Actualitate

❌
There are new articles available, click to refresh the page.
AlaltaieriCadran Politic
  • Parlamentarii USR-PLUS au semnat moțiunea de cenzură împotriva premierului Florin Cîțu
  •  

Parlamentarii USR-PLUS au semnat moțiunea de cenzură împotriva premierului Florin Cîțu

Parlamentarii USRPLUS au semnat moțiunea de cenzură împotriva premierului Florin Cîțu

Toți cei 80 de parlamentari ai USR-PLUS au semnat moțiunea de cenzură împotriva guvernului condus de Florin Cîțu.

Parlamentarii USR-PLUS fac un apel către toate forțele politice din Parlament pentru a semna și vota această moțiune de cenzură.

”Cele 80 de voturi ale USR PLUS care au ajutat la formarea actualei majorități sunt astăzi semnături pe moțiunea de cenzură pe care am anunțat-o aseară, după demiterea abuzivă și lipsită de temei a ministrului Stelian Ion.

Îi invităm alături de noi pe toți parlamentarii responsabili și interesați ca această criză politică declanșată de un prim-ministru iresponsabil să dureze cât mai puțin.

Cerem celorlalte forțe politice să nu intre în tergiversări și jocuri politicianiste, să depunem și să votăm urgent moțiunea. E momentul să vedem dacă discursul se transpune în fapte.

Florin Cîţu trebuie să plece.

Este o moțiune necesară și poate fi evitată doar dacă Florin Cîțu își dă demisia de onoare sau Coaliția îi retrage sprijinul politic”, arată cei de la USR-PLUS.

Articolul precedent A murit Mikis Theodorakis, compozitorul coloanei sonore din filmul ”Zorba Grecul”

Comentarii închise.

articolul original.
COMENTATI ACEASTA STIRE PE FACEBOOK?
  • A murit Mikis Theodorakis, compozitorul coloanei sonore din filmul ”Zorba Grecul”
  •  

A murit Mikis Theodorakis, compozitorul coloanei sonore din filmul ”Zorba Grecul”

A murit Mikis Theodorakis compozitorul coloanei sonore din filmul Zorba Grecul

Compozitorul Mikis Theodorakis

Marele compozitor grec Mikis Theodorakis a încetat din viaţă la vârsta de 96 de ani la Atena, informează joi AFP şi Reuters.

Fost luptător în rezistenţă şi adversar al dictaturii coloneilor, Mikis Theodorakis a devenit celebru prin compunerea muzicii pentru filmul ”Zorba Grecul”, ce a răsunat de-a lungul timpului în întreaga lume.

Născut la 29 iulie 1925 în insula Chios din Marea Egee, într-o familie de origine cretană, Mikis Theodorakis este autorul unei opere gigantice şi cel mai faimos compozitor grec. El a devenit simbolul rezistenţei în Grecia de-a lungul veacurilor.

Aflat alături de comunişti în timpul Războiului Civil, care a izbucnit în Grecia în urma celui de-Al Doilea Război Mondial, Theodorakis a fost deportat pe insula Makronisos, unde a fost torturat.

După începerea Regimului Coloneilor, la 21 aprilie 1967, Theodorakis a fost arestat.

În timpul crizei financiare care a lovit Grecia, compozitorul a manifestat împotriva măsurilor de austeritate impuse de creditorii ţării: Banca Centrală Europeană, Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internaţional, informează AFP.

articolul original.
COMENTATI ACEASTA STIRE PE FACEBOOK?
  • Marele Pandur în an aniversar
  •  

Marele Pandur în an aniversar

Marele Pandur în an aniversar

Tudor Vladimirescu

Îngerii Domnului tocmai au terminat de înfășurat două veacuri din covorul nemărginit al timpului, învelind în sulul strâns grămadă o nouă pagină de jertfă din istoria noastră națională, un moment glorios de luptă pentru dreptatea unui popor obidit, care trăia în sărăcie cruntă sub povara birurilor puse de stăpânirea din acea vreme.

Domniile fanariote impuse de Poarta Otomană, pe lângă unele măsuri reformiste cu care au venit, aveau să se remarce prin o crâncenă exploatare a țărănimii atât de către boierii autohtoni cât și de cei greci, bieții lucrători ai pământului ajungând la fel de goi ca morții din morminte, cum bine observa cel care s-a ridicat în fruntea poporului său încercând să facă dreptate în țară și să aducă puțină alinare bieților moșneni din care și el se trăgea.

Puține personalități au rămas întipărite în memoria poporului nostru cum avea să fie Tudor Vladimirescu, căruia românii i-au dedicat nenumărate cântece, legende și balade, ba chiar ajung să-i invoce numele și să-l cheme din mormânt ca să ne salveze de ciocoii de azi la fel cum a făcut în vremea lui.

Adevărat martir al neamului românesc, numele lui Tudor poate fi alăturat fără tăgadă acelor mucenici din vremurile trecute pe jertfa cărora s-a clădit istoria neamului românesc, dintre care i-aș pomeni cu aceeași pioasă evlavie pe Constantin Brâncoveanu, Ion Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul, Gheorghe Doja, Horia Cloșca și Crișan și mulți alții ca ei.

Deși nu avea origini princiare și nici nu era un erudit, acest om impozant al timpului său a avut puterea să se ridice la înălțimea  vremurilor în care a trăit, el fiind totodată și una dintre cele mai controversate personalități din întreaga noastră istorie națională. Proiectat pe piscurile devenirii noastre de complexitatea intereselor și a jocurilor politice în centrul cărora s-a aflat, Tudor a jucat o carte însemnată în deschiderea zorilor României moderne.

Tocmai de aceea, evenimentele din prima parte a anului 1821 au fost analizate și surprinse atât de diferit de istorici, care nici în prezent nu sunt încă deciși în ce tablou politic să le încadreze, fiind numite de unii mișcare socială, de alții răscoală populară, ca aceia care s-au aplecat cu mai multă profunzime asupra lor să le identifice și implicațiile politice, care au influențat ulterior importantele evenimente și reforme care au urmat în istoria poporului român.

În contextul interpretărilor oferite de unii sau de alții dintre istoricii români sau străini și liderul mișcării a fost zugrăvit într-o paletă cromatică variată, de la marele erou care s-a impus prin personalitatea sa marcantă, care a acționat pentru binele poporului său și mai ales a țărănimii obidite, până a fi socotit de unii că ar fi fost omul rușilor, austriecilor sau a turcilor, de alții drept o unealtă a „Eteriei”, ba s-au găsit și dintre aceia care l-au  socotit agent al spionajului britanic. O formă murdară de a lovi în istoria și eroii neamului românesc, unii sperând că terfelindu-ne trecutul vor reuși să ne lase fără viitor.

E greu de făcut o analiză corectă a acelor evenimente memorabile care au răvășit câteva luni cele două țări române aflate sub suzeranitate otomană, fără a le încadra în contextul european al vremii și mai ales a întâmplărilor care s-au petrecut în Moldova, Țara Românească, Transilvania și celelalte state europene. Între ele trebuie să evidențiem răscoala țărănească din Transilvania condusă de Horea, Cloșca și Crișan, cu un puternic impact asupra dorinței de libertate a țărănimii oprimate din celelalte două țări române surori, înființarea în 1796 a consulatelor franceze la Iași și București, care aveau să aducă în Principatele române ideile Revoluției franceze, mișcările de eliberare de sub stăpânirea otomană din Serbia și Grecia care au condus la organizarea „Eteriei”, războaiele dintre Imperiile Țarist și Austriac cu Imperiul Otoman, multe derulate pe pământ românesc, urmate și de însemnate afectări teritoriale în special asupra Moldovei, evenimente cărora li s-au adăugat situația conflictuală determinată de ultimul veac de guvernare fanariotă cu efectele lor în planul asupririi țărănimii prin creșterea fără precedent a birurilor. Din acest context nu putea să lipsească înființarea la 26 septembrie 1815 a „Sfintei Alianțe” în urma înfrângerii lui Napoleon, a cărei decizii aveau să aibă un profund impact asupra mișcărilor de eliberare care s-au declanșat atât în Grecia cât și pe pământ românesc. Între acestea menționăm Congresele ce au avut loc la Aachen (1818). Troppau (1820) și Laybach (1821), care aveau să consfințească dreptul de intervenție a „Sfintei Alianțe” în orice stat european unde era pusă în pericol puterea vreunui suveran, principiu care a fost pus în aplicare și în evenimentele din anul 1821.

Pentru a înțelege mai bine contextul care l-a propulsat pe Tudor Vladimirescu în fruntea mișcării revoluționare ce a avut loc în anul 1821 este nevoie să ne oprim și să creionăm în câteva rânduri istoria și portretul acestui mare om care, din un simplu sluger ajuns vătav de plai, a devenit pentru câteva luni adevărat Domn al Țării Românești și lider recunoscut de toți românii.

Născut prin anul 1780 în localitatea Vladimir din județul Gorj, într-o familie de moșneni, oameni simpli și săraci ca de altfel toți bieții țărani din Principatele Române, Tudorel cum îl dezmiardă și azi poporul a fost orfan de tată, de mic copil fiind nevoit să se descurce singur. Tudor și-a trăit copilăria ducând la păscut vitele cu care se întreținea familia, vreme în care în loc să se joace învăța să scrie pe scoarță de copac sau pe bucăți de lespede găsite pe toloacă, fiind ajutat de un bătrân din sat de la care asculta cu jind legende de demult. Și-a continuat învățătura la școala din sat cu parohul bisericii, Pârvu Ciuhoi și apoi cu preotul Grigore Bondoc, care era unchiul mamei sale.

Remarcându-se prin o istețime ieșită din comun, Tudor a fost luat la conacul boierului aromân Ioniță Glagoveanu din Craiova unde a crescut și a învățat ceva carte împreună cu fiul acestuia, Nicolae. Departe de a fi un erudit, a fost mai degrabă o fire nativă și un autodidact, străduindu-se de unul singur să-și perfecționeze pregătirea și să-și îmbogățească cunoștințele și aptitudinile, pentru a se descurca în viață. Așa a deprins greaca, rusa și germana, dar și cunoștințe juridice și negustorești, implicându-se de tânăr în tot felul de afaceri, în special negoțul de vite, de porci și cereale, care l-au ajutat să adune o avere frumoasă, astfel că la 30-35 ani deținea câteva moșii la Cerneți, Cloșani, Purcari, Baia de Aramă, Topolnița etc., avea o cârciumă și câteva mori de apă, își trimitea oamenii să facă negoț la Pesta, Viena și peste Dunăre sau arenda moșii de la boieri. Crescut de mama sa cu credință în Dumnezeu, ridică două biserici pe moșiile lui, una la Prejna și una la Cloșani și întreține legături cu preoți și călugări de la mănăstiri. Fire omenoasă, lua partea celor nevoiași și prigoniți de boieri, fiind cunoscut de ispravnicii din Oltenia pentru multele judecăți la care lua parte mai ales la Craiova, Târgu Jiu și chiar la București.

După descrierile făcute de contemporani, Tudor era puțin trecut peste medie ca înălțime, avea trupul zvelt și bine proporționat, obrazul aproape rotund și bărbia mică, nasul drept și potrivit, păr castaniu, dat pe spate și legat în formă de chică, o mustață castanie blondă, sprâncene stufoase care îi ascundeau ochii aprigi, căprui, cu o căutătură deseori aspră. Era om însemnat, ceea ce i-a adus multe povești că Domnul l-a predestinat anume pentru misiunea căreia i s-a dedicat. Pe umărul stâng al obrazului avea un neg iar pe piept, sub mâna stângă, o pată roșie în formă de sabie. Învățat de tânăr cu rigorile militare, obișnuia să stea drept, deseori chiar țanțoș. Fire serioasă și mai mult tăcută, avea o voce scurtă și răstită, de adevărat comandant. Se spune că nimeni nu l-a văzut să râdă vreodată

Tudor nu s-a însurat niciodată, iar celor care îl sfătuiau să o facă le răspundea cu un zâmbet senin dar straniu că el a fost destinat de Dumnezeu pe astă lume cu altă misiune încă de la naștere, iar o familie l-ar împiedica s-o poată duce până la capăt.

La vârsta de 18 ani intră în rândul pandurilor, unde de asemenea se remarcă, fiind avansat la rangul de mare comis iar în anul 1806 a fost numit vătaf de plai la Cloșani, având mai mulți panduri în subordine, cu care a luat parte la războiul ruso-otoman din anii 1806-1812 fiind recompensat de ruși pentru faptele sale cu Ordinul Sfântului Vladimir, clasa a III-a, și avansat la gradul de locotenent. Întors acasă s-a aflat sub protecția autorităților rusești, beneficiind chiar de unele facilități fiscale și jurisdicționale. În paralel cu activitățile negustorești își reia funcția de vătaf de plai, pe care o va avea până în 1821. Fire ambițioasă, a intrat în grațiile consulului rus la București, făcându-și relații și cu o seamă de boieri și alți demnitari din Țara Românească. În acest context pesemne că a aflat și despre decizia eteriștilor de a declanșa luptele cu turcii pentru eliberarea Greciei și a intrat în legătură cu reprezentanți ai mișcării din București, între care grecii Iordache Olimpiotul și Ioan Farmache. S-a discutat mult despre legăturile sale cu „Eteria”, fiind emise tot felul de ipoteze. Nici una nu se bazează pe dovezi, dar după mărturiile celor apropiați lui rezultă că ar fi avut o întâlnire cu cei doi comandanți ai „Eteriei” din Țara Românească cu care s-a înțeles să-i ajute să treacă Dunărea, dar numai în condițiile susținerii de către țarul Alexandru a acțiunilor antiotomane ale mișcării. Marele Pandur, cum îi mai spunea poporul, nu avea nici un interes să se alieze cu eteriștii, motivele sale fiind total diferite față de cele ale mișcării grecești. Conflictul cu Poarta Otomană  se afla pe plan secundar, prioritar fiind pentru Tudor îndepărtarea domnilor fanarioți și un program minim de reforme prin care să fie ameliorate condițiile de viață ale păturilor nevoiașe. El aștepta doar momentul potrivit și o conjunctură favorabilă să treacă la acțiune, iar aceasta a apărut în contextul declanșării mișcării eteriste.

Oricâte strădanii s-ar face de a se suprapune idealurile și  acțiunile celor două mișcări naționale, ambele s-au manifestat diferit în funcție de obiectivele total diferite pe care le-au urmărit, motiv pentru care încă de la primele contacte au apărut tensiuni între ele care aveau să conducă la sfârșitul tragic al Pandurului. Eteriștii nu au venit în  țările române la chemarea lui Tudor ci mânați de planurile ambițioase și fără un suport solid urmărite de comandantul lor, Alexandru Ipsilanti, fiu al fostului Voievod al Moldovei, Constantin Ipsilanti (1802-1806), care era general în armata rusă și aghiotant al țarului, funcții care i-au conferit credibilitate atât în rândul „Eteriei” cât și în afara ei.

Hotărându-se să declanșeze lupta cu turcii, Ipsilanti își dă demisia din armata rusă și îi solicită lui Ioan Capodistrias comandantul suprem al „Eteriei” să-i ceară ajutor țarului, dar acesta îl refuză socotind că nu este momentul potrivit, lăsându-l să se descurce de unul singur. Hotărât să continue acțiunea, în 1820 Ipsilanti pleacă la București unde începe să adune oaste din rândul voluntarilor greci, sârbi, bulgari și chiar români. Planul „arheului” mișcării era să ajungă în Grecia unde să-i alunge pe turci, acțiunile sale urmând a se desfășura concomitent cu cele ale sârbilor și românilor, sperând ca apoi să fie sprijinite de Imperiul Țarist, intervenție de care depindea reușita mișcării .

Pentru a trece Dunărea bine apărată de turci eteriștii aveau nevoie de oameni ai locurilor care să cunoască bine vadurile și în același timp să fie pricepuți la luptă. Cine putea să fie mai nimerit pentru asta dacă nu fostul comandant de panduri, Tudor din Vladimir, care s-a distins în bătăliile date cu turcii? Așa se face că prin decembrie 1820 acesta este contactat din nou de cei doi fruntași eteriști Iordache Olimpiotul și Ion Farmache, pesemne prin intermediul consulului rus la București Al. Pini, simpatizant al mișcării și i se cere ajutorul. Dacă lucrurile ar fi rămas aici Tudor nu ar fi ajuns personajul legendar care a devenit, ci o simplă călăuză care i-a ajutat pe eteriști să traverseze Dunărea, a cărui nume pesemne că s-ar fi uitat repede și astfel istoria nu l-ar mai fi pomenit. Dar lucrurile iau o altă turnură, una care îi va schimba definitiv destinul și va face din Tudor un mare erou al neamului său.

În noaptea de 18/19 ianuarie 1821, Alexandru Șuțu, domnul Țării Românești, a fost otrăvit de complotiști pentru refuzul de a sprijini mișcarea eteristă. Dimineață când a fost anunțat decesul a fost întrunit Divanul, care a constituit o vremelnică cârmuire formată din mari boieri care se trăgeau din familii grecești aduse în țară de domnii fanarioți, mai toți înrudiți între ei. Cu o noapte înainte de muri Voievodul, Tudor care se afla la București a fost trimis în Oltenia să adune oameni și să declanșeze acțiunea convenită cu marii boieri. Era însoțit de Dimitrie Macedonschi, omul „Eteriei” și o gardă de arnăuți. Pandurul avea sarcina să adune voluntari pentru a-l ajuta pe Alexandru Ipsilanti să treacă Dunărea pentru a ajunge în Grecia.

Până acum, nimic deosebit. Acțiunea îmbracă toate elementele unei veritabile lovituri de palat. Câte la fel nu au fost în istoria medievală a Principatelor Române? Comploturilor urzite de diverse grupări de boieri le-au căzut victimă nenumărați Voievozi pământeni, ajungând deseori ca frații să se ucidă între ei pentru a urca pe un tron blestemat pe care prea puțini au apucat să îmbătrânească. De astă dată era un complot organizat tot de un grup de mari boieri, care l-au ales pe slugerul Tudor, care urma să fie folosit ca un pion de sacrificiu la fel cum s-au folosit și de medicul Voievodului Alexandru Șuțu. În momentul în care a primit misiunea, Pandurul s-a comportat ca un militar disciplinat și ascultător, care obișnuit cu lumea armelor a trecut la acțiune după cum i s-a cerut. Întors în Oltenia el își cheamă ortacii și îi trimite prin sate să adune oameni. La apelul său răspund tot mai mulți tineri, în special din rândul țăranilor, dar și din păturile mijlocii din acea vreme, care se plângeau lui Tudor de persecuțiile și nedreptățile stăpânirii, pe care el le știa și dinainte de a porni în această misiune.

Pe 21 ianuarie Tudor trage la casele prietenului său Vasile Moangă din Târgu-Jiu, căruia îi destăinuie că răscularea poporului se face cu învoiala boierilor patrioți. Pesemne că discuția avută i-a deschis ochii asupra adevăratului scop urmărit de boieri, iar atunci când gazda l-a atenționat spunându-i că din această treabă e greu de scăpat cu viață Tudor ar fi răspuns gânditor: „Știu, prietene, dar din ceasul în care m-am născut m-am îmbrăcat cu cămașa morții”. A fost scânteia care a aprins făclia care din acea seară a prins să ardă, ca pe zi ce trece focul să se extindă și să cuprindă întreaga țară. Se presupune că în acea noapte mintea înțeleaptă a Marelui Pandur a prins a urzi un alt plan, unul din care deocamdată nu-i va scoate pe boieri din ecuație, dar va urmări și propriile interese, care coincideau cu cele ale norodului din care făcea parte. Pentru el era momentul mult așteptat, care îl va ajuta să-și împlinească visele. Încă din acea zi Tudor se desprinde de acțiunile marilor boieri și ale eteriștilor și schimbă fundamental orientarea mișcării pe care a declanșat-o. Noile sale obiective aveau să se facă auzite în cunoscuta Proclamație de la Padeș din 23 ianuarie 1921 prin care și-a propus să mobilizeze poporul și care va declanșa adevărata mișcare în fruntea căreia se va afla până ce își va da sfârșitul.

În cele trei zile cât a stat la Padeș cât și pe drumul spre capitală adunarea norodului sporește în număr, astfel că va ajunge la câteva mii de valahi care s-au adunat la chemarea lui Tudor pentru a îndrepta nedreptățile din țară. El însuși se socotea drept un fiu al Patriei, menit a se jertfi pentru norod. Mii de exemplare ale Proclamației sunt răspândite de oamenii pandurului în toată țara, iar unele dintre ele au ajuns și în București.

„Cererile norodului românesc” lansate în Proclamația de la Padeș a fost primul semnal că planurile lui Tudor nu mai converg cu cele ale boierilor, ba chiar, vătaful de plai începe a-și depăși însărcinările pentru care a fost ales și se erijează în lider al poporului. Deși nu avea dezlegarea căimăcămiei, Tudor trimite memorii adresate suveranilor Porții Otomane, Rusiei și Austriei, adevărate documente de drept internațional prin care își asuma în nume propriu reprezentarea Țării Românești. În memoriul adresat sultanului se străduie să ofere o justificare acțiunilor sale lăsând să se înțeleagă că acestea nu sunt îndreptate împotriva Înaltei Porți ci asupra asupritorilor poporului, iar după ce se va face dreptate sultanul poate să trimită un reprezentant care să constate și să se convingă de justețea acțiunilor întreprinse de el. Era primul semnal că Tudor s-a detașat atât de acțiunile eteriștilor cât și de însărcinările primite de la boieri. El nu mai era dispus să pornească într-o luptă care nu aducea nici un folos poporului său.

Înspăimântați de schimbarea planurilor, boierii din vremelnica stăpânire îl somează pe Tudor să se predea, ba chiar se încearcă și un complot împotriva lui. Atât corespondența purtată cu aceștia cât și Proclamațiile ulterioare către țară, între care cea  de la Bolintin din 16 martie scot în evidență hotărârea Pandurului de a merge până la capăt pe drumul pe care a pornit, acela de a se face dreptate norodului, scop în care propune boierilor patrioți să colaboreze cu el pentru împlinirea acestui țel nobil.

În drumul spre București Tudor întărește mănăstirile din Oltenia care devin o adevărată fortăreață menită să-l ajute să reziste fie atacurilor otomane, fie celor ale eteriștilor.

Mii de oameni se adună la chemarea Pandurului care își va stabili tabăra pe câmpul Cotrocenilor, pe atunci aflat în afara orașului. Aici el va da o nouă proclamație adresată atât boierilor cât și poporului, în care își justifică acțiunile, arată cauzele care l-au făcut să ia armele, acestea fiind pierderea privilegiilor și jafurile la care a tot fost supus poporul. Proclamația este o adevărată chemare la unitate a tuturor claselor sociale din Țara Românească, invitate de Tudor să lucreze împreună pentru cauza obștească și pentru nașterea a doua a dreptății noastre, un alt mesaj profund lăsat neamului său spre eternitate .

Văzând nestatornicia boierilor, Tudor cere ca relațiile între adunarea norodului reprezentată de el, un fel de organ legiuitor asemenea Domnitorului și vremelnica stăpânire, un fel de guvern cu atribuții executive, să fie pecetluite prin jurământ și un document care să fie semnat în mod solemn atât de el cât și de boieri. În acest scop, în 21 martie Tudor intră în București cu un ceremonial simplu, ținând în mână o pâine mare, fiind primit cu entuziasm de mulțime de norod. Era însoțit de trei mii de panduri și o mie cinci sute de arnăuți. În dreapta îl avea pe Dimitrie Macedonski, comandantul arnăuților, iar în stânga un preot care purta o cruce mare în mână. A tras la poalele dealului Mitropoliei, în bine cunoscutele case ale Brâncoveancii, pentru a da astfel asigurări că vrea să evite orice conflict. În 23 martie Tudor le dă boierilor un document solemn care reglementa relațiile dintre cele două noi instituții, în care sunt stabilite criterii clare de conlucrare între ele.

Dezavuarea de către țarul Alexandru a celor două mișcări emanate din dorința de dreptate și libertate a celor două popoare balcanice, cât mai ales cartea de afurisenie dată de noul Patriarh de Constantinopol și de Sinod – toată vechea conducere a Patriarhiei a fost măcelărită de turci ca reacție la acțiunile declanșate de Ipsilanti – îi descurajează pe eteriști care se retrag din București și își pun tabăra la Târgoviște, asigurându-și astfel posibilitatea de a se refugia la nevoie în munți.

În acest timp Tudor continuă demersurile începute pentru a preveni expediția pusă la cale de sultan, apelează la sprijin la țarul Rusiei și la împăratul Austriei, scop în care  trimite un memoriu cancelarului austriac Metternich pe care îl roagă să facă tot posibilul ca Austria și Rusia să intervină pe lângă sultan pentru a opri invazia în Țara Românească. Face apel la unitatea întregii țări în fața pericolului otoman, ba chiar îi invită și pe boierii care  s-au refugiat la Brașov, cerându-le să se întoarcă în țară și să lucreze împreună pentru binele norodului, un adevărat act de amnistie pentru toate faptele lor din trecut, fiind pus deasupra tuturor interesul suprem al Țării.

În paralel, Tudor a acționat pentru instaurarea ordinii și a domniei legii într-o perioadă tulbure marcată de tot felul de jafuri comise atât de unii dintre eteriști, cât și de unii din arnăuții și chiar pandurii adunați în jurul său. Pentru a asigura o mai bună siguranță boierilor din vremelnica stăpânire îi mută de la Mitropolie la casele lui Dinicu Golescu, să fie mai aproape de tabăra sa de la Cotroceni. A instituit un tribunal special care să judece ostașii care comiteau jafuri, indiferent cărei tabere aparțineau. A condus judecăți și a semnat acte care denotă că în cele două luni cât a stat la București a condus țara ca un adevărat Domnitor.

Aflând că turcii au trecut Dunărea și înaintează spre capitală, alte două coloane îndreptându-se spre Oltenia și Moldova, după ce cu 2 zile înainte a trimis sub pază vremelnica stăpânire la mănăstirea Cozia pentru a fi ferită de turci, pe 15 mai Tudor pleacă în Oltenia și își stabilește tabăra în Golești. Voia să se stabilească în fortificațiile pregătite dinainte unde să țină piept otomanilor până va ajunge la o înțelegere cu ei.

Nu se știe ce s-ar fi întâmplat și cum ar fi sfârșit mișcarea declanșată de Marele Pandur dacă nu ar fi intervenit trădarea celor doi comandanți ai arnăuților, Dimitrie Macedonschi și Hagi Prodan, care și-au pus dinadins corturile în casele din curte, în spatele foișorului unde s-a instalat Tudor, separându-l astfel de pandurii săi. Poate ar fi reușit să negocieze cu turcii și să ajungă la o înțelegere cu ei. S-ar fi împlinit astfel voia norodului care ar fi găsit dreptate la un Domn ca Marele Pandur după ce lucrurile s-ar fi liniștit și ar fi revenit la un curs normal.

Din păcate nu a fost să fie așa, cu ajutorul celor doi trădători Tudor a fost ridicat și dus sub pază în casele boierului Mavrodolu din Pitești, ca a doua zi, pe 23 mai, să fie mutat la Târgoviște și dat pe mâna eteriștilor. Să fi fost mâna comandanților „Eteriei” sau cea a boierilor care sperau că scăpând de Tudor se vor putea împăca cu turcii și totodată vor rezolva și spinoasele probleme din programul Pandurului? Mai degrabă presupun că cele două tabere s-au pus de acord, ambele având interesul să scape de el.

Nu se cunosc exact toate împrejurările care au condus la moartea tragică a Marelui Pandur. Ceea ce se știe este faptul că în noaptea de 26 spre 27 Tudor a sfârșit ca un adevărat martir, purtând în spate crucea Golgotei neamului său. După un ospăț la Mitropolia din Târgoviște la care a fost văzut alături de capii mișcării eteriste a fost luat la o așa zisă plimbare și scos în afara orașului unde a fost ucis mișelește, trupul său cel sfânt fiind ciopârțit de asasini și aruncat într-o fântână părăsită.

Deși se cunosc numele celor care i-au luat viața, nu merită să fie pomenite, ei fiind doar niște scule ruginite, bețivi notorii anume aleși și plătiți pentru a sluji adevăraților criminali, indiferent cine au fost aceia. E greu de arătat cu degetul spre unii sau spre alții, faptele s-au petrecut în mare taină iar complotiștii și-au împlinit țelul. Cu ideile lui revoluționare, Tudor era multora incomod. Dar moartea sa tragică nu va pune capăt drumului pe care acesta a pornit. Indiferent cum a fost numită mișcarea declanșată de Tudor Vladimirescu de-a lungul celor două veacuri care au trecut până în prezent, numele său va rămâne veșnic înscris în cartea istoriei neamului românesc, iar ideile sale vor dăinui, flacăra dreptății se va aprinde din nou în clocotul mișcărilor revoluționare din anul 1848 și vor sta la baza multora din reformele de mai târziu care vor duce la modernizarea României.

articolul original.
COMENTATI ACEASTA STIRE PE FACEBOOK?
  • USR PLUS îşi retrage sprijinul politic pentru premierul Florin Cîţu
  •  

USR PLUS îşi retrage sprijinul politic pentru premierul Florin Cîţu

USR PLUS îşi retrage sprijinul politic pentru premierul Florin Cîţu

USR PLUS anunţă că îşi retrage sprijinul politic pentru premierul Florin Cîţu, căruia îi reproşează că „a aruncat ţara în criză” politică.

„USR PLUS nu a girat şi nu va gira niciodată jaful din bani publici, în nicio formulă de guvernare. Cerem Coaliţiei să ia act de lipsa unei majorităţi care să susţină Cabinetul Cîţu şi solicităm declanşarea de urgenţă a negocierilor în Coaliţie pentru desemnarea unui nou premier care să formeze un nou guvern. În situaţia în care discuţiile din Coaliţie vor eşua în propunerea unui nou premier, USR PLUS va susţine o moţiune de cenzură împotriva Guvernului Cîţu”, se arată într-un comunicat al USR PLUS.

Stelian Ion este propunerea USR PLUS pentru viitorul guvern în vederea continuării reformei din justiţie,  potrivit sursei citate.

„Ministrul Stelian Ion este propunerea USR PLUS pentru viitorul guvern şi are tot sprijinul nostru pentru continuarea reformei din justiţie, inclusiv desfiinţarea SIIJ şi numirile procurorilor-şefi, procese întrerupte de iresponsabilitatea premierului Cîţu”, precizează USR PLUS.

Biroul Naţional a decis convocarea Comitetului Politic în data de 11 septembrie.

articolul original.
COMENTATI ACEASTA STIRE PE FACEBOOK?
  • Ludovic Orban: Asigurarea coeziunii majorităţii parlamentare necesită „extrem de multă experienţă”
  •  

Ludovic Orban: Asigurarea coeziunii majorităţii parlamentare necesită „extrem de multă experienţă”

Ludovic Orban Asigurarea coeziunii majorităţii parlamentare necesită extrem de multă experienţă

Preşedintele PNL, Ludovic Orban, afirmă că asigurarea coeziunii majorităţii parlamentare reclamă „extrem de multă experienţă, foarte multe calităţi, foarte multă ştiinţă în materie de negociere”.

„Asigurarea coeziunii acestei majorităţi parlamentare în actul de guvernare reclamă extrem de multă experienţă, foarte multe calităţi, foarte multă ştiinţă în materie de negociere. Cred că nu aveţi îndoieli legate de capacitatea mea de a asigura o majoritate parlamentară mai solidă şi mai confortabilă”, a scris Orban, joi, pe Facebook.

articolul original.
COMENTATI ACEASTA STIRE PE FACEBOOK?
  • Dominic Fritz: Premierul Cîţu a aruncat România într-o spirală scumpirilor cauzate de „gestionarea dezastruoasă”
  •  

Dominic Fritz: Premierul Cîţu a aruncat România într-o spirală scumpirilor cauzate de „gestionarea dezastruoasă”

Dominic Fritz Premierul Cîţu a aruncat România întro spirală scumpirilor cauzate de gestionarea dezastruoasă

Preşedintele USR PLUS Timiş, edilul Timișoarei, Dominic Fritz, afirmă că problema arzătoare a românilor nu este ministrul Justiţiei, ci spirala scumpirilor cauzate de „gestionarea dezastruoasă” a liberalizării pieţei de energie electrică şi gaz, care loveşte în veniturile personale şi ale administraţiilor locale.

„Prim-ministrul Florin Cîţu a aruncat România într-o criză politică pentru a-l îndepărta pe Stelian Ion din fruntea Ministerului Justiţiei. Demiterea lui Stelian Ion nu e un gest nervos, din cauză că lui Florin Cîţu nu i-a ieşit planul cu PNDL 3, program guvernamental care, în forma actuală, ar fi doar un cadou pentru baronii PNL. Aceasta este scuză. Mai bine rămâi în istorie ca ‘omul baronilor’ decât ca prim-ministrul care a oprit, cu forţa, noaptea, reformele în Justiţie. Ultimul prim-ministru care şi-a aruncat în criză propriul guvern a fost tot liberal şi tot din cauza Justiţiei. Atunci, indezirabilă era Monica Macovei, acum este Stelian Ion, povestea este aceeaşi, pentru cei care şi-o amintesc. Mie mi-au povestit-o mulţi, în stradă, la protestele împotriva OUG 13, printre multe alte istorii politice din România”, a scris Dominic Fritz pe contul său de Facebook.

Primarul Timişoarei susţine că Stelian Ion a încercat să schimbe regulile jocului, prin organizarea unor concursuri adevărate pentru funcţiile de conduceri din Parchetul General, DNA şi DIICOT.

„Din păcate, o parte din PNL, reprezentată acum de Florin Cîţu, a dovedit din nou că nu are voinţă politică pentru reforma Justiţiei. Dacă am întreba oamenii despre problema lor arzătoare, răspunsul ar fi spirala scumpirilor cauzate de gestionarea dezastruoasă a liberalizării pieţei de energie electrică şi gaz, care loveşte în veniturile personale şi ale administraţiilor locale, nu ministrul Justiţiei. Şi eu aştept de la Guvernul României răspuns şi soluţii la această problemă uriaşă. Cunosc oameni buni din PNL, şi de aici şi de la Bucureşti. Şi ştiu că doar PNL şi USR PLUS au puterea, împreună, să îndrepte ţara în direcţia cea bună, dar nu cu Florin Cîţu la conducerea guvernului”, conchide Dominic Fritz.

articolul original.
COMENTATI ACEASTA STIRE PE FACEBOOK?
  • Elton John lansează albumul ”The Lockdown Sessions”
  •  

Elton John lansează albumul ”The Lockdown Sessions”

Elton John lansează albumul The Lockdown Sessions

Superstarul pop britanic Elton John a anunţat miercuri lansarea, luna viitoare, a unui nou album intitulat ”The Lockdown Sessions”, conceput în timpul perioadei de carantină în colaborare cu o pleiadă de alţi artişti, informează AFP.

Albumul cu 16 melodii, care va fi lansat la data de 22 octombrie. Pentru realizarea albumului Elton John a colaborat cu artişti precum Dua Lipa, Gorillaz, Lil Nas X, Miley Cyrus, Nicki Minaj, Stevie Wonder şi Stevie Nicks.

Elton John ”The Lockdown Sessions”

articolul original.
COMENTATI ACEASTA STIRE PE FACEBOOK?
  • Calendarul de ieri și de azi (II)
  •  

Calendarul de ieri și de azi (II)

Calendarul de ieri și de azi II

Cât privește împărțirea anului după tradițiile strămoșilor noștri, nu se știe exact câte luni și ce denumiri aveau ele în calendarul dacic. Putem doar presupune că numele acestora erau date după condițiile climaterice din acea perioadă, iar împărțirea anului o avem după acel impresionant Sanctuar dacic cunoscut sub numele de Soarele de andezit.

S-au păstrat denumirile anului din epoca medievală, care după unele ipoteze ar fi urmat vechea tradiție dacică. Aceste luni erau:

  1. Gerar, actualul Ianuarie, numit așa după gerul de la Bobotează.
  2. Făurar, februarie, deoarece sub plapuma de zăpadă se făurește recolta pentru vară (grâul) iar tot atunci meșterii fierari făuresc uneltele de lucru pentru anul care vine.
  3. Mărțișor, martie, începutul anului agricol la daci(ca și la romani), luna în care nu întâmplător se serbează Dragobetele și alte serbări dedicate vegetației și vieții. Băieții împleteau mărțișoare și le dăruiau fetelor care erau agățate pe pomi la sfârșitul lunii.Era simbolul primăverii,a reînnoirii și perpetuării vieții, expresie a legii reversibilității raportată la viața de pe Pământ, ca lege fundamentală a Universului.
  4. Prier, aprilie, luna semănăturilor de primăvară. În franceză prier înseamnă a se ruga(pesemne că ceva asemănător semnifica și în limba vechilor daci), este luna când de obicei se serbează Paștele și Sf. Gheorghe, biruitorul balaurului,
  5. Florar, mai, luna florilor, a fluturilor și a vitalității.
  6. Cireșar, iunie, luna când se coc cireșele.
  7. Cuptor, iulie, luna cea mai călduroasă din an, când se coc grânele.
  8. Gustar, august, începeau să se coacă fructele: mere, pere, struguri.
  9. Răpciune, septembrie, începutul răcirii vremii, frunzele copacilor încep să ruginească.
  10. Brumărel, octombrie, luna când de obicei începe să cadă bruma.
  11. Brumar, noiembrie, bruma devine un fenomen obișnuit.
  12. Undrea (îndrea), decembrie, femeile stăteau în casă și împleteau cu undrelele pulovere din lână sau alte obiecte de îmbrăcăminte, care pe atunci se făceau în casă.

Denumirile noi ale lunilor anului adoptate de altfel în toată Europa și chiar în cea mai mare parte a țărilor din lume drept Calendar universal, vin de la romani și au trebuit să fie adoptate și de români pentru a avea un limbaj comun cu celelalte țări europene. Tot de la romani vin bazele legislației civile și penale, cu principiile de drept care sunt valabile și astăzi. Poate că o vreme s-au păstrat în paralel cu denumirile vechi, dar evoluția culturală și reducerea tot mai accentuată a barierelor dintre popoare a lăsat în desuetudine numele vechi a lunilor și zilelor anului.

Astfel, luna decembrie vine de la cifra zece cum era numită inițial, la fel ca numele regelui Decebal (după unele legende populare dacii îl proslăveau drept cel care se putea lupta cu zece deodată și nu era biruit). După vechiul calendar roman era luna a zecea a anului, iar cu toate schimbările ce au avut loc pe parcurs numele i-a rămas așa.

După cum am spus mai precizat, primul calendar roman avea zece luni a câte 30 și 31 zile, anul complet având 304-305 zile, ceea ce nu era deloc normal. Zilele din anul următor nu se mai suprapuneau peste mersul soarelui, oamenii fiind derutați și nu mai înțelegeau nimic. Mai târziu s-au mai adăugat două luni, astfel că din cele 12 luni ale noului an, patru aveau 31 zile (Martius, Maius, Quintilius, Octomber), şapte aveau câte 29 zile (Aprilis, Junis, Sextilis, Sepyember, November, December, Ianuaris), iar una avea 28 zile (Februaris).

Cum civilizația romană și-a pus amprenta peste toată Europa, s-au păstrat și semnificațiile lunilor anului venite de la romani. Noul an la romani începea la 1 martie, la fel ca și la daci, și avea 355 zile. Dar nici așa nu a fost în regulă. Pentru ca lunile anului să corespundă cu mersul soarelui, la fiecare doi ani se adăuga o lună suplimentară de 22 zile, numită Macedonius, astfel anul ajungea la 366 zile cum este normal. Reforma calendarului făcută de Numa Pompilius a readus anul la doisprezece luni, iar tot el a hotărât ca Anul să înceapă imediat după solstițiul de iarnă, cu luna ianuarie, al cărei nume vine de la latinescul ianua, care se traduce drum, cale de trecere între ani. Luna avea și un zeu, Ianus Bifrons, care era reprezentat cu două fețe unite ce priveau în direcții diferite către anul vechi și anul nou și semnifica începutul și sfârșitul. La noi luna se numea gerar, când sunt gerurile cele mai mari. De aceea, creștinii de la noi au o vorbă, crapă gerul Bobotezei.

Februa înseamnă purificare în latină, luna fiind închinată de romani zeului Februs, stăpânul bogățiilor subpământene. Era socotită lună a purificării fiindcă în vechiul calendar era ultima lună a anului, după care romanii făceau tot felul de ritualuri de purificare pentru a intra curați în noul an. Odată la cinci ani romanii sacrificau un țap pentru a se curăța de păcat. De aici a venit expresia folosită și azi de țap ispășitor. La noi luna se numea făurar fiindcă era perioada când meșterii fierari pregăteau unelte pentru noul an agricol.

Numele lunii martie vine de la zeul războiului căruia îi este consacrată, mai ales că în această lună are loc și solstițiul de soare, lumina și întunericul se echilibrează pentru a pregăti biruința soarelui. În vechiul calendar era prima lună a anului, Marte fiind zeul cel mai respectat la Roma, de multe ori mai mult decât Jupiter. Lui i se ridicau cele mai multe temple și i se aduceau cele mai multe ofrande. Se spune că și Biserica creștină de la Densuș a fost unul din primele temple romane construite după războiul daco-roman din 101-102 î.Hr.Ar fi fost ridicată în locul unde romanii și-au făcut tabăra după acea mare bătălie de la Tapae când i-a biruit pe daci cu mari eforturi,fiind ajutați de o furtună care a intervenit în toiul luptelor. Punând mai presus de viața lor zeul suprem pe care îl apărau, dacii au lăsat lupta și au început să arunce spre norii adunați primejdios pe cer cu săgeți, sulițe, săbii și ce mai aveau cu ei. Profitând de acest moment de derută romanii care tocmai se aflau în retragere și-au revenit  și i-au scos din strâmtoare, continuându-și drumul spre Sarmisegetuza. La lăsatul nopții bătălia s-a oprit și romanii au pus tabăra pe văile de la Densuș unde mai târziu au ridicat un castru și acest templu dedicat lui Marte, zeul care le-a adus biruința.

De aceea era firesc ca numele zeului să se regăsească în cele mai importante momente din viața romanilor având în vedere rolul armatei în existența Imperiului Roman și luptele neîncetate duse atât pentru extinderea acestuia, cât și pentru protejarea hotarelor de barbari. Mărțișor sau germănar, cum se numea pe la noi, are legătura cu acest frumos simbol al primăverii, a cărui poveste vine de la strămoșii daci, fiind legat de lupta dintre primăvară și iarnă, dintre lumină și întuneric, dintre lumina și căldura ce aduc dragoste cu ea și frigul care îngheață inimile și sufletul.

Aprilie vine de la aperio, a deschide, fiind luna când se deschid mugurii florilor, iar mai, de la maius, nume dat de Romulus senatorilor Romei. Iunie a fost consacrat fondatorului Republicii Romane, Iunius Brutus, și are ca zeiţă pe Iuno, soția lui Jupiter. Strămoșii noștri numeau luna aprilie prier sau traistă’n băţ, după vremea schimbătoare pe care o aduce. Florar, frunzar sau pratar (de la pralum, pajiște în latină), cum era numită în popor, luna florilor și a vegetației abundente, luna care aduce Raiul pe Pământ cum spuneau romanii. De la cireșele care se pârguiesc și sunt bune de mâncat, ai noștri au numit luna iunie cireșar, iulie fiind numită cuptor, după căldurile toride pe care le aduce. Luna iulie se numea înainte Quirinalis, fiind a cincea lună din calendar. Deoarece în această lună s-a născut Iulius Caesar, i s-a schimbat numele în iulie. Luna august are o poveste hazlie…

În vremea romanilor era a șasea lună din calendar și se numea înainte sextilis. Când a ajuns împărat Octavian Augustus, ca să nu fie mai prejos decât Caesar, i-a dat lunii în care s-a născut numele lui. Dar împăratul nu s-a oprit aici. Văzând că luna lui Caesar are 31 zile, a poruncit ca și luna lui să aibă tot 31 azi. Așa se explică faptul că avem în calendar două luni alăturate cu câte 31 zile fiecare. La noi i se spunea Gustar, iar în unele regiuni secerar, deoarece începea degustarea strugurilor dar și secerișul.

La fel ca decembrie, luna septembrie și-a păstrat numele după poziția pe care o avea în vechiul calendar roman, fiind pe atunci luna a șaptea. Răpciune sau Vinițel, de la vremea schimbătoare pe care o aduce, sau culesul viei și prepararea vinului.

Noua denumire a unora din lunile anului nu corespund celor originale. Astfel, octomber vine de la opt, poziția în vechiul calendar roman acum fiind, după cum știm, luna a zecea în noul calendar, dar numele a rămas neschimbat. Ai noștri îi spuneau brumărel, fiindcă aducea prima brumă odată cu ea. Atunci avea o semnificație care era legată de anotimp.

Luna Noiembrie ne derutează și ea, vine de la cifra nouă, poziția din vechiul calendar, ca în prezent să fie penultima lună. Brumar, cum îi spuneau strămoșii noștri, era semn că vremea se înrăutățea și se apropia venirea iernii, iar, după cum se știe, în noiembrie cade bruma iar de multe ori în noiembrie pe la noi ninge. Decembrie cu cifra zece(nici ea nu corespunde semnificației avute la romani) era legată la străbuni de andreea sau indrea, care semnifica gerul și lucrările specifice a femeilor care se ocupau cu țesutul și lucratul puloverelor cu andreaua.

Pentru zilele săptămânii nu deținem documente care să ne dezvăluie numele lor la daci, dar precis că aveau și ei denumiri specifice pe care le foloseau, care însă nu s-au mai păstrat. În ceea ce privește numele folosite în prezent, originea lor este din limba latină.

Luni vine de la lunae dies, adică, ziua dintâi, marţi e dedicată zeului Marte (Mars dies), miercuri zeului Mercuriu, joi lui Jupiter (jovis dies), vineri Venerei (veneris dies), sâmbătă lui Saturn (saturnus dies), iar pentru ultima, numele a fost schimbat de creștini, fiind dedicată Domnului Iisus Hristos (dominis dies), duminică. Ceva normal, odată ce creștinii schimbă legea veche cu cea nouă nu mai serbează sabatul sau ziua lui Saturn, ci următoarea zi, când a înviat Domnul.

La fel ca lunile anului și aceste denumiri ale zilelor săptămânii par mai potrivite și mai adaptate la evoluția timpului și îndeletnicirile omului cum sunt cele de acum. Dar a fost nevoie să ne adaptăm la cerințele lumii moderne și așa, denumirile vechi , folosite de strămoșii noștri s-au uitat. (va continua)

articolul original.
COMENTATI ACEASTA STIRE PE FACEBOOK?
  • Afganistan sau ”cimitirul imperiilor”. Eșecul SUA-NATO în Afganistan, Irak, Libia
  •  

Afganistan sau ”cimitirul imperiilor”. Eșecul SUA-NATO în Afganistan, Irak, Libia

Afganistan sau cimitirul imperiilor Eșecul SUANATO în Afganistan Irak Libia

La sfârşitul celor 20 de ani de prezenţă în Afganistan, cel mai lung război dus de Statele Unite se încheie cu o victorie spectaculoasă a talibanilor care va afecta pe termen lung imaginea celei mai mari puteri mondiale.

Prăbuşirea, duminică, a guvernului afgan şi a armatei sale finanţate de Washington, fuga în străinătate a preşedintelui Ashraf Ghani, „baletul” elicopterelor pentru a evacua personalul ambasadei americane, toate aceste fapte istorice riscă să cântărească mai mult decât asigurările date de executivul american condus de Joe Biden că a fost o misiune „de succes” în Afganistan.

Talibanii au revenit la putere la mai puțin de o lună înainte de comemorarea atacurilor din 11 septembrie 2001. În conflict şi-au pierdut viaţa aproape 2.500 de americani, iar costurile războiului sunt de aproximativ 8 trilioane de dolari.

Eşecul din Afganistan trebuia recunoscut mai demult, însă acum este important să se tragă învăţăminte din această situaţie şi astfel de greşeli să nu mai fie repetate, spune fostul preşedinte al URSS, Mihail Gorbaciov, informează Agerpres citând RIA Novosti.

Afganistanul este denumit ”cimitirul imperiilor”

Referitor la invazia URSS în Afganistan, Mihail Gorgaciov afirma că, „Intervenţia militară a fost de la bun început o iniţiativă nefericită, chiar dacă la început Rusia a susținut-o. La fel ca în cazul multor asemenea proiecte, la baza lui a stat exagerarea ameninţării şi nişte obiective geopolitice nu tocmai clare. La aceasta s-au adăugat tentativele nerealiste de democratizare a unei societăţi multi-tribale”, conform agenției Ria Novosti, citată de Agerpres.

Afganistan sau cimitirul imperiilor Eșecul SUANATO în Afganistan Irak LibiaPlanificarea pentru retragerea URSS din războiul din Afganistan a început la scurt timp după ce Mihail Gorbaciov a devenit secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist al URSS. Sub conducerea lui Gorbaciov, URSS a încercat să consolideze puterea Partidului Democrat Popular în Afganistan (PDPA), mai întâi într-un efort real de stabilizare a țării, apoi ca măsură de salvare a propriei imagini în timp ce își retragea trupele. În acea perioadă, organizațiile militare și de informații ale URSS au colaborat cu guvernul lui Mohammad Najibullah pentru a îmbunătăți relațiile dintre guvernul de la Kabul și liderii fracțiunilor rebele.

Relația diplomatică dintre URSS și Statele Unite s-a îmbunătățit în același timp în care a devenit clar pentru Uniunea Sovietică că această politică de consolidare a puterii în jurul guvernului lui Najibullah din Kabul nu va produce rezultate suficiente pentru a menține puterea PDPA pe termen lung. La Geneva Acordurile, semnate de reprezentanți ai URSS, SUA, Republica Islamică Pakistan și Republica Afganistan (redenumită astfel în 1987), la 14 aprilie 1988, a oferit un cadru pentru plecarea forțelor sovietice, și a stabilit o înțelegere multilaterală între semnatari cu privire la viitorul implicării internaționale în Afganistan. Retragerea definitivă și completă a forțelor combatante sovietice din Afganistan a început la 15 mai 1988 și s-a încheiat la 15 februarie 1989 sub conducerea generalului colonel Boris Gromov.

Invazia în Afganistan a fost condamnată oficial de URSS în 1989 în plin „glasnost”, politica de transparenţă a lui Mihail Gorbaciov, dar această viziune este pusă în prezent sub semnul îndoielii în Rusia, sub influenţa veteranilor care au luptat în Afganistan.

În 2015, preşedintele Vladimir Putin, care promovează o viziune patriotică asupra istoriei în numele unităţii naţionale, a justificat invazia ce ar fi urmărit „să răspundă la ameninţări reale” împotriva Uniunii Sovietice, recunoscând în acelaşi timp o „mulţime de greşeli”.

Eșecul SUA-NATO în Afganistan

În lucrarea sa ”Istoria Afganistanului”, Konrad Stetter, cercetător german în domeniul păcii și conflictelor, subliniază dificultățile fundamentale întâmpinate de statele occidentale. Este vorba despre ”mediul natural prohibitiv, conflictul dintre mediul urban și mediul rural, particularismul extrem și eterogenitatea culturală”. La acestea se adaugă diferitele idei ale claselor sociale. ”Punerea în aplicare a drepturilor omului și a democrației, precum și a egalității femeilor, nu este suficient de rapidă pentru societatea urbană, în timp ce o mare parte a populației rurale consideră aceste principii neislamice”, scrie Stetter.

Din acest motiv, talibanii au beneficiat de un sprijin larg, în special în zonele rurale din sudul Afganistanului.

Investiții mari, randament modest

Pentru a-și atinge obiectivele, statele occidentale și instituțiile internaționale au investit sume uriașe în pofida retragerii trupelor. O conferință a donatorilor pentru Afganistan, desfășurată virtual în noiembrie 2020, a strâns aproximativ 10,1 miliarde de euro. Bani care ar fi urmat să curgă în următorii patru ani. Însă, din banii alocați reconstrucției, doar o mică parte ar fi ajuns la populație, întrucât personalul, birourile și securitatea sunt foarte costisitoare în astfel de locuri.

Eșecul SUA-NATO în Irak și Libia

Nu numai în Afganistan politica intervenționistă occidentală a avut puține rezultate, ci și în Irak și Libia, unde succesele par mai degrabă modeste.

Afganistanul nu este singurul loc în care intervențiile occidentale nu au reușit să își atingă obiectivele pe care și le-au impus. Irakul este un alt tărâm al speranțelor eșuate, cel puțin dacă ne raportăm la așteptările proclamate înaintea invaziei americane din 2003.

”Înființarea unui Irak liber în inima Orientului Mijlociu va fi un punct de cotitură în revoluția democratică mondială”, declara în noiembrie 2003 președintele de atunci al SUA, George Bush. În prezent, Irakul se luptă pentru a fi autonom în fața Iranului, vecinul său autoritar.

După ce ”coaliția doritorilor” a invadat Irakul în 2003, Paul Bremer, administratorul civil american pentru Irak, a luat o serie de decizii importante. El a privatizat întreprinderile de stat, a dizolvat Partidul Baath, dominat de dictatorul înlăturat Saddam Hussein, și a desființat armata irakiană.

Urmarea: mii de oameni au fost privați de mijloacele lor de trai. Unii dintre cei frustrați și care antipatizau profund puterile intervenționiste, s-au îndreptat către grupările jihadiste, mai ales către al-Qaeda și Statul Islamic, care au aruncat țara într-un val de violență fără precedent.

”Aventura irakiană s-ar fi încheiat mai ușor dacă ar fi fost condusă de actori responsabili, mai puțin ideologici, mai puțin preocupați de propriile sinecuri”, spune Stefan Weidner, un erudit expert în lumea islamică.

Ar fi fost mai puțin dezastruos dacă implicau statele vecine, în loc să le fi amenințat, vorbind despre ”axa răului”. ”Ar fi existat mai puțină rezistență dacă unii dintre irakieni – adică toți cei care au cooperat sau au fost nevoiți să coopereze cu Saddam – nu ar fi fost declarați dușmani și paria”, este de părere expertul.

În Libia, speranțele nu s-au împlinit după răsturnarea, cu sprijinul NATO, a fostului lider Muammar al-Gaddafi.

Numai atunci când această cădere va avea loc ”poate începe cu adevărat o tranziție autentică de la dictatură la un proces constituțional incluziv”, scriau președinții Statelor Unite și Franței, Barack Obama și Nicolas Sarkozy, precum și premierul britanic David Cameron într-un document de poziție comună din aprilie 2011.

În realitate, după căderea lui Gaddafi, au urmat zece ani de război. Abia în acest an, părțile naționale beligerante au reușit să ajungă la un acord asupra unei constituții și asupra alegerilor parlamentare din decembrie 2021. Cu alte cuvinte, NATO a participat la răsturnarea unui dictator fără să aibă nicio idee despre cum ar putea fi menținută structura și construcția acelui stat fără omul din fruntea sa.

Virginia Mircea

Doctor în Ştiinţe Politice cu distincţia Magna cum Laudae, la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Şcolii Naţionale de Sudii Politice şi Administrative din Bucureşti (S.N.S.P.A.) Citește mai mult

articolul original.
COMENTATI ACEASTA STIRE PE FACEBOOK?
  • Ion Cristoiu despre talibani: În Kabul a intrat o armată, nu o hoardă de sălbatici
  •  

Ion Cristoiu despre talibani: În Kabul a intrat o armată, nu o hoardă de sălbatici

Ion Cristoiu despre talibani În Kabul a intrat o armată nu o hoardă de sălbatici

Talibanii au declarat că războiul din Afganistan s-a încheiat după ce insurgenții au preluat controlul asupra palatului prezidențial din Kabul, luni, 16 august 2021

Talibanii au ocupat capitala afgană Kabul duminică 15 august. Contrar temerilor şi panicii mediatizate de presa occidentală talibanii au intrat și ocupat capitala Kabul cu disciplină militară, remarcă publicistul și analistul politic Ion Cristoiu.

”Pentru a instala puncte de verificare a traficului pe străzi, pe post de agenţi de circulaţie, dar şi de poliţişti însărcinaţi cu menţinerea ordinii, e nevoie de o structură de comandă bine conturată”, scrie Ion Cristoiu în editorialul publicat pe cristoiublog.ro.

Ion Cristoiu face o comparație între comportamentul talibanilor la Kabul (2021) și cel al Armatei Roșii la întrarea în Germania, în 1945.

Redăm integral editorialul publicat de Ion Cristoiu pe website cristoiublog.ro:

Deşi consacrată Căderii Berlinului, capodopera lui Antony Beevor, The Fall of Berlin. 1945, apărută la Penguin Books în 2003 şi în variantă românească, la Rao, în 2013, sub titlul Berlin: Căderea. 1945, se ocupă şi de intrarea Armatei Roşii în Germania. Apelând la însemnările lui Vasili Grosman, marele corespondent de război la vremea respectivă, ulterior unul dintre cei mai mari prozatori ruşi prin celebrul roman „Viaţă şi destin”, Antony Beevor descrie cu o forţă ieşită din comun abuzurile şi chiar crimele Armatei Roşii. Antony Beevor e un istoric britanic de prestigiu. Ca istoric el a iniţiat ceea ce eu am numit studierea trecutului sub semnul lui Istoria – marele prozator. Ca şi Stalingrad, deşi operă de nonficţiune, respectând datele şi documentele cu o rigoare straşnică, Căderea Berlinului nu e atât o carte de Istorie, cât mai ales un roman tolstoian. Momentul intrării ruşilor în Germania apare în carte ca un moment crucial pentru Armata Roşie, care venea ca un tăvălug de la de la Stalingrad la Berlin:

„Practic, fiecare soldat sovietic îşi aminteşte foarte bine momentul trecerii frontierei de dinainte de 1939 în Germania. «Am ieşit dintr-o pădure», spune locotenentul-major Klocikov din Armata 3 şoc, «şi am văzut un indicator pe un stâlp. Pe el scria: «Aici este blestemata Germanie», intram pe teritoriul Reich-ului lui Hitler. Soldaţii au început să se uite în jur curioşi. Satele germane sunt foarte diferite de cele poloneze. Majoritatea caselor sunt construite din piatră şi cărămidă, în micile lor grădini au pomi fructiferi tunşi frumos. Străzile sunt bune. Klocikov, ca mulţi alţi compatrioţi de-ai săi, nu putea înţelege de ce nemţii «care nu erau nişte oameni nechibzuiţi», şi-au riscat vieţile prospere si confortabile ca să invadeze Uniunea Sovietică, mai departe, de-a lungul drumului spre capitala Reich-ului, Vasili Grossman a însoţit o parte a Armatei 8 gardă trimisă înainte din Poznan. Direcţia Politică ridicase pancarte pe marginea şoselei pe care scria: «Tremură de frică, Germanie fascistă, ţi-a sosit ziua judecăţii».”

Cu ajutorul caietelor lui Grossman, publicate doar peste hotare pe vremea URSS, Antony Beevor se ocupă pe larg de vandalizările şi abuzurile incredibile la care s-au dedat ruşii la intrarea în Germania:

„Grossman a remarcat groaza din ochii femeilor şi fetelor… Lucruri groaznice li se întâmplă nemţoaicelor. Un neamţ de familie bună explică cu gesturi expresive şi frânturi de cuvinte ruseşti cum soţia sa fusese violată de zece bărbaţi în ziua aceea… Şi fetele sovietice care fuseseră eliberate au de suferit. Noaptea trecută, unele dintre ele s-au ascuns în camera corespondenţilor de război. La un moment dat ne-au trezit ţipetele. Unul dintre corespondenţi nu se putuse abţine. Are loc o discuţie animată şi se reinstaurează ordinea. Grossman a notat apoi ce i se povestise despre o tânără mamă. Aceasta era violată continuu într-un hambar. Rudele ei veniseră acolo ca să-i roage pe soldaţi s-o lase să-şi hrănească copilul fiindcă acesta nu se mai oprea din plâns. Toate acestea aveau loc în văzul ofiţerilor care se presupunea a fi însărcinaţi cu menţinerea disciplinei”.

Astfel de situaţii sunt abordate şi în cartea marelui Yuri Bondarev, Limanul.

Am dezvăluit prin descrierea magistrală a lui Antony Beevor comportamentul sălbatic al ruşilor la intrarea în Germania nu doar pentru a reaminti că la fel s-au purtat şi la noi, dovadă a unui primitivism pe care regimul sovietic n-a reuşit să-l îmblânzească, ci pentru a semnala că ruşii care intraseră în Germania făceau parte dintr-o Armată. Şi nu dintr-o Armată oarecare, ci dintr-una în care încălcarea disciplinei se plătea cu un glonte în cap. S-a scris şi s-a zis că Stalin îngăduise aceste excese. Fireşte, îngăduise o anumită scăpare din hăţuri, dar nu terorizarea nemţilor. Şi nu pentru că se dădea de ceasul morţii de grija nemţilor şi a nemţoaicelor, ci pentru că avea interesul să nu stârnească ura din care se naşte rezistenţa. Stalin era într-o cursă contracronometru cu Aliaţii spre Berlin şi orice rezistenţă a nemţilor în acest drum îi incurca socotelile. Mai ales că ştia de predarea nemţilor de bunăvoie trupelor aliate care înaintau dinspre Vest. Documentele arată că mulţi militari au fost condamnaţi la moarte pentru crimele comise la intrarea în Germania.

Talibanii au intrat în Kabul duminică 15 august 2021. Imaginea lor în Vest, dar mai ales la noi, e de sălbatici ieşiţi din văgăuni, alcătuind o hoardă şi nu o armată, şi prin asta incapabili să fie ţinuţi în frâu. Au trecut deja două zile de când talibanii au ocupat Kabulul. Teoretic, oraşul Diavolului, oraşul în care au stat cei vânduţi străinilor. Oraşul în care stau infidelii, cei care au încălcat şi încalcă legea lui Alah. Dacă luăm în calcul şi imaginea lor de inşi care au fost până acum departe de civilizaţie, te-ai aştepta să fie mai răi decât ruşii din România lui august 1944. Toate mărturiile arată că în cazul României nu era vorba, ca în cazul Germaniei, de ură, ci de fascinaţia exercitată asupra unor inşi veniţi din stepa kalmîcă de bunurile capitalismului, de la ceasuri până la rochii de lux. Repet, raportez aşteptările despre comportamentul de hoardă luând în serios ce se scrie în Occident şi la noi despre talibani. Iată însă ce relatează BBC News din Kabul a doua zi după ocuparea Kabulului, sub titlul Viaţa în Kabul după preluarea puterii de către talibani:

„Talibanii sunt peste tot, la punctele de control care erau cândva baricade oficiale ale poliţiei sau ale armatei. Nu există panică în oraş astăzi. Talibanii controlau traficul, verificau maşinile şi, în mod special, pe cele care au aparţinut poliţiei şi armatei. Au preluat toate acele vehicule şi le folosesc.

În centrul oraşului, viaţa este normală. Traficul este mult mai redus. Majoritatea magazinelor sunt închise. Dar oamenii arată mult mai calmi decât ieri, când toată lumea era furioasă.

Am văzut câteva femei pe stradă. Purtau măşti de protecţie [Covid] şi pe cap baticuri. Mergeau pe străzi, făceau ce voiau să facă, iar talibanii le lăsau în pace.

Nu se mai aude deloc muzică pe străzi. Sunt cazat într-un hotel unde obişnuiau să cânte muzică în fundal. Şi pe aceasta au oprit-o. Oamenii sunt speriaţi. Dar viaţa în oraş continuă.

Însă… scena de la aeroport a fost catastrofală. Familii, copii, tineri, bătrâni, mergeau cu toţii spre aeroport, luptându-se să fugă din această ţară.

De îndată ce te apropiai de porţile principale de intrare ale aeroportului, acolo se aflau talibani înarmaţi cu muniţie grea, încercând să disperseze oamenii trăgând în aer. Oamenii care voiau să intre în aeroport, se căţărau pe pereţi, chiar şi pe sârma ghimpată şi pe porţi. Fiecare persoană împingea ca să intre în aeroport.”

Riscând să-mi atrag supărarea cititorilor ţin să precizez că nebunia de la aeroport nu e rezultatul prestaţiei talibanilor în Kabul. E rezultatul imaginii talibanilor într-o parte (destul de mică) a populaţiei afgane, dar şi al temerii multora dintre cei care vor să plece de faptul că au colaborat la vânarea talibanilor în cei 20 de ani de prezenţă străină. Cine a văzut ultimul sezon din Homeland, care se petrece în Afganistanul din ultimii 20 de ani, îşi dă seama că, alături de procurori şi judecători corecţi, au fost şi magistraţi care au ascultat ordinele poliţiei secrete a regimului, (dacă s-a întâmplat asta la noi, cum să nu se întâmple în Afganistan?!) că alături de afgani care şi-au văzut de treabă au fost şi turnători, colaboratori ai torţionarilor. Nici americanii şi nici oamenii regimului n-au avut insomnii, pentru că nu respectă drepturile omului în tratarea duşmanilor numiţi talibani.

Prin urmare, de la intrarea în Kabul nu s-a înregistrat niciun act de violenţă împotriva civililor, n-a fost devastat niciun magazin al vreunui infidel, n-a fost devastată nici măcar clădirea ambasadei americane goale. Când au intrat în sediul CC, în 22 decembrie 1989, unii români s-au apucat de devastat, de furat capacele de la WC-uri, de bumbăcit cei consideraţi colaboratori ai foştilor. Nicu Ceauşescu e înjunghiat nu de un taliban, ci de un român, presupus a nu fi ieşit atunci din peşteri.

Nu mă pricep la personalitatea talibanilor. Îmi permit să semnalez că timp de 20 de ani nu numai afganii, dar şi talibanii au profitat de atmosfera de civilizaţie impusă de americani. Un taliban care avea 10 ani la venirea americanilor are acum 30 de ani. Ani trăiţi totuşi într-un Afganistan care s-a apropiat măcar de normele civilizaţie occidentale în materie de comportament. Nu risc decât sub forma unei ipoteze aserţiunea că talibanii din 2021, după 20 de ani de modernizare a ţării lor, nu sunt sălbaticii de după plecarea ruşilor şi că prin urmare nu cred într-o aplicare a Şariei în forma ei exagerată.

Ţin în schimb să semnalez ca pe un adevăr incredibila disciplină a celor prezentaţi de Occident ca alcătuind o hoardă. Nu e vorba numai de comportarea civilizată, oarecum neaşteptată la nişte oameni pentru care Kabul e oraşul Diavolului, ci de realitatea unei armate care ascultă cu stricteţe ordinele. Pentru a instala puncte de verificare a traficului pe străzi, pe post de agenţi de circulaţie, dar şi de poliţişti însărcinaţi cu menţinerea ordinii, e nevoie de o structură de comandă bine conturată, de ordine care se dau de sus în jos, ordine care sunt respectate cu o stricteţe straşnică. Potrivit Istoriei în Germania a intrat o Armată, Armata Roşie. În realitate a intrat o Hoardă. Potrivit imaginii din Occident, în Kabul a intrat o Hoardă. În realitate a intrat o Armată. O armată care întrece în disciplină multe armate profesioniste din Istorie, inclusiv cea a Germaniei lui Hitler”.

articolul original.
COMENTATI ACEASTA STIRE PE FACEBOOK?
  • Putna la aniversare
  •  

Putna la aniversare

Putna la aniversare

Mănăstirea Putna

Prăznuirea Adormirii Maicii Domnului adună în fiecare an la Putna mulțime de lume veniți din toate colțurile țării, ba chiar și români plecați peste hotare, care își îndreaptă grăbiți pașii  la Sfânta Mănăstire încă de la primele ore ale dimineții pentru a aduce omagiul lor din inimă celui care a păstorit Moldova vreme de aproape jumătate de veac, a cărui oseminte se odihnesc și astăzi sub lespedea albă de marmură albă pe care arde necontenit o făclie, a cărei lumină strălucitoare urcă spre a se uni spre veșnicie cu cea care se revarsă din Ceruri, venind din izvorul nesecat al dumnezeirii.

Ierusalim al neamului românesc, loc de pelerinaj a tuturor românilor indiferent în ce parte a lumii trăiesc, Putna a fost, este și va rămâne de-a pururi centrul spiritual al credinței noastre strămoșești, dar mai ales locul în care trăiește veșnic amintirea celui mai mare erou a tuturor românilor, Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei.

Purtându-ne în tăcere pașii pe aleile de piatră din curtea mănăstirii nu poți să nu rămâi copleșit de liniștea misterioasă care te învăluie încă de la intrare, ca să-ți îndrume pașii spre mormântul sfânt al Voievodului unde smerit îți îndoi genunchii ca apoi să-ți lipești fruntea de lespedea rece care îl acoperă, a cărei atingere simți cum te furnică și străfulgerat de măreția sublimă a umbrei celui care se odihnește sub ea, te poartă cu gândurile în urmă cu 150 de ani, la marea serbare de la Putna din 15 august 1871 organizată de mari personalități ale culturii românești, între cei prezenți fiind Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Vasile Alecsandri, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Gh. Dem Teodorescu, C. Istrati și alții. Era un moment de definire a identității noastre naționale în context european în condițiile în care Moldova lui Ștefan cel Mare era trunchiată în urmă răpirilor samavolnice făcute de Imperiile Țarist și Austriac, însăși pământul sfânt al Putnei unde se odihnește Voievodul aflându-se atunci sub ocupație străină. Era un sublim moment de aducere aminte nu numai a faptelor acestui mare erou al creștinătății care au impresionat toată Europa, ci și unul de a ne apleca capetele cu evlavie asupra hotărârii sale înțelepte de a zidi sfânta mănăstire care își va lega numele pentru vecie cu cel a lui Ștefan cel Mare și Sfânt.

Se împlineau nouă ani de când feciorul lui Bogdan al II-lea s-a întors pe scaunul tatălui său ucis mișelește în toiul nopții de 15/16 octombrie 1451 la nunta ce a avut loc la conacul spătarului Sima din Reuseni. Au fost ani grei și încărcați de trudă în care numai mintea strălucită și o mână de gospodar destoinic l-au scos din impas pe tânărul Voievod care a moștenit o țară răvășită de nenumăratele lupte fratricide pentru tron care au avut loc între urmașii lui Alexandru cel Bun. Moldova încă nu își revenise după jafurile oștilor crăiești care i-au călcat hotarele în anul 1450 jefuind și pustiind totul în cale, chiar dacă în cele din urmă au fost învinse de Bogdan al II-lea în cunoscuta Bătălie de la Crasna. Bieții țărani nu mai știau cui trebuiau să plătească împovărătoarele dăjdii datorate domniei, acestea fiindu-le cerute pe rând fie de slujbașii lui Petru Aron fie de cei ai lui Alexăndrel Vodă, iar cum tot nu le era de ajuns, în 1455 Petru Aron a acceptat cererea amenințătoare a sultanului Mahomed al II-lea de a plăti haraci otomanilor, adăugându-se astfel o nouă taxă celor pe care le plăteau până atunci.

Cu multă sârguință și înțelepciune Ștefan a adus ordine în țară și a înviorat bunul mers a acesteia. Ca să încurajeze negoțul, el a revenit la privilegiile acordate de bunicul său Alexandru cel Bun negustorilor brașoveni și lioveni, iar pentru a le face sigură călătoria pe drumul moldovenesc care lega prin Chilia și Cetatea Albă țările din centrul și nordul Europei cu centrele de comerț din părțile orientale, Turcia, Persia și chiar îndepărtata Indie și Țară a Kitailor cum i se spunea pe atunci Chinei, a luat măsuri drastice împotriva tâlharilor întărind paza  convoaielor negustorești și mai ales a locurilor cu risc mai ridicat. Aceste măsuri au contribuit la înflorirea tranzitului mărfurilor negustorești prin  Moldova, vămile aducând Voievodului sume mari de bani cu care și-a întărit oastea și a refăcut țara, așa cum era pe vremea  marilor Mușatini care au domnit înaintea lui.

Acum că lucrurile erau puse la punct, Ștefan se putea gândi și la grijile sale. Tot după exemplul bunicului său și-a propus să zidească o mănăstire care să -i adăpostească rămășițele pământești atunci când va trebui să plece din această lume, sufletul urmând să-i dea socoteală lui Dumnezeu pentru faptele pe care le-a lăsat în urmă. Însoțit de Mitropolitul Moldovei, Teoctist, de înalți ierarhi și boieri din Sfatul Țării, Voievodul își îndreaptă pașii spre Putna unde îi cere sfat pustnicului Daniil, duhovnicul său apropiat cu a cărui povețe înțelepte a trecut prin multe încercări în viață. Acesta îi indică un loc frumos chiar în apropierea chiliei săpată în piatră unde se nevoia de mulți ani, loc care lui Ștefan i-a plăcut, hotărând ca acolo să zidească mănăstirea. Potrivit datinilor din acea vreme, Voievodul a urcat mai întâi cu cei care îl însoțeau  pe vârful unui munte cu culmea domoală unde azi se află o cruce imensă care luminează pe timp de noapte. După ce a fost binecuvântat de mitropolit a încordat arcul și dă drumul săgeții care pornește în zbor spre vale oprindu-se într-un frasin bătrân. Pe locul unde a căzut săgeata a fost făcut proscomidiarul, iar zidurile mănăstirii au fost ridicate pe locul unde s-a înfipt o altă săgeată care a fost trasă de un copil de casă pe care Ștefan l-a luat cu el.

După împlinirea ritualului strămoșesc, la 10 iulie 1466 au demarat lucrările de construire a mănăstirii, care s-au terminat în vara anului 1469, fiind stabilită ca zi de hram Adormirea Maicii Domnului, una din sărbătorile cele mai respectate de creștini. Este motivul pentru care ziua pentru sfințirea bisericii a fost fixată pentru 15 august 1469, care însă nu a putut să  fie respectată deoarece tocmai atunci Voievodul a primit de veste că mulțime de tătari din Hoarda de Aur de pe Volga au ajuns din nou la hotarele Moldovei cu gând s-o jefuiască cum făceau de obicei. Oastea tătărască era condusă chiar de fiul lui Mamac Han, tocmai acela care în copilăria lui Ștefan i-a luat fără milă viața lui Gheorghiță sau Mitruț după cum spune legenda, prietenul său de joacă din Borzești. Aflând de năvălirea tătarilor Voievodul a lăsat toate la o parte și a ieșit înaintea lor. Le-a luat urma înainte de a trece Nistrul  ținându-i sub observație până au ajuns într-un loc  strâmt în apropierea râului, în apropierea localității Lipnic. Fulgerătoare a fost lovitura dată de vitejii lui Ștefan tătarilor, mulțimea acestora a căzut secerată sub săgețile și săbiile ascuțite a celor care își apărau țara și credința, familiile, avutul și pământul strămoșesc. Fugarii încearcă să scape și să treacă apa prin vad fiind ajunși din urmă și luați prinși. O nouă dumbravă roșie intră în istorie în acea zi de neuitat de 20 august 1470, înroșită de sângele mulțimii  hoardelor tătărăști care au fost măcelărite în acea bătălie. Potrivit cronicarului polonez Jan Dlugosz contemporan cu Voievodul, după acea crâncenă bătălie, Mamac Han a trimis după obiceiul lui o sută de soli la Cetatea de Scaun, care cer cu ton amenințător ca prinșii să fie puși în libertate. Răspunsul lui Ștefan a fost pe măsura faptelor săvârșite de tătari în țara lui iubită. Nu numai că nu îi pune în libertate pe prinși, dar dă poruncă aspră ca fiul hanului să fie tăiat în patru în fața solilor, după care aceștia au fost trași în țeapă, doar unul dintre ei fiind lăsat în viață pentru a duce vestea hanului Mamac, dar nu înainte de a i se tăia nasul ca să nu mai aibă cu ce mirosi după catrințe de moldovence după cum obișnuiau. Și așa Gheorghiță a fost răzbunat!

După ce a rezolvat treaba cu tătarii Ștefan își aduce aminte de sfințirea Mănăstirii Putna, care se va face la 3 septembrie 1469. Pentru Voievod era o dublă sărbătoare și mai ales un bun prilej de a – i mulțumi lui Dumnezeu pentru acea mare victorie împotriva păgânilor,

La slujba de sfințire oficiată de Mitropolitul Teoctist al Moldovei au luat parte Voievodul și  familia sa, arhierei, boieri și popor din Moldova, cât și nenumărați invitați din țările creștine, între cei prezenți fiind mitropolitul Kievului, trimiși de la Patriarhia din Constantinopol, de la cea de la Ohrida(Serbia) și alte înalte fețe arhierești și boierești. Curtea Mănăstirii era neîncăpătoare pentru mulțimea adunată să ia parte la acea grandioasă ceremonie la fel cum s-a întâmplat să fie și în acest an când întreaga țară era parcă adunată la Putna pentru a-i aduce un omagiu de suflet marelui erou național iar totodată, celor care în urmă cu 150 ani au organizat prima mare aniversare când s-au comemorat 400 de ani de la sfințirea Mănăstirii. Un alt moment cu adevărat sublim care a intrat în eternitate, fiind legat de numele Marelui Voievod dar și de acela al identității noastre naționale.

Ce să fi determinat această trezie a conștiinței românești în această zi cu adevărat simbolică  pentru toți românii de pretutindeni, indiferent unde ar trăi și de cine ar fi stăpâniți? Răspunsul îl găsim în acea urnă de argint depusă pe mormântul sfânt al Voievodului umplută cu pământ adus din toate provinciile românești, Moldova, Țara Românească, Oltenia, Banat, Transilvania, Basarabia și Bucovina, simbol a unității naționale românești, vatră a strămoșilor noștri daci.

Plănuind marea serbare populară pentru ziua de prăznuire a Mănăstirii Putna studenții români adunați la Putna au vrut să ia drept chezaș pe marele erou național a tuturor românilor, cel care și-a dăruit viața pentru apărarea țării și a creștinătății, cel căruia îi datorăm astăzi că încă mai vorbim românește.   Acestea au fost și principalele idealuri a primului Congresul al Studenților Români de Pretutindeni adunați în număr impresionant la Putna la 15 august 1871, moment care avea să reaprindă scânteia mișcării pașoptiste și să pregătească generația de sacrificiu care va arăta lumii întregi dorința de unitate și de libertate a românilor, ideal care s-a împlinit prin jertfele  aduse de tinerii noștri în Războiul de Independență și ceva mai târziu în primul război mondial.

E greu de descris în cuvinte impactul acelei impresionante solemnități care a început încă din seara premergătoare hramului, manifestările continuând pe toată ziua de 15 august 1871. Salve de tun vuiau necontenit de pe vârfurile semețe ale munților care țin mănăstirea în brațele lor puternice precum pruncul este ținut în brațele mamei sale. În ritmurile lor sacadate, peste 3.000 de români au prins a păși cu evlavie pe sub arcul de triumf ridicat dinainte de organizatori, cei mai mulți dintre ei fiind îmbrăcați în straie naționale. După ce ajungeau în curtea largă a mănăstirii intrau pe rând în biserică unde se închinau la icoane și apoi sărutau mormântul sfânt al Marelui Erou, chiar dacă atunci acesta încă nu a fost canonizat de biserică. La auzul numelui Voievodului, clopotele mari ale mănăstirii au prins să vuiască și să ducă spre munți sunetele lor puternice ca niște tunete cu care își chemau Stăpânul,  mulțimea adunată în curtea mănăstirii rugându-l să iasă din mormânt și să-i conducă în bătălie cu noii dușmani care i-au sfârtecat Moldova lui iubită. Între timp s-a oficiat liturghia de un sobor impresionant de preoți, ea fiind încheiată prin cuvântul starețului Arcadie Ciupercovici, viitor mitropolit al Bucovinei. La fel de impresionant a fost cuvântul viitorului mare istoric român A.D.Xenopol, pe atunci student, ca și momentul de neuitat când tânărul Ciprian Porumbescu care avea doar 17 ani, a luat vioara din mâna lui Badea Grigore și a cântat la ea o Doină românească, iar când a terminat de cântat i-a spus emoționat tatălui său, având ochii plini de lacrimi:

  • Tată, am cântat Daciei întregi!

E greu de descris în amănunt cum a decurs acea manifestare care i-a copleșit pe toți cei care au luat parte la ea, care aveau s-o păstreze în suflet toată viața și s-o povestească copiilor și nepoților lor.

Cu toată împotrivirea autorităților vremii, după terminarea manifestărilor consacrate Voievodului și idealurilor naționale pentru care s-au adunat la Putna, tinerii prezenți la manifestare aveau să țină primul Congres care a reunit studenți români din toate provinciile românești, indiferent sub ce ocupație se aflau. În programul propus și dezbătut cu această ocazie figurau idealuri îndrăznețe legat de identitatea națională și modul cum tânăra generație ar putea să-și aducă contribuția la dezvoltarea culturii și unității naționale, deziderate care se vor împlini pe 1 Decembrie 1918. Lucrările Congresului studențesc s-au întins până la orele 2 din noapte ele fiind reluate și a doua zi. Au fost făcute propuneri constructive privind organizarea unei societăți studențești, înființarea unui organ de presă și alte asemenea măsuri menite să ducă la impulsionarea culturii române și împlinirea idealurilor tinerii generații. Răspunsul decisiv a fost dat de Mihai Eminescu care spre sfârșitul discuțiilor i-a spus lui Ion Slavici:

  • Acela care vrea să facă ceva nu discută, ci lucrează!

Fapte și nu vorbe voia marele nostru poet național, iar acestea se vor concretiza în marile bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz , în entuziasmul cu care s-au organizat adunările populare din provinciile românești Bucovina, Basarabia și Transilvania, când s-a hotărât Unirea cu Țara.

Idealurile studenților adunați la Putna la 15 august 1871 aveau să adune mulțime de lume și la împlinirea a 150 de ani de la acea impresionantă manifestare, când s-a dat din nou glas propunerilor făcute la acea manifestare deosebită. La fel ca și atunci, participanții de azi la această mare sărbătoare s-au pus în genunchi la mormântul Marelui Voievod și i-au adresat rugi împletite cu lacrimi izvorâte din inimă pentru a-l lua ca mijlocitor între Dumnezeu și poporul său care și azi trăiește vremuri grele, fiindu-i amenințată cu și mai multă înverșunare identitatea națională, limba, credința și tradițiile moștenite de la străbuni, idealuri pentru care au luptat și studenții români adunați atunci la Putna. O zi cu profunde reverberații naționale cum rar s-a mai văzut în ultima vreme, o zi a libertății poporului român, înseninată nu numai de lumina strălucitoare care se revărsa năvalnic dinspre cer, ci mai ales de aceea adusă asupra miilor de oameni adunați la Putna de  cel care a fost, este și de-a pururi va fi Soarele nației noastre sacre, Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei.

Iar clopotele Putnei au prins să bată și bat și azi în sufletele noastre, a românilor de pretutindeni, care pentru o zi au lăsat toate la o parte și s-au grăbit să ia parte la această mare sărbătoare. Sunetele lor duioase își cheamă necontenit Stăpânul, purtând pe undele lor suave rugile întregului neam românesc. Ele se vor face auzite și mâine și poimâine și în vecii vecilor, atâta vreme cât pe aceste meleaguri se va mai găsi chiar și un singur om care să știe a vorbi românește și care să-și poate pașii la Putna unde să-și îndoaie cu evlavie genunchii în fața mormântului Sfântului Națiunii Romane. Să dea bunul Dumnezeu ca o asemenea zi să nu existe, ca Putna să rămână în veci Ierusalim al neamului românesc, loc sacru de pelerinaj a românilor de pretutindeni, unde să se adune an de an mii și mii de oameni la această mare sărbătoare cu profunde semnificații și reverberații naționale.

articolul original.
COMENTATI ACEASTA STIRE PE FACEBOOK?
  • Eveniment istoric: După 420 de ani, capul și trupul domnitorului Mihai Viteazul sunt împreunate la Mănăstirea Plăviceni, Teleorman
  •  

Eveniment istoric: După 420 de ani, capul și trupul domnitorului Mihai Viteazul sunt împreunate la Mănăstirea Plăviceni, Teleorman

Eveniment istoric După 420 de ani capul și trupul domnitorului Mihai Viteazul sunt împreunate la Mănăstirea Plăviceni Teleorman

Evenimentul istoric de împreunare a capului cu trupul domnitorului Mihai Viteazul  s-a desfășurat la Mânăstirea Plăviceni, marcând 420 de ani (9 august 1601 – 9 august 2021) de la uciderea mișelească a marelui domnitor, la Câmpia Turzii.

Descoperire monumentală

În 2020, după 419 ani, de la uciderea domnitorului, trupul lui Mihai Viteazul a fost descoperit de starețul Teoctist de la Mânăstirea Plăviceni, în județul Teleorman, pe malul Oltului.

Istoria oficială spune că Mihai Viteazul a fost decapitat în anul 1601. Capul voivodului a fost dus la Mânăstirea Dealu de la Târgoviște, iar despre trup se credea că a dispărut.

Eveniment istoric După 420 de ani capul și trupul domnitorului Mihai Viteazul sunt împreunate la Mănăstirea Plăviceni Teleorman
Mănăstirea Plăviceni

Călugării de la Mănăstirea Plăviceni au găsite niște oseminte, dar confirmarea științifică a durat ceva timp. Starețul Mânăstirii Plăviceni, Teoctist Moldovanu, a intuit că osemintele îi aparțin marelui voievod, pornind de la câteva date certe: mânăstirea a fost ctitorită de Doamna Stanca – văduva lui Mihai Viteazu iar hramul mânăstirii este al Arhanghelului Mihail. Cel mai direct indiciu era faptul că din trupul descoperit lipseau capul și mâinile – ceea ce corespunde mărturiilor istorice privind modul cum a fost ucis și mutilat Mihai Viteazul, în anul 1601.

Numele inițial al mânăstirii a fost Alunișul, de la legenda că Doamna Stanca, soția lui Mihai Viteazul, a ajuns aici și s-a ascuns într-un alun, pentru a nu fi prinsă de turci.

Biserica Mânăstirii Plăviceni este singura din România care a avut, chiar de la înființare, doar hramul Sfântului Arhanghel Mihail (nu Mihail și Gavril), tocmai pentru a insista asupra personalității lui Mihai Viteazul.

Starețul Teoctist a decis să ceară o expertiză asupra osemintelor găsite la Plăviceni, bazându-se AND-ul provenit de la mama lui Mihai Viteazu -Teodora Cantacuzino este înmormântată la Mânăstirea Cozia. Expertiza medico-legală a confirmat intuiția călugărilor de la Plăviceni.

Mânăstirea Plăviceni se află într-o pădure de pe malul Oltului, situată în perimetrul comunei Plopii-Slăvitești, județul Teleorman.

Istorie

Mihai Viteazul (n. 1558,la Drăgoiești, jud. Vâlcea, Țara Românească – d. 19 august 1601,la Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Țării Românești între 1593-1600.

Mihai Viteazul este primul voivod care a unit cele trei provincii românești.  În anul 1600, a fost conducător de facto al celor trei state medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei.

Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul național românesc după ce a fost recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul ”Românii supt Mihai-Voievod Viteazul” de Nicolae Bălcescu.

În anul 2020, Parlamentul României a adoptat Legea 137/2020 privind declararea lui Mihai Viteazul, Domn al Ţării Româneşti şi al Moldovei şi Principe al Transilvaniei, martir şi erou al naţiunii române.

Prof. Dr. Cezar DOBRE

Absolvent al Facultății de Istorie-Filosofie, studii zi, din cadrul Universităţii Bucureşti, promoția 1980. Doctor în istorie, la Universitatea București, Facultatea de Istorie-Filosofie, cu Teza doctorală “Macedonia în contextul diplomatic european și al implicării românești la începutul secolului XX, coordonator Prof. univ. dr. Gheorghe Zbuchea. Citește mai mult

articolul original.
COMENTATI ACEASTA STIRE PE FACEBOOK?
  • Demonii întunericului se întoarc pe mâna americanilor: Nu există nicio diferență între bolșevici și progresiști
  •  

Demonii întunericului se întoarc pe mâna americanilor: Nu există nicio diferență între bolșevici și progresiști

Demonii întunericului se întoarc pe mâna americanilor Nu există nicio diferență între bolșevici și progresiști

”România profundă se revoltă”, cu această constatare își  începe articolul reputatul jurnalist și formator de opinie Marius Ghilezan. Deși, își intitulează articolul punând o întrebare retorică ”Sunt de preferat baronii, salvatorilor progresiști?”, Marius Ghilezan aduce în atenția opiniei publice românești o stare de fapt cu care se confruntă societatea datorită noilor directive ale Uniunii Europene și a curentului neomarxist provenit din SUA, ascuns sub masca cuvântului ”progresist”.

Articolul publicat în România Liberă poate fi citit integral aici.

Articolul precedent Polonia se îndreaptă spre Polexit
Articolul următor Eveniment istoric: După 420 de ani, capul și trupul domnitorului Mihai Viteazul sunt împreunate la Mănăstirea Plăviceni, Teleorman

Comentarii închise.

articolul original.
COMENTATI ACEASTA STIRE PE FACEBOOK?
  • Polonia se îndreaptă spre Polexit
  •  

Polonia se îndreaptă spre Polexit

Polonia se îndreaptă spre Polexit

Cel mai recent sondaj de opinie comandat de Rzeczpospolita arată o creștere a numărului polonezilor (17%) care sunt în favoarea ieşirii din Uniunea Europeană și un trend în ascensiune proPolexit.

Polonia trebuie să rămână membră a Uniunii Europene, dar nu cu orice preţ, afirmă ministrul polonez al justiţiei, Zbigniew Ziobro, într-un interviu publicat vinery. Acesta critică „şantajul” din partea blocului comunitar legat de reformele din justiţie ale Varşoviei, transmite Reuters, potrivit Agerpres.

„Sunt un oponent ferm al cedării în faţa şantajului ilegal din partea Uniunii Europene, desfăşurat de Curtea de Justiţie a UE” (CJUE), a declarat ministrul Zbigniew Ziobro în interviul acordat cotidianului Rzeczpospolita.

„Convingerea că UE este o rudă binevoitoare care ne dă bani şi că trebuie să acceptăm toate cerinţele sale, cu orice preţ, reprezintă propagandă şi este falsă”, a subliniat ministrul, adăugând că Polonia trebuie să rămână în UE, dar nu cu orice preţ.

Ziobro, liderul formaţiunii conservatoare Polonia Unită, care face parte din coaliţia guvernamentală din Polonia, este artizanul unei reforme a justiţiei care a pus Varşovia în conflict cu Bruxellesul, în opinia căruia Polonia subminează independenţa instanţelor. Comisia Europeană a dat termen Poloniei până pe 16 august pentru aplicarea unei decizii a CJUE de a desfiinţa camera disciplinară a Curţii Supreme poloneze, în caz contrar riscând sancţiuni financiare. Joi, preşedintele Curţii Supreme a decis îngheţarea parţială a activităţii acesteia.

Coaliţia guvernamentală poloneză, Dreapta Unită, este profund divizată în ce priveşte răspunsul adecvat la ultimatumul Bruxellesului, aripa sa moderată înclinând spre compromis, în timp ce Polonia Unită susţine că reformele sunt necesare pentru ca unii dintre judecători să nu se mai considere mai presus de lege.

Întrebat dacă Polonia Unită va rămâne în coaliţia guvernamentală dacă Varşovia acceptă ultimatumul, Ziobro a replicat că „există limite ale compromisului”.

articolul original.
COMENTATI ACEASTA STIRE PE FACEBOOK?
  • Sărbătorile solare la daci
  •  

Sărbătorile solare la daci

Sărbătorile solare la daci

Calendarul – instrument de măsurare a timpului

Singura accepțiune cunoscută ca instrument de măsurare a timpului este Calendarul care a apărut pesemne odată cu apariția omului pe Pământ, om care a simțit nevoia să se raporteze într-un fel sau altul la evoluția periodică a anotimpurilor, la creșterea și descreșterea zilei și a nopții, la evoluția anului agrar, drumul omului prin viață de la naștere până la moarte, iar mai târziu legat de probleme de raportare la trecut, prezent și viitor. Întrebări fundamentale puse de om încă de când a deschis ochii și a avut conștiința de sine.

În această înțelegere, Calendarul este un sistem de fragmentare a timpului relativ în funcție de rotația Pământului în jurul Soarelui, pentru a oferi o formă de calcul a mersului planetei pe care locuim în raport cu astrul luminii în care să se suprapună periodic raporturile dintre cei doi aștri. Principalele elemente de referință în dimensionarea timpului folosite încă din vechime sunt solstițiile și echinocțiile, câte două de fiecare, luate ca repere de împărțire și calcul a timpului terestru. Pentru o mai bună evidență, distanțele dintre acestea au fost împărțite în luni, săptămâni și zile, a căror număr s-au deosebit de la un popor la altul, de la o etapă istorică la alta.  Astfel, au fost popoare la care săptămânile aveau zece zile, la altele doar cinci, iar în prezent, calendarul unanim acceptat în toată lumea, care vine de la calendarul roman, are șapte zile. În calculul timpului reperul cel mai important era ca în fiecare an solstițiile şi echinocțiile să cadă la fel. Să se repete după un număr fix de zile, cu eventuale corecţii minore la un număr de ani, și nu în fiecare an, lucru care ar fi imposibil de făcut. Cum este la noi anul bisect, la patru ani luna februarie are cu o zi în plus.

Primul calendar luat ca referință este cel care folosit în Roma antică. La început la romani anul avea doar 10 luni și începea la 1 martie, la fel ca și la daci. Lunile anului în această accepțiune erau :Martius, Aprilis, Maius, Iunius, Quintilis, Sextilis, September, October, No­vem­ber și December. Cercetătorii l-au numit calendarul romulian după numele întemeietorului Romei. După acesta a urmat calendarul pompilian după regele Pompilius Numa, care introduce două luni la sfârșitul anului, ianuarie și februarie. Văzând că periodicitatea trecerii timpului nu concordă nici după aceste completări s-a procedat la alte corecturi care se vor face în vremea lui Iulius Caesar, astfel că în calendarul iulian anul va avea 12 luni și va începe la 1 ianuarie. În cele din urmă s-a mai procedat la o corecție care fiind aprobată de papa Grigore al XIII-lea la 24 februarie 1582 a primit numele de Calendarul gregorian, folosit și în prezent în cea mai mare parte a lumii. România a adoptat acest Calendar la 1 aprilie 1919 (devenit 14 aprilie) prin hotărârea Guvernului condus de I. C. Brătianu.Noul calendar a suscitat multe dispute mai ales în sânul Bisericii.

Nimeni nu a reușit să obțină un calcul exact al mersului timpului, tocmai din cauza relativității acestuia.Orice calcul s-ar face el va trebui modificat după o vreme datorită unor schimbări a raporturilor dintre aștri a căror traiectorii vor fi afectate de nenumărate cauze externe imprevizibile la data când s-a făcut calculul. Chiar dacă aceste „deviații” sunt insesizabile și aparent nesemnificative, ele vor trebui luate în considerare la anumite intervale de timp. Aștrii nu ascultă de voința omului, ei își au rondul lor liniștit pe bolta înstelată a Universului, care se încheie după cum se curbează elipsa și poate să difere într-o etapă sau alta, fiind influențat chiar și de „mersul” prin Galaxie.

După Calendarul Gregorian, pornind de la traseul pe care Pământul îl face în jurul soarelui, anul a fost împărțit în  365 zile a câte 24 ore fiecare, ca în final să rămână „o bucățică” de timp care nu se poate încadra în aceste unități de măsură. Așa s-a ajuns ca acele bucățele de timp să se adune și să se adauge prin o nouă zi la fiecare patru ani care se scurg, dar cu toate acestea ceva tot se mai strecoară, un rest mărunt care nu încape nici în acea zi. Acesta va face obiectul unei noi corecții care poate merge până la sute de ani tereștri.

Calculele astronomilor la toate popoarele și în toate timpurile porneau de la cele patru repere de bază, solstițiile și echinocțiile care trebuiau să bată cât mai exact, să se repete la același număr de zile pentru că altfel oamenii se derutau și nu mai înțelegeau nimic. Procedând potrivit principiului de mai sus, numai în Europa s-au schimbat mai multe calendare, de la cel vechi roman la calendarul iulian, apoi la cel gregorian pe care îl folosim și azi, deși nici el nu conferă o exactitate absolută. Astfel de situații au fost și în alte părți ale lumii, dar cum în pezent cel Gregorian este acceptat ca etalon de calcul al timpului, celelalte nu prezintă interes.

Dar la începuturi fiecare popor avea propriul lui calendar, propriile lui calcule asupra timpului, pentru că acesta a fost un element de care omul s-a lovit de cum a deschis ochii, indiferent pe ce colț al Pământului s-a născut. Se spune că cel mai exact calendar din vechime a fost cel al mayaşilor, care au trăit în America. O civilizație distrusă de lumea barbară a Europei avidă de bani și pământuri. Specialiștii susțin că acel Calendar al mayaşilor ar fi depășit în exactitate chiar calendarul pe care îl folosim astăzi, calculat cu toate mijloacele pe care le avem acum la îndemână. Cu toate acestea, nici acela nu era perfect și avea nevoie de niște corecții la un anumit număr de ani, iar calculul a fost dus până în anul 2012 socotit de unii drept an apocaliptic. Dar mai exact decât Calendarul mayaşilor a fost cel al strămoșilor noștri daci, pe care îl regăsim reprodus cu o măiestrie excepțională în ruinele Templului de andezit păstrat la Sarmisegetuza. Un calendar care zâmbește sarcastic față de cel din zilele noastre, calculat cu toate instrumentele moderne pe care le avem la îndemână. Unii spun că ar corespunde până la milimiime de secundă, deși în mod cert avea și el nevoie de corecții care se făceau la un număr de ani.

Cercetările despre calendar la toate popoarele din vechime i-a interesat mai ales pe reprezentații bisericii, a diverselor culte care au evoluat la diferite popoare și în diferite etape istorice. Cam toate religiile și-au adaptat sărbătorile și ritualurile mistico-religioase după mersul soarelui, solstițiile și echinocțiile fiind definitorii. De aceea ei aveau nevoie de calcule cât mai exacte ca să nu greșească. Nu puteau propune la întâmplare și celebra ca sărbătoare solară ziua solstițiului de iarnă sau de vară, ca apoi oamenii să vadă că noaptea continuă să crească sau să scadă. S-ar fi creat panică, oamenii ar fi putut crede că vârcolacii au mâncat soarele, sau mai rău, apărea neîncrederea în biserică și în slujitorii acesteia.

La fel ca și celelalte popoare și vechii daci au pus calendarul în cel mai mare templu al lor de la Sarmisegetuza. În funcție de calculele făcute după calendar erau organizate și ritualurile mistico-religioase, dar și cele legate de anul agricol. Dar asta presupunea ca preoții să aibă cunoștințe de astronomie, să știe să urmărească mersul soarelui și a stelelor. Cu atât mai mult cu cât pe atunci se credea că soarele se rotește în jurul Pământului și nu invers. De aceea, calculele timpului la multe popoare au fost uneori extrem de relative, fiind modificate pe parcurs.

În acele vremuri tehnica nu exista iar deducțiile se făceau mai mult prin observații cu ochiul liber. De aceea oamenii nu aveau cum să înțeleagă că pământul pe care îl vedeau drept și solid ar putea fi ca o minge care se rotește liber în jurul soarelui. Dar asta nu i-a oprit să stabilească echinocțiile și solstițiile care erau perceptibile prin creșterea zilei și a nopții, să urmărească mersul stelelor pentru a se putea orienta, mai ales când călătoreau pe distanțe mari sau pe mări.

La fel ca grecii, ca romanii, ca egiptenii, chinezii, mayașii și alte popoare ale lumii și dacii au folosit calendarul în scopuri religioase. Mersul soarelui era important și pentru a urmări evoluția anului agricol. În funcție de mersul soarelui se făceau principalele lucrări agricole și se urmărea evoluția plantelor, creșterea și înmulțirea animalelor, evoluția propriei vieți. Reducerea zilei și creșterea nopții îi speria pe oamenii din vechime. Chiar dacă știau că acest lucru se repetă anual ei își puneau întrebări de ce se întâmplă acest lucru și le era teamă ca nu cumva vârcolacii sau alte duhuri rele să le răpească soarele de pe cer. De aceea, ei tot credeau că trebuie să facă tot felul de ritualuri, unii aduceau jertfe zeilor, pentru ca lumina să nu fie înghițită de vârcolaci și  lumea să intre sub stăpânirea întunericului veșnic. Sau poate că unii din marii preoți știau de la înaintașii lor ceea ce a fost la începuturi, după cum scrie și în Geneza, un gol infinit în care nu era nimic și peste care domnea întunericul : Pământul era pustiu și gol; peste fața adâncului era întuneric; O extraordinară lecție de astronomie și de exprimare a începuturilor Universului.

De aceea, la echinocțiul de primăvară dacii se rugau să aibă un an agricol bun, erau organizate ritualuri dedicate fertilității, dragostei și vieții, serbau Dragobetele și victoria luminii. Când venea vara serbau sânzienele, aveau ritualuri de alungare a ielelor, vrăjitoare rele care veneau să fure soarele și lumina. Adunau sânziene și alte flori pe care să le folosească pentru leacuri. Toamna serbau recoltele și se pregăteau pentru iarnă. Fiind mai ocupați cu muncă zilele de sărbătoare erau mai puține. Cele mai multe erau în iarnă, trebuiau să-și umple și ei timpul cu ceva după un an de muncă. Romanii aveau saturnaliile, dedicate lui Saturn, grecii și celelalte popoare aveau sărbătorile lor specifice, dar raporturile culturale determinate de așezarea geografică pe același continent făcea ca unele din aceste sărbători să semene între ele, până și zeitățile, care aveau doar numele schimbate. Este exemplul romanilor care au preluat zeii din mitologia greacă, dar și a dacilor dinainte de Zamolxis, care avea să-i facă pe daci să renunțe la sistemul politeist și să adopte credința într-un singur zeu, adaptând sărbătorile și ritualurile după noua credință. Acest sistem a luat un nou avânt în vremea regelui Burebista când marele preot de atunci, Deceneu, avea să-i convingă pe daci să-și taie viile și să renunțe la consumul de băuturi alcoolice, dar în același timp avea să formeze o adevărată castă a preoților lui Zamolxis care pe lângă ritualurile religioase îndeplineau și însărcinările de medici, tămăduitori a bolilor poporului dac. Asta l-a și făcut pe Iordanes să afirme că dacii aveau bogate cunoștințe de astronomie și medicină, iar Platon prin vorbele lui Socrate să ne transmită acel mesaj a modului în care acești preoți medici vindecau bolile trupului pornind de la tămăduirea sufletului celor aflați în suferință. Un extraordinar exemplu care ar trebui să fie urmat și azi. (va urma)

articolul original.
COMENTATI ACEASTA STIRE PE FACEBOOK?
  • Ungaria: Politicile pro-familie au crescut natalitatea și numărul de căsătorii
  •  

Ungaria: Politicile pro-familie au crescut natalitatea și numărul de căsătorii

Ungaria Politicile profamilie au crescut natalitatea și numărul de căsătorii

În ultimii 10 ani guvernul maghiar a extins beneficiile pentru familii, suport care a crescut şi numărul căsătoriilor şi al naşterilor, a declarat sâmbătă ministrul ungar pentru familie, Katalin Novak.

În nicio altă ţară din UE dorinţa de a avea copii nu a crescut atât de mult ca în Ungaria din 2010, relatează MTI, potrivit Agerpres.

Interesul din străinătate faţă de politicile familiale maghiare este, de asemenea, în creştere, a spus ministrul, adăugând că, în pofida greutăţilor provocate de pandemie, încrederea în guvern pentru a-i ajuta pe oameni să întemeieze o familie şi să crească copii a rămas de nezdruncinat.

Guvernul Viktor Orban alocă cele mei mari sume din UE pentru familii, aproximativ 5% din PIB.

Ultima dată când rata căsătoriilor a fost atât de ridicată în Ungaria a fost în 1986, în timp ce numărul divorţurilor nu a mai fost atât de scăzut din 1962, a spus Novak.

Numărul căsătoriilor aproape că s-a dublat din 2010, în timp ce numărul divorţurilor este cu 37% mai mic, iar disponibilitatea de a avea copii a crescut cu aproape 24%.

Katalin Novak a declarat că guvernul va continua să transmită familiilor beneficiile creşterii economice. În cazul în care creşterea economică depăşeşte 5,5% pe an, părinţii cu copii îşi vor recupera impozitele până la nivelul impozitului pe salariul mediu, a explicat ea.

articolul original.
COMENTATI ACEASTA STIRE PE FACEBOOK?
  • Arabii sunt latifundiarii României
  •  

Arabii sunt latifundiarii României

Arabii sunt latifundiarii României

Cei mai mari proprietari de terenuri arabile din țara noastră sunt arabii de la Al Dahra, care deţin ferma Agricost din Brăila. Aceștia au un contract de concesionare pentru cultivarea a 57.000 de hectare de teren agricol, practic toată suprafaţa agricolă din Insula Mare a Brăilei, potrivit APIA, citată de Ziarul Financiar (ZF).

Pe locul al doilea se află Intercereal, companie preluată anul trecut de Augustin Oancea, proprietarul companiei din domeniul energiei Tinmar Energy de la Ioan Niculae, care lucrează circa 23.500 de hectare, conform ultimelor date ale ZF.

Pe locul al treilea se află firma JD Agro Cocora, deţinută de oameni de afaceri danezi. În 2018, JD Agro Cocora avea în pro­prietate 12.000 de hectare de teren, potrivit datelor declarate la acel moment la APIA.

În 2012, primele locuri în clasamente erau ocupate de companii româneşti. Atunci, marii fermieri ai României erau Culiţă Tărâţă, Adrian Porumboiu şi Ioan Neculaie.

În 2021, în topul primilor 20 de proprietari de terenuri agricole jumătate sunt străini şi jumătate sunt români.

articolul original.
COMENTATI ACEASTA STIRE PE FACEBOOK?
  • Jocurile Olimpice s-au încheiat, echipa României ocupă locul 46. Clasamentul pe țări
  •  

Jocurile Olimpice s-au încheiat, echipa României ocupă locul 46. Clasamentul pe țări

Jocurile Olimpice sau încheiat echipa României ocupă locul 46 Clasamentul pe țări

În clasamentul final pe medalii la Jocurile Olimpice de la Tokyo Delegaţia Statelor Unite ale Americii s-a clasat pe primul loc, China ocupă locul al doilea, iar România a încheiat pe locul 46, notează Agerpres.

România ocupă locul 46  cu o medalie de aur, la dublu vâsle feminin (Ancuţa Bodnar şi Simona Radiş), şi trei de argint (Ana-Maria Popescu la spadă, echipajul masculin de patru rame fără cârmaci – Mihăiţă Ţigănescu, Mugurel Semciuc, Ştefan Berariu şi Cosmin Pascari şi cel de dublu rame masculin – Marius Cozmiuc, Ciprian Tudosă.

Cea mai bună clasare a țării noastre la Jocurile Olimpice a fost în anul 1984, la Los Angeles, când a obținut locul al II-lea în clasamentul final.

Dintre cele 93 de ţări care au câştigat medalii la Jocurile de la Tokyo,  65 au obţinut cel puțin o medalie de aur.

Clasament final:

loc ţara   aur    argint    bronz    total

1 SUA 39  41  33    113

2 China 38  32   18   88

3 Japonia 27 14 17  58

4 Marea Britanie 22  21  22  65

5 Comitetul Olimpic Rus 20  28  23  71

6 Australia 17  7  22  46

7 Olanda 10  12  14  36

8 Franţa 10  12  11 33

9 Germania 10  11  16  37

10 Italia 10  10  20  40

11 Canada 7  6  11  24

12 Brazilia 7  6  8  21

13 Noua Zeelandă 7  6  7  20

14 Cuba 7  3  5  15

15 Ungaria 6  7  7  20

16 Coreea de Sud 6  4  10  20

17 Polonia 4   5   5  14

18 Cehia 4   4   3   11

19 Kenya 4   4   2   10

20 Norvegia 4   2   2   8

21 Jamaica 4   1    4   9

22 Spania 3   8   6   17

23 Suedia 3   6   0   9

24 Elveţia 3   4   6   13

25 Danemarca 3   4   4   11

26 Croaţia 3   3   2   8

27 Iran 3   2   2   7

28 Serbia 3   1   5   9

29 Belgia 3   1   3   7

30 Bulgaria 3   1   2   6

31 Slovenia 3   1   1   5

32 Uzbekistan 3   0   2   5

33 Georgia 2   5   1   8

34 Taiwan 2   4   6   12

35 Turcia 2   2   9   13

36 Grecia 2   1   1   4

36 Uganda 2   1   1   4

38 Ecuador 2   1   0   3

39 Irlanda 2   0   2   4

39 Israel 2   0   2   4

41 Qatar 2   0   1   3

42 Bahamas 2   0  0   2

42 Kosovo 2   0   0   2

44 Ucraina 1   6   12   19

45 Belarus 1   3   3   7

46 ROMÂNIA 1   3   0   4

46 Venezuela 1   3   0   4

48 India 1   2   4   7

49 Hong Kong 1   2   3    6

50 Filipine 1    2   1    4

50 Slovacia 1   2   1   4

52 Africa de Sud 1   2   0   3

53 Austria 1   1   5   7

54 Egipt 1   1    4   6

55 Indonezia 1   1   3   5

56 Etiopia 1   1   2   4

56 Portugalia 1   1   2   4

58 Tunisia 1   1   0   2

59 Estonia 1   0   1   2

59 Fiji 1   0   1   2

59 Letonia 1   0   1   2

59 Thailanda 1   0   1   2

63 Insulele Bermude 1   0   0   1

63 Maroc 1   0   0   1

63 Porto Rico 1   0   0   1

66 Columbia 0   4   1   5

67 Azerbaidjan 0   3   4   7

68 Republica Dominicană 0   3   2   5

69 Armenia 0   2   2   4

70 Kîrgîzstan 0   2   1   3

71 Mongolia 0   1   3   4

72 Argentina 0  1   2   3

72 San Marino 0   1   2   3

74 Iordania 0   1   1   2

74 Malaezia 0    1   1   2

74 Nigeria 0   1   1   2

77 Bahrain 0   1   0   1

77 Arabia Saudită 0   1   0   1

77 Lituania 0   1   0   1

77 Macedonia de Nord  0   1   0   1

77 Namibia 0   1   0   1

77 Turkmenistan 0   1   0   1

83 Kazahstan 0   0   8   8

84 Mexic 0   0   4   4

85 Finlanda 0   0   2   2

86 Botswana 0   0   1   1

86 Burkina Faso 0   0    1   1

86 Cote d’Ivoire 0   0   1   1

86 Ghana 0   0    1   1

86 Grenada 0   0   1   1

86 Kuweit 0   0   1   1

86 Republica Moldova 0   0   1   1

86 Siria 0   0   1   1

articolul original.
COMENTATI ACEASTA STIRE PE FACEBOOK?
  • Dimitrie Cantemir – deschizător de drumuri în cultura română și în cultura internațională
  •  

Dimitrie Cantemir – deschizător de drumuri în cultura română și în cultura internațională

articolul original.
COMENTATI ACEASTA STIRE PE FACEBOOK?
❌