustrație Nr 04 2021
Ultimele postari ale lui Carmen Corbu (vezi toate)

Occupy the blockchain Anca Poterașu Gallery București 2021  Ilustrație Nr 04 2021

Occupy the blockchain Anca Poterașu Gallery București 2021  Ilustrație Nr 04 2021

articolul original.
COMENTATI ACEASTA STIRE PE FACEBOOK?
  • „Tot ceea ce vei face tu, individual, se va reflecta asupra tuturor”
  •  

„Tot ceea ce vei face tu, individual, se va reflecta asupra tuturor”

„România profundă și reală nu e nici zgomotoasă, nici agresivă. E discretă, așezată, preocupată, inteligentă. Adesea, suntem tentați să cădem în capcana facilă a observării zgomotului. De aceea, vrem să scoatem discreția la lumină.”

| Interviu cu Roxana-Talida Roman |

Doctor în arheologie. Un om care luptă pentru un ideal: acela de a introduce Peisajul conflictual de la Pasul Prislop, Maramureș în patrimoniul UNESCO.

Ești unul din acele cazuri fericite de tineri români care, după ce au făcut studii înalte în străinătate, au ales să se întoarcă în țară. Ce anume a înclinat balanța în favoarea acestei decizii?

Să te naști român e un privilegiu, pornești la drum sub stindardul tradițiilor milenare, moștenind o fire poetică, un suflet pasional, pulsația libertății în fiecare picătură de sânge, năzuința spre desăvârșire și mai presus de toate zestrea desăvârșită a omeniei. Un dar atât de generos necesită gratitudine, iar gratitudinea se manifestă prin fapte, prin grijă, prin determinarea de a încerca să aduci un aport evoluției neamului, să schimbi ceva în bine. M-am întors pentru că aici îmi sunt rădăcinile, pentru că avem multe de făcut, pentru că îmi place să cred că sunt lucruri pe care eu pot să le fac pentru România și e de datoria mea măcar să încerc să le înfăptuiesc. Au murit sute de mii de oameni ca noi azi să avem un loc căruia să-i spunem acasă. Orice drepturi pe care suntem noi obișnuiți să le revendicăm și considerăm că ni se cuvin, în țară sau în străinătate, le avem datorită sacrificiului lor, iar eu consider că ar fi cazul să le mulțumim, să dăm glas vocilor înăbușite.

Studiile tale relevă multiple specializări grație nu doar facultății, ci și masteratelor și doctoratului. De la licența în Relații Internaționale și Studii Europene (Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj Napoca), până la masteratele în bioetică și științe internaționale (Università degli studi di Torino), doctoratul obținut la University of Birmingham. Cum anume ai ajuns la doctoratul în istorie și arheologie?

Există o linie de continuitate, toate se focalizează într-un fel sau altul pe studiul societăților, a relațiilor dintre ele și a regulilor ce le guvernează funcționarea, în prezent, trecut sau viitor. Cum putem înțelege în profunzime nuanțele unui trecut căruia îi suntem străini dacă nu reușim să metabolizăm natura prezentului în care suntem părtași? Mai mult decât atât, specializarea studiilor doctorale este în patrimoniu cultural, iar patrimoniul cultural nu numai că este o formă de aducere a trecutului în prezent, sau altfel spus, conotația actuală dată unor resurse tangibile sau intangibile moștenite din alte vremuri, dar este și în strânsă legătură cu prevederile legale atât de emanație națională cât și internațională (mereu interdependente), care deși sunt rodul convențiilor sociale prezente, sunt profund marcate și influențate de trecut.

Teza ta de doctorat a fost acceptată spre publicare imediat după susținere, cu toate că acesta nu este un lucru facil. Așadar, ești autoarea volumului ”THE EDGE OF EUROPE. Heritage, landscape and conflict archeaology. First World War material culture in Romanian conflictual landscapes”, o lucrare în limba engleză despre o realitate istorică din această parte a Europei, cu profunde rezonanțe în Maramureș. Vorbește-ne puțin despre cercetarea ta și despre modul în care aceasta poate fi „pusă în practică”, despre aplicabilitatea ei până la urmă.

Cercetarea mea abordează siturile de război din Pasul Prislop, Maramureș, ca locuri de memorie și patrimoniu de importanță națională și internațională. Starea de prezervare, raritatea, autenticitatea, potențialul de cercetare, ampla arhivă de informații și simboluri înglobate în cultura materială a locurilor de război, respectiv funcțiile memorial-istorice ale acestora, recomandă aceste situri pentru clasare în Lista Monumentelor Istorice (LMI). Faptul că aceste situri sunt în pericol de dispariție din cauza lipsei de protecție legală recomandă în mod imperativ clasarea acestora în LMI. În contextul unui stat născut din experiența Primului Război Mondial, conservarea siturilor de război nu trebuie privită doar ca un act responsabil de prezervarea a patrimoniului național pentru generațiile următoare, ci și ca o ineluctabilă datorie morală. Clasarea Pasului Prislop ca peisaj cultural conflictual conferă un spațiu de expresie pentru toate „vocile” războaielor mondiale care au rămas înăbușite până în prezent și a căror poveste o narează locurile de război.Oficializarea statutului patrimonial al siturilor contextualizează și pune în valoare o întreagă suită de monumente istorice și manifestări culturale din Maramureș, dezvoltând o adevărată frescă de cultură locală. Clasarea Pasului Prislop în LMI ca peisaj conflictual semnalează existența unei tradiții culturale dezvoltate în strânsă legătură cu o stare de conflict. Abordarea patrimoniului cultural al județului Maramureș din această perspectivă permite contextualizarea istorică și facilitează o înțelegere mai profundă a fenomenelor culturale și a tradițiilor locale. Exemple în acest sens sunt conexiunile existente între peisajul conflictual și monumentul de la Preluca Tătarilor, „Hora de la Prislop”, calea ferată forestieră îngustă „Valea Vaserului” și bisericile de lemn din Maramureș. Legătura existentă între locurile de război și Bisericile de lemn din Maramureș este evidențiată în urmele influenței exercitate de geografie asupra evoluției istorice a unui loc și a evenimentelor derivate care au marcat soarta locuitorilor săi. Deși, conform LMI, LPM (Lista Patrimoniului Mondial-UNESCO, valoarea universală remarcabilă a bisericilor de lemn se bazează în principal pe valoarea arhitecturală, bisericile prezintă totuși un grad mult mai mare de complexitate, reprezentând mai mult decât simple construcții frumoase. Sunt surse documentare cioplite în lemn care narează povestea oamenilor care le-au produs, reflectând deopotrivă atât particularitățile culturale cât și circumstanțele socio-politice responsabile de apariția acestora. Lemnul sculptat și picturile murale prezintă o multitudine de simboluri, mergând de la simboluri creștine la reminiscențe ale tradițiilor antice, cum ar fi rozeta solară, și de la chestiuni legate de cultul religios la problematici sociale și juridice. Recunoașterea valorii patrimoniale a siturilor din Primul Război Mondial ar marca locurile adiacente ca peisaj conflictual și ar permite citirea altor obiecte de patrimoniu în această optică, ducând la o mai bună contextualizare istorică, la înțelegere culturală și, consecutiv, la o mai bună promovare și valorizare a obiectivelor culturale locale.Aceste situri relevă în concomitență și actualele carențe sistemice, precum lipsa cercetării științifice în materie de patrimoniu cultural, cunoașterea deficitară a categoriilor de patrimoniu existente și operaționalizarea limitativă a legislației în materie. De asemenea, accentul excesiv pus pe valoarea arhitecturală, fără a fi integrată în mod temeinic cu celelalte categorii de valoare (ca de exemplu valoare științifică, memorială, istorică etc.) reduce semnificativ valoarea/importanța moștenirii culturale maramureșene. În linie de congruență, focalizarea pe arheologia clasică (preistorie, Antichitate, Evul Mediu) a dus la ignorarea totală a siturilor de război, la care s-au cumulat carențele sistemice aducând un mare deserviciu patrimoniului cultural al județului, cu atât mai mult cu cât studiile care au stat la baza Strategiei de Dezvoltare Teritorială a României au semnalat o tendință accentuată de degradare a peisajului în zone rurale în curs de dezvoltare, în special în destinații turistice emergente precum Maramureș și Bucovina (semnalate ca fiind cele mai afectate la nivel național).România are, de asemenea, obligații de emanație internațională care fac protecția legală a siturilor de război obligatorie în vederea evitării încălcării legislației internaționale în materie. Prin urmare, nu numai că în temeiul legislației naționale actuale siturile de război ar trebui să primească statut de patrimoniu cultural și să beneficieze astfel de protecție legală, dar această măsură este necesară pentru a evita încălcarea: Convenției de la Paris privind Mijloacele de interzicere și prevenire a importului, exportului și transferului ilicit de proprietate a bunurilor culturale (ratificată de România în 1993); Convenției UNIDROIT de la Roma din 1995 privind bunurile culturale furate sau exportate ilegal (ratificată de România în 1997); Convenției de la Valetta din 1992 (ratificată de România în 1997) menită să încurajeze patrimoniul arheologic ca promotor al memoriei colective a vechiului continent și ca instrument de studiu științific și istoric; Convenției UNESCO din 1972 privind protecția patrimoniului cultural și natural mondial, adoptată de România în 1990; Convenției Europene a Peisajului (ratificată de România în 2002), care prescrie în mod specific protecția peisajelor înțelese ca locuri construite prin acțiunea conjunctă a factorilor antropici și naturali, mai ales dacă dețin o valoare patrimonială remarcabilă sau prezintă tendințe spre degradare.

Ce-ar însemna pentru Maramureș instituirea unui perimetru UNESCO? Pentru că, în definitiv, cartea ta pledează pentru acest fapt.

Peisajul conflictual de la Pasul Prislop constituie o categorie de patrimoniu neexplorată anterior, chiar și prin natura sa unică în lume, a cărui recunoaștere oficială ca valoare patrimonială răspunde exigențelor noilor nevoi de memorializare apărute la nivel național și internațional odată cu convertirea memoriei sociale în memorie culturală. Însuși conceptul de peisaj conflictual a fost omologat pentru a răspunde nevoilor specifice a acestui tip de resursă culturală. Conceptul de peisaj conflictual denotă un loc care a fost influențat de-a lungul timpului de conflict și e vizibil modelat de acesta; un pământ care a fost de-a lungul vremii disputat și contestat din cauza poziției/geografiei sale și care, ca urmare a stării istorice conflictuale, a fost mutilat în timpul războaielor mondiale dând naștere unui peisaj reinventat. Proiecția violenței războaielor mondiale asupra pământului/peisajului, ale cărui urme au devenit în timp însemnele acelor războaie (sisteme de tranșee, cratere de bombe, buncăre etc.), a creat un peisaj conflictual care nu păstrează doar amprentele unui anumit tip de război (în cazul de față războiul industrial), într-un context spațial unic, dar, de asemenea, evidențiază faptul că pământul în sine a fost agentul conflictului și obiectul rivalităților care au alimentat războiul.Siturile de război narează povești despre relații internaționale, societăți, culturi, mentalități, tradiții, instituții și oameni, proiectând reflexia lor pe fundalul pământului, unde multiplele straturile sunt reunite, intersectând și populând același spațiu. Astfel, diversele dimensiuni ale peisajelor considerate se amestecă împreună într-o narațiune tacită despre moștenirea comună a Europei și, de ce nu, a lumii.La un nivel simbolic, locurile de război prezervă o putere evocativă care depășește granițele comune ale materialității. Odată cu trecerea timpului lucrările de geniu din Primul Război Mondial și construcțiile specifice au devenit trăsături arhitectonice reprezentative a simbologiei și fenomenologiei Marelui Război. Arhitectura de război poate fi abordată ca un artefact cultural plin de povești nespuse din trecut. Deși este larg acceptat că arhitectura oglindește sursa sa de emanație, studiul arhitecturii Primului Război Mondial ca amprentă a societății generative nu a fost abordată niciodată științific, lăsând o întreagă arhivă de semnificații neexplorată și constituind un decalaj în cunoștințele noastre care încă nu a fost sondat.Diseminarea internațională a celor 14 puncte aparținând președintelui Woodrow Wilson nu numai că a anticipat era drepturilor omului, dar a sădit și o nouă mentalitate internațională care s-a răspândit mai târziu în toată lumea într-o formă sau alta. În acest fel, Marele Război poate fi abordat ca război mondial, întrucât implicațiile acestuia s-au extins asupra unor actori și au avut consecințe majore asupra unor oameni care nu au fost direct implicați în conflict în momentul producerii sale. Instigând dizolvarea marilor imperii, războiul industrial a creat circumstanțele care au permis finalizarea unui proces istoric, care a culminat cu emanciparea națională și dobândirea independenței mai multor popoare, pregătind astfel scena pentru o nouă ordine mondială. Într-o astfel de optică, Marele Război poate fi privit ca o coliziune a două lumi; un război între o lume în declin și o lume potențială, fiecare luptând pentru prevalența a ceea ce a crezut a fi just și ideal.La nivel internațional, în retorica războiului, pare să existe o diferență semnificativă între vizibilitatea redusă a Frontului de Est respectiv a fronturilor secundare, în opoziție cu proeminența Frontului de Vest. În timp ce, pentru Frontul de Vest, au fost făcute studii extensive în ceea ce privește memoria și comemorarea, avem puține cunoștințe similare despre Frontul de Est. Frontul de Est rămâne, de asemenea, în mare parte neexaminat, atât în ​​ceea ce privește lucrările arheologice, cât și studiile de patrimoniu, astfel încât capacitatea sa de a ne informa despre conflict rămâne neexplorată.Din perspectiva memoriei/comemorării, siturile de război sunt monumente istorice autentice și inclusive, care dincolo de imediata semnificație la nivel local și național, au capacitatea de a îngloba/reuni/aduna memoriile fragmentare devenind reprezentative într-un cadru mai mare decât cel al statului național. Spre deosebire de clasicele monumente ale eroilor care au fost construite pentru a comemora o categorie precisă de actori și deseori restrictivă, cultura materială a siturilor de război evocă toți participanții, indiferent de rolul pe care l-au jucat. Dimensiunea monumentală a peisajului conflictual permite umplerea golului creat artificial în retorica standard a memoriei Primului Război Mondial și permite manifestarea istoriei plurale. Neintegrarea memoriei Frontului de Est în retorica războiului industrial la nivel internațional duce la falsificarea și distorsionarea istoriei. Marele Război a fost un fenomen complex a cărui chemare la arme a răsunat atât în ​​rândul maselor, cât și a indivizilor, soldaților și civililor, o chemare care a adunat și zdrobit imperii, națiuni, armate, armament, oameni, animale și, mai presus de toate, pământ. Astfel, dimensiunea peisajului permite reconcilierea memoriilor Marelui Război conferind spațiu pentru integrarea reciprocă a conștiinței comune și amintirilor/memoriilor individuale, înglobând o multitudine de straturi care au fost construite în mod autentic în timp și de timp. Din perspectiva locurilor de memorie, siturile de război reunesc o gamă largă de simboluri colective, semnificații, cunoștințe, mărturii care pun războiul în sine într-o lumină nouă, nepercepută anterior, evidențiindu-i atât particularitățile cât și contradicțiile.Includerea acestui peisaj conflictual în lista patrimoniului mondial UNESCO ar constitui o premieră mondială. Maramureșul ar deveni deschizător de drumuri, cerând unei organizații internaționale, care de altfel s-a născut tocmai ca urmare a violenței extreme a războaielor mondiale, să recunoască valoarea patrimonială a unei resurse culturale care reprezintă fundamentul culturii noastre globale, a lumii în care noi existăm. Țări precum Franța și Belgia au încercat acest demers pentru cimitirele de război, dar fără succes, inițiativa lor fiind acuzată de promovarea militarismului. Ei bine, această abordare este mult mai diversă, peisajul conflictual de la Pasul Prislop nu a fost creat voit, ci rezultă din epicentrul unui proces istoric. Drept urmare, nu se tratează glorificarea războiului sau instigarea unor tensiuni internaționale, ci recunoașterea faptului că atunci s-a dat o nouă direcție realității la nivel global, marcând începutul unei noi ere în evoluția umanității. Primul Război Mondial ancorează rădăcinile și izvoarele lumii noastre. Dacă astăzi marea majoritate a oamenilor recunosc valoarea patrimonială a obiectivelor UNESCO din întreaga lume, dacă astăzi există drepturi ale minorităților etc., aceasta se datorează faptelor petrecute în timpul Marelui Război în țări precum Romania și a implicațiilor ulterioare ale acestora, un punct de curbura în evoluția omenirii care a marcat începutul unei noi etape istorice.La nivel pragmatic, clasarea peisajului conflictual de la Pasul Prislop în LMP ar însemna creșterea numărului obiectivelor turistice și automat a ofertei turistice, a locurilor de muncă, posibilitatea accesării de fonduri europene dedicate patrimoniului cultural, a colaborărilor internaționale cu instituții de cercetare și multe altele. Această cercetare a creat, de asemenea, o metodologie pentru identificarea patrimoniului cultural, în ideea de a deveni un proiect pilot atât pentru managementul siturilor de război, cât și pentru alte categorii de patrimoniu neexplorate anterior. Asta pentru că, în domeniul acesta, de data asta, am vrut să fie Maramureșul cel care dă ora exactă.

Până la urmă cartea ta nu este doar un demers științific, ci și un gest patriotic. Când a fost scoasă de la tipar, pe contul tău ai prezentat-o astfel: „Pentru tine România mea frumoasă!!! Pentru voi români de ieri, de azi, de mâine… dintotdeauna!!!” Percep aici o formă de patriotism manifest. Vorbește-ne puțin despre patriotism… Ce înseamnă pentru tine? Ce înseamnă pentru un om care a stat ani buni departe de țară?

Nu sunt în măsură să definesc patriotismul în termeni de conținut semantic și poate nici nu ar trebui. În definitiv, în esența lui pură, termenul conceptualizează o simțire, o relație intimă și profundă între om și patrie. De fapt, pe fondul relativizării valorilor, a abuzului terminologic și a folosirii acestuia ca instrument de retorică, a avut loc de fapt o erodare a conținutului terminologic. Sigur, patriotismul azi nu e la modă, e perceput ca învechit și adesea confundat/asimilat cu extremism, discriminare, rasism etc. Totuși, consider că această percepție nu poate fi mai departe de adevăr: cine nu se cunoaște, nu se acceptă și nu se respectă pe sine cum va putea vreodată să-i înțeleagă, accepte și respecte pe alții? Așadar, ce e pentru mine patriotismul: ancorajul sinelui într-o entitate majoră, o componentă imuabilă a ceea ce sunt în această lume. Consecutiv, departe de țară nu ești niciodată, o porți mereu cu tine oriunde ai merge, asemeni bagajului genetic, și e în același timp un fatum și o responsabilitate. Eu am purtat cu mine pretutindeni conștiința acestui fapt și, de fiecare dată când am pășit în afara granițelor, am simțit nevoia să mă străduiesc puțin mai mult. Asta pentru că tot ceea ce vei face tu individual peste hotare se va reflecta asupra tuturor compatrioților tăi și se va cumula reputației țării de origine, în bine sau rău. Trebuie cultivată năzuința ca ai noștri să poarte cinste, nu rușine după noi, să încercăm să croim o cale mai bună pentru cei ce vor veni.Îmi amintesc cu drag felicitarea primită de la mama de majorat și care conținea un mesaj care a marcat traiectoria vieții mele de adult: „Îți doresc nu să ai drumul presărat cu flori, ci să presari flori în urma ta pe unde treci!” Deci, voi părinți care creșteți copii, aveți grijă ce le spuneți copiilor voștri! Din vorbele voastre de azi se vor naște oamenii de mâine, așadar învățați-i să fie oameni, înainte de orice altceva.

Există niște clișee mult prea frecvent vehiculate în spațiul public, cu care pare că ne-am obișnuit și, uneori, avem senzația că nici nu-i mai deranjează pe cei care ar putea îndepărta și îndrepta realitatea care le-a generat. Unul dintre ele sună cam așa: „România e o țară frumoasă, ofertantă din punct de vedere turistic, dar se face prea puțin pentru promovarea ei.” Cât adevăr și cât mit crezi că este aici? De fapt, ce ne lipsește? Unde percepi tu că ar exista un hiatus?

România suntem noi, toți împreună și fiecare în parte. E o responsabilitate care nu poate fi delegată. Poate ar trebui să ieșim puțin din cercul de confort, să nu delegăm la alții ceea ce putem face noi, sa fim mai puțin resemnați, să punem mâna să facem lucrurile să se întâmple, să fim uniți şi să ne susținem ca să creștem împreună. Prezentul și viitorul sunt în puterea noastră a tuturor, când vom sădi dragostea de țară în faptele noastre de zi cu zi, atunci și doar atunci, Romania va fi din nou mare. Lucrul bine făcut se autopromovează, iar promovarea trebuie să derive din temeinicia a ceea ce se oferă, nu din strategii de marketing – de multe ori prost înțelese și futile. Și dacă vorbim de promovare, vă întreb: voi cât de des cumpărați de la producători locali, cât de acerb solicitați promovarea produselor Made în Romania, cât de mult și de des îi susțineți agricultorii sau, rectific, țăranii români, și cât de activ vă implicați atunci când sunt zdrobiți de legi idioate făcute de oameni care habar nu au de realitatea lor? Și da, folosesc intenționat termenul de țăran pentru a exemplifica deșertăciunea preceptelor sociale actuale. Majoritatea folosesc acest termen ca insultă și-i atribuie conotații peiorative, dar făcând lucrul acesta își neagă originile, iar pe cei care văd lucrurile astfel îi îndemn să pună mâna pe o carte de istorie și să vadă cine sunt ei de fapt. Eu mă identific cu țăranul român și cred că încarnează autenticitatea celor mai alese virtuți.În linie de congruență cu cele precedente, consider că democrația este pentru cetățeni maturi. Noi trebuie să ne asumăm necesitatea de a crește. Perpetua lamentare la adresa factorului politic nu ajută pe nimeni. Vă amintesc că factorul politic lucrează în slujba voastră! Faceți-vă timp să vă autoeducați, trageți-i la răspundere pentru deciziile luate, dar în mod informat și rațional, implicați-vă activ și nu uitați de inițiativa cetățenească. Întrebați-vă cu toții cum ar fi România ideală. Mai dreaptă, mai corectă, mai meritocratică? Ei bine, care credeți că sunt pașii pentru a ajunge acolo? Și nu în ultimul rând, dumneavoastră personal sunteți dispuși să plătiți prețul? Dacă asta ar însemna nefolosirea influenței personale pentru a asigura admiterea fiului la școala dorită, câștigarea unui post râvnit sau alte practici uzuale, chiar și minore, ați mai milita pentru o Românie mai bună, în practică, nu doar ca declarație de principii?Ca factor de remediere pot doar să vă îndemn să cereți formatorilor de opinie, pe toate canalele mass-media să vă respecte ca oameni, să-și facă treaba cu profesionalism și să vă ajute să creșteți în loc să vă îndobitocească. Cereți înlocuirea știrilor de tip șoc și groază cu rubrici de specialitate în domeniile care vă interesează, explicate pe înțelesul tuturor, cereți resuscitarea jurnalismului de investigație, cereți documentarea riguroasă a știrilor și refuzați să faceți rating la conținut care este sub demnitatea dumneavoastră umană. În joc e destinul nostru, al tuturor, și viitorul celor ce vor veni după noi. Chiar vreți să delegați factorului politic în exclusivitate această responsabilitate?

Ești un om extrem de liber. Și când spun liber, mă refer la acea formă de libertate dobândită prin cunoaștere și autocunoaștere. Cât de lung e acest drum spre cunoaștere pentru un tânăr care nu vrea să ardă etapele? Ce argumente are un astfel de tânăr în fața unuia care a ars aceste etape, dar care… poate… are influență, putere?

Dacă vorbim despre cunoaștere și autocunoaștere, vorbim despre un drum infinit. Se spune că venim pe pământ să învățăm, să experimentăm, să creștem, să parcurgem un fel de drum inițiatic al sufletului, fiecare după propriile capacități, aspirații, posibilități. Încerc să nu mă preocup de modalitățile de ascensiune a altora, deși, sigur, uneori anumite situații pot fi frustrante. Eu port doar responsabilitatea faptelor mele și mă străduiesc să nu-i judec pe alții, pe cât posibil, și asta nu pentru că sunt deosebit de înțeleaptă și spirituală, ci pentru ceea ce presupune reversul medaliei. Atunci când îi judecăm pe ceilalți pentru ceea ce fac, trebuie să ne judecăm și pe noi cu aceeași măsură pentru ceea ce îi lăsăm să facă! Dacă nu ne place ce se petrece, de ce permitem anumite lucruri? Oare inacțiunea noastră nu ne face părtași? Și, oare, atunci când închidem ochii la orice formă de nedreptate care se întâmplă în jurul nostru și nu luăm atitudine, nu devenim cu toții complici în statu-quo? E oare frica, resemnarea, comoditatea, oportunismul de orice fel o scuză? Au fost sclavi care au dărâmat imperii, noi ce scuză avem să nu facem lumea asta mai bună dacă susținem că nu ne place starea lucrurilor? Și unde am fi fost azi dacă oamenii din trecut erau la fel de inerți ca noi? Iar dacă sunteți tentați să spuneți că nu se poate schimba nimic, vă invit să identificați alții asemeni vouă, să căutați interese comune și să le susțineți împreună; unde-s mulți puterea crește.Cât despre arderea etapelor, ce pot spune, fiecare are propriul drum și fiecare dintre noi a primit într-un fel sau altul mijloacele pentru a naviga viața. Să fim raționali: nu pot fi toate într-un loc (asta pentru că până acum sunt convinsă că v-ați imaginat c-aș fi modestă). Și pentru că ați vorbit de libertate, libertatea e apanajul omului care nu simte nevoia nici să comande nici să fie comandat, a celui care îndrăznește să fie ceea ce este fără să simtă nevoia să se treacă prin filtrul lumii, a celui care alege cu sufletul și trăiește după propriile reguli, dar cu conștiința că nu are dreptul de a-i importuna pe cei diferiți de el, a celui care iubește opulența diversității peisajelor umane în drumul lor spre devenire.

Care sunt constantele generației acesteia de tineri? Și când spun asta (pornind de la contactul tău cu alte culturi și civilizații), mă refer la valori, pseudo-valori, temeri, pericole… coerciții, libertăți…

Cred că noi suntem o generație de tranziție, scindată între vechi și nou, cobai ai unui proces de reforme mai mult sau mai puțin fericite, de multe ori striviți sub povara apoteoticului self-made man, oameni ai legăturilor comunitare scindate, dar care au lăsat răni încă nevindecate, subiecți a unui proces constant de adaptare, combătuți între revoltă și resemnare, între cumpătare și vise de glorie.

Știu că sportul se împacă, practic, cu orice… Dar cum e să mergi la antrenamente de kick boxing și, după aceea, să scrii în engleză despre rezultatele cercetării tale în arheologia câmpurilor de război? Cât și cum se potențează una pe cealaltă?

E tonic. Ambele necesită disciplină, răbdare, perseverență și o fărâmă de curaj sau, mă rog, de nebunie. Poate sunt un spirit războinic sau poate pur și simplu refuz să mi se spună ce pot sau nu pot să fac ca fată. Nu-mi plac limitările, nu-mi place să colorez în căsuțe predefinite, nu cred în acceptarea apriori a convenționalului. Îmi place să-mi sfidez propriile limite și de obicei am tendința să percep nuanțele mai puțin imediate ale realității și să fiu atrasă de lucruri particulare. Îmi place să cercetez, să sondez empiric necunoscutul, să deschid ferestre către inedit, să văd noi perspective sau poate doar am învățat de mică să pun întrebări diverse. Din poveștile copilăriei îmi amintesc amuzata indignare de care eram cuprinsă de fiecare dată când erau omorâți zmei, balauri, dragoni, în fine, tot ce era magic și divers. Aveam mereu senzația că erau neînțeleși și mă întrebam dacă chiar e necesar să exterminăm tot ceea ce nu înțelegem și să strivim „corola de minuni a lumii” în loc să o potențăm.

Te-am știut întotdeauna visând înalt, făcând lucrurile temeinic. Știu că le faci pe toate: de la job-ul în administrația județeană, la doctorat, lecturi, pictură, sport, voluntariat, casă… Care e, dacă s-ar putea spune… următorul vis?

Nu este următorul, ci mai degrabă o continuare, faza a doua a celui precedent. Pasul Prislop – peisaj cultural conflictual este un proiect mai amplu decât pare. Are o componentă internațională, deschide o fereastră către lume și presupune crearea unui vast circuit al câmpurilor de război (războaiele mondiale) care au menirea să ancoreze istoria așa cum este, plurală. Istoria a fost întotdeauna plurală, doar că până în prezent poate nu au existat resursele sau condițiile care să permită manifestarea sa plurală, holistică, bogată, vibrantă, deoarece consemnarea ei a fost aproape mereu mandatată politic și, consecutiv, mult prea adesea aservită unui scop. Conclusiv, într-un anume fel este și un proiect de emancipare internațională, interstatală, intra- și inter socială, în spatele căruia stau sute de mii de suflete, sute de mii de voci care așteaptă să fie auzite. Nu sunteți curioși să vedeți cum ar părea locuri comune, precum războaiele mondiale, văzute prin ochii multiplelor perspective naționale, nerestricționate, necenzurate… oare ce vor avea de spus? Ce lecții vor avea de transmis? Și când lucrul acesta se va întâmpla, voi dragi români veți sta toți ca unu să pledați ca și vocea înaintașilor voștri să răsune printre ele?Închei cu traducerea unui fragment din cartea mea ”THE EDGE OF EUROPE. Heritage, landscape and conflict archeaology. First World War material culture in Romanian conflictual landscapes”, în speranța ca atunci când veți fi chemați să răspundeți întrebării precedente, să vă amintiți cine sunteți:„Acum mai bine de un secol a avut loc un Mare Război, un război care a prăbușit imperii, a eliberat națiuni, a remodelat granițele, dar mai presus de toate un război care a schimbat fața pământului pentru totdeauna. Acest război a schimbat însuși conceptul de război, brevetând conceptul de război total și familiarizând istoria cu fenomenul morții în masă. În vârtejul războiului, națiunile s-au amestecat și au intrat în coliziune și confuzia Babilonului a coborât peste câmpurile de război. Unii au luptat pentru libertate, unii au luptat pentru putere, dar marea majoritate au luptat pentru că nu aveau altă opțiune; morți sau vii, ieșirea era prin foc și pur și simplu nu a existat altă cale de scăpare. Pământul s-a cutremurat și timp de patru ani întunericul a coborât asupra națiunilor, dar când soarele a răsărit din nou pe Frontul de Est, au apărut noi țări, noi orizonturi. După război, pentru o lungă perioadă de timp, istoricii au narat o poveste disociată, o poveste despre două fronturi separate. Totuși, există doar un singur fir narativ a tot inclusiv, o poveste spusă însăși de pământ, o poveste despre semnificația siturilor de război ca locuri de comemorare și patrimoniu. Asta pentru că Marele Război nu numai că a înclinat balanțele puterii, a redefinit frontiere și a scris pagini fundamentale de istorie națională pentru mai multe state, dar a și remodelat identitatea pământului, redefinind peisajul. Marele Război a inaugurat o procedură de incizii de mediu care au marcat locurile de război cu brandul războaielor mondiale, un semn distinctiv care a înrădăcinat conflictul în pământ, nu numai ca strategia terestră, dar și în anticiparea amenințărilor aeriene. Buncăre, tranșee, cratere de bombe, morminte comune au fost toate răni sculptate în pământ, răni care în timp s-au transformat în cicatrici dând mediului natural mândrie și personalitate, transformând spațiul în loc. Natura însăși a jucat un rol în acest scenariu, crescând maci pentru a aminti lumii de fiii săi pierduți în luptă și de atunci macul roșu a devenit simbolul victimelor de război pentru toate conflictele armate care au urmat. Locurile de război au devenit pustnicii unui război demult apus, dar ale cărui avataruri ajung până la noi, în prezent. Timp de decenii, pământul și-a purtat cicatricile cu mândrie, onorând memoria celor căzuți și ascultând vocea lor tăcută în speranța că într-o zi va erupe și va fi auzită. Așadar mă întreb: la mai mult de un secol de la sfârșitul Marelui Război, dacă tu ai putea da voce celor care au pierdut-o pe a lor, ai face-o? Dacă însuși pământul te-ar soma și te-ar implora să-i asculți povestea, ai face-o? TU ai asculta?”

Tot ceea ce vei face  tu individual se va reflecta asupra tuturor
Tot ceea ce vei face  tu individual se va reflecta asupra tuturor
Ultimele postari ale lui Dana Gagniuc-Buzura (vezi toate)

Tot ceea ce vei face  tu individual se va reflecta asupra tuturor

Tot ceea ce vei face  tu individual se va reflecta asupra tuturor

articolul original.
COMENTATI ACEASTA STIRE PE FACEBOOK?
  • Ce este, dar mai ales ce NU este „România Educată”
  •  

Ce este, dar mai ales ce NU este „România Educată”

Ce este dar mai ales ce NU este România Educată

Scandalul și dublul discurs au devenit constantele României politice. Cel mai bun exemplu este cel al educației, domeniu în care, din păcate, politicienii excelează în discursuri principiale și „soluții” miraculoase, dar nu și în operaționalizarea acestora pe teren.

De secole, ne raportăm la școală ca la ceva sfânt, fundament al prezentului și viitorului, sub cupola identității naționale. Tot de secole uităm să alocăm sumele necesare educației, atunci când se aprobă legea bugetului. Educația este „prioritatea națională” – deja o axiomă, prezentă în TOATE programele electorale sau platformele politice – care, aproape în fiecare an, cu aproape fiecare nou premier sau ministru al educației, pierde competiția cu alte „priorități naționale”.

Dacă îi ascultăm vorbind, am putea trage concluzia că politicienii știu exact ce trebuie făcut în acest domeniu, dar nu și atunci când trebuie să numim în fruntea educației un ministru cu știință de carte, cinstit, integru, cu drag de elevi și studenți, cu respect față de dascăli, capabil să separe semințele cunoașterii de neghina imposturii. În mod similar, când trebuie numit un inspector școlar sau un director, prioritate au interesele politice locale (neghina), nu interesul educațional al elevului (cunoașterea). În ceea ce privește curriculum, TOȚI politicienii, plus o galerie de comentatori media, sunt „experți în educație”. Dacă ar fi să ne luăm după ei, ar trebui să avem cam 30-40 de discipline în fiecare an de studiu – evident, o aberație. De altfel, suntem printre puținele țări din lume în care avem inițiative legislative cu privire la ceea ce trebuie – sau nu trebuie – să fie predat la clasă, de la celebra „educație sexuală”, până la „elemente de identitate” (de orice fel). În lumea normală, în care mințile politice nu sunt tulburate de sindromul circului permanent, nimeni nu-și permite să dicteze conținuturile educaționale, aceste analize având loc la nivelul comisiilor de specialitate, formate din oameni pregătiți în acest sens, care își asumă cu demnitate profesională măsurile adoptate. La fel (adică bezmetic) procedăm și atunci când este vorba despre evaluare, mai ales cea națională. Totul a devenit un ritual în care cel sacrificat este elevul. Noroc cu noua politică europeană privind protecția datelor de interes personal (GDPR), care a obligat jurnaliștii să scoată din lumina reflectoarelor cazurile particulare („Băiatul lui X / fata lui Y a luat nota N la Bacalaureat”), pentru a lăsa ceva loc discuțiilor de fond privind progresul în educație și calitatea școlii românești.

Dar aceste lucruri sunt știute. Sunt repetate (aproape) în fiecare an, mai ales atunci când ne apropiem de debutul unui nou an școlar. Și tocmai pentru că, de ani buni, nu reușim să ieșim din acest cerc vicios al educației prețuite de politicieni – în discursuri –, dar total ignorată de aceiași politicieni – în fapte –, a apărut conceptul „România Educată”, proiect inițiat și asumat de către Președintele României. Mi-am exprimat de la bun început sprijinul pentru acest demers și consider în continuare că cei care vor să ajute educația ar trebui să se alăture proiectului.

Prima observație pe care aș dori să o fac este următoarea: în acest proiect NU este vorba despre „educația lui Iohannis”, ci despre educația din România, care ar putea să beneficieze de pe urma adoptării unor noi și sănătoase principii de lucru, nu numai în următorii trei ani de mandat ai Președintelui Iohannis, ci în următoarele trei decenii. Cei care, supărați – din diferite motive politice – pe președintele Iohannis, critică cu virulență proiectul „România Educată”, crezând că astfel „îl torpilează public” pe președinte, ar trebui să se gândească la zicala cu tăiatul crăcii de sub picioare. Pe „craca educației” stăm toți, prin urmare, obligația fiecăruia este să ajute, NU să distrugă.

A doua observație este aceea că „România Educată” NU impune nimic. Deși este profesor cu experiență la clasă, nu cu „normă degrevată”, deci știe despre ce este vorba, nu l-am auzit pe Președintele Iohannis să spună „Trebuie procedat așa!!!”. Proiectul „România Educată” a fost, de la bun început, conceput ca o platformă de dialog din care să se contureze POSIBILE soluții, inclusiv în urma analizelor comparative cu alte sisteme de educație. În literatura de specialitate acest model se numește „politici publice participative”, adică acelea în care soluțiile reies din dezbatere, nu prin impunerea lor de la centru. În acest sens, de reținut este și implicarea unor actori globali ai educației, așa cum sunt OECD, UNICEF, UNESCO, Banca Mondială etc., care au participat la multe dintre aceste dezbateri, mai ales pe componenta de analiză comparativă. Proiectul oferă posibile direcții de acțiune, care, în mod firesc, ar trebui să se transforme în politici publice. Dar acest lucru urmează să fie făcut de către Parlament și Guvern, adică de cei care, în conformitate cu Constituția României, au drept de legiferare și adoptare de politici publice, indiferent că vorbim despre aceste instituții în actuala configurație de alianțe politice sau de viitoare alianțe.

A treia observație este legată de derularea în timp a proiectului. Acest element nu poate fi tratat fără să ne gândim la specificul domeniului și nevoia de continuitate. Vorbim despre formarea unor generații de elevi/studenți, care implică acțiuni pe multiple cicluri de formare (12-20 ani) pentru a produce efecte vizibile la nivelul societății. În agricultură, în turism sau în alte domenii, uneori se pot iniția măsuri cu efecte concrete de la un an la altul. În educație, mai greu. Am reținut și comentariile de tipul „durează prea mult”, „când începem” și alte variațiuni pe aceeși temă. Să le luăm pe rând.

Pentru cei „foarte specialiști” în educație, care fac trimitere la reformele profunde ale lui Spiru Haret, fără să mă convingă că și știu despre ce vorbesc, le-aș recomanda două lucruri. În primul rând, să citească înainte de a formula o „opinie avizată”. Operele lui Spiru Haret (Vol. I-XII) au fost republicate de SNSPA, la Editura Comunicare.ro , și pot fi accesate gratuit pe pagina de internet a editurii. În al doilea rând, le-aș recomanda să descopere faptul că România interbelică a fost una puternică din punct de vedere economic, politic, cultural pentru că reformele lui Spiru Haret au produs efecte. Acest lucru, însă, se întâmpla după 20-30 de ani de la adoptarea lor.

Ca să mă asigur că am fost clar, am să reformulez: poate că un aluat poate fi transformat în cozonac în două ore de dezbateri televizate, dar o reformă a educației nu poate fi coaptă nici măcar într-un mandat. Ce înseamnă asta? Înseamnă că trebuie să fim în stare să proiectăm în mod corect reforme care vor fi viabile și dincolo de un mandat politic. Apoi, să fim consecvenți și să avem răbdare. De exemplu, reformele inițiate de Liviu Maior, singurul ministru al educației care a avut un mandat întreg de patru ani (1992-1996), au fost continuate de Virgil Petrescu (1996-1997), de Andrei Marga (1997-2000) și de Ecaterina Andronescu (2000-2003). Evident, fiecare ministru a adus o serie de elemente specifice, dar liniile de reformă (curriculum, evaluare națională, calitate, resursă umană, informatizare, infrastructură, finanțare etc.) nu au fost deturnate de la direcția convenită în perioada mandatului ministrului Liviu Maior, în cadrul unui proiect mai larg de reformă a educației, conturat cu experți români și străini (Banca Mondială, UNESCO, UE, OECD, UNICEF). Cârcotașii probabil vor începe imediat să înjure (politic) unul sau altul dintre miniștrii menționați mai sus. Eu am lucrat cu dumnealor, îi cunosc și știu cât de greu a fost – și atunci, ca și acum – să dea coerență educației în oceanul de interese politice. Am să iau un singur exemplu: universitățile particulare, la acele momente, unele dintre ele mai mult SRL-uri, decât sanctuare ale cunoașterii. De la 128 de universități, în 1992, am ajuns să avem, după zece ani de măsuri ferme în domeniul calității, aproximativ 30 de universități (2002), fără să iau în calcul universitățile confesionale, care au un alt statut. Nu a fost simplu să fie stopat cel mai mare jaf educațional al acelei perioade, măsurat în impresionante sume de bani (după unii, sute de milioane de dolari neimpozitați), imposibil de urmărit – în condițiile legislației de atunci – dacă au fost investite în actul educațional sau în vile, mașini, vacanțe de lux etc. Cu toate acestea, curățenia, în mare parte, s-a produs, iar prețul plătit de miniștrii respectivi, pe lângă campaniile complexe de denigrare, dirijate de beneficiarii sumelor neimpozitate, a fost și acela de natură politică.

Și pentru că tot ne place să vorbim despre exemple de succes – Finlanda, Suedia, Japonia – poate putem să analizăm aceste modele dincolo de o „documentare” sumară pe Facebook. Toate aceste țări au trecut prin cel puțin patru etape obligatorii: (i) au recunoscut dezastrul în care se află; (ii) au renunțat la politicianism și au început să colaboreze, în vederea identificării celor mai bune soluții, prin implicarea tuturor celor care pot contribui; (iii) au alocat sumele de bani corespunzătoare măsurilor de reformă; (iv) au avut răbdare să implementeze soluțiile respective, evident, cu eventualele corecții, absolut necesare, odată cu trecerea timpului. Rezultatele au apărut după … 20-25 de ani. Noi avem de ales: (a) rămânem undeva între etapele (i) și (ii), acolo unde suntem cam din anul 2005, sau (b) trecem mai departe.

O altă critică legată de „România Educată” a fost în legătură cu guvernul sau, mai exact, cu titularul actual al portofoliului educației. Mulți comentatori au spus că actualul ministru al educației este cel mai nepotrivit „garant” al implementării proiectului „România Educată”. Pot fi de acord cu această observație. Dar asta nu înseamnă că proiectul este „nepotrivit”. O mașină bună poate avea, uneori, un șofer prost. Cel mai simplu este să schimbăm șoferul, dar să păstrăm mașina. Faptul că nu avem un ministru care să înțeleagă oportunitatea implementării principiilor de bază ale proiectului „România Educată”, de la problematica politizării educației – unde actualul ministru chiar excelează, cu peste 2.000 de directori/directori adjuncți de școli schimbați în câteva săptămâni, fără să existe, evident, o justificare transparentă a procesului –, până la cea a finanțării în acord cu o viziune clară, nu în funcție de prietenii, este într-adevăr un regres. Nu are rost să mai deschidem aici și alte subiecte despre conflicte de interese și integritate academică, pentru că, în acest caz, optimismul nostru ar scădea vertiginos. Dar costurile politice ale unui ministru nepotrivit trebuie să fie evaluate la nivelul coaliției de guvernare, iar presiunea opiniei publice trebuie îndreptată în această direcție, nu împotriva celui care a creat cadrul unui nou concept. Pentru a reveni la exemplul mașină-șofer, cred că toți acceptăm faptul că este firesc ca o amendă pentru nerespectarea semnelor de circulație să fie plătită de șofer, nu de fabricantul mașinii.

Evident, lista neînțelegerilor și a confruntărilor legate de „România Educată” este mult mai lungă și greu de epuizat într-un editorial. Ceea ce vreau să subliniez, însă, este că toată această confruntare pe marginea unui nou concept legat de viitorul educației este în mare măsură firească. Mereu facem trimitere la Spiru Haret și avem tendința de a încadra eforturile sale într-o paletă metaforic pozitivă. Greșit! Este iar o chestiune de … lectură. Citiți discursurile politice ale vremii sau articolele de ziar din acea perioadă. Aproape că nu a existat personaj politic mai criticat. Spiru Haret a devenit „Reformatorul” la mulți ani după ce a părăsit fotoliul de ministru, dar a dobândit acest statut în istoria României pentru că măsurile sale au fost concepute cu gândul la elevi și la viitorul țării, nu cu gândul la prieteniile politice (de exemplu, soția unui coleg de guvern sau la un coleg de vânătoare) sau la voturi (de exemplu, favorizarea șefului în competiția internă a unui partid). Prin urmare, nu văd o problemă ca un subiect să fie în centrul criticilor publice, atâta timp cât suntem animați de preocuparea pentru o școală mai bună, nu de beneficii politice sau orgolii.

Cred că după acest debut de nou an școlar / universitar, după o nouă avalanșă de critici (pe care o avem programată ritualic în fiecare toamnă) cu privire la tot și la toate, în raport cu școala din România, și după ce identificăm „neghina” care, de ani de zile, indiferent cine este la putere, se autodefinește drept „farul ubicuu” al tuturor „reformelor”, am putea să ne așezăm la masă pentru a găsi un acord de principiu asupra proiectului „România Educată”. Nici cei care astăzi acționează sub „beția puterii”, nici cei care își manifestă public „furia competențelor închipuite” nu ne pot împiedica să găsim o variantă prin care România să meargă mai departe, să depășească faza a doua din seria celor patru pași, mai sus enunțată, – renunțarea la politicianism și demararea efectivă a reformelor în educație –, pentru a avea speranța că începem să (re)construim, sub egida proiectului „România Educată”, ceea ce am tot dărâmat de ceva timp: viitorul copiilor noștri.

Remus Pricopie este politolog.Este rector al SNSPA și a fostministru al educației în perioada 2012-2014.

Ce este dar mai ales ce NU este România Educată

Ce este dar mai ales ce NU este România Educată

articolul original.
COMENTATI ACEASTA STIRE PE FACEBOOK?
  • https://revistacultura.ro/feed/
  •  

https://revistacultura.ro/feed/

articolul original.
COMENTATI ACEASTA STIRE PE FACEBOOK?
  • Un drum în imagini
  •  

Un drum în imagini

Patru ani fără Augustin Buzura. Și nicio zi fără el

Pentru mine a fost „unchiu’ Augustin”, cel care venea din când în când acasă în Berința, și pe care bunica, măruntă și iute, încerca să-l cuprindă cu mânuțele ei aspre și noduroase, de parcă voia să-l înnăbușe, să-l acopere cu totul. „Dragu’ mamiii!” – și i se lumina toată făptura aceea palidă și osoasă, din care te izbeau doar ochii scânteietor de negri și atât de adânci. Atunci, toată scena mi se părea, nu-știu-cum … aproape obișnuită. Acum mi se pare așa cum era de fapt: de-o duioșie supremă. În copilăria aceea ruptă din poveste, pe Dâmburii Berinței, habar n-aveam că Buzura, firesc și demn, construia din mers și aducea cu sine pagini de istoria literaturii române. Pentru noi, copii fericiți și bezmetici, necoborâți încă în lumea reală, orice vizită era un motiv de bucurie, pentru că îmi plăceau mirosul și foșnetul musafirilor, îmi plăcea să admir, de dincolo de ușa de la camera de oaspeți, mesele spectaculoase pe care le întindea mama. Acolo au stat Mircea Zaciu, Gheorghe Pituț, Romulus Guga, Mircea Iorgulescu. Victor Iancu, Mircea Marian și mulți, mulți alții. Îi auzeam lui Buzura râsul sănătos și molipsitor și mă întrebam ce-or fi vorbind oamenii aceia mari și gravi, unii dintre ei cu barbă, alții cărunți, alții îmbrăcați ciudat… Păreau total neobișnuiți, misterioși, unii chiar fioroși, dar absolut fascinanți. Între noi a fost o dragoste destul de… nemărturisită, dar atât de mare și de sinceră de ambele părți. Cuvintele prea multe între noi nici nu păreau să-și aibă rostul. Ar fi putut strica, ar fi putut risipi misterul… De câte ori venea, îmi punea o mână albă și fină pe creștet: „Ce faci copiliță?” Niciodată nu știu ce răspundeam, pentru că mă grăbeam întotdeauna să-mi întâmpin verișorii, să le arăt ce-am mai desenat, ce-am mai cusut pentru păpușă sau cât pământ am mai săpat din beci ca să fac vase de lut pe care apoi le pictam cu acuarele. Îi duceam prin curte, pe Coasta Popii, pe la nucul Ilichii, pe la tăul cu broaște, cu sentimentul stăpânului care-și prezintă domeniul. Și, da… acela era tărâmul nepervertit al copilăriei mele… Mi se părea firesc să-l știu mereu acolo: trudind nopți peste nopți, citind și scriind, făcându-și notițe și fișe, în singurătatea lui atât de fecundă. Mi se părea firesc să-l văd adesea trist, adesea nemulțumit, dar niciodată umil, niciodată plecând capul sau făcând pași în spate. Nici măcar în lateral. „De ce nu scrii ce vor să audă?” – l-a întrebat tata, în perioada în care securitatea îl urmărea și-l hărțuia, în perioada în care cenzura îi ținea luni și ani cărțile prin sertare, pentru că el refuza să laude regimul. „M-aș compromite pentru următorii 2000 ani!” Și Buzura nu s-a compromis nici atunci, nici acum, și istoria literaturii va consemna acest fapt, atât de demn, atât de rar. Tot mai rar! „Transmite-le consătenilor mei că nu pot să vin, dar că n-am plecat niciodată din Berința!” – a spus acum aproape patru ani, când l-am aniversat cu berințenii mei, la împlinirea a 75 de ani. Și cine l-a cunoscut, și cine l-a citit o să vadă că Buzura n-a plecat niciodată de acasă. Chiar dacă a condus ani mulți ani revistele „Tribuna” la Cluj, apoi „Cultura” în București, chiar dacă s-a luptat să promoveze cultura română în lume prin Fundația Culturală Română, devenită apoi – fără voia lui – Institutul Cultural Român, chiar dacă și-a găsit un bine-meritat loc în Academia Română, Buzura n-a plecat niciodată din Berința, satul începuturilor lumii lui… Doar acum puțin… (Dana Gagniuc-Buzura)

Pornit spre universalitate de pe Dâmburii Berinței, dintr-un Maramureș măcinat de dramele războiului și ale colectivizării, Augustin Buzura recunoaște că, de fapt, n-a plecat niciodată din satul său.

Un drum  în imagini

Un drum  în imagini

Un drum  în imagini

Un drum  în imagini

Un drum  în imagini

Un drum  în imagini

  • Despre
  • Ultimele Postari
Un drum  în imagini
Dana Gagniuc-Buzura
Un drum  în imagini
Ultimele postari ale lui Dana Gagniuc-Buzura (vezi toate)
  • Un drumîn imagini - 20 iulie 2021
  • „Eu am încredereîn civilizația umană.” - 20 iulie 2021
  • Despre rădăcini… - 4 martie 2021
Similare

Un drum  în imagini

Un drum  în imagini

articolul original.
COMENTATI ACEASTA STIRE PE FACEBOOK?
  • „Eu am încredere în civilizația umană.”
  •  

„Eu am încredere în civilizația umană.”

ROMÂNIA DISCRETĂ„România profundă și reală nu e nici zgomotoasă, nici agresivă. E discretă, așezată, preocupată, inteligentă. Adesea, suntem tentați să cădem în capcana facilă a observării zgomotului. De aceea, vrem să scoatem discreția la lumină.”

Interviu cu Traian Rareș Tuș

Elev de liceu, multiplu medaliat la olimpiadele internaționale de astronomie, matematică și fizică. Visează să creeze o companie care să dezvolte tehnologia cuantică sau aerospațială.

Să începem, așadar, cu începutul… și să vorbim despre primul contact cu această materie, cu această pasiune…

Primul contact cu astronomia l-am avut la o vârstă destul de fragedă. Încă de pe la 7-8 ani am început să citesc diferite cărți cu cele mai noi descoperiri din acest domeniu, pe care le primisem de la părinți. Bineînțeles, nivelul acestora era cât se poate de accesibil pentru copii, dar țin minte că am fost de-a dreptul fascinat de aceste lecturi, până la punctul în care nu mă mai puteam desprinde de ele. Anii au trecut și în clasa a șasea am luat contactul cu fizica în cadrul școlii. Această materie m-a impresionat cel mai mult dintre toate și am început să studiez cu plăcere din ce în ce mai mult. Mi s-a spus că astronomia, cu a cărei complexitate nu eram familiar la momentul respectiv, se aseamănă foarte mult cu fizica, fapt care m-a motivat să încerc să merg la câteva cursuri. În urma unei perioade mai aglomerate, din punct de vedere al concursurilor, la finalul clasei a șasea am aflat că există chiar în orașul meu un cerc renumit de astronomie în cadrul Colegiului Național „Vasile Lucaciu” Baia Mare. Așadar, fără a sta prea mult pe gânduri, în acea vară m-am avântat și am început să învăț astronomie (materie care nu se află în programa școlară) în adevăratul sens al cuvântului.

…și, apoi, despre performanțele tale, despre primul concurs, despre acele multe-multe premii…

Am participat la numeroase concursuri de-a lungul timpului, începând din clasa a doua cu câteva concursuri de matematică. Adevăratele premii s-au arătat, însă, de abia în clasa a șasea, când pasiunea mea pentru fizică a dus la calificarea la prima mea olimpiadă națională, unde am obținut medalia de aur. De atunci am participat la olimpiadele naționale de fizică în fiecare an și am ajuns la niște rezultate înalte de fiecare dată, obținând astfel 3 medalii de aur și una de argint (anul trecut nu a fost organizată olimpiada din cauza pandemiei). Din clasa a șaptea am început, după cum spuneam, studiul astronomiei și, chiar în acel prim an, am reușit să mă calific la faza națională a olimpiadei, unde am obținut tot medalie de aur. Mai surprinzător a fost rezultatul din urma probelor de baraj – calificarea la Olimpiada Internațională de Astronomie (IAO pe scurt). În toamna anului 2018 am participat la a XXIII-a ediție a acesteia în Colombo, Sri Lanka, unde am obținut medalia de argint. După acest prim rezultat internațional au urmat și altele. În anul 2019 am obținut tot medalia de argint la IAO, care de data aceasta a fost găzduită de România, la Piatra Neamț (prima medalie a fost la categoria juniori, iar aceasta la seniori). Anul 2020 a venit cu dificultățile sale, iar studiul fizicii și al astronomiei a decurs mai mult individual. Totuși, pasiunea mea și dorința de a acumula mai multe informații nu s-au stins și, astfel, în toamna anului 2020 am obținut medalia de aur la Global e-Competition on Astronomy and Astrophysics (GeCAA), care a fost organizată online cu menirea de a înlocui Olimpiada Internațională de Astronomie și Astrofizică (IOAA) din acel an. De asemenea, la începutul anului 2021 am participat la Olimpiada Internațională pluridisciplinară Zhautykov, care în loc să fie organizată în Kazahstan, s-a desfășurat tot în mediul online. Aceasta a fost prima dată când am concurat la nivel internațional pe disciplina fizică. Aici am reușit să obțin medalie de bronz.

Cu siguranță când erai mic ai avut perioada în care credeai în feți-frumoși, supra-eroi și oameni cu puteri supranaturale, care dominau natura, universul etc. Cât mai crezi din asta? Sau să reformulez altfel: Cât crezi că putem domina universul? Cât e puterea omului și cât e dincolo de ea?

Voi începe cu un citat pe care îl admir în mod deosebit și care privește realitatea dintr-o perspectivă interesantă: „Orice tehnologie suficient de avansată este de nedistins față de magie”, Arthur C. Clarke. O alternativă a acestei afirmații este următoarea: „Orice civilizație suficient de dezvoltată tehnologic este de nedistins față de divinitate”. În opinia mea, aceste idei prezintă foarte bine limitele puterii umane. Poate că par greu de crezut sau de-a dreptul absurd (în special a doua afirmație), însă majoritatea oamenilor de știință sunt de aceeași părere și anume că tehnologia poate evolua atât de mult încât până și cele mai incredibile idei ale imaginației noastre ar putea fi puse în practică sau aduse la viață, cândva în viitorul îndepărtat. Eu am încredere în civilizația umană și am speranțe mari în ceea ce privește viitorul nostru tehnologic. În ipoteza în care un eveniment cataclismic nu are loc (cel mai probabil unul cauzat de noi), omenirea va continua să se dezvolte exponențial, astfel încât cineva din zilele noastre să fie năucit de progresele ce vor avea loc chiar în viitorul nu foarte îndepărtat. Ceea ce era Superman în secolele XX și XXI – o minunăție, ar putea deveni normalitate în câteva secole. Desigur, cum ar spune mulți, imaginația umană poate fi considerată singura limită, dar eu totuși sunt de părere că unele lucruri nu vor putea fi niciodată „atinse” pe deplin. Putem fi încrezători însă că aproape toate ideile noastre, chiar și cele mai extravagante, ar putea deveni realitate în următoarele decenii și secole… dar cine știe ce ne rezervă viitorul și mai îndepărtat…

Care este viziunea despre cosmos a unui multiplu premiat la olimpiadele de astronomie? Cât de „singuri” crezi că suntem în Univers?

Cu cât m-am scufundat mai mult în acest domeniu – astrofizica – perspectiva mea asupra universului s-a schimbat radical. Pe zi ce trece devin tot mai uimit de splendorile și limitele cosmosului, dar, în același timp, speranțele mele pentru noi, ca civilizație, devin tot mai mari. De aceea și ideea importanței noastre la scară cosmică a suferit modificări, realizând astfel cât de neînsemnați suntem. Nu neg existența probabilității ca noi să fim cu adevărat “speciali” în univers, însă tind să cred că nu suntem deloc deosebiți. Ajungem așadar la eterna întrebare despre unicitatea vieții pe Pământ… Deși această întrebare a bântuit omenirea milenii la rând, acum suntem în sfârșit în măsură să evaluăm probabilitatea existenței vieții extraterestre, fără dovezi clare însă. Luând în considerare o mulțime de factori, se ajunge la concluzia că posibilitatea să fim singuri în univers tot există, dar este una infimă. Nu pot ajunge la un verdict până a avea dovezi concrete, dar și eu sunt de părere că e destul de improbabil să fim singuri. După părerea mea, această variantă este nu atât de sinistră pe cât tristă pentru civilizația umană: avem un univers întreg doar la dispoziția noastră, însă noi ne creăm singuri probleme stupide pe nesemnificativa noastră firmitură de cosmos în mod constant. Care este rostul? De ce ne rezumăm la așa ceva în loc să lucrăm împreună pentru a ne putea bucura de întregul realității? Personal sunt încrezător și sper ca oamenii să poată coexista cu alte civilizații în această lume magnifică. În ciuda tuturor scenariilor apocaliptice prezentate în cinematografie în cazul unei întâlniri cu extratereștrii, consider că, în realitate, lucrurile ar putea decurge mult mai pașnic și mai eficient.

Sunteți o clasă de „extratereștri”… adică de elevi de elită, cu preocupări care nu sunt la îndemâna oricărui elev, cu multiple premii la concursurile de astronomie. Cam care sunt dialogurile voastre, subiectele voastre de discuție? Cât e studiu și cât e joc? Mai există timp liber?

Este adevărat că îmi face plăcere deosebită să port conversații cu persoane care au aceleași interese ca mine. În general, însă, discuțiile nu sunt foarte ieșite din comun, dar, uneori, cu toții punem suflet în a ne exprima pe subiecte interesante sau controversate, de la fizică, la fenomene paranormale, la teoria conspirației. Acestea sunt discuțiile cele mai memorabile, care se pot întinde ore în șir fără ca ideile să se epuizeze. Adesea încercăm să le punem sub formă de joc pentru ca toți să ne simțim bine – e frumos să observi această latură jucăușă și deschisă a oponenților tăi; am ajuns ca o familie.Când vine vorba de studiu, sunt convins că și colegii mei dedică mult timp aprofundării fizicii și astrofizicii, la fel ca mine – altfel nu se poate atinge performanța. E greu să aproximez procentul din zi pe care îl dedic studiului, acesta variind de la o zi la alta, de la un eveniment la altul, însă în general încerc să am un program bine definit pe care să îl respect cât de bine cu putință. Menționez și că există o anumită bucată de timp liber pe care încerc să îl petrec cât de mult cu familia, în loc să pierd vremea. Tot aici se încadrează și celelalte activități recreative sau extracuriculare, precum sportul, cititul sau voluntariatul. Așadar, timp liber există, dar consider important să învăț ceva nou din fiecare activitate pe care o desfășor, indiferent de domeniu. Simt nevoia să învăț ceva nou în fiecare zi și încerc să reduc cât mai mult perioadele în care nu fac nimic.

Ai văzut deja la vârsta ta foarte multe țări și, probabil, deja ai cunoștințe despre diversele sisteme de învățământ. Unde ți se pare că ar fi cel mai bun sistem pentru modul tău de lucru? Unde ți-ar plăcea să fii din perspectiva punerii în valoare a elevului, a potențialului și a abilităților sale?

Din ce am observat și studiat de-a lungul timpului, am ajuns la concluzia că, deși sistemul educațional românesc a funcționat oarecum spre binele meu, acesta îngreunează situația elevilor, în sensul că le e foarte dificil să își găsească, iar mai apoi să dezvolte o pasiune. Eu am avut noroc cu niște profesori dedicați și o familie care mă sprijină, dar majoritatea nu beneficiază de așa ceva. În alte țări, problema e abordată altfel decât la noi, punându-se mai mult accent pe dezvoltarea personală și profesională a elevilor, însă nu se ajunge la nivelul României din punct de vedere al performanțelor școlare. Așadar, nu sunt convins ce țară are cel mai bun sistem educațional, dar pot afirma că fiecare are avantajele și dezavantajele lui. Eu unul sunt relativ mulțumit cu sistemul de învățământ românesc, dar clar este loc de îmbunătățiri.

Te-ai gândit la o universitate din România sau din străinătate? Te vezi făcând performanță aici sau în străinătate? Ce lipsește pentru a se face performanță în România într-un asemenea domeniu?

Din nou aș spune că în țara noastră se poate performa în anumite domenii, în ciuda multelor alte dificultăți pe care s-ar putea să le întâmpini, iar unele universități sunt foarte bune pe domeniul lor. Totuși, când vine vorba de astrofizică și fizică în general, există alternative mai bune în străinătate. De aceea, dorința mea este să studiez în SUA, unde câteva universități sunt de renume mondial pe aria în care vreau să profesez. Problema este că îmi va fi greu să mă întorc odată plecat – educația acolo este pe sistemul american, care nu e prea compatibil cu cel românesc. În principal din acest motiv, dar și din dorința unui trai mai bun, intenționez să studiez și mai apoi să profesez în străinătate.

Cum simți tu că e percepută România în străinătate?

De-a lungul timpului, România a dat oameni cu un potențial extraordinar care activează aici, dar mulți și în străinătate. În afara țării, ei sunt apreciați pentru realizările lor, dar asta e doar la nivel individual. Din propria experiență, când un străin se gândește la România (dacă a auzit de ea), el nu are o părere prea bună. De multe ori e văzută ca o țară comunistă sau involuată față de celelalte țări europene. La competițiile internaționale, echipele românești ajung să surprindă lumea, dar, din păcate, din punct de vedere economic și tehnologic, părerile străinilor sunt destul de adevărate. Eu sper ca în viitor să se pună mai mult accentul pe dezvoltarea țării din toate punctele de vedere, dar inițiativa este aproape inexistentă.

Ce înseamnă concret o probă la un concurs de astronomie?

Un examen la o olimpiadă de astronomie sau astrofizică este constituit din câteva probe separate – teorie (astronomie și/sau astrofizică), analiză de date (proba practică) și observațională (pe cer, pe hartă stelară sau în planetariu). Fiecare probă are farmecul ei, însă toate sunt dificile. Teoria implică o bună cunoaștere generală a astronomiei și astrofizicii și o abilitate dezvoltată de rezolvare a problemelor specifice. Analiza de date se învârte atât în jurul teoriei, cât și al măsurătorilor și al prelucrării datelor. Proba observațională variază mult de la un tip de subiect la altul, dar, pe caz general, necesită cunoașterea tuturor obiectelor cerești, realizarea măsurătorilor și a unor calcule, dar și abilitatea de a manevra telescopul. Fiecare probă reprezintă un procent din punctajul total și, practic, e nevoie de pricepere pe fiecare ramură a astrofizicii pentru a obține un rezultat frumos.

Profesional, concret… ce-ți dorești să fii? Unde? Care este idealul unui tânăr multiplu premiat la concursurile internaționale de astronomie? Practic, ce te vezi făcând peste 20 de ani?

Dintotdeauna mi-am dorit să îmi fac simțită prezența în această lume, să las ceva important în urma mea. Cu timpul am ajuns să valorific tot mai mult progresul tehnologic, cel care pune în mișcare civilizația umană, și îmi doresc mult să ajut în acest sens. Bineînțeles, intenționez să continui tot în domeniul fizicii și al astrofizicii, deci mi-ar plăcea să activez tot în SUA după terminarea studiilor universitare. Pe de altă parte, nu m-am decis încă în legătură cu profesia în sine: oscilez între cercetător și antreprenor. Tind, totuși, spre a doua variantă, din motivul că mi-aș dori o viață mai activă și în special să pun la dispoziție oamenilor tehnologia pe care aș dezvolta-o. În acest sens, intenționez crearea unei companii care să dezvolte tehnologie cuantică (o zonă cu foarte mult potențial în viitorul apropiat) sau cea aerospațială.

Eu am încredere  în civilizația umană
Eu am încredere  în civilizația umană
Ultimele postari ale lui Dana Gagniuc-Buzura (vezi toate)

Eu am încredere  în civilizația umană

Eu am încredere  în civilizația umană

articolul original.
COMENTATI ACEASTA STIRE PE FACEBOOK?
  • Inteligența artificială… naturală
  •  

Inteligența artificială… naturală

Inteligența artificială naturală

Sud-coreeanul Kim Ung-Yong s-a născut în ziua de 7 martie 1963, deci a împlinit vârsta de 58 de ani. El este unicul om născut pe această planetă cu coeficient de inteligență (IQ) de 210 unități. Înaintașul care deținea campionatul a fost Stephen Hawking cu un IQ de 160. Kim Ung-Yong a vorbit la 6 luni, a citit cursiv în limbile coreeană, japoneză, engleză și germană la 6 ani. Pentru învățarea oricărei limbi are nevoie de 30 de zile. La 6 ani, rezolva integrale și calcule diferențiale, scria poezii și era un pictor apreciat. De la 4 la 7 ani a absolvit cursurile Universității de Fizică din Hanyang. La invitația NASA, a plecat în Statele Unite, unde a absolvit studiile universitare și a lucrat în cercetare din 1970 până la 1978. A publicat 90 de articole științifice originale în domeniul sistemului hidraulic. La vârsta de 15 ani, în anul 1978, spre surprinderea tuturor, s-a întors acasă, în Coreea de Sud, unde în decurs de un an și-a echivalat toate gradele primite și s-a angajat ca asistent universitar la o facultate de fizică din provincie. La 29 de ani (1992) activa ca asistent la Universitatea Națională din  Chungbuk. În 2014 este numit profesor la Universitatea din Shinhan, unde predă și azi, fiind, de asemenea, vicepreședinte al Centrului de Cercetare-Dezvoltare North Kyeong-gi din Coreea de Sud.

În anul 2010 geniul a respins cu severitate acuzația care i se aducea – de a fi un geniu pierdut pentru Coreea de Sud. El declara: „Oamenii cred că un IQ mare până la cer aduce omnipotența. Și greșesc. Eu sunt un om cu defecte, nu am talent muzical, nu am talent sportiv și multe altele, oamenii judecă după standarde unilaterale. Oamenii au capacități de învățare, speranțe, talente și visuri diferite și defecte care, toate, trebuie respectate”. Unui alt ziarist i-a răspuns: „Poți avea o capacitate intelectuală mare, poți fi genial, adică să posezi științele matematice foarte bine, să te naști cu abilități lingvistice de necontestat… Dacă ești deficitar la capitolul inteligenței emoționale, dacă nu iubești în mod constant și nimeni nu te iubește cu adevărat, nimic nu mai contează. Am fost sus, acolo unde majoritatea oamenilor visează să ajungă. Nu e nimic acolo. E pustiu. Întoarceți-vă la lucrurile simple!” Iată un geniu care-și cere dreptul la o existență egală cu a oamenilor normali, sau ceea ce se numește pe nedrept „mediocritate”. Ce are superior mediocritatea față de genialitate? Armonia funcțiilor. Este exact ce-i lipsește lui Kim Ung-Yong pentru a se bucura de genialitatea lui. Răspunsurile lui sunt senzaționale, cum este întreaga sa poveste. Ce se ascunde în spatele acestor afirmații? Două fenomene. Primul, „un om nu poate trăi toată viața într-o vitrină”, are nevoie de o viață personală, natura acordă libertatea de a avea „o viață numai a ta”, după care el tânjește și pe care noi toți ceilalți o avem în prea mare belșug și tânjim la ceea ce el are mult prea mult. El a pierdut acest drept deoarece este altfel decât noi toți. Al doilea: ce este „inteligența emoțională” de care el vorbește? Este un dar de care natura l-a delapidat, pe care noi toți îl avem. El îi intuiește existența la toți ceilalți, care nu sunt ca el, dar el nu o poate simți. „Inteligență emoțională”, pe care el o numește, nu este altceva decât o „inteligență” naturală, nu artificială. Există cu adevărat o inteligență emoțională? Nu! Dar există un sistem emoțional al creierului. Însă Kim Ung-Yong, cu un IQ de 210, este blestemat să trăiască fără el. Alan Turing, tatăl inteligenței artificiale, a demonstrat că, spre deosebire de inteligența naturală, mașinile pot fi folosite ca inteligență artificială și, cu ajutorul lor, a schimbat soarta celui de-al doilea război mondial. Diferența dintre cele două inteligențe este „absența emoționalității și conștiinței – sau conștiinței emoționalității” în cea artificială. Turing însuși a fost învățat târziu, de către cea care-l iubea, „să se prefacă că-și iubește prietenii”, sfat fără de care ar fi eșuat. Singurul prieten pe care l-a avut și pe care se povestește că l-a iubit, deoarece a dat numele lui mașinii pe care Alan Turing a inventat-o, era o pasiune sexuală, el fiind homosexual. Existența lui Kim Ung-Yong permite înțelegerea diferenței dintre inteligența artificială și cea naturală, cea care include conștiința emoționalității (human mind), cu care el nu s-a născut. Dacă cineva care ar putea alege de la naștere să fie un Kim Ung-Yong, o minte de excelență cognitivă, sau un om normal cognitivo-emoțional, ce ar alege? Toți cei care nu înțeleg diferența ar alege prima opțiune, cei care înțeleg o vor alege pe a doua. Inteligența artificială a devenit o disciplină academică din anul 1955, cu 8 ani înainte să se nască Kim. Deși speranțele puse în ea au eșuat, unele realizări, precum robotica, mașinile de învățat și rețelele neuronale artificiale, au adus o contribuție care nu este neglijabilă. Iată-ne în fața unei minuni numite Kim la care, în loc ca omul să imite natura, descoperind legile universale, natura a imitat mașinile. Kim Ung-Yong are creierul unei inteligențe artificiale, o mașină Turing lipsită de emoționalitate. Noi, mediocritatea lumii, suntem armonici cu un sistem emoțional care ne conferă armonia de care are nevoie Kim și fără de care nu are posibilitatea de a se bucura de viața care o trăiește. Centrul coordonator al vieții noastre emoționale este sistemul limbic. I s-a dat numele de limbic deoarece el reprezintă limita sau hotarul dintre omul emoțional și cel cognitiv. Este sistemul implicat în comportamentul și reacțiile noastre care ne ajută să supraviețuim, să ne apărăm, să ne reproducem, să declanșăm luptele sau să ne supunem, să iubim sau să urâm, să ne dăruim celuilalt sau să-l ucidem. Kim Ung-Yong este născut cu un deficit al structurilor emoționale (limbice), sortit să îi privească pe alții cum iubesc și sunt iubiți, fără ca el să poată simți aceste lucruri. Datorită capacității sale uriașe de cunoaștere, le intuiește, fără a le putea însă trăi, acesta este blestemul lui (blestemul lui Tantalus) și explicația a tot ce a declarat. Noi, ceilalți, să nu-l invidiem, ci să-l respectăm deoarece avem ceea ce el nu are, „bucuria de a trăi”. Așa cum îl respectăm pe Nicolae Iorga, care, în decursul unei vieți de 69 de ani, a scris 1250 de cărți și 25 000 de articole, să respectăm genialitatea lui Kim fără să-l invidiem. Să acceptăm ceea ce spune Kim despre oameni: sunt diferiți și toți au calități și defecte, diferențele la unii sunt puțin vizibile, în timp ce la alții sunt enorme și dau imaginea de minuni ale naturii. Nu există miracole sau minuni, ci numai fenomene neînțelese.

Similare
articolul original.
COMENTATI ACEASTA STIRE PE FACEBOOK?
  • Lectura în era digitală
  •  

Lectura în era digitală

Odată cu era digitală, cărțile electronice au câștigat tot mai mult teren, această transmutație fiind considerată, în opinia lui Paul Cornea, „cea de-a treia revoluție pe care a traversat-o lectura”. Dispozitivele electronice de tipul Amazon Kindle sau Apple iPad sunt din ce în ce mai frecvent utilizate, în detrimentul tipăriturii. În 2004, Google Books a lansat proiectul de digitalizare a 15 milioane de cărți din bibliotecile americane, „pentru a le face disponibile accesului public”. Aplicații din AppStore și Google Play permit lectura cărților publicate doar în mediul online. Despre una din ele, WattPad, am aflat chiar de la tinerii elevi care o utilizau, cu ocazia campaniilor de sprijinire a lecturii, desfășurate prin asociația culturală Vis-à-vis, pe care o conduc. Cartea tinde să fie înlocuită de audiovizual, în secolul XXI. Audiobook-urile facilitează accesul omului la cultură și transformă individul din cititor în ascultător, permițându-i astfel să desfășoare alte activități în același timp cu audierea unei cărți. Timpul petrecut în traficul aglomerat, în intimitatea mașinii personale, creează premise optime de ascultare a unui text audio. Astfel, impresia de pierdere a resursei celei mai importante se atenuează, în plus o audiție de acest gen diminuează stresul ambuteiajelor și oferă un moment de confort intelectual. „Reflectăm mai mult când ascultăm decât când citim”, afirma Kant, iar aserțiunea se adeverește în secolul XXI. Într-un interviu acordat revistei „Wired”, Laurence Howell, directorul diviziei Audible din Marea Britanie a site-ului Amazon, spune că „pornind de la Homer, originile literaturii occidentale își au baza în povestirea orală. De-a lungul timpului, ne-am spus povești unii altora. A avea o voce transmisă direct în ureche este o experiență incredibil de intimă”. Pe de altă parte, faptul că oricine poate avea acces la milioane de resurse text, articole, studii, bănci de date și muzee virtuale este, probabil, cel mai important pas înainte al omenirii. Nu cucerirea altor planete, ci educarea acesteia pe care trăim ar trebui să fie primul deziderat politic al tuturor guvernelor. Dostoievski credea că „frumusețea va salva lumea”, iar Marguerite Yourcenar că „iubitorul de frumos sfârşeşte prin a-l vedea peste tot”. Pentru ca aceste cuvinte să devină realitate, să începem prin a citi copiilor noștri în fiecare seară o poveste, dintr-o carte mai ales, dar și de pe un smartphone, un iPad, un computer. Să le facem cadou un cont într-o librărie sau un abonament la o bibliotecă. Atât cultura, cât și tandrețea pot fi deprinse cu ajutorul unui model învățat din copilărie!

articolul original.
COMENTATI ACEASTA STIRE PE FACEBOOK?
  • Interviu cu Vlad Drăgulescu: „Toată lumea, echipă și public, să stea acolo, să acumuleze o oboseală din care se naște o anumită stare”
  •  

Interviu cu Vlad Drăgulescu: „Toată lumea, echipă și public, să stea acolo, să acumuleze o oboseală din care se naște o anumită stare”

Vlad Drăgulescu este directorul artistic al Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova. În timpul pandemiei, când toți stăteam închiși în casă, a avut ideea ca trupa teatrului să facă o suită de performance-uri după poveștile din „Decameronul”, pe care Boccaccio le scrisese la sfârșitul unei alte mari pandemii, cea de ciumă. Dar pentru că suntem în era globalizării, pentru că, deși eram izolați, avem mijloace de comunicare rapidă, repetițiile s-au ținut pe zoom. „Hektomeron”, proiectul Teatrului Național Craiova, a constat în o sută de povești transmise online în o sută de zile, coordonate de o sută de regizori din o sută de țări. La sfârșitul lui iunie, anul acesta, TNC a prezentat un spectacol maraton, de douăzeci și cinci de ore, în care publicul a putut urmări, în succesiune, toate poveștile lucrate pe vremea pandemiei.

Cum ați ajuns la Decameronul lui Boccaccio? Cum ați ajuns la ideea cu o sută de țări și o sută de regizori?

Ne-am amintit că artiștii reflectă prezentul sau măcar încearcă și ne-am adus aminte de Decameronul lui Boccaccio, pentru că știam că a fost scris în timpul epidemiei de ciumă. M-am apucat să-l recitesc, apoi am citit tot ce am găsit despre Boccaccio. Începusem deja să lucrez niște idei cu câțiva actori. Apoi mi-am zis „ia stai puțin că Decameronul are o sută de povești. Citisem că nu toate erau ale lui, că Boccaccio a cules povești de la mari autori, dar și din folclorul altor țări la care avusese acces. Gândindu-ne că pandemia nu e a noastră, nu este un fenomen din Craiova sau din România, ci unul global, dar e prima oară când se întinde atât de mult, după cunoștințele noastre, atunci ne-am spus să folosim elementul global internațional din scrierea lui Boccaccio și să mergem către o sută de țări și o sută de limbi. Asta s-a întâmplat într-o noapte când intraserăm în criză. Nu știam cum să facem un spectacol de dimensiunea asta, cum ar trebui regizat. Și atunci am spus „e simplu, o sută de regizori din o sută de țări ar putea să facă treaba asta”. Am venit la teatru, l-am sunat pe Boureanu (Alexandru Boureanu, directorul Teatrului Național din Craiova, n.n.) care mi-a spus „Ești nebun!”, apoi ne-am dus și le-am spus colegilor, care au avut aceeași reacție. Ușor-ușor, am început să studiem Decameronul, felul în care ar putea fi pus în scenă, modalitățile de lucru cu regizorii. Acestea au fost „cele mai tehnologice” lucruri pe care le-am făcut până în momentul de față și o noutate totală pentru actori.

V-a venit ideea, l-ați convins pe director, i-ați convins pe actori, dar cum ați găsit și convins o sută de regizori?

Am început să sunăm. Prima dată l-am sunat pe regizorul din Franța cu care a lucrat Sorin Leoveanu, Charles Chemin, pentru că a fost co-regizorul lui Robert Wilson la „Rinocerii” și ne era prieten. Apoi a lucrat la noi „Nopțile ateniene”. L-am întrebat cum i s-ar părea proiectul, i-a plăcut foarte mult, așa că i-am spus „Bun, tu ești primul regizor pe care l-am invitat”. A sărit repede în barcă. Ușor-ușor, am ajuns până la treizeci de regizori, prieteni și cunoștințe, după care a apărut blocajul.

Mai rămăseseră de găsit doar vreo șaptezeci.

Am început să cercetăm și am răscolit tot internetul. Cred că am sunat în 123 de țări ca să ajungem la numărul de o sută de regizori.

Cum îi alegeați, cum îi găseați, după ce criterii îi căutați?

Ca profil, căutam regizori care lucraseră în zona experimentală, teatru social sau comunitar. Ne-am gândit că ei sunt genul care ar sări într-o nebunie ca asta. Îl suni și îi spui: „Ai zece zile să faci un performance cam de 15 minute, noi îți spunem cine e actorul, noi îți spunem care e textul”. Scriam numele țării și căutam după festivaluri experimentale de teatru. Foloseam tot felul de cuvinte care să-l ajute pe Google să ne ducă spre diverse pagini. Acolo ne uitam la festivaluri, ce regizori invitaseră, de unde, cu ce spectacol, cum arăta spectacolul respectiv. Apoi mă uitam dacă are FB sau Instagram. Sunam la teatrul sau la festivalul respectiv să ne ajute să-l găsim pe regizorul cutare. Ne-a ajutat mult faptul că totul se poate găsi online. Ne-am dat seama cât de avansați suntem în momentul de față și cât de aproape suntem unii de alții, deși trăim în țări diferite. Zilnic făceam aceste treburi de dimineață până seara, chiar și noaptea, dacă trebuia să sunăm în America sau în Asia.

Așa cum povestiți, pare că totul a mers uns.

Ooo, cel mai tare moment a fost când am vorbit cu cineva din Asia și mi-a luat jumătate de oră să înțeleg numărul de telefon pe care mi-l dicta. Apoi, am sunat și nu era bun, dar am reușit să dăm de directorul teatrului respectiv care, la rândul lui, ne-a făcut legătura cu regizorul.

Iar regizorii au înțeles ușor ce aveau de făcut…

Știți, întrebau dacă pot să-și aleagă ei textul. Răspunsul era nu, pentru că trebuia să fie din „Decameronul” și poate își alegeau o poveste care era deja la alt regizor. Era important ca oamenii să fie deschiși către nebunia asta, către experiment. A mers bine și am reușit să facem și cele o sută de episoade la rând.

Timp de o sută de zile ați programat în fiecare zi câte un episod.

Am avut noroc că am reușit să facem cele o sută de episoade la rând. Zilnic am transmis câte un episod live din studioul nostru. Se puteau întâmpla atât de multe lucruri care să întrerupă fluxul… Am fost de atâtea ori aproape să avem o zi lipsă. Prima parte a proiectului avea sloganul „100 de regizori, 100 de povești, 100 de zile”. Trebuia să fie o sută de zile, că altfel se făcea praf conceptul. Am trecut prin niște emoții îngrozitoare, dar avem o echipă extraordinară.

Cum au reacționat actorii puși în fața unui proiect cu o metodă de lucru nouă?

La început, actorii au fost speriați, pentru că nu înțelegeau ce trebuie făcut, ca și regizorii, de altfel. Actorii spuneau „cum adică în opt zile și cum adică nu știu textul dinainte, nu știu regizorul dinainte?”. Nu-și imaginau cum vor lucra de acasă pe zoom, li se părea că regizorul trebuia să fie acolo, cu ei. Niciunul dintre actori nu făcuse așa ceva înainte. Până au intrat în repetiții primul, al doilea, al treilea, a fost o nebuloasă. Toată lumea se uita la proiect ca la ceva străin. Actorii au văzut și dificultățile pe care le întâmpinau colegii lor, dar și beneficiile și bucuriile. Sincer, nu-mi imaginasem niciodată că Sorin Ilfoveanu o să lucreze în felul acesta, dar a venit și a făcut două performance-uri. Mă surprinsese și înainte, când făcuserăm improvizațiile online, pentru că el este un actor care are o altfel de lume, altfel de chimie, la el combustiile lucrează altfel. Este un actor solitar, dar a intrat repede și l-am văzut cum improviza, cum se juca pe temele date de spectatori. Îmi trimitea câte un video cu el făcând diverse lucruri. A fost o bucurie. Ne-am redescoperit cu toții în perioada aceea, pandemia ne-a dat ocazia să dăm un restart la tot ce știam despre noi ca trupă, ca teatru, ca oameni.

Îmi închipui că nu a mers totul strună, că au mai fost și dificultăți, în afară de găsirea regizorilor din o sută de țări.

Am întâlnit multe probleme. Uneori cădea internetul și actorii nu se puteau întâlni cu regizorii. În unele situații, regizorul s-a dovedit mai inspirat, în altele, mai puțin. Însă actorii au făcut față cu brio. Cred că după experiența aceasta au devenit alți actori. A trebuit să trăiască atât de repede și să creeze în opt zile. Uneori, au lucrat cot la cot cu regizorii. Au fost și dramaturgi, și co-regizori în episoadele respective, deși erau speriați și nu-și dădeau seama cum se va termina, pentru că vorbeau doar în fața unui ecran. Ei sunt obișnuiți să aibă publicul în față, să-i simtă energia. Acum totul se desfășura în fața unei camere, a echipei tehnice din spate și a mea. Eu mai râdeam, mai aplaudam… Canalizarea energiilor și paleta de veleități pe care le-am descoperit împreună au fost câștigul cel mai mare. Uneori, actorul îmi spunea: „Am vorbit cu regizorul, dar nu este prea inspirat”. Fiecare regizor venea dintr-o altă școală și îi spunea actorului „vreau să faci asta!”. Iar ei veneau din școala românească, unde regizorul îi întoarce și îi bibilește. La proiect, s-a întâmplat ca unii regizori să le spună actorilor „Vreau să faci asta aici, iar eu mă uit la tine. Îți dau tema aceasta și tu improvizezi ceva pe ea, că după aceea tai eu!”. Și au început să lucreze. Pentru o sută de episoade am întâlnit măcar șaptezeci-optzeci de feluri diferite de a lucra. Cei din Africa lucrau mult pe teatru social, folosindu-l ca pe o formă de educație sau de vindecare a oamenilor. Unii dintre ei activau încă în zone unde fuseseră conflicte și, prin teatru, aduceau împreună grupuri de oameni din tabere adverse. Mulți au introdus și în episoadele noastre probleme sociale, care țineau de comunitate, de luptele din țara lor. Atunci, nu le cunoșteam. Nici acum nu pot pretinde că le cunoaștem, dar avem o idee despre ce li se întâmplă oamenilor de acolo. Unii au trecut prin revoluții, altora li s-a tăiat internetul în perioada alegerilor.

Ce revoluții, ce alegeri?

Au trecut prin revoluție după ce au lucrat la proiectul nostru. Alte regizoare au lucrat având covid. Când trebuia să repetăm, un regizor din Bangladesh a intrat pentru două săptămâni la terapie intensivă. Când a ieșit, a vrut să repete chiar în spital, numai că era prea afectat de boală. Va apărea doar în documentarul pe care îl facem. A încercat până în ultimul moment, dar nu a reușit să fie gata și să intre în cele o sută de episoade.

Și cu alegerile ce s-a întâmplat? Era vorba de o țară africană?

Am crezut că l-am pierdut pe regizorul de acolo. Apoi ne-a sunat să ne spună că nu avusese internet pentru că s-a tăiat în toată țara în perioada alegerilor. O altă situație a ținut de diferențele economice. Toți regizorii au primit aceeași sumă. Dacă unui regizor din Occident, aceasta îi ajungea să mănânce la un restaurant bun într-o seară, împreună cu prietenul sau prietena, pentru unul dintre regizorii din Africa onorariul a însemnat șansa de a face o operație pe care nu și-o permitea de multă vreme.

N-ați dus lipsă de întâmplări.

Regizorul din Burundi trebuia să meargă pe jos o oră din satul lui în satul vecin, la soacră, pentru că numai acolo avea internet. Alții, tot din Africa, mureau de cald, curgeau apele pe ei la patruzeci și ceva de grade. Unii actori mai vorbesc și acum cu regizorii de care s-au atașat. S-au legat prietenii. Mă uitam la ce posta fiecare pe FB. Unii filmau de la repetițiile de acum ca să vadă și regizorii cum s-a desfășurat acest spectacol de peste douăzeci și cinci de ore.

În ce limbă aveau loc repetițiile?

Limba oficială a proiectului a fost engleza, însă am avut regizori africani care nu știau engleză. Am apelat la traducători de franceză, de engleză și de spaniolă pentru America de Sud. Am avut și un regizor lituanian, asistentul lui Korsunovas, care nu știa engleză și care avea propriul său translator. Acesta traducea în engleză ce spunea regizorul. Iar aici aveam un translator care traducea din engleză în română. Deci informația ajungea la actor cam la a patra mână. Din fericire, este un regizor foarte talentat și episodul a ieșit bine. Korsunovas a spus că este cel mai bun asistent pe care l-a avut vreodată. Dar l-a rupt pe actor. O repetiție întreagă s-a desfășurat doar pe trei replici. L-a zăpăcit. L-a ținut la repetiție până când a reușit să-l facă să spună cum voia el.

Cum s-a finalizat proiectul?

Cele o sută de episoade au fost jucate live, iar înregistrările au fost urcate după aceea pe internet. Le spuneam actorilor că va veni și ziua când vom juca toate performance-urile unite. Toți credeau că le vom uni la montaj sau că le vom juca în câteva zile. Nu le venea să creadă că facem un spectacol de douăzeci și cinci de ore. Eu așa l-am văzut de la început, ca să semene cu pandemia. Cele o sută de zile au fost artificiul de a-l croi. Și cu ajutorul muzicienilor pe care i-am ales, cu toată nebunia aceea de sunete pe care le mixa DJ-ul, cu sonoritatea medievală a oboiului, cu efectele care alterau sunetul viorii am vrut să recreez senzația oboselii pe care o dă pandemia. Dar am vrut și ca actorii să obosească efectiv, tehnicul să obosească, publicul să obosească și lumea să intre în starea pe care am avut-o atunci. Să rezumăm în douăzeci și cinci de ore ce am trăit cu toții în pandemie: pe de o parte, bucuria că stăm acasă, pe de o parte, frică… o groază de sentimente… Cele douăzeci și cinci de ore le vedeam ca pe efortul făcut de omenire atunci când totul s-a blocat. Au fost niște decizii inimaginabile, un efort fantastic să oprești totul. Iar efortul nostru de a reda anduranța cerută de pandemie, de situația pe care nu o mai trăiserăm niciodată până atunci trebuia să fie pe măsură. De aceea am vrut să fie cel mai lung spectacol, toată lumea, echipă și public, să stea acolo, să acumuleze o oboseală din care se naște o anumită stare. Se naște și oboseala spectatorului după două-trei ore de privit. Am vrut să-l forțăm și pe el, să-l zdruncinăm din mai multe puncte, să ajungă la o oboseală fizică, așa ca în teatrul lui Grotovski. Noi nu batem actorii, dar și pe ei am dorit să-i scoatem din ce știu și să treacă prin mai multe stări, inclusiv oboseala. Dacă am fi împărțit episoadele pe mai multe zile, s-ar fi pierdut această stare. Sau poate ea este numai în mintea mea, poate că cei care nu au rezistat douăzeci și cinci de ore nici nu au probat oboseala.

A rezistat vreun spectator de la început până la sfârșit?

Au fost trei persoane care au încercat. Din păcate, până la urmă, au cedat. O fată a cedat după douăzeci și trei de ore, alta, la o jumătate de oră după prima. Mai este o persoană pe care nu am depistat-o ca să aflu dacă a rezistat până la sfârșit. Mulți dintre oamenii din personalul tehnic nu au dormit deloc, deși aveau pauze. Au fost patru echipe, fiecare făcea o zi, adică zece povești, după care aveau pauză șapte ore. Mulți nu au dormit, au vrut să rămână acolo, să fie cu toții o echipă.

Iar doamnele de la machiaj au fost adevărate eroine.

Cele trei doamne de la machiaj și muzicienii nu au dormit deloc. Minela, care tocmai s-a întors de la Sibiu, unde machiase pentru trei spectacole, unul după altul, a venit direct la repetiția generală pe la unu noaptea. De aceea am pus o cameră și în cabina de machiaj, ca să arate și universul celălalt, pentru că a fost o muncă de douăzeci și cinci de ore.

Care a fost primul actor care a intrat în repetiții?

Adrian Andone a lucrat cu un regizor italian, Enrico Bonavera, care a regizat și în România. Așa am vrut, să fie un specialist pe Commedia dell’ Arte, pentru că tot citind și recitind poveștile lui Boccaccio, unde numele personajelor se repetă, ca și tipul de caracter, mi s-a părut că găsesc elemente de Commedia dell’ Arte. Iar regizorul italian a fost și actor de Commedia dell’ Arte. Am vrut ca regizorul primei povești să fie din Italia, iar ultimul, din România. Era drumul din Italia 1350 până în România 2020.

Cum va continua proiectul?

Suntem în discuții cu parteneri din Florența. Vrem să-l jucăm acolo anul viitor, după ce se termină pandemia. Așteptăm momentul în care vine OMS și spune „Am învins-o!”. Vorbiserăm și cu ICR să pună ecrane în orașele unde au sedii, ca să transmită în direct, dar la un moment dat ICR a dispărut.

Interviu cu Vlad Drăgulescu Toată lumea echipă și public  să stea acolo să acumuleze o oboseală din care  se naște  o anumită stare

Interviu cu Vlad Drăgulescu Toată lumea echipă și public  să stea acolo să acumuleze o oboseală din care  se naște  o anumită stare

articolul original.
COMENTATI ACEASTA STIRE PE FACEBOOK?
❌