Mâine, Consiliul Justiție și Afaceri Interne va oficializa includerea deplină a României și Bulgariei în spațiul Schengen. Dacă am traversa o perioadă normală din punct de vedere politic, ne-am putea aștepta la zeci de discursuri plicticoase, autosuficiente și pe alocuri enervante despre această realizare: președinte, premier, miniștri și diverși reprezentanți ai structurilor implicate în protejarea frontierelor, spre a nu mai vorbi de parlamentarii puterii, fiecare în județul lui. Să sperăm că în situația actuală se vor abține de la asemenea ieșiri. Dar cel mai bine ar fi să așteptăm decizia oficială, pentru că ea va fi însoțită de o serie de clauze tranzitorii, așa cum s-a discutat cu ocazia recentei întâlniri informale de la Budapesta, moderate de guvernul maghiar (o bună dovadă de folosire corectă și utilă a calității de stat deținător al președinției semestriale a UE).
De-a lungul timpului, am tratat frecvent tema accesului țării noastre în spațiul Schengen, pornind de la evoluții interne sau europene ce păreau a fi relevante. Am început în epoca în care un grup semnificativ de țări, inclusiv Germania și Franța, ne spuneau că mai avem de lucru – se întâmpla după ce Comisia anunțase că satisfacem exigențele tehnice, iar Parlamentul formulase un enunț politic favorabil (această instituție, așa cum știm, nu are competențe în materie de admitere a unor noi membri în acordul Schengen). Finlanda a fost, o vreme, purtător de cuvânt al scepticismului occidental, mai ales în perioada în care guvernul acestei țări depindea de sprijinul parlamentar al unui partid conservator eurosceptic. La scurt timp după aceea, Țările de Jos au preluat ștafeta, într-un moment politic intern similar celui finlandez, dar prelungindu-și rezervele și după ce guvernul se putea baza pe o majoritate pro-europeană.
În acești ani, chestiunea Schengen era (și trebuia) tratată în paralel cu celălalt instrument de condiționalitate impus României și Bulgariei, așa-numitul MCV (mecanism de cooperare și verificare în domeniul justiției). Fără a nega existența unor efecte pozitive, mai ales în plan instituțional, mecanismul și-a dovedit rapid limitele, iar prelungirea sa până în 2023 l-a transformat într-un fel de cortină în spatele căreia justiția din România (se pare că și cea din Bulgaria) rămânea ineficientă, inechitabilă și permanent amenințată de ingerințele politico-mafiotice.
Revenind la sprijinul sau opoziția statelor-membre, tendința articolelor anterioare – despre care cred că era corectă și că, până la urmă, a fost confirmată în ultimele douăsprezece luni – a fost aceea de a da prioritate temelor de politică internă din statele care se împotriveau primirii României. Vorbeam de Finlanda, dar episoade de acest gen pot fi identificate și în Franța, Germania sau Suedia, poate și în alte țări, în anii 2011-2020. Pe de altă parte, a apărut situația din Țările de Jos, unde elitele politice au ajuns la concluzia că publicul nu vrea să audă nimic despre migrație (se întâmpla înainte de valul din 2015-2016) și, prin extensie, despre intrarea străinilor pe teritoriul național. Guvernul moderat de la acea vreme, indiferent dacă se baza sau nu pe sprijinul parlamentar al extremei drepte, și-a învăluit discursul în considerații despre corupția și statul de drept în România și Bulgaria și a conexat tema cu MCV-ul aplicat celor două țări.
În paralel, încă de acum trei ani, la orizont a început să se profileze opoziția guvernului austriac condus de Karl Nehammer și dominat de populari, rămași la putere după o gravă criză de corupție ce a compromis cariera politică a fostului lider și cancelar. La sfârșitul anului 2022, această opoziție față de România și Bulgaria (dar nu și față de primirea Croației) a fost exprimată politic în cadrul consiliului JAI, pe fondul temerilor electorale ale cancelarului Nehammer, confruntat cu ascensiunea extremei drepte. Spre deosebire de Țările de Jos, Austria a folosit cifrele referitoare la traseele migrației ilegale (care, din păcate, nu ocolesc România) pentru a formula cereri concrete pentru autoritățile de la Bruxelles – și a obținut satisfacție, inclusiv prin atribuirea portofoliului de comisar pentru Afaceri Interne și Migrație. Dar, din câte se poate observa, decisivă pentru schimbarea favorabilă a poziției Austriei a fost tot balanța de putere internă, în sensul că la Viena se conturează o coaliție moderată, cu excluderea extremei drepte.
Așadar, previzibila decizie de mâine reprezintă mai degrabă o recunoaștere a faptului că primirea României și Bulgariei nu mai este nicăieri o miză semnificativă, nu un premiu pentru eforturile guvernelor de la București sau Sofia. În ceea ce privește România, nu putem decât să sperăm că structurile însărcinate cu managementul frontierei se vor dovedi mai solide decât cele care, în aceste zile, sunt chemate să protejeze ordinea constituțională și stabilitatea regimului democratic.
Publicitate și alte recomandări video