Dorind mântuirea tuturor oamenilor, Dumnezeu ne descoperă voia Sa, ne dă poruncile, dar nu ne obligă să le împlinim. Totuşi, Domnul condiţionează accesul în Împărăţia Cerurilor de respectarea poruncilor Sale, precum reiese din discuţia Lui cu dregătorul bogat: “Iar de vrei să intri în viaţa (veşnică), păzeşte poruncile” (Matei XIX; 17), deoarece “cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan VI; 63) şi “Scris este: <<Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu>>” (Matei IV; 4). Cuvintele Domnului, prin care ne direcţionează spre mântuire, se adresează tuturor oamenilor, dar că nu rodesc în fiecare, aceasta atârnă de libertatea cu care suntem împodobiţi. Şi apoi, “mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Matei XXII; 14). Realitatea e că nu există mântuire în afara Domnului, fiindcă numai El are “cuvintele vieţii celei veşnice” (Ioan VI; 68) şi numai El este “Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan XIV; 6), iar de cel care se va ruşina de Domnul Hristos şi de cuvintele Sale, “de acela şi Fiul Omului Se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri” (Luca IX; 26).
Primirea conştientă a cuvintelor lui Dumnezeu naşte în noi credinţa, iar credinţa se exteriorizează şi se împlineşte prin faptele cele bune. Sfântul Apostol Iacov o susţine elocvent: “Căci precum trupul fără de suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este” (Iacov II; 26). În Predica de pe Munte, Mântuitorul Iisus Hristos arată că eficacitatea cuvintelor Sale asupra celor ce le aud depinde de punerea lor în practică, respectiv prin rodirea de fapte bune: “De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă. Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip. Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea, şi a căzut. Şi căderea ei a fost mare” (Matei VII; 24-27). Împlinirea voii şi a cuvintelor dumnezeieşti exprimate prin porunci constituie bariera cea mai solidă şi stânca de nezdruncinat (iar stânca este Iisus Hristos) împotriva atacurilor dezlănţuite de cel rău prin intermediul păcatelor şi patimilor (reprezentate prin ploile şi vânturile potrivnice), fiind totodată o dovadă de înţelepciune. Întrucât Dumnezeu este Înţelepciunea prin excelenţă, cel ce Îi ascultă cuvintele, le primeşte în inima sa curată şi le pune în practică, participă la această Înţelepciune, asemănându-se prin virtute cu Creatorul şi devenind chiar sălaş al Lui. Mântuirea în Hristos, spre care tindem, nu este cu putinţă de dobândit fără fapte bune. Mântuitorul afirmă: “Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei VII; 21).
Ne întrebăm, aşa cum este firesc, care sunt aceste fapte bune? Potrivit învăţăturii Bisericii, putem spune că faptele bune sunt “toate actele noastre, izvorâte din iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Tot ce îl ajută pe semenul nostru, tot ce contribuie la bunăstarea şi progresul religios, moral şi material al societăţii, în numele lui Iisus, constituie o activitate care năzuieşte spre ridicarea omului la starea paradisiacă; este un mijloc de descătuşare de forţele oarbe ale naturii şi ale întunericului, ca şi de purificare, prin jertfă şi dăruire totală semenilor noştri. Faptele bune sunt roadele seminţei aruncată de harul dumnezeiesc în sufletul nostru şi încununarea conlucrării omului cu Dumnezeu pentru mântuirea lumii” (prof. Nicolae Chiţescu).
Autentica înţelegere a faptelor bune ne-o oferă Domnul Iisus Hristos, Care ne certifică faptul că Împărăţia lui Dumnezeu este pregătită celor care s-au ostenit în săvârşirea binelui. Însă, “binele nu are margini”, după cum “virtutea nu are hotar” (Sfântul Grigorie de Nyssa). Înfăţişând tabloul Judecăţii de Apoi, Mântuitorul spune: “Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut… Şi vor merge aceştia, drepţii, la viaţa veşnică” (Matei XXV; 34-40, 46).
Iată în ce constau faptele cele bune: în venirea imediată, cu iubire, în ajutorul semenilor. Domnul ne îndeamnă pe noi, cei care pretindem că avem credinţă în El, la bunătate şi iubire. Adevărata credinţă e cea “lucrătoare prin iubire” (Galateni V; 6) faţă de semeni, pe aceştia având datoria sfântă şi morală de a-i iubi, ajuta, respecta şi ierta în permanenţă. Faptele bune scot cu prisosinţă în evidenţă iubirea noastră. Lângă şi în fiecare semen al nostru stă nevăzut Hristos. Primind cuvântul lui Dumnezeu în inimă şi transpunându-l în fapte, nu ne vom lăsa copleşiţi de diavolul care vine şi doreşte să ne răpească cuvântul din suflet, nici de încercările grele la care suntem uneori supuşi în cursul vieţii şi care au menirea de a ne fortifica credinţa în puterea dumnezeiască, nici de grijile, bogăţia şi plăcerile vieţii, care toate constituie obstacole în stabilirea raportului de iubire, frăţietate şi egalitate între oameni. A face bine înseamnă a ne feri de rău şi a împlini voia lui Dumnezeu, Care urmăreşte doar binele întregii omeniri. Însă, numai faptele bune făcute în numele lui Hristos ne ajută să câştigăm roadele Sfântului Duh. Tot ce nu e săvârşit în numele Lui, chiar binele, nu ne aduce nicio răsplată în viaţa viitoare, iar în viaţa aceasta nu ne dăruieşte harul dumnezeiesc, fiindcă cel care nu adună cu Domnul, acela risipeşte (Luca XI; 23). Un lucru bun, făcut în numele lui Hristos, nu ne va lăsa lipsiţi de mângâiere. Dimpotrivă, nu numai în veacul viitor ne va aduce încununarea cu slavă, dar chiar din viaţa aceasta ne va umple de harul Sfântului Duh (Sfântul Serafim de Sarov).
Faptele bune, ca rod al credinţei, constituie mijlocul cel mai eficient prin care omul poate să-L mărturisească pe Hristos, ajungând în unire cu El atât pe pământ, cât şi în veşnicie. Diadoh al Foticeii scrie: “Credinţa fără faptă şi fapta fără de credinţă vor fi la fel de lepădate. Căci credinciosul trebuie să-şi arate credinţa, aducând Domnului fapte. Pentru că nici părintelui nostru Avraam nu i s-ar fi socotit credinţa spre dreptate, dacă nu ar fi adus pe fiul său ca rod al ei. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu acela crede totodată cu adevărat şi săvârşeşte faptele credinţei cu evlavie. Iar cel ce crede numai şi nu este întru dragoste, nu are nici credinţa însăşi, pe care socoteşte că o are. Căci crede cu o minte uşuratică ce nu lucrează sub greutatea plină de slavă a dragostei. Drept aceea, credinţa lucrătoare prin dragoste este marele izvor al virtuţilor”.
Promovând discreţia în săvârşirea faptelor bune, Domnul Iisus Hristos ne sugerează: “Luaţi seama ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei VI; 1). Sfânta Scriptură, scria Sfântul Grigorie de Nyssa, “lipseşte de răsplătirile din ceruri pe cei ce miluiesc la arătare pe săraci şi pe cei ce-şi trâmbiţează dărnicia pe pământ. Căci de cauţi să placi oamenilor şi dăruieşti ca să fii lăudat, ţi s-a dat plata facerii tale de bine prin laudele oamenilor, pentru care ţi-ai arătat mila. Deci nu mai cere răsplată în cer o dată ce ţi-ai adunat cele de pe pământ, nici nu mai aştepta cinstea de la Dumnezeu, căci ai primit-o pe aceasta de la oameni. Doreşti slava cea nemuritoare? Arată Celui ce poate să-ţi dea ceea ce doreşti, viaţa ta în ascuns. Ţi-e frică de ruşinea veşnică? Teme-te de Cel ce ţi-o va descoperi pe aceasta în ziua judecăţii”. Milostenia n-a fost lăsată pentru cei ce primesc, ci pentru cei ce dăruiesc, fiindcă aceştia, în principal, câştigă mai mult (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Aşadar, săvârşirea faptelor bune impune discreţie, neaşteptând laude din partea celor din jur. Este suficient să fim văzuţi şi apreciaţi de Părintele ceresc, Care nu rămâne niciodată dator. Nu e necesar să ne dorim a fi admiraţi şi respectaţi de semeni pentru acţiunile caritabile pe care le întreprindem, trâmbiţând tuturor binele făcut, ci să ne dorim a fi iubiţi de către ei prin ceea ce le dăruim în tăcere. Azi, la fel ca oricând, există mulţi oameni necăjiţi şi bolnavi, semeni de-ai noştri care suferă şi care au obosit să mai ceară ajutor. Mulţi s-au resemnat cu situaţia grea în care trăiesc, având convingerea că dacă îndură pe pământ, asemenea săracului Lazăr, vor trăi fericiţi în veşnicie. Aceşti oameni trişti cred cu putere în viaţa de după moarte, pe când cei care trăiesc în bogăţii şi plăceri de cele mai multe ori o ignoră. Însă, credinţa în viaţa veşnică este o coordonată de bază a demnităţii de creştin. Această fericire veşnică în viaţa de după moarte o vom dobândi numai făcând fapte bune faţă de aproapele nostru, fie că e bogat, fie că e sărac. Aproapele nu este numai cerşetorul întâlnit la colţ de stradă, ci fiecare om care are trebuinţă de aportul nostru în viaţa sa. Ca atare, să manifestăm compasiune şi răbdare vis-à-vis de semeni şi să venim constant în sprijinul celor copleşiţi de nevoi, dar statornici în credinţa lor în Dumnezeu. Astfel, vom lucra cu Dumnezeu la fericirea acelora, vom deveni parteneri ai Domnului în procesul mântuirii noastre şi a lor. Dacă ei se mântuiesc înseamnă că şi noi ne vom mântui prin ei.
Omul tinde întotdeauna să se autodepăşească. Aşa a fost creat de Dumnezeu, să ţintească mereu în sus, către desăvârşire. Însă, atingerea acestui ţel necesită nenumărate eforturi şi etape. Am putea începe traseul spre Cer cu următoarea preocupare: cum să procedez pentru a deveni mai bun? Coborârea lui Dumnezeu la noi şi urcarea noastră la El se intersectează într-un punct. Acest punct se numeşte bunătate. Este o împreună-lucrare a omului cu Dumnezeu. Fără ajutorul Domnului nu putem face niciun bine, nu suntem capabili de nicio bunătate. Posedând această virtute dumnezeiască şi omenească, ne vom asemăna Mântuitorului şi împreună cu El vom moşteni veşnica slavă şi eterna fericire, rezervate doar celor buni şi curaţi cu inima.
Preot dr. Cristian Boloş
