Privind, prin comparație, situația din Statele Unite cu cea din Franța, Alexis Tocqueville era de părere că democrația nu este posibilă în țara sa pentru că prea multă lume preferă egalitatea în dauna libertății. Astăzi nu mai vorbim despre posibilitatea sau imposibilitatea democrație, ci despre „salvarea acesteia”. Pentru că ni se spune tot mai des că democrația s-ar afla într-un pericol mortal. Dacă, de pildă, câștigă Donald Trump alegerile din America sau, la noi, dacă nu suntem suficient de vigilenți să împiedicăm ascensiunea binomului PSD – AUR. În cazul nostru suntem încă în campanie, chestiunea nu e tranșată, dar între timp, Joe Biden, unul dintre cei care lansase astfel de avertismente apocaliptice, l-a primit cordial pe Trump la Casa Albă pentru a-l asigura că tranziția va fi una lină, fără probleme.
Însă observația lui Tocqueville rămâne valabilă la aproape 200 de ani distanță, nu doar pentru Franța, ci în general pentru întregul spațiu occidental, dacă o privim prin prisma problemei de fond a raportului dintre guvern și individizi. Acum, pe stil nou, nu mai vorbim despre egalitatea în fața legii, ci despre „echitate”, în terminologia DEI progresistă, alături de „diversitate” și „incluziune”. În aceste condiții, dacă optăm pentru echitate, adică egalitatea de rezultat, indiferent de meritele, calitățile individuale ale celor implicați, trebuie să acceptăm intervenția statului pentru a o impune. Prețul plătit fiind o diminuare a libertății personale.
Iar într-un sens mai larg votul a devenit tot mai puțin relevant. O bună parte a deciziilor sunt luate de către o birocrație extinsă, „statul administrativ” la nivel național sau, în cazul nostru, cel de la Bruxelles, nu de către cei aleși. Cei care susțin modelul acestui stat intervenționist, din zona elitelor politice, academice, corporatiste, vin cu argumentul că lumea de astăzi este extrem de complexă așa că este absolut necesar un astfel de aparat birocratic masiv. Se poate lua în calcul acest aspect, dar este un argument doar parțial justificat. Lucrurile au mers mult prea departe, de pildă, în Statele Unite există peste 400 de agenții federale. După cum acest aparat este mult supradimensionat și în România.
Dar chiar și în aceste condiții, sunt voci care susțin că de fapt aparatul trebuie să se extindă și mai mult (se spune, glumind, că e nevoie de o birocrație extinsă pentru a răspunde nevoilor unei birocrații extinse) și să intervină în și mai multe domenii ale existenței cotidiene. Într-un volum, foarte apreciat de Ursula von der Leyen, apărut sub semnătura fostei președinte a Universității Columbia, Minouche Shafik, care a fost foarte aproape să devină guvernatoarea Băncii Angliei, aceasta susține nevoia unui nou contract social, solicită mai multă redistribuire, pe linia ideilor economistului marxist francez Thomas Piketty. Sugerează impunerea unui impozit pe avere de 2-3% pe an „care ar permite guvernelor să sporească eficiența, să promoveze creșterea economică și să reducă inegalitatea, toate deodată”.
Pe lângă aceste motivații de natură ideologică, care vin de la persoane ca Shafik care câștigă sute de mii de dolari pe an, există altele venite de pe filiera celor care au tot interesul să păstreze sau chiar să extindă statul administrativ. De pildă clasa politică, din mai multe motive. Politicienii își pot plasa clientela politică în acest sistem și, în afară de asta, pot negocia cu grupurile de lobby (sunt mii la Washington și la Bruxelles). Nemaivorbind de faptul că astfel își extind controlul în societate, pentru că puzderia de reglementări, de tot felul, îi fac pe oameni mai vulnerabili în fața statului intruziv. Pe de altă parte, cei aflați la vârful corporațiilor pot negocia subvenții sau impune reglementări avantajoase pentru ei sau defavorabile competiției. Un exemplu sunt sumele importante primite de la guvern de către o serie întreagă de corporații pentru „măsuri de combatere a schimbărilor climatice”. Însă, costul este impactul negativ în privința inovării și creativității, exact ceea ce ar trebui să-i dea un avantaj competitiv Occidentului în bătălia geopolitică cu nucleul coagulat în jurul Chinei și Rusiei.
Problema, dincolo de alte considerente, este însă și aceea că datoria publică și în Statele Unite și în Europa a ajuns la un nivel de avarie așa că la un moment dat va deveni imposibil să susții atât acest imens aparat birocratic, cât și cheltuielile sociale generoase, între altele și datorită declinului demografic. În Statele Unite datoria publică a ajuns la $36 trilioane, adică 121% din PIB. S-a ajuns la acest nivel de la $12 trilioane în 2000 și $24 trilioane în 2020, la sfârșitul primului mandat al lui Trump. Iar serviciul datoriei, dobânda de plătit anual, a depășit deja bugetul apărării.
În România aparent stăm mult mai bine.Datoria publică a fost doar 49% din PIB în 2023, dar cu un deficit bugetar preconizat de 8% pentru acest an vor fi tot mai dificil de acoperit în viitor găurile bugetare, mai ales că în Europa, cu precădere în Germania, perspectivele economice sunt pesimiste. Criza din industria auto germană (Volkswagen a decis să închidă trei fabrici în Germania și una, de mașini electrice Audi, în Belgia) și prevederile constrângătoare impuse de Comisia Europeană (în opinia directorului general de la Renault acestea i-ar putea costa 15 miliarde de euro pe producătorii auto din Europa) care vor intra în vigoare anul viitor vor avea un serios impact economic și la noi. Industria auto din România are o pondere de 14% din PIB și 26% din totalul exporturilor.
Acesta este contextul în care anul viitor, pe 20 ianuarie, Donald Trump își va începe al doilea mandat la Casa Albă. Dar deja mulți membri din viitoarea sa echipă au fost nominalizați. Sigur, ei trebuie confirmați în Senat, dar cum republicanii dețin aici controlul, 53 la 47, nu e loc de surprize, cu una poate două excepții. Cum era de așteptat, în mass-media tradiționale, apropiate în mare măsură de democrați, au apărut o mulțime de critici și acuzații față de cei nominalizați, mai ales în poziții sensibile precum la Pentagon, coordonarea serviciilor de informații sau Departamentul de Justiție. Multe acuzații sunt nejustificate, mai ales dacă mai facem și observația că în cazuri similare, pentru administrațiile Obama sau Biden (un exemplu fiind lipsa de experiență), nu au fost formulate astfel de obiecții.
Publicitate și alte recomandări video