ACTUALITATE
🔒
Au fost publicate stiri noi. Click aici pentru a le afisa.
Before yesterdayDeșteptarea

Despre puțină viață și multă moarte

1 February 2023 at 22:44
image

© Deșteptarea - unicul ziar tipărit din Bacău, neîntrerupt, de 33 de ani.

articolul original.

Exilul interior: un veritabil exil al exilului? (II)

30 January 2023 at 22:06
image

Motto: ,,Un labirint este uneori apărarea magică a unui centru, a unei bogății, a unui înţeles” (Mircea Eliade)                                 

 

Exilul interior: singura șansă a celui care bate la toate porțile, dar nu i se deschide decât poarta sa?

   Profesorul Marius Manta, criticul literar care citește admirabil în zările conștiinței, m-a provocat să schițez un portret al exilului interior. I-am răspuns, sedus de acest univers al  singurătății singurătăților,  mai ales prin  multe… întrebări, prin zvârcolirea unor incertitudini…

                

               

,,Exilul și împărăția”, această antologie camusiană a alienării, constituită din șase povestiri, oferă portrete ale exilului interior, dramatice încercări ale insului de a-și găsi un regat interior în care să renască.        Dacă-l privim pe dʼArrast, de pildă, fie și numai câteva clipe, descoperim un asemenea destin: ,,Lângă el veni bătrâna, apoi fata nopții, dar nimeni nu-l privea pe dʼArrast. Se ghemuiseră în jurul pietrei, tăcuți. Numai vuietul fluviului urca până  la el, prin aerul apăsător. Din colțul lui întunecos, dʼArrast asculta, fără să vadă pe nimeni, și zgomotul apelor îl umplea de o fericire năvalnică. Stătea cu ochii închiși, salutând, plin de bucurie, propria-i forță, salutând, încă o dată, viața care începea din nou” (Albert Camus, ,,Exilul și împărăția”, în ,,Străinul…”, București, Editura RAO, 2001, p. 528), prin această retragere în imperiul zămislirilor sale ideatice. Am subliniat în text simptomele ivirii zorilor exilului interior

Există o agresiune eternă, multiplă, care generează starea de exil interior:  carantina, izolarea totală a comunității/ insului de exterior, interdicția de intrare și ieșire din oraș (ca în ,,Ciuma”) etc.  Spiritele care resimt acut înstrăinarea și exilul din existența reală ajung să aibă o psihologie de ostatici și se refugiază în compensatorul exil interior. Acest refugiu este o revoltă care caută să fabrice ,,un univers înlocuitor”. ,,Revolta, din acest punct de vedere, este făcătoare de univers”, zice Camus. Apar gândurile revoltate, retorica într-un univers închis, sau, cum ar spune tot autorul ,,Mitului lui Sisif”,  retorica meterezelor la Lucrețiu, culmile singuratice ale lui Nietzsche, mănăstirile şi castelele ferecate ale lui Sade, parapetele lui Rimbaud sau insula sau stânca romantică,  oceanul primordial al lui Lautréamont. Apar acele ,,lumi închise” asupra cărora ,,omul poate, în sfârșit, ,,să domnească și să cunoască”, întrucât nu simte ruptura dintre el și aceste zămisliri. În ,,Omul revoltat”, amintind despre ,,acea lume imaginară […] creată prin corectarea celei reale”, Camus broda pe tema exilului interior, refugiul în care insul își fabrică  un destin pe măsura dorințelor sale. Mereu a nuanțat pe seama acestui gen de exil; chiar și în Discursul susținut la decernarea Premiului Nobel (1957), când amintea despre faptul că artistul visează să trăiască într-o lume în care, ,,după cum a spus Nietzsche, nu va mai domni judecătorul, ci creatorul, fie el muncitor sau intelectual”, o lume în care ,,toate armatele tiraniei […] nu-l vor putea desprinde de singurătate, mai ales dacă el dorește acest lucru. Dar tăcerea unui prizonier necunoscut, abandonat umilințelor la celălalt capăt al lumii, este de ajuns să scoată scriitorul din acest exil”, căci creatorul nu trebuie  să ,,uite de această tăcere” [a exilului; n. n., I. F.], el ,,trebuie să o facă să aibă ecou prin intermediul artei”. Cuvinte cheie pentru universul exilului interior, am spune: singurătate, tăcere, prizonier necunoscut… Este de remarcat și faptul că exilul interior, deși generează o psihologie de ostatic, nu exclude posibilitatea evadării creatorului, măcar din când în când, pentru a da cu bobârnacul lumii reale. Camus ne trimite către exilul interior și pe… coridorul vechi, bătătorit, al  singurătății. În Biblie, citim:  ,,Domnul Dumnezeu a zis: Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el” (Geneza, 2:18). Dar cât de mult s-a îndepărtat omul de rosturile Facerii...

Alerg, întâmplător,  prin… literatură… În  „Muştele” (Jean-Paul Sartre, „Teatru”, București, Editura RAO, 2004), Oreste, personajul principal, săvârşeşte conştient crima, fără remuşcări, dar n-o face pentru a urmări un interes personal, ocuparea tronului, ci omoară în numele „cetăţii”. Oreste vrea să săvârşească un act care îi va da dreptul să trăiască printre oameni, ar vrea să pună stăpânire pe amintirile şi speranţele oamenilor, pe o crimă a lor pentru a umple golul din inima lui, pentru că este străin şi de propriul suflet: „Şi sufletul meu, ce minunată absenţă e!” (op. cit., p. 21). Singurătatea lui Oreste pare a fi evadată dintr-o doctrină existenţialistă fără cusur: „Nu mă aşteaptă nimeni. Umblu din oraş în oraş, străin celorlalţi şi mie însumi, şi în urma mea oraşele se închid ca o apă stătătoare” (ibid., p. 49)… „Vrea să ne despartă, înalţă în jurul nostru zidul singurătăţii” (ibid., p. 72)… „M-am simţit singur […], asemenea cuiva care şi-a pierdut umbra” (ibid., p. 79)…  „Sunt cu desăvârşire singur” (ibid., p. 82), „străin mie însumi” (ibid., p. 80)… Oreste, asediat de singurătăți,  se află, desigur, într-un exil. Nu este însă un exil oficial, stabilit de autorități. Este un exil intern generat de propria-i conștiință. Pe acest traseu a ajuns ostatic al  exilului interior, unul în care ar vrea să fie ,,un rege fără de ţară şi fără supuşi” (ibid., p. 85).

Marea singurătate – o singurătate colectivă – este un leit-motiv și în capodopera lui Gabriel García  Márquez, „Un veac de singurătate” (Iași, Editura Moldova, 1992). Singurătatea poate fi percepută aici din două perspective: ca privilegiu, atunci când este convertită în înţelepciune sau abilitate (poate doar în cazul Ursulei, care uitase ea însăşi că este oarbă), ca dezumanizare, întrucât este, după cum apreciază Márquez, „opusul solidarităţii”. Dacă esenţa cărţii este negativul solidarității, sensul ei ultim ar putea fi că aceşti oameni au întemeiat lumea, iar cu moartea lor dictează moartea acestei lumii în care le-a plăcut să trăiască. Patimile noi ale unor oameni tineri care trăiesc într-o lume de curând ivită exclud remediul singurătății, remediu fără de care nicio comunitate nu poate supravieţui. Agresivitatea singurătăţii este aici resimţită chiar şi la nivelul lucrurilor. În mitica localitate Macondo, „lumea era atât de recentă, încât multe lucruri nici nu aveau încă un nume, iar pentru a le deosebi trebuia să le araţi cu degetul” (op. cit., p. 7). A nu fi denumit, chiar lucru fiind, înseamnă să fii captiv în singurătatea singurătăţii. În acest univers, oamenii, loviţi de boala insomniei, sunt lipsiţi până şi de vise: „Acei care voiau să doarmă, nu pentru că ar fi obosiţi, ci de dorul viselor, recurseră la tot felul de metode istovitoare” (ibid., p. 48). Ei sunt părăsiţi şi de memorie, motiv pentru care trăiesc într-un univers absurd în care „fiecare obiect era însemnat cu numele său”. În această lume în care ţiuie singurătăţile, Macondo, va fi sărbătorită „redobândirea amintirilor”. Personajele au înscrise în gene blestemul fatalităţii singurătăţii. Aurelio, de pildă, este „însemnat de la începutul lumii şi pentru totdeauna de pecetea singurătăţii” (ibid., p. 362). Singurătatea ca destin… Ce-avem aici? Un veritabil exil al exilului. Jefuiți până și de vise, de amintiri, de bucuriile realului, locuitorii din Macondo devin prizonierii exilului interior.

 

articolul original.

,,Raiul și iadul sunt stările pe care ni le oferim unii altora, cele mai radicale daruri sau delicte pe care ni le facem”

25 January 2023 at 06:37
image

(,,Cuvântul are valoarea unei mărturii, este ca o captură a unui loc și a unui timp din ființa mea”)

  •  Interviu cu prof. dr. Elvira GROZA, publicistă

 

Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul  pe care-l investiți în operă, în discursul civic și profesional?

  • Mai înainte de a spune ceva despre valoarea cuvântului în discursurile menționate, aș vrea să vă mărturisesc că mă îngrijorează cuvântul tratat ca simplă convenție. Știu: cuvintele sunt forme universale prin care ne exprimăm ceea ce ne este intim și propriu – fie gânduri, fie emoții. Astfel, stări ale sufletului, pe care abia le îndur, primesc nume, cum ar fi teama sau tristețea, și așa devin categoriale. Dar dincolo de acest statut al lor de mijlocire între universal și particular, cuvintele sunt adesea doar o monedă de schimb – uneori devalorizată; alteori chiar o monedă falsă. Felul în care folosesc cuvântul în relațiile cu ceilalți, ca și felul în care îl investesc în ceea ce fac, poartă amprenta acestei preocupări. La care o adaug pe cea legată de retragerea cuvintelor în fața imaginilor.

În ce privește discursul profesional, cuvântul are valoare de concept. Văd conceptele, pe urmele lui Gilles Deleuze, ca instrumente sau unelte de abordare a problemelor cu care ne confruntăm în societate sau în relațiile interumane. Prin urmare, le investesc cu puterea de a formula soluții la acele probleme sociale; cu o putere existențială. Consider că în spațiul public cuvântul expus are valoarea unei promisiuni și a unui angajament. Numai că în spațiul public cuvintele mele se transformă în tăceri revoltate. Atunci când am norocul să scriu câte o poveste, cuvântul are valoarea unei mărturii, este ca o captură a unui loc și a unui timp din ființa mea, care altfel s-ar pierde. Cuvântul devine atunci mântuitor.

 

–  Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?

  • Am crescut și m-am format într-o cultură marcată de o religie care propovăduiește iertarea și revenirea întru sine. Reversul acestora este căderea și risipirea. Viețile noastre se află, conștient sau nu, în această schemă – mai ales dacă suntem părinți. Mintea mea se „lipește” evident de Fiul Risipitor, pentru că ajunge să fie conștient de sine. Dobândirea sinelui, condiționată de căderi și risipiri/ ridicări și iertări în relația cu tatăl/ Tatăl este însuși sensul vieții. Numai că, privind în jur, văd tot mai puțini fii risipitori reveniți întru sine, reveniți poate, dar nu și cu un sine.   Atunci mă întorc spre Fratele Fiului Risipitor, și totodată spre toți cei ale căror vieți stau în rutină, ascultă de reguli, îndură poveri și așteaptă să fie observați. Pe scurt, spre cei care trăiesc o viață banală. Fratele își conștientizează banalitatea vieții abia prin revenirea Celuilalt. De aceea este invidios și nefericit. Sufletul meu se înduioșează pentru acest frate statornic și ascultător; e fratele care mereu ratează, deși face ce trebuie. Viața lui nu este eroică, este doar o viață trăită dintr-o datorie conjuncturală, dar fără să ajungă la sinele său.

 

– Stați uneori la taclale, la o șuetă cu  Dumnezeu?

  • Nu, niciodată. Nu am ajuns, din păcate, atât de intimi încât să-i vorbesc ca unui prieten. Îmi dau seama că valoarea profundă a creștinismului vine din înțelegerea acestei dimensiuni a intimității cu Dumnezeu care ne preia umanitatea pentru a ne face prietenii săi. Dar relația mea cu El este mai degrabă o relație la distanță în care comunic prin laude, rugăminți, blesteme sau îndoieli. În rarele întâlniri pe care le avem, chipul său mă face să-i simt apelul la bunătate sau mă copleșește gratuitatea cu care ni se oferă. Dar nu mă văd fraternizând sau invitându-l la o bere. Cred că dacă aș avea nostalgia unor șuete sacre, mai degrabă m-aș întreține cu sfinții, deși mă descurajează și solemnitatea ierarhiilor divine. Totuși, întrebarea mă face să recunosc că uneori, în timpul liturghiei, stau la taclale din priviri cu un sfânt pictat pe peretele din corul bisericii – e un sfânt al cărui chip sfidează iconografia și apare ca un personaj ghiduș. Nu-i știu numele, dar ne zâmbim adesea și ne încurajăm reciproc. Însă pândesc fărâma de grație din oameni și îmi place să-i provoc, ca să mi-o arate. Poate că asta este modalitatea mea de a sta la taclale cu Dumnezeu, pentru că atunci când se întâmplă să le descopăr grația, îmi vine să nu le mai dau drumul și simt că relația mea la distanță devine surprinzător de intimă și apropiată.

 

Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?

– Sunt locuri prin care trec, locuri atopice ale prezentului habitat. Dar mereu de o concretețe care mă învie sau mă omoară. Cu cât iadul pare să câștige teren și lumea devine un loc insuportabil, fără iubire sau frumusețe, cu atât mai mult mă preocupă să găsesc urme ale raiului. Aceste urme pot fi „luate” privindu-i pe oamenii care își ghicesc și își îngrijesc unii altora rănile care dor cel mai tare; descoperind frumusețea care apare neașteptat în banalitatea evidenței sau în inocența unor copii care își poartă de grijă singuri când adulții dezertează (ca în filmul lui Majid Majidi, Children of Heaven, 1997). Raiul și iadul sunt stările pe care ni le oferim unii altora, aș putea spune că sunt cele mai radicale daruri sau delicte pe care ni le facem. Uneori sunt sub ochii noștri, dar noi nu le vedem apropierea; iar alteori nu ne mai stau în putință, iar noi ne irosim căutându-le pe cont propriu, din orbire și aroganță. Mă gândesc adesea, cu încredere și speranță, că aceste locuri sau stări se vor prelungi și ne vor însoți în „viitorul habitat”. Dar nu mă gândesc că am putea trăi socotind cât și în ce măsură din binele pe care îl facem sau din frumusețea fulgurantă a vieții ne va fi merinde pentru dincolo.

 

– Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?

  • Am simțit, pe moment, o mirare murdară în fața vulnerabilității pe care nu mi-o știam, dar o aflam atunci; apoi spaima că am provocat ireparabilul și, la final, imensa ușurare că, tocmai când nu mai părea posibilă salvarea situației, ceva sau cineva apare și îndreaptă lucrurile. Cel mai mult, dintre toate stările resimțite, mă intrigă felul în care mirarea în fața urâciunii tale se purifică în timp de ceea ce e imund, se decantează și devine simplă uimire în fața omenescului. Uimirea în fața a cât de puțin rezistă principiile/valorile/convingerile noastre în fața unei infime dureri sau suferințe sau a unui dor. Nu știu dacă e posibil ca cineva să simtă satisfacție sau eliberare în trădare, poate că în trădările premeditate, atunci când acele trădări sunt răzbunări ticluite amănunțit; poate că mai e posibil atunci când cineva se urăște pe sine atât de tare încât trădarea cu falsificarea pe care o aduce îi provoacă eliberarea de sine. Atunci cred că nu mai pot fi nici regrete.

 

– Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii,  ce ar viza acest  petic?

  • L-aș face pe Creator mai vizibil, pentru că Facerea este o creație, încă una din nimic, dar din iubire. Aș insista mult pe asta și aș vrea să existe căi mai simple prin care ceilalți să vadă cum Creația continuă, în același registru inițial. Acesta ar fi peticul esențial, dar știu că dacă aș vedea că mi se dă posibilitatea asta, aș pune mai multe petice: aș face astfel încât fiecare dintre oameni să aibă bucuria de a crea, de a fi dumnezei; aș vrea ca fiecare creație să poarte amprenta iubirii: nicio invenție, nicio operă, nicio unealtă să nu fie distructive; aș conserva oamenii care creează bucurie în jur, și în acest fel îi salvează pe alții, la vârsta deplinei creativități – i-aș face nemuritori. Aș anula deșerturile în toate sensurile lor, aș anula distanțele în toate sensurile lor – măcar când tristețea e copleșitoare – și aș eradica singurătatea; aș face ca fiecare om să vadă corect ce e cu el…

Bineînțeles că mai întâi ar trebui peticite deficiențele Facerii care fac posibile boala, sărăcia, foametea, distrugerea planetei și războaiele, dar atunci m-aș transforma în însuși Creatorul și m-aș amesteca prea mult în viața oamenilor care țin așa de mult la liberul lor arbitru.

– Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?

  • Versurile și frazele care mă tulbură se tot schimbă și au putere asupra mea în contextul în care îmi sunt oferite. Dar, în tot ce mi se întâmplă acum, mă aflu între acestea două: „Ajuns la jumătatea vieții mele mă pomenii pierdut într-o pădure întunecoasă” (Mirror, Andrei Tarkovsky, 1975); „Iubirea este o forță mai educativă decât întreaga pedagogie a lumii” (Muntele vrăjit, Thomas Mann).

Ion Fercu

     

articolul original.

Eternul ABC

24 January 2023 at 08:16
image

A. În 1843, francezul Astolphe Louis Léonor, marchiz de Custine, publica Lettres de Russie. Răsfoind zilele cartea tradusă și la noi (,,Scrisori din Rusia”, București, Editura Humanitas, 2022), mi-a atras atenția acest fragment dintr-o scrisoare: „Fiecare guvernator știe că el, la fel ca majoritatea colegilor săi, este în pericol să-și petreacă restul zilelor în Siberia. Totuși, dacă în timpul mandatului său de guvernator reușește să fure destui bani pentru a se apăra în instanță la momentul potrivit, va fura; dacă (acest caz este imposibil) ar rămâne cinstit și sărac, ar fi pierdut.

Aceasta nu este remarca mea, am auzit-o de la mai mulți ruși pe care îi consider de încredere, dar mă voi abține să le menționez numele”… Vă rog să înlocuiți cuvintele subliniate de noi în acest text (guvernator, Siberia, ruși) cu politician, pușcărie, români și să decideți dacă realitatea României de astăzi nu seamănă, ca două picături gemene de corupție, cu trista realitate a Rusiei țariste din 1843, unde medievalismul nu se dădea dus.

B. Oamenii care au comis infracțiuni rămân somități, se plimbă pe stradă, ocupă funcțiuni înalte în loc să își petreacă viața la pușcărie. Trădătorii devin oameni mari și respectați și proștii devin administratori ai statului român. Trădătorul e geniu, plagiatorul e erou, pungașul devine bogat, panglicarul e om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei e om cu principii!

C. Problema României este una tipică pentru țările din Lumea a Treia, adică pentru acele țări din Africa și Asia care, deși sunt pline de resurse naturale, se zbat în cea mai cruntă sărăcie din cauza prostiei și a hoției care colcăie în acele țări. Deși părea că mergeți pe drumul cel bun,[…] ați regresat enorm din cauza resursei umane de proastă calitate care a ajuns în fruntea țării.

D. Pentru însemnările de la A, unii veți spune că sunt un ticălos subiectiv. Aparținând, după cum ați observat, lui Eminescu (,,Timpul”, mai 1879) și lui Frans Timmermans, prim-vicepreședinte al Comisiei Europene, vă rog să onorați însemnările de la B și C cu ghilimelele necesare. Se potrivesc (de minune) și astăzi României, nu?

articolul original.

,,Alungarea din Eden a cuplului Adam și Eva, pentru neascultare, nu trebuie să o punem numai pe seama Evei”

20 January 2023 at 07:00
image
  • Interviu cu prof. dr. Livia SIBIȘTEANU, istoric

Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul  pe care-l investiți în operă, în discursul civic și profesional?

–  La început a fost Cuvântul, ne lămurește Biblia, în ,,Geneza”. Este Cuvântul creator, divin, care a făcut ordine din haos, lumină din întuneric, viață din moarte. Cuvântul dă nume tuturor, îi lămurea Platon pe contemporanii săi, în ,,Cratylos”. Unii logicieni, psihologi înțeleg prin Cuvânt ,,conștiința de sine”. Eu înțeleg că la început a fost Cuvântul creator, divin care era conștiința de Sine a lui Dumnezeu, pe care a dat-o omului creat după ,,chipul și asemănarea Sa”, devenind propria lui conștiință,  prin care acesta a dat nume tuturor lucrurilor văzute, înțelese  și create de el.

Așadar, cuvântul este important în orice profesie; mai important este cuvântul scris pentru scriitori și pentru oamenii de știință din toate domeniile, prin care ei ne activează mintea, conștiința, spiritul și este foarte important cuvântul rostit pentru cadrele didactice, avocați, politicieni, actori, teologi. Am prieteni la care cuvântul scris de ei este puternic, pătrunzător, dar cuvântul lor rostit nu poate capta atenția auditorului. De aceea, este important în cuvântul rostit să ții cont de niște reguli: schimbarea intonației vocii pentru anumite cuvinte, gesturile care le însoțesc, locul pe care ți-l alegi la rostirea cuvintelor, pentru a-i avea în față pe toți cei care te ascultă și, nu în ultimul rând, atributele vestimentației pe care le porți. Îmbrăcat în haine cenușii îi plictisești pe auditori, după cum prin cele roșii, îi agiți.

În concluzie, pentru mine, cuvântul meu scris  sau rostit are o mare valoare pentru că  reprezintă conștiința mea. Nu știu dacă reușesc să-i conving pe cei cărora mă adresez. Doar ei pot să mi-o spună.

 

– Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?

– Pilda ,,Fiul risipitor” este a treia pe care ne-o relatează Luca (15:11-32), ca aparținând lui Iisus Hristos. Prin pildele Sale, Iisus Hristos a vrut să-i lumineze pe oameni, ajutându-i să înțeleagă unele fapte, să le judece corect, nu în acele principii generale, uneori rigide, de neclintit. De aceea, Fiul Risipitor îmi este lipit de suflet, pentru că el și-a înțeles greșeala, s-a căit, a cerut iertare, în timp ce fratele său, cel corect și harnic, nu a putut să înțeleagă că poți ierta și te poți bucura, când cel care a greșit se căiește cu adevărat și se îndreaptă. El nu a înțeles că Dumnezeu consideră că este mai important să câștigi un om, iertându-l, nu îndepărtându-l, lăsându-i-l în pierzanie, prin neiertare.

 

Stați uneori la taclale, la o șuetă cu  Dumnezeu?

– Da. Stau, aproape în fiecare seară, la taclale cu Dumnezeu. De fapt, nu este o șuetă, pentru că, spre deosebire de Tudor Arghezi, eu nu vreau să-mi răspundă prin viu grai, ci vreau doar să mă asculte. Gândurile pozitive care îmi vin de la frământările mele sunt, mai mult ca sigur, răspunsurile Sale.

 

–  Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?

–  Raiul și Iadul nu sunt utopii pentru cei care cred în nemurirea sufletului. În toate religiile dogmatice există Rai și Iad, chiar și în cele fără o dogmă scrisă.  Fiecare religie descrie Iadul și Raiul în felul ei. În mitologia populară românească sunt foarte multe povestiri, privind cele două tărâmuri, descriind fericirea celor care trăiesc în Rai și chinurile pe care le pătimesc cei ajunși în Iad. În pictura murală din bisericile noastre nu lipsește tema ,,Judecata de Apoi”, unde vedem imagini înfricoșătoare cu diavolii care-i chinuie pe cei care au săvârșit păcate de neiertat, pe care nu și le-au regretat niciodată.

Înțelepții spun că nu există, Dincolo, Rai și Iad, așa cum ne imaginăm noi, ci există trepte superioare, trepte inferioare și Gheena cerească, unde sunt aruncate sufletele marilor criminali, violatori, pedofili. Pe treptele inferioare stau cei care au păcătuit și nu și-au mărturisit greșelile și așteaptă să fie iertați, prin rugăciunile pe care le fac urmașii lor, ca să treacă pe o treaptă superioară. În ceea ce mă privește, nu cred că voi avea parte de un habitat pe treptele cerești de jos, pentru că nu mi-am făcut habitetul pământesc un Iad, după cum nu l-am făcut nici altor persoane. Cine știe, poate ne vom întâlni și Dincolo, pe una dintre trepte și, cu voia lui Dumnezeu, vom continua discuția.

 

–  Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?

–  Eu nu am trădat nicio persoană. Mi-am trădat propriile sentimente;  am simțit  eliberare, am căpătat experiență și m-am cunoscut mai bine.

 

–  Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii,  ce ar viza acest  petic?

– Facerea este creația lui Dumnezeu. A fost făcută ,,prin El” și ,,pentru El”. Deci Dumnezeu nu putea crea pentru El ceva incomplet, pentrun că El reprezintă perfecțiune absolută. Însă ,,Facearea” ar putea fi  reparată, ca să nu spun ,,cârpită”, pe unele locuri, pentru că ea, după ce a fost scrisă de proroci, vizionari, de-a lungul mai multor secole, începând cu secolul al XI-lea î.e.n., a fost copiată, tradusă. Mai mult ca sigur au fost făcute greșeli, privind înțelegerea semnificației unor cuvinte, au fost făcute completări sau modificări corespunzătoare mentalității epocii respective. Nu cred că ,,Geneza” pe care o știm noi, referitoare la facerea omului, este cea originală. Aici s-ar putea face unele reparații. Ateii, gândind limitat, spun că Dumnezeu nu putea crea Universul în șase zile. Regretatul profesor Liviu Filimon, deși îmi spunea mereu că el este ateu, ne-a demonstrat, cu argumente științifice, în lucrarea ,,Elemente de filosofie cosmică”, faptul că Universul a fost creat conform zicerilor din Biblie. Revenind la facerea omului, deși voi supăra pe teologi, susțin că aici au fost făcute multe intervenții. Nu cred că Dumnezeu, după ce a creat toate minunățiile, s-a gândit să facă doar un singur om, pe Adam, ca să se plictisească de unul singur prin Eden. Eu cred că El i-a făcut odată, pe amândoi. Anatomia ne arată că omul –  fie femeie, fie bărbat –  are 12 coaste, pe o parte și 12 coaste, pe cealaltă parte.  L-a făcut Dumnezeu pe Adam, asimetric? Modificăriile au fost făcute, pentru că se construise o societate patriarhală. Trebuia să se arate că femeia trebuie să fie supusă bărbatului. Nu a fost făcută din ochii bărbatului, ca să nu privească în sus, ci să fie supusă, privind jos, nu a fost făcută din gură, ca să nu aibă păreri, ci a fost făcută din coastă, ca să fie ascultătoare și recunăscătoare. Însă ,,corectorii” au omis să modifice faptul că Eva –  femeia care dă viață, dă numele primului născut. La evrei și astăzi naționalitatea copilului este dată după naționalitatea mamei, nu pentru că doar sigură este mama copilului, ci din respect pentru aceea care dă viață. Vedem și la islamici că au fost reinterpretate în Șaria multe versete din Coran sau din Hadith-uri, din aceleași motive. Descoperirile arheologice, aparținând  perioadei matriarhale, ne arată venerarea femeii, prin cultul închinat Zeiței-Mamă, considerată și Zeița Pământ, creându-se Trinitatea: Tată-Mamă- Fiu. În toate religiile orientale găsim această Trinitate. În unele dintre ele, Zeița-Mamă își păstrează atributul de Stăpână, ca, de exemplu, în cultele feniciene din orașul Sidon. Aici,  Regele Hiram i-a ridicat lui Ashtarte un templu în care era venerată ca singura stăpână a orașului, iar preotesele practicau prostituția sacră, pentru că se considera că doar prin unirea cu femeia-preoteasă inițiatul în cultul Zeiței putea să ajungă la ea. Curios este faptul că în monahismul islamic există curentul ,,Dervișii rotitori”, întemeiat în secolul al XIII-lea de către Djalat ad-Dsin-Rumi, în Konya din S-V Turciei, care susține că prin  izolarea călugărilor  în munți și prin recluziune voluntară, ei nu se pot purifica, căci purificare nu vine decât printr-o legătură cu femeile.

Revenind la ,,Geneză”, cred că alungarea din Eden a cuplului Adam și Eva, pentru neascultare, nu trebuie să o punem numai pe seama Evei. La urma urmei, dacă Adam este OMUL puternic, stăpân, ar fi trebuit să nu se lase păcălit de Eva și nici să se supere pe ea, ci să se supere pe el, că nu s-a putut stăpâni. De asemenea, Dumnezeu a pedepsit-o pe Eva,  ca să nască în dureri. Eu cred că durerea nașterii nu a fost dată  ca o pedeapsă, ci ca o conștientizare a importanței actului de a aduce pe lume o ființă. Orice realizare sau bucurie, vine după trudă, uneori chinuită, și durere.

 

 – Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?…

–  Nu aș spune că o anumită frază sau vers m-ar fi tulburat. Mai mult cred că mi-au activat conștiința sau empatia, făcându-mă să meditez asupra celor citite. Vă citez o pildă atribuită lui Solomon, ,,Adună adevăr și nu-l vinde, înțelepciune și învățătură și bună chibzuială”, și două versuri din ,,Scrisoarea I” de Mihai Eminescu: ,, Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă/ Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă..”.

 

 

 

 

articolul original.

Exilul te văduvește de fundamentele fiinţării, te obligă să-ți reconstruiești  reperele (I)

16 January 2023 at 22:06
image

Motto: ,,Un labirint este uneori apărarea magică a unui centru, a unei bogății, a unui înţeles” (Mircea Eliade)                                 

 

Exilul interior: singura șansă a celui care bate la toate porțile, dar nu i se deschide decât poarta sa?

   Profesorul Marius Manta, criticul literar care citește admirabil în zările conștiinței, m-a provocat să schițez un portret al exilului interior. I-am răspuns, sedus de acest univers al  singurătății singurătăților,  mai ales prin  multe… întrebări, prin zvârcolirea unor incertitudini…

Fragment dintr-un posibil roman pentru care caut forcepsul potrivit:

,, – Simt un miros agresiv: un miros de frică! Pe tine nu te curtează ticălosul ăsta?

–   Interesant. Mi-ai putea spune cam ce textură olfactivă are?

–   Cum să-ți explic?… Are o duhoare de exil; un exil special: interior… Crede-mă: uneori îi simt și gustul!

–   Te-ai rătăcit în universul senzațiilor. Le încurci… De când are mirosul și gust?

–   Nu înțelegi! Este atât de nemernic, încât, câteodată, îl și aud!

–   Nu cumva ești prizonierul unui tip nou de ipohondrie?

–   Dacă asta numești tu ipohondrie, atunci întreaga specie umană, în splendida sa destrămare, este ipohondră”…

Exilul este vraiștea cea mare a sufletului nostru. Vraiște generată cinic de destrămarea relațiilor interumane, pedeapsă prin care o persoană este obligată să-și părăsească vatra existențială, somată imperativ cu interdicția de a mai reveni,  exilul vizează uneori grupuri mari de persoane, comunități. Exilul te văduvește de fundamentele fiinţării, te obligă să-ți reconstruiești reperele, să-ți încropești un alt univers al supraviețuirii, să găsești în tine noi surse de oxigenare a idealurilor, să te adaptezi la infernul migrator în care ai fost aruncat. Hăituire a esenței umane, a tezaurului propriu de credințe și tradiții, te îndeamnă să privești societatea și ca pe o junglă care, în comparație cu jungla animalelor inocente,  este  pustiul celei mai atroce agresivități,  cere să-i postezi pe blazon acel homo homini lupus… Poate că Dante a surprins cel mai fericit această vraiște:

,,Vei lăsa în urmă tot ceea iubești

mai mult; aceasta e acea săgeată

pe care arcul exilului o trage mai întâi.

Tu vei afla cât de sărat este gustul

pâinii unui străin și cât de greu este

să urci și să cobori scara altora”

(Paradiso, XVII: 55-60).

Când te apropii de drama lui Ovidiu sau de cea a lui Du Fu, excepționalul poet chinez din  perioada Dinastiei Tang, atunci când îl privești pe Napoleon, exilat pe insula Sfânta Elena, în tabloul pictorului Franz Josef Sandmann, sau  când îți faci timp să stai la o voroavă de taină cu tristețile din  Prima noapte în exil,  tablou care face parte dintr-o celebră serie de picturi care ilustrează Ramayana, înțelegând și drama prințului Rama, exilat din regatul tatălui său,  pricepi și mai mult câtă otravă aruncă în suflete exilul.

În dreptul roman, exsilium  viza atât exilul voluntar, cât și exilul ca alternativă la pedeapsa cu moartea, era privit ca părăsire impusă sau voluntară a locului în care aveai rădăcinile, motivele fiind politice, religioase sau economice. Se realiza distincția între exilul intern (stabilirea unui domiciliu forțat în interiorul țării) și exilul extern, deportarea în afara țării de baștină.  Formele exilului intern au fost îndelung… perfecționate. Într-o țară în care democrația antică era un râvnit exemplu, Grecia,  în timpul regimului Metaxas (1936–1941), când închisorile erau suprapopulate, exilul intern a fost stabilit în lagărele aflate în peste o sută de insule mici și sterpe, unde ostracizații trebuiau să-și construiască singuri adăposturi, să-și procure în aceleași condiții hrana. Grecii, cândva purtătorii de stindard ai civilizației, au transformat insula Makronisos, între 1947 și 1955, într-o tabără… model a juntei de tristă amintire. Insula nelocuită Gyaros a fost populată cu 20 000 de exilați, devenind un ,,Dachau al Mediteranei”, un Gulag grecesc. Infernul Gyaros a fost închis în noiembrie 1968, în urma îndelungatelor proteste internaționale. Firește, lagărele naziste,  ca  iad multiplicat al exilului extern, și sinistrul  Gulag siberian sunt ororile cele mai cunoscute, dar nu  putem uita nici de lagărele de concentrare din țările colonizate sau latino-americane, pentru unele dintre populațiile locale răzvrătite și învinse, mai ales  în  Congo, Africa de Sud, India, Amazonia. Lagărele exilului intern cambodgian, unde au murit aproape două milioane de oameni, au fost alte orori gestionate de avortoni ai umanității.  Infernul exilului, intern și extern, a pârjolit o mare parte din lume…

Îmi sugerați să definesc exilul interior. Grea misie! Definitul este atât de complex, încât definitorul, în ambiția sa de a spune ceva despre el trăiește  experiența  unei mari timidități.  Privesc și către procedurile clasice  de definire – definiția ostensivă, enumerativă sau prin simplă sinonimie, definițiile operaționale, genetice, recursive (inductive) sau prin gen proxim și diferență specifică – și constat că n-aș putea să stabilesc între definit și definitor o relație care să exprime adevărul. Mă salvează, cumva Nietzsche, cel care, întrebându-se ce este adevărul, spune (citez din memorie) că este o serie mobilă de metafore, metonimii și antropomorfisme. Pe scurt, o sumă de relații umane care au fost intensificate, transferate și înfrumusețate poetic și retoric și care, după o utilizare îndelungată, par unor oameni ca fiind canonice, obligatorii. Adevărurile sunt iluzii pe care le-am uitat că sunt iluzii, sunt metafore care s-au epuizat. Au fost epuizate de forța senzuală, au devenit monede care și-au pierdut relieful. Este cam neortodoxă scuza mea, dar…

Mă apropii, timid și fugar,  mai întâi de Albert Camus, cel despre care cred că  surprinde grozav starea  de exil interior.  În ,,Întoarcere la Tipasa”, el spune că timpul exilului înseamnă ,,timpul vieţii uscate, al sufletelor moarte”, că  a nu fi iubit înseamnă doar un nenoroc; a nu iubi nimic înseamnă nefericire. A nu fi iubit și a nu putea iubi sunt cauze esențiale ale exilului interior. Dostoievski, pe care Camus îl adora, spusese că ,,iadul este durerea de a nu mai putea iubi”… ,,Exilul și împărăția” depune o mărturie de excepție pentru exilul interior, dar cred că întreaga operă camusiană este centrată pe problematica acestui gen de exil. Camus conștientizează acut consecințele alienării, divorțul funciar dintre Om și Lume. Vom regăsi și la scriitori precum T.S. Eliot sau W.H. Auden, sub raport strict literar, această atitudine. Din Carnetele sale aflăm și sursa din care exilul interior își trage sevele: ,,A gândi înseamnă să pleci de la dezacordul fundamental care separă omul de existența sa, pentru a găsi un teren de înțelegere (s. n., I. F.) potrivit nostalgiei sale, un univers încorsetat în rațiuni și luminat de analogii care permit a rezolva divorțul insuportabil. Filosoful își are personajele, simbolurile și acțiunea sa secretă” (apud Ion Vinter, ,,Albert Camus sau tragicul exilului”, București, Editura pentru Literatură Universală, 1968, p. 27). Terenul de înțelegere este, negreșit, universul exilului interior. Pentru Camus, existența              (ex-sistere) înseamnă, mai ales, a fi în afară de, are sensul unei separări, al unei rupturi fundamentale, al unui exil, al unei alienări profunde, al unui divorț dintre om și o parte a vieții sale.

articolul original.

Aroganta, iresponsabila, barbara, ipocrita specie umană

15 January 2023 at 22:29
image

Sesizând cât de ticăloasă ființă este, omul, în încercarea de a-și diminua chemarea sa peșteristă către barbarii, a adoptat ,,Declarația universală a drepturilor omului” (1948). Cunoașteți vreun document care să fi fost încălcat cu mai multă cruzime de către om, decât această ,,Declarație…”? Acum peste 2 000 de ani, premonitoriu, în ,,Asinaria” (act. II, sc. 4), Plaut  a sintetizat acel homo homini lupus,  vorbind despre lăcomia  nepotolită  ce-i  transformă pe unii oameni în fiare turbate faţă de semenii lor. A, poate mai este un document la fel de terfelit precum cel amintit: ,,Declarația drepturilor copilului” (1959). Ați văzut, chiar și într-o țară ca România, cu pretenții umanitare,  unde copilul-școlar este silit să trudească zilnic mai mult de opt ore, chipul acestei barbarii? În marea sa ipocrizie, ființa numită om  a mai proclamat, cu surle și trâmbițe, ,,Declarația universală a drepturilor animalelor” (1978), un fel de o atitudine filosofică menită să arunce  punți fericite între specia umană și alte specii de animale.  Încă nu pot uita, nici după vreo două săptămâni, că în noaptea trecerii dintre 2022 și 2023, am trăit acut, din nou, în infernul mizerabilei agresiuni împotriva animalelor…

Am petrecut, peste două ore, în compania dragului meu Max, labradorul care a lansat, în crucea acestei nopți, un disperat strigăt de ajutor. Barbaria (da, iar barbaria…) umană dezlănțuită de petarde, artificii și urlete neanderthaliene îi ataca timpanele, îi  răvășea violent trupul cu un tremur nemaivăzut, îi destrăma cu o agresivitate criminală rosturile ființei. Mi s-a aruncat în brațe, m-a îmbrățișat și m-a implorat disperat, din priviri speriate de moarte, cu  mari scâncete și spasme, să nu-l părăsesc. Mi-au dat lacrimile și am simțit, cu Max în brațe, o mare rușine știind că fac parte din aroganta, iresponsabila, ipocrita specie umană. Am privit împreună către pisici și păsări îngrozite, m-am gândit că există și o lege (126/ 195), terfelită și ea, care ar trebui să protejeze animalele și de furia materialelor pirotehnice…

Ca parte a ticăloasei specii umane, i-am cerut scuze lui Max…

                                                                                          

                                                                                           

articolul original.

 O nouă specialitate la spitalul buhușean: gastroenterologia

13 January 2023 at 08:18
image

Spitalul ,,Prof. dr. Eduard Apetrei”, care continuă într-un ritm de aplaudat investițiile în modernizare și diversificarea serviciilor,  va avea o specialitate nouă, cu paturi de spitalizare continuă, pentru gastroenterologie. Ministerul Sănătății a aprobat înființarea acestui compartiment, care va funcționa în cadrul secției Medicină Internă, imediat după obținerea autorizației sanitare de funcționare din partea D.S.P. Bacău.

Compartimentul de gastroenterologie este o premieră la acest spital, în ceea ce privește specialitățile medicale, și dispune de toate dotările necesare, inclusiv linie de endoscopie digestivă. Resursele umane și dotările moderne vor  permite efectuarea procedurilor specifice pentru realizarea endoscopiilor digestive superioare și inferioare.

,,Există deja și doi medici angajați în această specialitate. Vom putea oferi, și pentru acest domeniu, toată gama de servicii medicale, consultații în Ambulatoriul Integrat, spitalizare de zi și spitalizare continuă. Este o noutate pentru instituția noastră sanitară și reprezintă un pas important spre diversificarea serviciilor medicale”, ne-a spus managerul instituției, ing. Constantin Poiană.                                                               

articolul original.

Regatul Prietenocrației (,,Adevărata prietenie e să vezi cu inima, nu cu ochii”)

9 January 2023 at 22:07
image

Motto: ,,Un labirint este uneori apărarea magică a unui centru, a unei bogății, a unui înţeles” (Mircea Eliade)       

Rod fericit al iubirii dintre două metafore, pe vremea când frunzele și zăpezile lumii mai foșneau încă a inocență, Dan Sandu, trăind miraculos, lipit de țâța unui  romantism consiliat de postmodernism, a zămislit în singurătatea  cea frumoasă a condeiului un regat ideatic inconfundabil în care poemul, eseul, epistola și strigătul depun mărturii despre sărutul edenic al  bobului de rouă, dar și despre pârjolirile din sufletul nostru. Evadat imperial din Cetatea lui Bucur, și-a stabilit reședința de cugetare și întemeiere într-un univers mitic, devenind, pentru amici și iubitorii de cetire,  Patriarhul Slovei de la Berzunți. Pe steagul regatului său, care flutură mereu a pace și iubire, de parcă în lume n-ar fi dat buzna dihonia, stă scrisă povestea aceea a lui Aristotel, care ne spune că prietenia înseamnă un suflet în două trupuri; o inimă în două suflete.  Prin recentul dar pe care ni l-a făcut de sărbători, volumul PRIETENOCRAȚIA (Bacău, Editura Ateneul Scriitorilor, 2022), Dan Sandu a oficializat și denumirea regatului său.

Din fericitul său exil intern, acest Don Juan al cunoașterii vizitat uneori, din păcate,  și de ,,strângerea unsuroasă de mână/ a lui Iuda”,  trimite în lumea cea bântuită de zbucium alte cincizeci de epistole de dragoste către prieteni ai  săi, pe care pune sigiliul de taină al Prietenocrației, șoptindu-le ca din paginile unei utopii seducătoare: ,,Adevărata prietenie e să vezi cu inima, nu cu ochii”… ,,Prietenocrația sau unde am putea afla rădăcinile libertății”, își intitulează fericit ,,Cuvântul de întâmpinare” pentru volum  criticul literar Petre Isachi, cel care ne spune că ,,prietenii portretizați inimitabil de Dan Sandu sunt rari, foarte rari, unici, profetici, amintesc de Novum Testamentum unde – se știe – nu există profet disprețuit decât în țara lui și în casa lui”.

Prietenii lui Dan Sandu sunt părinți, bunici, universitari, scriitori, jurnaliști, critici și istorici literari, preoți, artiști plastici, istorici, țărani (,,Arde-l pe țăran cu cota/ dă-i pământ și i-ai recolta”)… Și, pentru că o carte este scrisă pentru a fi citită, nu vom destăinui numele fericiților destinatari ai epistolelor sale. Vom spune doar atât: cei mai mulți dintre ei viețuiesc în imperiul supraviețuirii noastre (în ,,temnița libertății”), unii însă ,,s-au Mutat Înalt”.

Pentru fiecare dintre scrisorile sale am putea posta ca  motto un gând trimis către unul dintre prieteni: ,,Și-am să te cinstesc, prietene,/ Cu vorbe noduroase,/ Troienite,/ Peste limbi de piatră suitoare,/ Mirosind a miere și liliac,/ Înglodate-n zahăr de dulceți bătrâne,/ Mai ades de unde toată minciuna/ A spălat cugetul de orice stea căzătoare,/ Ca să afli și tu/ Cum se sting împărații/ Și noi/ Și prietenia deprinsă cu amăgeli tocite/ Prea lesne știute”.

Vă oferim frânturi din trei  portrete schițate în scrisori. Dacă ghicitura nu-și va face datoria, veți afla despre cine este vorba după lectura cărții… ,,După ce și-a scos la mezat ultima carte-cărțoaie, cu banii strânși ca vai de mama lor, a reușit să-și cumpere, cu chiu cu vai, un fel de fes-tichie cu care se fudulește pe la întruniri culturale și cu care, ca un brigand la drumuʼ mare, bagă-n sperieți ciumeți și foloșpoace literare. Și se jură să-l poarte (pe el, pe fes, vezi bine!), din septembrie până în august (ca să-i fie cu noroc!), iar noaptea, la culcare, de frica hoților (să nu i-l fure!) și-l îndeasă bine pe cap, pironindu-l cu ținte de argint și de mărgăritar, ca eu să-l cred Herald domnesc la cele nalte curți împărătești ale Voroavei!”…   Și: ,,După glagoria lui se face liniște. Și-atunci îmi vine-a zice: «Criticaștrii să se ridice în picioare!». Să te ții! Profitorii la incandescența fără egal  a festinului literar se simt stingheri, se codesc, se drâmboiesc, par sleiți de forță. Nu toți!… Și eu, atunci, cu trei dește înnodate în lacrimi, juruiesc să mor cu foc de-alean și să-mi înfrâng condeiul noduros pe genunchiul zborului de fluturi la fereastra întâmplărilor exemplare cu care Prietenul îmi strepezește doamna moarte”…   Ultimul fragment dintr-o schiță de portret: ,,Și dă-mi putere,– atuncea, Doamne, să-l invoc, la ceas de seară sau de prispă la casă bătrână, să vorbesc despre talentul său de cronicar modern, să depun mărturie despre darul indicibil cu care l-ai asuprit (cu asupra de măsură!) să-l pârăsc frumos cum, deși departe, trăitor în smerenie nepermisă mie, păcătosului, și-n solitudine celestă (printre îngeri și rugăciuni, zic Zău!) este și va fi de-a pururi prezent printre noi, tăinuitorii de vorbe, mai ales prin herbul său egal blazon, în cultura noastră națională!  […]. Mă cred, mai nou, prieten, vecin și martor de-o seamă cu ceasul jertfelnic adânc încrustat pe crucea destinică a mult norocitului Cetățean de onoare al orașului japonez Michina, tradus în engleză, franceză, germană, rusă, și maghiară. Pentru că Iubirea îl construiește pe Om!”…

Îi așez  lui Dan Sandu, pe fruntea sa de patriarh nărăvit în vorbe care au culoarea curcubeului născut din marea cea fericită în care se scaldă Afrodita, sărutul unuia dintre prietenii săi: ,,Soarta este o femeie – de fapt, Ea este personajul principal al acestei scriituri de o artisticitate de bijutier baroc, în care fiecare personaj-semn își este singur prieten și, simultan, singur dușman; Ea, soarta, guvernează prin hazard, cursul lumii și viața noastră, comico-tragică-absurdă, în esență – sublimă… O viață paradoxal-oximoronică! Nu există altceva mai frumos, credem noi, criticii disprețuiți, precum profeții” (Petre Isachi). Dacă absurdul invocat în triada ființării lui P.I. ,,este izvorul/ a toate cele care există, izvorul vieții…”, cum zice prietenul celor care iubesc libertatea și demnitatea,  Liviu Antonesei,  pe care l-ar invidia și Camus pentru zicere, poate că este și cireașa de pe tortul supraviețuirii…

Rămâne, și pentru această Carte, cum am zis cândva, undeva: Don Quijote al iluziilor care vindecă, având în coburi metafore și verbe îmblânzite cu adieri de frunză haiducească, Dan Sandu hălăduiește printre mirări și iubiri creștine, dând pinteni dragi unei Rosinante care nechează la fiecare fior stârnit de condeiul său sclipitor, de parcă ar vrea un nou făraș de jăratic, pentru a-și spori tezaurul aplauzelor. Dar, nefiind vreme de odihnă, flămând de iubire, el dă viață pintenilor, în căutare de noi și noi puzderii de suflet, înarmându-se și cu speranțe pe care le oblojește, din când în când, cu ziceri de prieten, înghesuit de mirări, adorat de muze, hăituit de preaplinul unei inimi care nu poate ființa decât întru îmbrățișare frățească, de cruce…

Dacă n-ar auzi lumea, i-aș zice că este o comoară de suflet și de limbă românească proaspătă, iubitoare, ca prima rază de soare a dimineții care sărută chipul unui prunc nou-sosit în lume…

articolul original.

Din nou despre spovedanie

4 January 2023 at 22:48
image

Revin cu o nouă privire trimisă către spovedanie/ spovadă. Cred că spovedania,  dacă este gestionată de un duhovnic înzestrat cu har și caracter, spală praful cel greu de pe suflete și minți.  Psihanaliza şi psihoterapiile îi datorează mult, deși acestea nu urmăresc nicidecum recunoaşterea păcatelor ca atare şi nici nu lasă loc pentru ștergerea lor prin iertarea mijlocită de căinţă; vizează doar reducerea sentimentului de culpabilitate. Îl cred pe Gabriel Liiceanu atunci când spune că ,,spovedania este suprimarea voluntară a ascunderii. Ea nu înseamnă că nu ai nimic de ascuns, ci că nimic nu trebuie ascuns până la capăt”. Dacă privim către anomalii umane precum Stalin, care a urmat studii teologice, sau către Hitler, un malefic perceput de unii ca fiind credincios, îmi amintesc de aforismul filologului bucovineano-timișorean Ștefan Munteanu,  care spunea: ,,M-am spovedit, sunt  o jigodie nouă”.

Spovedania, m‑am întrebat, de multe ori, ajută și victima? Mi se pare că n-o ajută cu nimic. Între victimă și păcătos, întreb, noi alegem să‑l ajutăm pe păcătos?…

Am întâlnit oameni care spun că nu se mai pot spovedi. De teamă. Au ajuns să creadă că urechea celui căruia i s-ar mărturisi nu mai este un mormânt pentru taine, să creadă că fiecare este preot pentru el, că fiecare nu se poate mărturisi, fără teamă, decât lui însuși… Firește, trădarea mărturisirii făcută de unii preoți prin culisele Securității a contribuit mult la nașterea acestei atitudini.

Recent, la un podcast, preotul Vasile Ioana, bucureștean, perceput ca un duhovnic  în care se investește încredere și speranță, a dezvăluit mărturisiri grele pe care i le-au făcut, în timpul spovedaniei, nu la o șuetă, unii credincioși. Între altele, amintește despre faptul că un fotbalist ,,tricolor”, mărturisindu-se după pierderea meciului cu Armenia (2021), i-ar fi spus că mai mulți fotbaliști ai Naționalei ar fi avut, în noaptea premergătoare meciului,  o escapadă în care băutura, mâncarea și desfrânarea au fost vedete: ,,«Părinte, ne-am dus la femei toată noaptea, am rupt!» «Ce-ați rupt, mă? V-ați rupt pe voi, mă, băieți, mă!»”… Preotul a mai adăugat: ,,Adică, dacă tu ești sportiv și dacă tu te uiți în cuvântul Bibliei, ce scrie aici, în cuvântul Domnului? Scrie că sportivul joacă după regulile sportului. De asta există cantonamentul, care e ca un post”.

Dezvăluirea nu este doar impardonabilă, ci și un mare păcat. O banală anchetă jurnalistică ar putea descoperi identitatea celui care s-a mărturisit. Asupra întregii echipe au fost aruncate acuzații grele. Este posibil ca acestea să fie și locuite de ceva adevăr, desigur, dar…

Știu că duhovnicul nu are voie să divulge nici autorităților păcatele enumerate de penitent la Scaunul mărturisirii, chiar dacă ar fi expus să-și piardă viaţa. El trebuie să simtă mereu știuta exigență: ,,Auzit-ai cuvânt? Să moară cu tine” (Isus Sirah, 19, 10). ,,Să moară la tine”, în altă traducere. Aflu din surse ortodoxe (Crestin.Ortodox.ro) că dacă preotul nu păstrează secretul mărturisirii, pedeapsa este extrem de aspră și poate merge până la caterisire. Canonul 120 al Nomocanonului (cunoscuta colecție de canoane bisericești care conține și legi civile legate de viața Bisericii) amintește, între altele, că pentru un astfel de păcat preotul trebuie suspendat pe timp de trei ani. Mai aflu că legile împărătești pedepseau acest păcat prin smulgerea limbii preotului. Știu că Regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare și judecătorești ale Bisericii Ortodoxe Române menționează că „violarea secretului mărturisirii se pedepsește cu depunerea”…

Mai zice preotul, în aceeași emisiune, că gestul fanilor de a se închina pur și simplu lui Messi este impardonabil din punct de vedere creștin: ,,Lui Dumnezeu să i ne închinăm, numai Lui să-i slujim! De aceea spun că închinarea la idoli este un fenomen care se petrece în mod diferit astăzi. Și aicea vedem, de exemplu, marile derby-uri, marile meciuri în care, efectiv, toată lumea se focusează acolo, sunt bugete imense și apare pericolul închinării la idoli dacă dai totul numai acestei zone existențiale”. Aici, duhovnicul exagerează. ,,Închinarea” în fața ,,idolului” Messi nu este decât un gest spontan de fan care măcar în fotbal și-a găsit un refugiu pentru hăituita sa supraviețuire. Dacă acest gest este un păcat, cu siguranță este cel mai mic păcat al lumii. Mi-ar fi plăcut dacă preotul bucureștean ar fi trimis în registrul marilor păcate gestul lui Klaus Werner Iohannis, cel care s-a aplecat/ închinat atât de periculos în fața liderului NATO, Jens Stoltenberg, încât, de teamă ca nu cumva coloana vertebrală a președintelui să fie amenințată de o mare avarie,  am avut o clipă intenția umanitară de a suna la 112.

                                                                                                Ion Fercu

articolul original.

,,Raiul și iadul sunt faptele mele”. Interviu cu Traian VASILCĂU, scriitor, traducător, libretist, Chișinău, Republica Moldova

4 January 2023 at 07:00
image
  • Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul  pe care-l investiți în operă?
  • Stimate domnule Ion Fercu, la începutul acestui interviu țin să vă mulțumesc pentru gândul cel bun de a-mi cere părerea referitor la unele teme importante, zic eu, ale umanității. Din momentul, clipa, ceasul, ziua când îți dai seama că ești un om al Cuvântului, nu doar al cuvintelor, înțelegi că nimic nu e mai valoros decât cuvântul pe care-l spui și-l scrii, bineînțeles. Cu frică și cutremur, biblic vorbind.

Conștientizarea acestui Adevăr doare și cu cât devine un mod de trăire și Mântuire pentru un scriitor, cu atât doare mai mult. Doare mereu! Eu cred că noi, cei aleși de Cuvânt, trebuie să dăm la tipar cărți de zidire și nu de năruire a Aproapelui. Este greu să făurești, s-ar părea că e de un miliard de ori mai ușor să nimicești, dar nimic nu se compară cu clipa dăruirii unei pâini celui care o caută și o așteaptă în ochii tuturor.

În anul 2017 am fost la un preot din zona Bucovinei neocupate. Părintele m-a privit drept în suflet, pe când eu nu-l puteam privi nici în ochi, pentru că mă orbea preamulta-i lumină, și mi-a spus: ,,Te vei regăsi dacă vei dărui în fiecare Vineri o pâine unui om sărman”.

–Păi eu, Părinte, dau bani de-o pâine nu doar Vinerea, ci și în alte zile,       m-am lăudat.

  • Să nu dăruiești costul unei pâini, să nu dai echivalentul în bani al unei pâini, ci o Pâine, m-a corectat Părintele, adăugând: ,,Iată atunci se vor deschide porțile cerului și Dumnezeu va primi pâinea ta drept în mâinile Sale”.

Cuvântul este Pâinea vieții unui scriitor, cititor, călător. Că nu doar cu pâinea materială ni-i dat să ne întărim starea de trestie puțin-mult gânditoare, nu? Iată de ce atunci când aud cuvântul venit din Cuvânt               mă-nfior: în el parcă și mama e acasă, și tatăl nu e în GULAG, și iarba doinește în limba pe care o cunoaștem cu toții, și încă de dinaintea răsăririi noastre pe pământ.

Acestea spunând, las o poezie din juneția fără barbă, când scriam și așa: „Să-ți fie înmuiat în lut cuvântul,/ Când vrei să cânți cu inima pământul,/ Și buzele să-ți sângere spuzite/ De literele toate, nerostite.// Să te îngropi de viu într-o iubire/ Cu toți strămoșii întru amintire,/ Încât să poți să scrii și după moarte/ Pe foi de iarbă, ca pe foi de carte” (,,Blestem”).

 

  • Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?
  • Ambii mi-s scumpi, deoarece și fiul risipitor sunt eu, și fratele lui sunt tot eu. Poate că sunt mai mult fratele celui risipitor, pentru că fiul risipitor s-a trezit din ademenirile păcatului și a revenit Acasă, la Dumnezeu, prin pocăință. El s-a transformat capital, însă în mine, oricât mă străduiesc, tot mai rămâne loc pentru gândul potrivnic Binelui. În mine, oricât mă lupt cu mine însumi, tot mai rămâne loc pentru vrăjmașul complot al dorinței de întâietate și slavă lumească. Conștientizez lucrurile, de aceea în fiecare dimineață pun un nou început, în fiecare dimineață mă nasc din nou pentru Cerul de mâine-poimâine și abia noaptea, înainte de somn, îmi pot da seama cât am sporit, dac-am sporit, în ochii Luminii, nu în ai lumii, unde mi-i dat să mă zbat între modul Creștin și cel cretin de existență.
  • Stați uneori la taclale, la o șuetă cu  Dumnezeu?
  • Am scris cândva o poezie, editată la Chișinău în volumul ,,Când s-au fost spus îngerii”, la anul 2009, cu o postfață de Eugen Dorcescu. Ea suna așa: ,,De‑o vecie viscolește/ Cu luceferi, nu cu nea./ Astă-seară poposește/ Dumnezeu la o cafea.// Obosit, abia vorbeşte,/ Turlă rară – vorba Sa./Astă-seară mă răpește/ Dumnezeu la masa mea.// – Taci mai bine, Te‑odihnește,/ Sunt, de vrei, tăcerea Ta,/ Astă-seară când opreşte/ Ceru‑ntreg la poarta mea.// Şi‑o să pururi viscolească/ Pacea Lui inima mea,/ De‑o să crească, să tot crească!,/ Veșnicii în urma Sa” (,,Dumnezeu la o cafea”). De atunci și până azi nu m-am mai învrednicit să-l văd față către față, precum ar zice omul contemporan, dar i-am simțit mâna și umărul susținător totdeauna! Iar prin Sfinții Lui dragi i-am auzit îndemnul și povățuirea! Oare ce o fi mai important? Să-l vezi pe Dumnezeu ori să-l ai tot timpul în tine, și-alături de tine, mereu?
  • Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?
  • Raiul și iadul sunt faptele mele, domnule Fercu. Când dau o pâine unui sărman sunt omul Raiului, sau Rupt din Rai, crinul Ales, dar când dau o palmă de aspru cuvânt aproapelui meu sunt omul iadului, sau Rupt din iad, sau smochinul cel neroditor și numai bun de tăiat și aruncat în focul etern.

În fața mea e și Raiul, și iadul. Raiul mi-i postitor și mântuitor, prin buna credință și faptele mele, evident. Iadul mi-i ademenitor și ucigător, prin reaua credință și faptele rele-ale mele. Să ascult de cugetul rațiunii de humă sau de cugetele inimii, biblic vorbind? Iată aici și stă tăinuit sâmburele Dăinuirii de veci!

 

  • Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?
  • Atunci când trădează, omul simte un gust dulce al nemaivăzutei Victorii, care, în timp, devine amar și lipsit de rost. S-ar putea numi și Satisfacție temporară. Ură, eliberare, triumf, izbândă meritată demult etc. Acum, prin citire și recitire, văzând trădarea lui Cain, a fraților lui Iosif cel Frumos, Milos și Înțelept, a lui Iuda Iscarioteanul, a preoților, fariseilor și cărturarilor vremii, a tuturor ucenicilor lui Iisus, cu excepția Apostolului Ioan, îmi dau seama că omul are a se lupta totdeauna cu o imprevizibilă trădare din viața lui.

 

  • Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii,  ce ar viza acest  petic?
  • Nu sunt eu cel care trebuie să refacă ceva din Facerea lumii, deși la postfațarea cărții ,,Prăbușit în flori”, Nicolae Dabija scria că eu, prin poezie, aș vrea să stric și să refac lumea, ca pe-o jucărie, ea reprezentând ,,poetica recuperatoare a unui timp plecat ireversibil cu toate posibilitățile lui ratate; o poetică trădând un comportament revoluţionar, care străluminează metafora…”.

Dacă ar fi, totuși, după mine, aș crea doar un Regat unic al Dragostei. Fără căderea omului în păcat, fără alungarea lui din Rai, fără picuț de răzbunare, fără ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, fără dezmățul strigător la cer, fără lepădarea crasă și nerușinată de Dumnezeu și, în ultimă instanță, fără de Apocalipsă. O lume schimbată, în care orice om să-i fie cu adevărat Frate celuilalt, iar Dragostea să nu fie o lozincă fluturată, în scop publicitar, doar la Nașterea și Învierea Domnului nostru.

Dar să rămânem veghetori în Dreapta Credință și profund încrezători, fiindcă după a doua Venire a Mântuitorului, care e peste deal, anume așa va fi lumea cea Nouă și Sfântă, în care rămâne-vor numai cei care, plângând și răbdând, au strâns pietrele aruncate în ei, din care-au zidit apoi Altare și nu monumente, lor înșiși, în viața terestră.

 

  • Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?…
  • Domnule Ion Fercu, eu sunt un om al Mirării, poate chiar fiu al Mirării sunt. Al Mirării fără sfârșit. Pe mine mă tulbură cântecul venit de Sus, poezia venită de Sus, floarea venită de Sus, pasărea venită de Sus, parcă în mod prioritar venite de Sus pentru mine.

De când am revenit din moartea numită COVID,  mă bucură și mă tulbură în mod deosebit toate acestea. Citisem undeva că într-o zi umbla un om printr-un oraș și exclama peste tot: ,,Vai! Vai! Vai!”. Lumea nu înţelegea din ce motiv se mira, se tulbura acel om și l-a întrebat, iar el a răspuns: ,,Știți? Eu până azi am fost orb și de-abia acum am început să văd copacii, soarele, păsările, florile, oamenii… Și, văzându-le, cât de frumoase sunt, mă mir cum de voi, oamenii, treceți așa de nepăsători pe lângă acestea toate!”.

Iată ce este Mirarea! O tulburare a inimii noastre, o dezlegare a orbirii, o vindecare prin vederea acelorași lucruri, dar Altfel, așa precum nu le-am văzut decenii la rând! Numai cel care a revenit de la întuneric la lumină știe să prețuiască ceea ce nu costă nimic pentru ceilalți. Numai cel care poate să-l vadă pe Dumnezeu în soare și-n floare, și-n făptura cuvântătoare, și-n cartea proslăvitoare a Lui, se va dezbrăca de omul cel vechi, trădător și fiu al ,,urâciunii pustiirii” și se va îmbrăca în omul cel Nou, în straiul Cuvântului ziditor și mântuitor, în Veșnica Viață!

                              

     

articolul original.

 Kafkian, orwellian și mioritic

30 December 2022 at 22:20
image

Bancul, secvență narativă simplă al cărei scop declarat este de a produce râsul, este o parte semnificativă a discursului umoristic. În limba română, cuvântul banc  apare la sfârşitul secolului XIX, preluat din germanul bank ( joc de cărţi în care se trișa în mod frecvent). Translatarea semantică desemnează  o înşelătorie, farsă sau glumă… Arthur Koestler privește comicul care locuiește în bancuri ca pe  un efect al unei schimbări bruște a planului sau a contextului, ceea ce provoacă o emoţie a cărei aşteptare rămâne suspendată. Robert Escarpit nuanțează, susținând că umorul se naște prin  suspendarea judecăților (comice, afective, morale, filosofice) care guvernează acţiunea socială. Suspendarea celor patru judecăţi are ca efecte ironia (în cazul suspendării judecăţii comice – care face ca un lucru hazliu să fie prezentat ca serios), umorul negru (absenţa judecăţii afective care acţionează prin insensibilizare voluntară),  licenţiozitatea (în lipsa judecăţii morale) sau umorul carnavalesc (absența judecăţii filosofice). Umorul oferă astfel posibilitatea de a evada din chingile unor reguli pe care necesitatea de a exista din punct de vedere social le impune. Este periculos, din perspectivă etică, bancul? George Orwell nu vede un asemenea orizont: „Scopul unei glume nu este de a degrada fiinţa umană, ci de a ne reaminti că ea este deja degradată”…

Bancul îl poate avea ca participant la zămislirea arhitecturii sale chiar și pe cel vizat, ca în cazul lui  Abraham Lincoln, care numai alură de star de cinema nu avea. O doamnă i-ar fi spus: ,,Sunteţi omul cel mai urât pe care l‐am întâlnit vreodată!” Lincoln, i-ar fi răspuns: ,,Doamnă, aveţi dreptate, însă n‐am ce face”. ,,Sigur că nu aveţi ce face. Dar, cel puţin, aţi putea să  rămâneţi în casă!”, i-a replicat aceasta. Biden este introdus în ecuația umorului fără drept la replică. Un fost diplomat, Simon Hankinson, caricaturizându-i ,,succesul” politic, îi spune: ,,Există o glumă veche printre jucătorii de poker: dacă nu-l găsești pe fraier la masa de joc, tu ești acela”.

    Uneori, jocul spontan al inteligenței anonimilor, care primenește imperial un segment al folclorului, este superb. Să privim fugar către săgețile momentului aruncate către austrieci, și nu numai, pe tema Schengen… Se sugerează, de pildă, că în vederea securizării granițelor, după standardele austriece,  va fi realizat în jurul României un gard imens încropit din cârnați de porc, pentru a tăia elanul ,,imigranților musulmani”…  Dorind să-și lecuiască vânătăile sufletului, un tânăr vrea să meargă în pădure, să stea de vorbă cu liniștea, cu pacea. Un pădurar îi spune însă că ,,pădurea a fost mutată în Austria”… A apărut și un meniu de Revelion: ,,Lebădă austriacă servită pe varză de Bruxelles, cu ornament festiv de lalele olandeze”. Pentru Crăciun avem o altă provocare culinară: în jurul unui porc sacrificat, la o răchie, niște șugubeți închină întru fericirea răposatului. Porcul, potrivit unei inscripții lipită de șoric, nu este un oarecine, ci însuși Karl Nehammer, un cancelar cu busolă defectă…  Sezonul nunților, care bate la ușă, este anunțat  inedit: România ar trebui să renunțe la valsul vienez, ca boicot față  de Austria, și să  revină la dansul pinguinului, întrucât Antarctica nu are nimic împotriva noastră… Nu lipsește nici… solidaritatea cu ,,opresorul”: ,,Austria fură de 30 de ani din România și n-a prins-o nimeni la graniță! Cum să aibă încredere în noi?”… Celebra copertă a romanului kafkian ,,Procesul” circulă mai nou purtând un alt titlu: ,,Procesul de aderare la Schengen”… Este aruncată în joc și atitudinea slujitorilor altarului: ,,Patriarhul Daniel, gest fără precedent: a hotărât că toate acatistele împotriva austriecilor vor fi gratuite”…  Păcatele se plătesc mereu: ,,Când v-am spus că austriecii nu vor uita că le-am mâncat lebedele, nu m-ați crezut”… Drama Schengen nu e atât de mare, căci ,,sunt mai mulți români care ar vrea să intre mai ales în Comarnic, decât în Schengen”… Sunt inventate și paradoxuri: ,,Marea diferenţă dintre austrieci şi români este că românii ar vrea să-i înţeleagă pe austrieci, dar nu pot, iar austriecii îi înţeleg pe români, dar preferă să nu-i înţeleagă”… Alteori sunt atacate teme sensibile rău: ,,Mi-am făcut toate testele, iar doctorul îmi spune că nu este nicio îndoială: sunt xenofob. Încă o boală pe care am luat-o de la austrieci”…  Atitudinea iohannisiană față de austrieci este țintuită, și ea, în insectarul bancurilor. Iată ce spune Iohannis  despre vacanțele sale pe pârtiile din Austria:   «Stop! Şi de la capăt!»”… Sau: ,,Dacă ar fi martor într-un proces împotriva austriecilor, până când campionul mondial al pauzelor dintre silabe și-ar termina depoziţia, infracțiunea judecată s-ar prescrie”…

Un banc  este un fel de față a unei glume pe care am așezat-o pe trupul adevărului, o ,,trăsură bună pentru adevăr” (Francis Bacon).  Poate ar trebui să înțelegem că ,,o glumă bună este un lucru foarte serios” (Churchill),  dar am putea să ne lăsăm seduși și de gândul lui George Bernard Shaw: ,,Felul meu de a glumi este să spun adevărul. Aceasta este cea mai nostimă glumă din lume”…

                                                 

articolul original.

     Crisostom Dantz și  Constantin Teașcă, prieteni și colegi

23 December 2022 at 10:28
O poza rara: echipa Dinamo cu Teașcă antrenor

Două repere ale sportului băcăuan și național: Constantin Teașcă  și Crisostom Dantz. Cei doi au fost colegi la  Facultatea de Educație Fizică, Institutul Pedagogic Iași, vreme de doi ani, începând cu 1963, dar și prieteni. Anul acesta s-au împlinit o sută de ani de la nașterea lui Constantin Teașcă. Am încercat, cu ajutorul prof. Crisostom Dantz, să realizez un portret al lui Constantin Teașcă.  Din păcate,  și Crisostom Dantz a plecat Dincolo, în octombrie, anul acesta. A reușit, însă, în ultimele zile ale viețuirii sale, cu un efort admirabil, să-i schițeze un portret fostului său prieten. Regretatul profesor și antrenor buhușean de handbal mi-a sugerat să solicit informații și de la alți foști colegi, prieteni de-ai săi…

    Pe Constantin-Titi Teașcă l-am cunoscut mai devreme decât pe Crisostom-Puiu  Dantz,. Eram în clasa a IX-a a unui liceu băcăuan. Urbea fierbea. Dinamo Bacău avea meci decisiv cu Siderurgistul Galați, pentru promovarea pe prima scenă a fotbalului.  Șansele băcăuanilor erau foarte mari: jucau acasă și nu puteau rata promovarea, decât dacă erau învinși cu 5-0! Antrenor: Titi Teașcă. Stadionul, un vulcan în erupție! În minutul 1 și 30 de secunde, Alexandru-Miky Comănescu a prefațat, cu un gol superb, fiesta târgului. Avea să fie 5-0! Atunci mi s-a lipit de suflet și Titi Teașcă, nonconformistul, celălalt vulcan incandescent. Am mers apoi nu doar la meciurile băcăuanilor, ci și la antrenamentele echipei. Spectacolul verbal (și nu numai) oferit de antrenor era seducător… Antrenor și la Naționala României, autor al unor cărți de  specialitate, dar și de beletristică sportivă, acesta rămâne un personaj interesant în istoria sportului.

Pe Crisostom-Puiu Dantz, care m-a cucerit prin discursul său profesional, etic și managerial, prin faptul că a oferit, ca profesor și antrenor în Divizia A, la handbal, jucătoare pentru cel puțin o echipă națională la senioare, două echipe naționale de tineret și vreo trei echipe de junioare, aveam să-l cunosc și să mă onoreze cu prietenia sa peste vreo zece ani după întâlnirea cu amicul său Teașcă…

Povestește  Crisostom-Puiu Dantz… ,,Am fost coleg de facultate  cu Titi Teașcă. Deși era mai în vârstă cu vreo 20 de ani decât mine, decât ceilalți colegi, ne-a considerat prieteni pe toți. L-am văzut prima oară la admitere. La probele de atletism, îmi amintesc, a  alergat singur, fără termen de comparație”… ,,La cursuri precum «Teoria și metodica sportivă», «Fiziologia sportului», mai ales, participa mereu. Era foarte bine informat, stăpânea grozav metodica antrenamentului. Eram toți cu ochii pe el. Veneau și studenți de la alte facultăți, ca să-l asculte, dat fiind că el era atunci și antrenorul echipei Politehnica Iași. Comportamentul său era diferit față de colegi, profesori și fotbaliști. Obișnuia să spună: «Aici sunt elev și coleg, la stadion sunt antrenor». Nu lipsea de la niciun seminar. Intervenea mereu, oferea alte informații, formula întrebări. Într-un rând, îmi amintesc, am venit toți nepregătiți la un seminar. «Nea Titi”», am strigat noi aproape în cor, «salvează-ne, nea Titi!». Ceea ce a și făcut. L-a întâmpinat pe profesor, în deschiderea seminarului, cu o întrebare foarte provocatoare din punct de vedere metodic și l-a atras într-o ambuscadă din care acesta nu a putut scăpa pe toată durata seminarului”… ,,La orele practice, precum atletism sau jocurile sportive, participarea sa era ceva mai modestă. Se sustrăgea elegant, fără a deranja. La gimnastică, de pildă, unde aveam și probă de examen, era cam haios. Avea totuși vreo 40 de ani și… Într-un rând, când a trebuit să sară peste ladă, neavând echipamentul… complet, a oferit un spectacol rar, determinându-le pe colegele noastre să fugă, punând mâna la ochi. Participa la jocurile de baschet, volei, la fotbal. Practicase fotbalul doar în județeană”… Întreb: ,,Care era atitudinea profesorilor față de el?”… ,,Era foarte respectat, prețuit; dar și el îi respecta. Nu a sfidat niciodată pe nimeni. Și față de noi, colegii, avea un comportament la fel de ireproșabil. Nimeni nu a îndrăznit să-i pună vreo poreclă, în afară de cele pe care le avea… La una dintre ore, de pildă, la jocurile dinamice, m-am dezechilibrat și… Eram… paradit. Nea Titi m-a dus la un cabinet medical, a aranjat totul și am primit un tratament, o îngrijire de excepție”… ,,Era și un subtil critic al unor aspecte. Îi făcea plăcere deosebită, de pildă, să participe la cursurile de schi. Într-o seară, a intrat îmbrăcat sub plapumă. Avea și ochelarii, avea… Îi lipseau doar schiurile. «E frig, ce să fac?» zicea el. Voia să atragă atenția, glumind astfel, asupra penuriei de căldură. Acolo, în cantonamentul de schi, la Vatra Dornei, eram câte 6-7 în cameră. Unul mătura, alții aeriseau,  tăiau lemne, aprindeau focul… Cea mai grea sarcină era cea de cărbunar, fochist. S-a tras la sorți pentru asta. Împreună cu nea Titi, am măsluit în așa fel biletele, încât un coleg a trebuit să îndeplinească trei zile la rând ingrata sarcină. Teașcă i-a spus după aceea: «Ești băiat deștept, dar te-am păcălit! Am măsluit tragerea la sorți!» Cărbunarul l-a îmbrățișat cu drag, a apreciat gluma și a acceptat apoi, de bună voie, să îndeplinească această sarcină”…

Continuă Crisostom-Puiu Dantz… ,,Mergeam foarte des, împreună cu mulți colegi, la antrenamentele și meciurile echipei sale. Oferea un spectacol rar. Conducea antrenamentele folosind o portavoce. Se auzea în tot Copoul! Avea un vocabular seducător! Ardea pur și simplu pentru ideile sale! Mișcare, mișcare, mișcare!!! Asta voia mereu. Mi-a povestit apoi că, într-un rând, la Bacău, la un cantonament al echipei de fotbal, întrucât un fotbalist a fugit în oraș, a intrat în camera acestuia, s-a așezat sub pat, ca să-l aștepte, dar a adormit…!”

Cum i-am mai putea completa portretul?… ,,Cu alte mărturisiri. Mie îmi… trasase o sarcină: să-i cumpăr ziare”, continuă prietenul Puiu-Cristostom.  ,,Ziare de sport, dar și «Contemporanul», unde semna o rubrică sportivă. Îmi dădea mai mulți bani decât costau ziarele… Nu fuma, nu bea alcool. Avea un apartament pe strada Unirii. Două camere, bibliotecă etc. Era abonat la săptămânalul «Paris Match». Eheee!, aprobări speciale… La Vatra Dornei, în cantonamente, toți cei din conducerea stațiunii îl căutau, voiau să stea de vorbă cu el. Ținea acolo și cursuri pentru antrenori. Avea un talent oratoric rar. Era un nonconformist. Nu întâmplător, inclusiv la Iași, unii l-au sabotat. Avea idei noi, unele de neînțeles și pentru jucători, uneori. Și metodele de antrenament pe care le-a publicat sunt uneori greu de aplicat”. ,,Prefera dulciurile. Într-o dimineață, fotbaliștii l-au supărat și ne-a adus nouă dulciurile, la facultate […]. Dacă vrei să-i faci un portret mai apropiat de realitate  celui care a fost demis de două ori din funcția de selecționer al Naționalei, citește «Păpușarii», unde, între altele scrie: «Uneori, rămâneai surprins că printre cei care trucau meciuri s-ar putea număra şi Ștefănescu, Balaci, Marcu, Crișan, Cămătaru, căci de Beldeanu nu se mai discuta, el era cunoscut de mult ca un autentic cal troian». Într-un interviu din «România literară» (1969) are îndrăzneli rare, pentru acea vreme: «Când e vorba de fotbal, felcerii devin profesori universitari, zugravii – pictori celebri, iar spectatorul din tribună – cel mai autorizat selecționer unic. Nu m-am supărat că am fost schimbat de două ori de la națională, fiindcă mă pierdeam în numărul aşa de mare de superspecialiști»”…

Profesorul ieșean Vasile Liteanu, fostul coleg de facultate și prieten al celor doi, îmi spune: ,,Titi Teașcă și Puiu Dantz au fost oameni deosebiți; admirabili. Teașcă era deja antrenor lansat, cunoscut, pe când era student. În 1963, primul nostru an de studenție, el avea 41 de ani. Zilele trecute, o fostă colegă de facultate mi-a spus: «Era născut în același an ca tatăl meu»… Avea un interes deosebit pentru perfecționarea în profesie. Nu a lipsit de la nicio oră de practică, deși, la anii săi, la atletism și gimnastică nu mai avea aceleași disponibilități fizice. Dacă era în localitate, nu lipsea la niciun curs. Putea să nu vină nici la orele teoretice, profitând de poziția lui. Venea mereu și la examene, deși ar fi putut profita și de aici de eventuala protecție a… partidului. A susținut toate examenele împreună cu grupa. L-am stimat tot timpul pentru asta. Ca antrenor căruia îi urmăream antrenamentele și meciurile era un foarte bun psiholog și pedagog, avea un cult pentru ordine și disciplină. Îmi amintesc de un episod amuzant, dar edificator. Titi Teașcă pleca împreună cu echipa ieșeană de fotbal, cu un autocar, în deplasare. Virgil Popescu, titular al echipei, fundaș dreapta, a întârziat la întâlnire. Fix la ora stabilită, Teașcă a dat semnalul plecării. Când autocarul a fost pus în mișcare, unul dintre fotbaliști, uitându-se pe geam. a strigat: «Vine Popescu! E la o sută de metri de noi!»… Imperturbabil, Teașcă i-a făcut semn șoferului  să nu oprească”…

Constantin Teașcă și Crisostom Dantz; colegi, prieteni, profesioniști, spirite  de caracter. Au scos mii și mii de oameni din case, pentru a le oferi bucurii și speranțe pe stadioane.  Povestea vieților și trudei lor continuă să se plimbe admirabil prin amintirile noastre frumoase.

Ion Fercu

articolul original.

,,Întoarcerea e mai greu de realizat decât plecarea. Plecarea e la îndemâna tuturor. Nu şi întoarcerea”

20 December 2022 at 08:32
image

© Deșteptarea - unicul ziar tipărit din Bacău, neîntrerupt, de 33 de ani.

articolul original.

Când- Mozart- este- condus- la- cimitir- doar- de- credinciosul- său- câine- și- de- vizitiu

18 December 2022 at 22:34
image

Da, Mozart, geniul,  a fost condus la cimitir, în Orașul Muzicii, doar de credinciosul său câine și de vizitiu. A avut parte de o înmormântare de gradul III; groapă comună. Așa au hotărât oficialitățile, rudele, prietenii. Numai fidelitatea câinelui său, care a stat vreme îndelungată lângă groapa în care fusese depus de vizitiu și cioclu, a păstrat în memorie acest loc. Era un decembrie geros, dar nu frigul anotimpului, ci înghețul din sufletele concetățenilor săi l-a aruncat astfel în groapă. Asta nu i-a împiedicat pe unii să facă o avere din vânzarea manuscriselor lui, să-și lecuiască  sufletele cu armoniile sale, vreme în care, aruncat peste alții în groapa săracilor, Mozart nu avea nici măcar o amărâtă piatră funerară la căpătâi. Pentru Capitala Muzicii ar fi costat prea mult. Geniul lui Mozart își făcuse treaba, dăruise lumii un tezaur de armonii. Ce nevoie mai era de respect pentru el? Armoniile pot trăi fericite și dezlipite de amintirea sa, nu?…

OMV, BILLA, BCR, PETROM, RAIFEISEN,  BAUMIT, OMNIASIG, PFANNER, RedBul, STRABAG, PETROM, BauMax, JULIUS MEINI, HERVIS, SWAROVSKI, UNIQA etc. Vă spun ceva aceste mari uzine de profit care prosperă în România? Din când în când, nu vă întristează oftatul foștilor noștri CODRI? Firește, cei din țara celui-condus-la-cimitir-doar-de-credinciosul-său-câine-și-de-vizitiu-și-aruncat-peste-alți-morți-în-groapa-comună prosperă în țara mea sprijiniți prin legi fabricate cu dedicație de interesele ticăloase ale politicienilor noștri; și nu numai. Doar că, după ce și-au văzut sacii în căruță, nu vi se pare că politicienii din țara-geniului-condus-la-cimitir-doar-de-credinciosul-său-câine-și-de-vizitiu-și-aruncat-peste-alți-morți-în-groapa-comună, de-a toarta cu ai noștri, ne-au aruncat, la fel de cinic, și pe noi într-un fel de groapă comună?…

Mai rămâne ca aceste mari scârbe, politicienii lor și ai noștri, să ne schimbe Imnul Național. Se gândesc, probabil, la un substitut: Recviemul în re minor al lui Mozart. Există și  argumente estetico-religioase: lucrarea are la bază  un text poetic latin din veacul XIII și șase texte liturgice ce fac parte din slujba funerară.

Iohannisienilor, ciolacilor și ciucăilor, oare eroii de la Timișoara, pe care unii  îi comemorăm în aceste zile cu mare pioșenie, ce-ar zice?…

articolul original.

Cimitirul

18 December 2022 at 08:11
image

Vi se pare, mai ales acum, în preajma unor importante sărbători, nepotrivită tema? Dacă da, propun să nu mai vorbim nici despre eternitate, amintiri, respect etc. Cuvântul cimitir își are obârșia în neogreacă, unde koimitírion (ϰοιμητήριον) înseamnă dormitor; dormitorul ultim, al veșniciei. Este în această percepție ceva din spiritul lui Platon, care ne spunea că toți cei care sunt într-adevăr iubitori de înțelepciune se deprind cu gândul morţii, şi aceasta îi înspăimântă mai puţin decât pe ceilalţi oameni. Dar, cel mai mult poate că abordarea ne trimite către stoici, cei la care face trimitere Martin Heidegger: ,,A înţelege moartea pare a fi vocaţia profundă a filosofiei. Nu este întâmplător că, la începutul istoriei sale, ea capătă numele de «pregătire pentru moarte»” (Vezi Cristian Ciocan, ,,Moribundus sum: Heidegger şi problema morţii”, Humanitas, 2007).
Pare ceva aproape bizar, desigur, dar când poposesc pentru prima oară într-o localitate, dacă am timp, vreau să vizitez cimitirul emblematic al așezării, cartea de vizită a comunității. Cimitirul îmi oferă criteriul de apreciere a sufletului preoților, primarilor, concetățenilor acestora. Un prieten îmi spune că atunci când este pe cale de a-și apropia un amic nou este tentat să-l roage să facă împreună o vizită la mormântul părinților acestuia, pentru a-l cunoaște mai bine.
Când intru într-un cimitir, mă gândesc și cuvântarea „La cimitir și la Crucea Domnului”, cea în care Sfântul Ioan Gură de Aur amintește despre originea cuvântului „cimitir”, care face pomenirea de Cruce. După cum Hristos a fost răstignit în afară porților Cetății, tot astfel, locul rămășițelor pământești ale fiecărui creștin se va afla în afara cetății lor: ,,Vezi că pretutindeni moartea este numită somn; pentru aceasta și locul se numește cimitir, adică loc de dormit. Numele ne este folositor și plin de filosofie. Așadar, când aduci aici pe un mort, nu te pierde de supărare; căci nu-l aduci la moarte, ci la somn”. Același Ioan Gură de Aur îmi șoptește că, mereu, ,,cimitirul este școala școlilor și facultatea facultăților. Du-te în cimitir; el îți vorbește de Dumnezeu”.
Un cimitir în care dezordinea face legea mă înspăimântă. Când văd că pentru a ajunge la un loc de veci ar trebui să calci peste alte morminte, îmi aduc aminte de epitaful scris pe o tombală din Seini, Maramureș:,,Trecătorule ce-mi calci țărâna, nu fi mândru în cimitir./ Noi suntem acasă, tu încă ești musafir”. Când privesc mormintele care sunt lăsate pradă paraginii, uitării mari, sunt asediat de tristeți funciare.
Dacă tot ce v-am spus până acum nu a pledat suficient pentru a privi cimitirul ca pe un reper fundamental al vieții noastre, dacă sunteți îndrăgostiți de matematică, ați putea, de pildă, să căutați locul veci al lui Diofant, părintele algebrei, unde, se spune, ar fi inscripționat un epitaf care este, de fapt, o interesantă problemă cu fracții care ne invită să-i aflăm vârsta acestuia: ,,Călătorule! Aici odihnesc osemintele/ Unui om bun care a trăit/ O viaţă lungă şi plină de virtuţi./ Copilăria lui a ţinut o şesime de viaţă,/ Apoi a mai trăit o doisprezecime,/ Până când s-a însurat cu o femeie/ Care nu i-a dăruit copii,  decât după ce/ A mai trecut a şaptea parte din viaţă, / Plus încă 5 ani./ Iar fiului său soarta i-a hărăzit/ Să trăiască doar jumătate din viaţa părintelui./ În mâhnire adâncă a murit bătrânul/ Supraviețuind cu patru ani fiului său.// Călătorule! Ştii câți ani am eu/ În această zi când îmi sfârşesc viaţa?”… Sau poate că, îndrăgostiți de folclor, umor și înțelepciune, veți vizita cimitirul Săpânța sau alte cimitire celebre ale lumii.
Sunt sigur însă că, și de Sărbători, veți merge la mormintele celor dragi. Cu flori, cu lumină în suflet și în lumânări, cu bucuriile și tristețile care le țin în viață eternitatea acestora. Dacă-i întâlniți pe-acolo pe preoți și primari, amintiți-le, vă rog, cât de important este un CIMITIR. Nu le cereți să angajeze peisagiști, arhitecți, să ofere cimitirului aură de Père-Lachaise. N-au toți sensibilități de acest gen. Sugerați-le însă că măcar niște alei neiubitoare de noroi și o capelă civilizată ar fi un început de reabilitare a atitudinii față de cimitir.

articolul original.

,,Un Dumnezeu care ar sta la snoave, la o cafea, nu e cel pe care îl caut. Dumnezeu nu e postmodern, nu se îmbracă în blugi, nici nu apare la televizor în prime time să fie cool”

13 December 2022 at 10:18
image

© Deșteptarea - unicul ziar tipărit din Bacău, neîntrerupt, de 33 de ani.

articolul original.

Republica Ilău, colonialismul frățesc și scârba anului

10 December 2022 at 22:00
image

Destrămarea URSS ne-a oferit iluzia apariției unei alte lumi, una în care se spera că democrația și pacea vor fi distribuite în roluri de vedete globale. Iluzii… Vocile Chinei și mai ales ale rănitei în marile sale orgolii, Rusia, ale sateliților politici ai acestora, mai mult sau mai puțin potenți, dar și inabilitățile celorlalte mari puteri/ instituții au întunecat aceste orizonturi optimiste. Specialiști occidentali în geopolitică și relații internaționale au oferit semnale care au anunțat repede prăbușirea iluziilor. În locul lumii bibpolare, cu doi actori importanți (SUA și URSS), era anunțat un nou format al tensiunilor mondiale. David Kampf („Apariţia lumii multipolare”), Paul Kennedy (,,Ascensiunea şi căderea marilor puteri”), Dale Walton („Geopolitica şi marile puteri în secolul XX. Multipolaritatea şi revoluţia în perspectivă strategică”), Dilip Hiro („După imperiu. Naşterea lumii multipolare”), dar și belicosul rus Aleksandar Dughin sunt câțiva dintre cei care au anunțat apariția unei lumi multipolare, ca ordine mondială nouă, cu mai multe națiuni și instituții care alcătuiesc blocuri de putere. China, Uniunea Europeană, țările BRICS (Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud) și OEA (Organizația Statelor Americane, cu 35 de membri) sunt câțiva dintre noii actori ai politicii internaționale. Există și alte centre de putere structurate ca lobby-uri, multinaționale, ONG-uri, mișcări sociale sau comunități în rețea.

În 2007, am auzit o primă voce politică americană, Madeleine K. Albright, vorbind, într-un editorial din „New York Times”, despre ,,apariția lumii multipolare”. Americanii care trăiesc în culisele informațiilor secrete au schițat în 2008, într-un raport (,,Tendințe globale 2025”), chipul unui ,,sistem global multipolar”. Pe când era vicepreședinte, Joe Biden declara că ,,noi încercăm să construim o lume multipolară”. Acum, președinte fiind, strâmbă uneori din nas către acest gând. Pe mine altceva mă interesează, esențial, dacă nu cumva și în previzibila nouă ordine mondială a multipolarității – în care pofta pentru putere, resurse și profit este suverană – va rămâne în prosperă viață premoniția eminesciană: ,,Istoria umană în veci se desfăşoară,/ Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău”. Eu m-am săturat să tot fiu ilăul lumii. Într-un rând îmi venea să propun ca țara mea să se numească Republica Ilău, dar mi-a fost teamă că numele ar putea fi revendicat de zeci și zeci de țări…
Jocurile de putere sunt atât de imprevizibile, încât atunci când îndrăznesc să mă gândesc la fragilul echilibru al supraviețuirii nu-mi mai spun că, undeva în lume, o anumită regiune este un butoi politic doldora de pulbere, ci mi se pare că lumea întreagă este un asemenea butoi. Viitorul, cred, nu va mai fi un timp în care se va vorbi despre viețuirea, ci despre supraviețuirea speciei umane. În ,,Dincolo de bine și de rău” (1886), privind către deja ,,bătrâna Europa”, Nietzsche spunea, în stilul său metaforic împrietenit cu ghicitura, că aceasta este ,,o splendidă tensiune spirituală, așa cum nu mai existase pe pământ; cu un arc atât de încordat”, încât puteai lovi cu el ,,cele mai îndepărtate ținte”. Se pare că astăzi ,,bătrâna Europa” este ceva mai mult decât o ,,splendidă tensiune spirituală”. În plus, vorbim despre o teribilă tensiune mondială.
În actualul context, UE, SUA, NATO, unde democrația dă totuși semne de viață, ar trebui să-și elaboreze un manual moral de supraviețuire decentă, un fel de Biblie a bunului simț comunitar, empatic și cu vocația solidarității de specie. Între altele, pe fondul minunatelor intenții și realizări, ar trebui să renunțe și la practicile de colonialism… democratic, frățesc. Zvârcolirile noastre pentru intrarea în spațiul Schengen sau pentru obținerea de vize pentru SUA, de pildă, sunt doar două dintre simptomele ale acestei realități. E drept că și clasa noastră politică, ultima în clasamentele care vizează profesionalismul și moralitatea, a devenit un fel de frate de cruce cu principiile colonialismului… democratic. După ce l-am văzut pe președintele Iohannis înclinându-se aproape de poziția preșului în fața liderului NATO, gest pe care l-am declarat scârba anului, eu mă simt încă ilău și în UE, deși ciocanul care mă lovește uneori are parcă mai mult suflet, în vreme ce vânătăile sunt, desigur, mai suportabile. M-am săturat să tot fiu ilăul lumii. Într-un rând, îmi venea să propun ca țara mea să se numească Republica Ilău, dar mi-a fost teamă că numele ar putea fi revendicat de zeci și zeci de țări…

articolul original.

,,În pauza sau liniștea dintre cuvinte se comunică uneori altceva decât prin cuvintele în sine”

7 December 2022 at 09:01
image

Interviu cu Irina HANDARIC, psiholog clinician, Amsterdam- Amstelveen, Olanda

  • Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul pe care îl investiți în discursul civic și profesional?
  • Pot spune ca relația dintre mine și Cuvânt e una vie, dinamică, în continua evoluție. Am cunoscut Cuvântul ca refugiu și adăpost,  cutreierând în căutare de adevăr și sens. Cuvântul a fost la un moment dat un scop în sine, o pasiune, o fascinație; cartea de vizită în discursul civic.

Consider Cuvântul un Dar de o valoare inestimabilă, însă ține de noi cum ne raportăm la el. Ca  vehicul al gândurilor noastre, Cuvântul investit, încărcat cu valoare personală, pozitivă sau negativă, devine concept de sine, pozitiv sau negativ, apoi convingere, părere, judecată sau regulă și în final ne putem ,,pierde” în cuvinte. Devenim, ca să zic așa, povestea vieții noastre și nu povestitorul.

În discursul profesional, tind să dau întâietate cuvintelor ca mijloace cu ajutorul cărora ne referim la realitatea de dincolo de ele, ca  poartă spre trăire, spre experiență; cuvântul care desenează harta, fără a fi destinația în sine. Poate chiar mai mult, în pauza sau liniștea dintre cuvinte se comunică uneori altceva decât prin cuvintele în sine. Acolo se poate conștientiza și vindeca ceea ce e ne-cuvântat, ne-exprimat, ne-trăit.

Îmi amintesc faptul că am invitat un cuplu aflat într-o situație conflictuală să nu folosească niciun cuvânt, doar să se privească, timp de cinci minute, în ochi, în tăcere. Folosite sau gândite inconștient, automatizat, cuvintele ne pot distrage sau sustrage din planul Prezenței, al Ființei. Uităm să Fim, uităm Cine suntem, ne pierdem în conceptul de sine de care menționam. ,,Eu sunt cel rănit, eu sunt cel nedreptățit, eu sunt bun, tu ești rău…”. Acest discurs ne ține prizonieri într-o parte din mintea noastră care induce suferința. Dupa cinci minute petrecute in Prezență, când mintea a început să se calmeze, i-am rugat pe cei doi să exprime într-un cuvânt experiența acelui moment. Au spus: Iubire și Conexiune.

  • Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?
  • Cred că amândoi. Literalmente, lipiți de suflet. ,,Lipim” multe pe Suflet, motiv pentru care el nu e liber să Fie, să-și strălucească Lumina din care a fost creat. De exemplu, Uitarea/ Distragerea/ Rătacirea sau Judecata. Ne lăsăm distrași de lume sau trași in lume, asemenea Fiului Risipitor sau judecăm, condiționăm, comparăm asemenea Fratelui său. Iubirea ne-condiționată a Tatălui are puterea să ,,dezlipească”, să ne elibereze judecata din uitare, distragere, rătăcire. Risipim moștenirea Tatălui, în momentul în care credem că Darurile Sale, iubirea, starea de bine din interior, fericirea, pacea, împăcarea, se găsesc în lume, sunt dependente de, sau se obțin prin ceva sau cineva din afara noastră. Părăsim Casa Tatălui, care se găsește înăuntrul nostru, și ,,plecăm în lume”, rătăcind pierduți. Ne venim în fire și ne dăm seama că, după cum spune parabola, Casa Tatălui este pâine din belșug și noi murim de foame slujind la alți stapâni de la care primim în fapt Nimic.

Aș cita dintr-un autor contemporan care mă inspiră, Michael Singer, care spune despre Iubirea Ne-condiționată a Tatălui pentru toți  Fiii Săi: ,,Relația noastră cu Dumnezeu este la fel ca relația noastră cu soarele. Dacă te ascunzi de soare câțiva ani și apoi alegi să ieși din întuneric, soarele încă strălucește ca și cum tu nu ai fi plecat niciodată. Nu trebuie să-ți ceri scuze. Te îndrepți și te uiți la soare. E la fel când te hotărăști să te întorci spre Dumnezeu; pur și simplu o faci”.

  • Stați uneori la taclale, la o șuetă cu Dumnezeu?
  • Încerc doar să stau…

Îmi vine însă în minte un alt pasaj al aceluiași autor, despre cum ar fi dacă… Dumnezeu ar sta la o tacla cu oamenii și  ar intreba: ,,Cum te simți?” Omul răspunde: ,,Ce vrei să spui, cum mă simt?”… ,,Păi, îți place aici?”… ,,Nu, nu îmi place aici”… ,,De ce nu? Ce nu e bine?”… ,,Copacul acela e îndoit în cinci părți; eu îl vreau drept. Persoana aceasta se întâlnește cu altcineva… Persoana aceasta are o mașină mai frumoasă decât a mea și persoana aceea se îmbracă caraghios. E groaznic. În plus, nasul meu e prea mare, urechile prea mici și degetele mele sunt ciudate. Nu sunt mulțumit. Nu îmi place nimic”… Atunci Dumnezeu întreabă: ,,Și legat de animale ce crezi?”… ,,Animalele? Furnicile și țânțarii mă mușcă. E insuportabil. Nu pot să ies noaptea afară din cauza lor. Fac zgomot și mizerie peste tot și pur și simplu nu îmi place”…

Crezi că lui Dumnezeu îi place să audă toate astea? Ar spune: ,,Ce, crezi  că sunt oficiul de plângeri?” Apoi merge și vizitează pe altcineva și întreabă: ,,Ce faci?” Și persoana asta spune: ,,Sunt în extaz”. Dumnezeu întreabă: ,,Cum îți plac lucrurile care te înconjoară?” ,,Sunt frumoase. Tot ceea ce văd creează valuri de bucurie în mine. Mă uit la copacul acela îndoit. Pur și simplu mă minunez. Furnica vine și mă mușcă și e uimitor cum o furnică atât de mică e suficient de curajoasă ca să muște un uriaș ca mine!”…

Acum ghiciți cu cine ar vrea Dumnezeu să stea la taclale…

  • Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?
  • Poate că distincția nu e atât între Rai și Iad, cât între Utopie/ Ireal și Real. În introducerea cărții lui Helen Schucman, ,,Curs de Miracole”, se menționează despre ,,înlăturarea blocajelor care ne împiedică să conștientizăm prezența iubirii – moștenirea noastră firească. Opusul iubirii este frica, dar tot ce e atotcuprinzător nu poate avea opus […].

Realul nu poate fi amenințat.

Irealul nu există.

În asta stă pacea lui Dumnezeu”.

  • Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?
  • În contextul întrebărilor dumneavoastră, îmi apare asociația cu trădarea așa cum e descrisă în Biblie, aceea a Apostolilor Iuda și Petru. Mă gândesc că și în Parabola Fiului Risipitor tot despre o formă de trădare este vorba.

Când ne îndepărtăm de Dumnezeu, de Iubire, trădam. Ne indepărtam de Cine suntem cu adevărat, de Conștiință, de Sufletul nostru, de Sinele nostru Real (și nu de cel conceptual, în sensul identificării cu povestea noastră de viață, cu succesele sau eșecurile, trăsăturile de caracter, proprietățile fizice sau intelectuale etc.). Această trădare de Sine este suferința și o pot resimți ca frică, înstrăinare, alienare, dezrădăcinare, separare. Poate că trădarea față de celălalt se trage din trădarea de Sine.

Tot trădare de sine e și încercarea noastra constantă de a controla sau evita orice formă de suferință sau durere fizică sau emoțională, care nu face decât să se alieneze, să ne îndepărteze și mai mult de noi înșine. Sau investirea loialității noastre în așteptările celorlalți sau ale societății în care trăim, în obiective care nu se aliniază cu valorile noastre personale. Cred că ne ajută să ne întrebăm uneori: ,,Cui îi sunt loial? Cui îi sunt fidel?”.

  • Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii, ce ar viza acest petic?
  • Am citit recent despre următorul exercițiu imaginativ: să merg în imaginație departe, departe în univers și să realizez că universul este neant, spațiu gol, că în distanțele incomensurabile dintre planete și stele nu există nimic. Cum ar fi să fiu acolo și să nu văd nimic? Cum ar fi să compar asta cu miracolul dat mie în fiecare zi, cu Creația lui Dumnezeu pe Pământ? Câte culori, câte sunete, câte forme de viață, câte experiențe în fiecare moment care îmi e dat! Dacă aș putea, asta aș cârpi, aș pune un petic pe mintea mea când îmi spune că nu-i place sau că vrea altceva. Înțelepții spun că tocmai ne-acceptarea, rezistența la Viață, așa cum a fost Creată, poate fi considerată începutul Căderii din Grădina Raiului.
  • Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?
  • Sunt multe, aleg mărturisirea Mântuitorului Nostru Iisus Hristos: ,,Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca: 17, 21). Și fraza lui Ram Dass, un mentor spiritual american, care ne amintește că avem nevoie unii de alții ca să ajungem din nou ,,Acasă” (,,We are all just walking each other home”).
articolul original.
❌