Pe 21 decembrie 1989, după ce cu o zi înainte etichetase protestatarii de la Timișoara drept „dușmani ai revoluției socialiste”, Ceaușescu a dorit să transmită un mesaj în toată țara, arătând că populația sprijină conducerea partidului și a statului. Astfel, în jurul prânzului, a organizat o mare adunare populară în fața sediului Comitetului Central al PCR.
De la balconul Comitetului Central, Ceaușescu vorbea despre realizările „revoluției socialiste” și ale „societății socialiste multilateral dezvoltate”, în timp ce mulțimile adunate în stradă erau încurajate să condamne „actele huliganice” din Timișoara și să își exprime solidaritatea cu conducerea PCR, conform Descoperă.ro.
Însă, printre urale și scandări, se auzeau tot mai puternic huiduieli și fluierături. Mișcările bruște dintr-o parte a adunării și zgomotul unor petarde au transformat mitingul într-un haos total. Mulțimea a început să se împrăștie pe străzile din apropiere, lăsând în urmă steaguri și portrete ale lui Nicolae și Elena Ceaușescu. Cei mai curajoși au încercat să îi încurajeze pe ceilalți: „Nu plecați oameni buni, acum e momentul, hai să mergem la Intercontinental”, strigând totodată: „Jos Ceaușescu!”, „Jos călăul!”, „Jos analfabeta!”, „Jos cizmarul!”, „Și voi sunteți români!”.
Imaginea lui Ceaușescu în acel moment, cu fața încruntată de frică și surpriză, cu buzele încercând fără succes să spună câteva cuvinte și cu mâna ridicată, a fost difuzată rapid pe televiziunile din întreaga lume. După acest moment, Televiziunea Română a întrerupt transmisia în direct, dar a reluat-o rapid, continuând ca și cum nimic neobișnuit nu s-ar fi întâmplat, cu câteva imagini din închiderea grăbită a marii adunări populare din Capitală. Ceaușescu apucase să anunțe o creștere a salariilor, pensiilor și ajutoarelor sociale.
Până nu după mult timp, centrul Bucureștiului, de la Piața Romană până la Piața Unirii și de la Piața Kogălniceanu până la Piața Rosetti, s-a umplut de demonstranți. În fața hotelului Intercontinental, tinerii se opreau și țineau momente de reculegere pentru Timișoara. În câteva ore, orașul părea pregătit pentru o confruntare. De o parte, manifestanții, neînarmați și neorganizați, unii cu flori în mâini, pe care le ofereau soldaților; de cealaltă parte, soldați cu căști și scuturi, aliniați pe străzile centrale, tancuri, TAB-uri, trupe USLA și civili înarmați.
S-au tras focuri în mulțime de pe clădiri, din mijlocul demonstranților, de pe străzile laterale și din tancuri. Unii dintre manifestanți au fost împușcați. Cei care nu au fost uciși au fost trântiți la pământ de jeturile puternice de apă provenind de la mașinile de pompieri, iar manifestanții arestați au fost transportați în mașini ale Miliției și duși la penitenciarul Jilava. Pentru a rezista ofensivei, demonstranții au încercat să se organizeze. În fața restaurantului „Dunărea”, vis-a-vis de Intercontinental, a fost improvizată o baricadă, care a devenit un sediu provizoriu al revoluționarilor și ținta forțelor de represiune. La miezul nopții, în mijlocul unei represiuni furioase, baricada a fost distrusă, iar macaralele au demontat-o bucată cu bucată. Până după ora 3:00, s-au tras focuri intense. Spre dimineață, sângele de pe asfalt era spălat, iar Capitala părea pregătită pentru o zi obișnuită.
Răniții și morții au fost transportați în principal la Institutul de Medicină Legală, Spitalul de Urgență, Spitalul Colțea și la secția de neurochirurgie a Spitalului „Gheorghe Marinescu”. Procuratura Generală și Direcția Sanitară au interzis autopsierea victimelor decedate. S-a dat ordinul, asemenea celor date pentru revoluționarii uciși la Timișoara, de incinerare a cadavrelor, însă acest ordin nu a mai fost executat.
Mărturii cutremurătoare ale unui doctor care a făcut parte din ”Garda patriotică”
Mircea Beuran, chirurg la Spitalul de Urgență Floreasca din București, a reconstituit evenimentele din Revoluția Română, trăite alături de colegii săi, în perioada de o săptămână în care nu a părăsit spitalul.
Totul a început în după-amiaza zilei de 21 decembrie, când, conform spuselor lui Beuran, un grup mare de medici a rămas în spital. „Am rămas pentru că strada era plină de oameni. Se auzeau focuri de armă și, odată cu lăsarea serii, au început să sune sirenele mașinilor militare.” Spitalul Floreasca a devenit un punct important pentru primirea răniților, accidentaților și celor uciși. „Primii doi morți pe care i-am văzut erau tineri, aduși de la Piața Universității, loviți de o mașină militară,” își amintește medicul.
Răniții care ajungeau la Floreasca erau victime ale diferitelor tipuri de leziuni, de la împușcături, până la fracturi și plăgi provocate de căderi sau loviri. Beuran povestește cum numărul victimelor creștea rapid, iar echipele de triere și intervenție chirurgicală nu mai făceau față. „Împreună cu echipe de ortopezi și neurochirurgi, interveneam pentru a salva vieți. Uneori, numărul accidentaților și al răniților împușcați depășea capacitatea blocului operator. Lucrau simultan nouă săli de operație,” explică el.
Noaptea era perioada cea mai dificilă. „De la ora 7, 8 seara până dimineața, ajungeau răniți împușcați. Spitalul a funcționat fără oprire, cu ajutorul medicilor care nu erau chirurgi, dar veneau să ajute voluntar. Și studenții și rezidenții erau alături de noi,” povestește Beuran.
Răniții nu erau doar victime ale împușcăturilor, ci și ale jeturilor de apă ale pompierilor. „Jeturile de apă îi catapultau și impactul cu asfaltul provoca tot felul de fracturi și răni. Au fost și plăgi grave de abdomen, care necesitau intervenții rapide,” adaugă medicul.
Spitalul a fost, însă, pregătit pentru o situație de criză. „Aveam tot ce ne trebuia. După cutremurul din '77, spitalele au fost echipate pentru orice tip de calamități, și am avut materialele necesare,” spune Beuran. În ciuda numărului mare de răniți, spitalul a făcut față cerințelor, iar medicii au continuat să opereze până la epuizare.
Mircea Beuran își amintește și de confuzia creată de gărzi patriotice. Acestea verificau identitatea oamenilor care ajungeau la spital, căutând teroriștii, unii dintre ei fiind identificați după „unghiile tăiate” sau „treningul de dedesubt”. „Chiar și teroriștii au primit asistență medicală, nimeni nu a fost refuzat,” subliniază el.
La Floreasca, medicii erau pregătiți pentru orice, chiar și pentru eventualele atacuri asupra spitalului. „Se spunea că teroriștii vor ataca spitalul ca să își recupereze victimele, dar nu a venit nimeni,” își amintește Beuran. Pentru a preveni atacurile, geamurile spitalului au fost acoperite cu dulapuri pentru a nu lăsa lumină afară.
Beuran remarcă și faptul că mulți dintre răniții ajunși la spital au revenit în timp, iar unul dintre aceștia, care fusese împușcat și operat la Floreasca, s-a reîntâlnit cu el după câțiva ani.
În noaptea de 21 spre 22 decembrie, Ceaușescu a fost informat că mișcarea de stradă fusese înăbușită și zona centrală a Capitalei a fost degajată de manifestanți. Însă, în dimineața zilei de 22 decembrie, bucureștenii au ieșit din nou în stradă, în număr mult mai mare, determinându-l pe Ceaușescu să părăsească sediul Comitetului Central cu un elicopter. Astfel, regimul comunist din România a ajuns la sfârșit.