Sub semnătura Prof. univ.dr. Vasile Zecheru
Omul schimbă lumea, o modelează, îi dă valoare numai mulţumită acestei Capacităţi imaginative care face posibilă lumea aşa cum este.
De la o asemenea identitate dintre Adevăr şi Fiinţă se poate depăşi opoziţia dintre obiectivism şi subiectivism. Realitatea nu e pur şi simplu obiect al gândirii şi nici ansamblul nenumăratelor opinii. Realitatea este dată întotdeauna de relaţia pe care omul o constituie cu lumea, cu ceilalţi şi, în mod esenţial, cu sine. De aceea, autorul (Mircea Arman, n.n.) susţine că "realitatea există numai în re-crearea subiectivă" (Gaetano Mollo)
Consecvent preocupărilor sale din ultimii ani, Mircea Arman a publicat în luna octombrie 2024 volumul intitulat Tratat asupra imaginativului uman (Tratatul, în cele ce urmează), lucrare ce va rămâne, cu certitudine, reprezentativă şi de referinţă absolută pentru gândirea filosofică românească a acestui început de mileniu. Ineditul abordărilor, ingenioasele distincţii introduse de autor pentru a-şi argumenta conceptele sale revoluţionare pentru teoria conoaşterii, precum şi continuă raportare la Arché, la Alétheia – şi, în fine, la Fiinţa cea atotcuprinzătoare fac din Tratat o carte de căpătâi şi de neocolit, în viitor, pentru toţi cei care vor găsi de cuviinţă să cerceteze şi să aprofundeze problematică vastă şi complexă a statutului de părtaş la Creaţie pe care omul l-a revendicat după ce a înţeles că universul este ordonat şi cârmuit, în dinamica sa, de o voinţă supraumană manifestându-se ca gândire supremă ce operează asupra materiei potrivit unor legităţi matematice.
Lucrarea pe care o adnotăm aici, cum altfel decât într-o formulă succintă şi rezumativă este, de fapt, un elaborat complex şi original de o unicitate evidentă ce sintetizează conţinutul a trei cărţi anterioare, apărute la Editura Tribuna din Cluj-Napoca şi dedicate problematicii Imaginativului poietic raţional aprioric. Volumul cuprinzând treizeci şi două de capitole este structurat pe două mari secţiuni, una teoretică adunând argumentaţia conceptuală, cealaltă practică exemplificând cele mai importante aplicaţii ale imaginativului uman, realizări care, de-a lungul timpului, au marcat evoluţia lumii în plan spiritual, cultural-artistic şi ştiinţific; ansamblul capitolelor este talonat ab initio de un binevenit Cuvânt înainte anume consemnat de către autor pentru a-l pune, astfel, în temă pe cititor privind motivele pe care se întemeiază necesitatea, utilitatea şi specificitatea lucrării şi, în fine, de o admirabilă şi elogioasă Postfaţă pe care o semnează un ilustru cadru universitar – Professor Ordinarius Gaetano Mollo de la Universitatea din Perugia –, intelectualul italian aratându-se a fi pe deplin cucerit de originalitatea conceptului filosofic pe care Mircea Arman l-a gândit şi l-a promovat în acord cu convingerile sale.
De la bun început se cuvine a fi subliniată, de asemenea, imposibilitatea rezumării Tratatului care, ca orice operă filosofică originală, necesită o parcurgere detaliată şi aplicată; numai aşa, cu răbdare şi asiduitate maximă, un cititor animat de idealul lărgirii cunoaşterii sale va putea să pătrundă în minunatul univers ideatic şi conceptual pe care autorul lucrării ni-l propune cu generozitate şi sublimă inţelegere a intelectului tânjind către lărgirea cunoaşterii şi îndumnezeirea fiinţei umane. Tocmai de aceea, pe parcursul acestor marginalii, vom insista doar asupra celor două concepte principale care guvernează lucrarea da capo al fine, respectiv asupra a ceea ce autorul denumeşte Capacitate imaginativă şi Imaginativ poietic raţional aprioric; în mod deliberat, vom lăsa în grija cititorului, aşadar, acea parte din lucrare menită a pune în evidenţă modalitatea concretă prin care această subtilă capacitate intelectuală a omului, relevată inspirat de Mircea Arman, a produs mutaţii semnificative în ceea ce priveşte înţelegerea către om a realităţii prin validarea adevărului ca unică reprezentare a conformităţii gândirii cu existenţa atotcuprinzătoare care-l include şi-l condiţionează în mod implicit, inerent şi fără drept de replică sub toate aspectele.
Ca notă generală şi, desigur, cu rol preponderent clarificator, se impune a fi menţionată aici, precizarea termenilor pe care Mircea Arman o introduce, din capul locului, spre a risipi orice confuzie şi, în mod vădit, spre a sublinia specificitatea şi originalitatea demersului său conceptual. Astfel, autorul Tratatului produce cuvenitele delimitări ale Imaginativului – termenul său predilect, anume creat pentru a se accentua diferenţa acestuia faţă de accepţiunea obişnuită, banală şi curentă şi pentru a insista asupra faptul că expresia calificată, aşa cum este ea definită, exclude valenţele atribuite îndeobşte unor cuvinte precum imaginaţia sau imaginarul, acestea din urmă sugerând, precum se ştie, inclusiv o dimensiune iraţională – halucinatorie, delirantă şi fantezistă. Ca facultate distinctă a intelectului uman superior, Imaginativul este prezentat a fi un agens raţional, poietic şi aprioric având drept principală menire calitatea de a (re)crea lumea prin raportare consecventă şi ne-mediată la Adevăr ca unic criteriu de validare a reprezentării umane privind fiinţările de orice fel.
Pentru toate acestea, în textului nostru vom insista asupra celor două aplicaţii distincte pe care Mircea Arman le argumentează temeinic în cadrul lucrării sale spre a introduce astfel o corectare a filosofărilor moderne – haotice, înşelătoare şi profund nocive, în multe privinţe, din moment ce acestea nu sunt direcţionate unitar şi coerent în ceea ce priveşte cunoaşterea ca fenomen specific uman; aplicaţiile respective sunt strict delimitate de ceea ce autorul Tratatului denumeşte în mod explicit Reafirmarea metafizicii şi Imaginativul poietic postuman, cel pus în slujba edificării unui univers artificial care, în mod subversiv, înlocuieşte tacit realitatea autentică cu una virtuală generând, ca atare, o permanentă ocultare a adevărului, o manipulare atotstăpânitoare şi, drept urmare, o stare de anarhie nimicitoare pentru existenţa umană în integralitatea sa.
Prima dintre categoriile originale prin care Mircea Arman îmbogăţeşte arealul subtil al teoriei cunoaşterii este Capacitatea imaginativă poietică raţională, aceasta fiind definită şi explicitată pe larg în chiar partea de început a Tratatului. Capacitatea imaginativă reprezintă o facultate / potenţialitate intelectuală de sine stătătoare având rol generativ, dar şi o modalitate decisivă în ceea ce priveşte edificarea unei reprezentări corecte asupra realităţii şi, totodată, în valorizarea ingenioasă a acesteia şi, pe cale de consecinţă, în proiectarea unor alternative viabile, realiste (conforme cu realitatea) şi inedite care au calitatea inerentă de a crea posibile lumi (universuri) raţionale, altele decât cele cunoscute de om, la un moment dat (pp. 21-22). În mod organic şi firesc, Capacitatea imaginativă decurge din gândirea care se gândeşte pe sine şi care "vede", astfel, lucrurile din interiorul lor adică într-o manieră directă şi ne-mediată, rezolvând astfel, în mod salvator, problema gap-ul dintre subiect şi obiectul asupra căruia se exercită actul cunoaşterii, problemă ce viciază inerent cunoaşterea aşa-zis obiectivă.
Aşa cum se prezintă Capacitatea imaginativă în evidenţierea lui Mircea Arman, anume ca facultate individuală, ea este specifică doar intelectului ca epifenomen al fiinţei umane neputând fi transferată inteligenţei artificiale sub nicio formă; Capacitatea imaginativă reprezintă totodată o funcţie esenţial-vitală care, metaforic vorbind, îndeplineşte un rol similar cu cel al gândirii arhitectului care proiectează ex nihilo structura unui edificiu ideatic menit a fi transformat într-o existenţă certă ce va fiinţa distinct şi autonom în măsura în care aceasta va fi transpusă în fapt, desigur. Mai mult decât atât, Capacitatea imaginativă se poziţionează antagonic cu ceea ce decurge din gândirea obişnuită – analitică, secvenţială, discursivă. Marea revoluţie pe care o săvârşeşte realizarea de către om a conceptului intitulat Capacitate imaginativă – stare de conştiinţă sugerând, prin însăşi proclamarea sa, o nouă reprezentare asupra Fiinţei – rezidă în viziunea necesităţii stringente de a se depăşi spiritul restrictiv al scientismului, cel al di-viziunii (fragmentării, parcelării, felierii) şi, astfel, de a se stimula holismul întregitor obţinut în urma implicitării subiectului în obiectul cunoaşterii sale.
Capacitatea imaginativă lucrează asupra intelectului precum gândirea care se gândeşte pe sine determinând astfel intelecţia (supraraţiunea, intuiţia intelectuală), raţiocinarea şi, pe cale de consecinţă, reconfigurarea neuro-fiziologiei creierului uman. Altfel spus, procesul individual de analiză şi prelucrare a cunoştinţelor, datelor şi informaţiilor este puternic amprentat de către Capacitatea imaginativă inerentă, această condiţionare strict individuală fiind de natură să amplifice poieza ca proces specific de generare a realităţii în toate domeniile de activitate socio-umană. Din această perspectivă, existenţa ca existenţă (realitatea ca ansamblu de posibilităţi şi de fiinţări distincte) este rodul Capacităţii imaginative – unica facultate a intelectului care animă intuiţia umană profundă şi care, prin aceasta, poate conferi sens vieţii în toate dimensiunile şi formele sale concrete de manifestare.
Cea de-a doua categorie originală promovată către Mircea Arman în cadrul excursului său filosofic a fost nominalizată ca fiind Imaginativ poietic raţional aprioric – instrument intelectual sui-generis, agens-ul care conferă consistenţă şi concreteţe Capacităţii imaginative în sensul că transpune şi valorifică plenar gândirea novatoare a omului în ceea ce priveşte crearea sau, după caz, re-crearea lumii dintr-o perspectivă a raţionalităţii implicite. Prin faptul că realizează o sintetiză / combinare inedită a datelor şi informaţiilor şi, apoi, stabileşte priorităţi, structuri şi o relaţionarea inedită a părţilor constitutive, Imaginativul presupune o menire specială, anume aceea de a fi un ordonator autentic al haosului şi, concomitent, un valorizator inspirat al fenomenelor subzistente avute în vedere de către om, la un moment dat.
Imaginativul poietic raţional aprioric este văzut de către Mircea Arman în corelaţie cu Adevărul (Alétheia, în filosofia antică elenă) ca esenţă definitorie şi ca fundament al fiinţării; Imaginativul astfel conceput exclude o subordonare a sa în raport cu sarabanda adevărurilor relative promovate de către scientismul modern, cel animat în exclusivitate de motorul utilităţii şi al funcţionalităţii cu orice preţ, al eficienţei şi al profitului financiar nemijlocit. În calitatea sa de sediu distinct al intuiţiilor sensibile şi al raţionalităţii contrastând cu absurdul şi cu lipsa de măsură, Imaginativul nu doar că percepe direct şi ne-mediat fiinţarea în toată complexitatea şi nemărginirea sa, ci poate, în egală măsură, să proiecteze lumi logic-posibile care odată transpuse în fapt îşi dovedesc pe deplin viabilitatea şi capacitatea lor de supravieţuire adăugând, prin aceasta, noi şi semnificative niveluri realităţii care-l include organic şi definitiv pe homo viator în istorie şi univers, deopotrivă.
Întotdeauna şi pretutindeni, Imaginativul poietic raţional aprioric are ca sorginte intuiţia umană pură, o astfel de facultate fiind imposibilă, sub aspect existenţial, în tandem cu inteligenţa artificială. După parcurgerea unui util şi, de altfel, foarte necesar proces de raţiocinaţie, străfulgerarea intuitivă iniţială, astfel cum a fost aceasta transformată, completată şi adăugită de către judecata logică, se va întoarce în polul gândirii intuitive spre a fi supusă unui proces de validare care, în linii generale, constă în testarea proiectului sub aspectul adecvării sale la realitatea în care el va funcţiona.
Pentru a delimita cele două categorii originale pe care le proclamă de la orient şi pe care le impune sub aspect conceptual, Mircea Arman efectuează un rodnic şi maiestuos survol asupra operelor unor filosofi consacraţi în ceea ce priveşte teoria cunoaşterii relevând, prin aceasta, îndeosebi, acele antinomii, insuficienţe şi lacune specifice care, toate la un loc, impun o nouă hartă a teritoriului, o inedită şi mai corectă reprezentare conceptuală în cadrul căreia Imaginativul şi problematica sa pot acoperi cu mai mare acurateţe imperativele şi necesităţile inerente. Rând pe rând contribuţiile în materie semnate de către Platon, Leibnitz, Kant etc. sunt analizate şi receptate critic. În acest sens, Mircea Arman relevă o disponibilitate specială din moment ce va fi identificat cu o remarcabilă exactitate acele carenţe care au impietat definirea anterioară a conceptului de Imaginativ şi a creditat diverse concepţii mai mult sau mai puţin conforme cu Adevărul care, iată, nu s-a lasat prea uşor scos din ascunderea în care persistă.
Mircea Arman produce, în Tratatul său, un argumentat şi convingător apel pentru reîntoarcerea filosofiei la metafizica originară, cea care se autodefinea prin obiectul său unic de cercetare – existenţa ca existenţă, Fiinţa în integralitatea ei (pp. 109-120). În metafizica tradiţională, Principiul principiilor era Arché – Primum movens, Cauza cauzelor; văzut ca fiind o gândire ordonatoare absolută aflată la baza tuturor proceselor și evenimentelor din univers, Arché este şi nu este o entitate în sine. La modul general, Arché a fost considerat ca unic responsabil de crearea, menţinerea şi distrugerea universului fizic, el fiind, ca atare, asociat adesea cu divinitatea. În accepţiunea filosofilor antici eleni, Arché era gândirea supremă proiectând întreaga manifestare, Voinţa absolută menţinând armonia universală şi, concomitent, Forţa atotputernică ordonând întreaga fenomenologie din interiorul acesteia. În contradicţie cu această reprezentare, ştiinţa şi filosofia modernă nu recunoaşte primatul Principiului excluzând ca atare o direcţionare unică a cercetării şi anulând, în consecinţă, ceea ce anticii înţelegeau prin sensul vieţii omului şi al edificării lumii.
În varianta sa tradiţională, metafizica a indicat, totodată, o cale către Alétheia; un asemenea demers nu putea fi înţeles, în integralitatea şi în complexitatea lui, decât prin trăire nemijlocită – lăuntrică, fiinţială. Din perspectiva cunoaşterii, Adevărul suprem era considerat a fi identic egal cu divinitatea; accederea la acest nivel de maximă elevare spirituală vizând eliberarea definitivă a spiritului uman nu putea fi de natură strict cognitivă ci, mai degrabă, ortologică, existenţială, presupunând, aşadar, măiestrie, îndrumare, asceză şi perseverenţă. Într-o atare situaţie, suprimarea, în cele din urmă, a ecartului dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii devenea o realitate efectivă pentru cel ce stăpânea cunoaşterea de sine.
Un rol important în argumentarea pe care autorul Tratatului o administrează întru susţinerea conceptelor sale îl constituie distincţia între Universal şi Individual, aceasta fiind fundamentală în ceea ce priveşte definirea unităţii Fiinţei şi a universalităţii devenirii (pp. 354-355 şi pp. 395-397). Astfel, Mircea Arman menţionează un lógos universal (divin, în accepţiunea anticilor) şi, de-o-natură cu acesta, un logos particular (individual, ataşat fiinţei umane), gândirea omului funcţionând potrivit participării acestuia la gândirea absolută. În esenţă, Universalul este sesizat de prin intuiţie pură (cunoaşterea noetică, implicită, noesis), în timp ce raţiunea (cunoaşterea dianoetică, diánoesis) reprezintă o capacitate mentală discursivă, analitică, secvenţială care s-a specializat în explicitarea fenomenelor existenţiale.
În partea a doua a Tratatului, Mircea Arman produce o semnificativă şi vie ilustrare a modului cum, din perspectivă istorică şi procesuală, Capacitatea imaginativă poietică raţională a generat o seria de efecte în diferite domenii ale cunoaşterii umane, prin intermediul Imaginativului ca agens. În filosofie, de pildă, Capacitatea imaginativă ne este revelată ca fiind prezentă încă din perioada antichităţii timpurii şi a creaţiilor lăsate posterităţii de către gânditorii preplatonici; spiritualitatea eleată şi cea heracleitică, urmate, apoi de ceea ce Mircea Arman numeşte a fi revoluţia sofiştilor ca premisă a imaginativului poietic euromean, vin să contureze o catenă cognitivă deosebit de pregnantă în a justifica trecerea de la gândirea mitică şi analogică la cea raţională şi discursivă. Un moment distinct şi deosebit de important îl va fi constituit, desigur, Imaginativul lui Platon, Aristotel şi Plotin care, în mod organic, se continuă cu filosofia scolastică şi a evului mediu în cadrul căreia Thomas de Aquino, Duns Scotus şi William Occmam reprezintă figuri de prim rang.
Insolita istorie a Imaginativul poietic raţional aprioric surprinsă episodic de către Mircea Arman în Tratatul său vizează incusiv dimensiunea ştiinţifică şi tehnologică a acestuia. Critica pe care o administrează autorul lucrării în această materie este deosebit de virulentă şi scoate în evidenţă nocivitatea fenomenului. Tendinţa evidentă de dominare a umanităţii prin maşinalizare-digitalizare, gândirea calculatoare fundamentată pe algoritmi, reguli şi proceduri restrictive, limitatoare de autonomie şi libertate, precum şi inventarea / impunerea metaversului ca fiind o realitate virtuală ce se substituie autenticului, eliminând sistematic experienţa directă şi nemijlocită a omului sunt doar câteva dintre problematicile analizate decurgând dintr-o cultivare nefirească a Imaginativului ştiinţific şi tehnologic.