În seara zilei de 20 ianuarie 1936, imediat după orele 11, regele George al V-lea al Angliei, un fumător înrăit, a murit de gripă la vila sa din Sandringham, în Norfolk.
Până în zilele noastre persistă zvonurile conform cărora doctorii regelui, cu asentimentul guvernului, i-au administrat regelui muribund o doză letală de morfină astfel încât moartea lui să survină la timp pentru a fi anunțată a doua zi în ziarul Times, iar nu în tabloidele plebee care aveau să apară pe piață câteva ore mai târziu.
Toată viața George al V-lea a fost un monarh rezervat și inflexibil, lipsit de imaginație, dar hotărât să-și facă datoria. După moartea sa, biograful lui personal a scris că regele nu s-a distins „prin exercitarea unor calități sociale, prin magnetism personal sau prin forță intelectuală. N-a fost nici o persoană prea spirituală și nici un povestitor strălucit, nici foarte citit ori foarte educat și n-a avut nici o contribuție notabilă la conversația socială iluminată. Îi lipsea curiozitatea intelectuală și abia spre sfârșitul vieții a dobândit o oarecare măsură de gust artistic”.
Ca atare, observă istoricul Robert Lacey: „era, cu alte cuvinte, exact la fel ca majoritatea supușilor săi”. Totuși, până când George a ajuns la Jubileul de Argint în 1935, poporul britanic a dezvoltat o anumită admirație pentru el, în pofida faptului că era un om atât de banal. După cum scria Harold Nichols: „În acei douăzeci și cinci de ani, supușii au ajuns să-și dea seama că regele George reprezenta și punea în valoare valorile familiale și publice pe care ei le considerau virtuți specific britanice. În acesta vedeau, reflectate și amplificate, valorile pe care le prețuiau ca fiind propriile idealuri – credință, datorie, onestitate, curaj, bun-simț, toleranță, decență și adevăr.”
Când George a ajuns rege în 1910, monarhii englezi au cedat practic întreaga lor putere Parlamentului, în pofida venerației de care se bucurau din partea supușilor. Cu toate acestea, acțiunile lui George – sau lipsa lor – au lăsat unele urme care se văd și astăzi.
În timpul Primului Război Mondial, într-un moment de patriotism înălțător, George a schimbat numele familiei regale din germanicul Saxa-Coburg-Gotha în Windsor și a poruncit ca toate rudele sale britanice să adopte nume cu sonoritate britanică. Astfel, vărul lui, Louis de Battenberg, și-a tradus pur și simplu numele în Louis Mountbatten.
Când kaiserul Germaniei Wilhelm (și el văr primar cu George) a auzit de schimbări, a ridiculizat aceste strădanii afirmând că, din acel moment, piesa lui Shakespeare „Nevestele vesele din Windsor” se va numi în Germania „Nevestele vesele din Saxa-Coburg-Gotha”. Un alt incident din Primul Război Mondial, având legătură cu un alt văr primar al regelui, a avut consecințe mai grave.
Pe 15 martie 1917, țarul Nicolae al II-lea al Rusiei a fost forțat să abdice în urma revoltei de la Petrograd a soldaților și muncitorilor dezamăgiți și obosiți de război. Deși conștient că Nicolae era în primejdie, George a refuzat să le acorde lui și familiei sale azil în Marea Britanie, temându-se să nu fie asociat cu regimul autocratic din Rusia într-un moment în care socialismul britanic își înălța capul. Ca urmare, comuniștii i-au împușcat pe Nicolae, pe soția lui și pe cei cinci copii ai acestora.
Într-o notă mai fericită, George a stabilit un precedent de Crăciun care a rezistat până astăzi. În după-amiaza zilei de Crăciun din 1932 a transmis supușilor săi un scurt mesaj la radio, textul fiind atent redactat de către Rudyard Kipling (care a murit cu două zile înaintea regelui).
De atunci, a devenit o tradiție pentru monarh să se adreseze națiunii în după-amiaza de Crăciun, chiar dacă acum, desigur, mediul principal de comunicare este televiziunea.
Mai sunt unele controverse legate de ultimele cuvinte ale lui George. Conform ziarului de înaltă ținută Times, pe când stătea în pat, înconjurat de soție și de copii, dându-și ultima răsuflare a întrebat: „Ce face Imperiul?”. Totuși, o altă relatare insistă asupra faptului că ultimele sale cuvinte au fost adresate doctorului său.
Cu șapte ani în urmă, după o boală gravă, George își petrecuse convalescența în stațiunea de pe malul mării Bognor, care și-a schimbat ulterior denumirea în Bognor Regis în onoarea sa. Acum doctorul încerca să-și liniștească pacientul cu ideea că și de data asta va putea să se recupereze în aceeași stațiune, la care regele ar fi răspuns sec: „La naiba cu Bognor!”.
Tot la 20 ianuarie:
1265: Contele de Leicester Simon de Montfort convoacă primul Parlament englez la Westminster Hall.
1841: Hong Kong este cedat de China și ocupat de britanici.
Geo Alupoae, critic de teatru
George al V-lea, ajutat să moară chiar de doctorul lui (1936), 10.0 out of 10 based on 1 rating