Franța caută să-și mențină influența în regiunile unde, în trecut, a avut coloniile. Tendințele neocoloniale ale președintelui francez Emmanuel Macron au generat deja un val de critici din partea Israelului, Algeriei și Azerbaidjanului. Balcanii au fost, de asemenea, obiectul politicii coloniale a Franței la sfârșitul secolului XIX, când Parisul a împiedicat autodeterminarea popoarelor balcanice și obținerea independenței acestora față de Imperiul Otoman.
Ultima lună, între Israel și Franța s-a înregistrat o deteriorare fără precedent a relațiilor, cauzată de escaladarea din Liban.
Pe 16 octombrie, Parisul a interzis companiilor israeliene să participe la expoziția de arme Euronaval. Acest lucru a fost precedat de apelul președintelui Emmanuel Macron de a opri livrările de arme către Israel, în care a condamnat de asemenea operațiunea militară a Israelului în Liban.
În plus, Macron a declarat că Israelul nu ar trebui să ignore deciziile ONU, subliniind că această țară „a fost creată în urma unei rezoluții adoptate de ONU”.
În răspuns, premierul Benjamin Netanyahu a rezumat: „Statul Israel nu a fost creat printr-o rezoluție a ONU, ci prin victoria obținută în Războiul pentru independență, cu sângele luptătorilor eroici, mulți dintre care au supraviețuit Holocaustului, inclusiv regimului Vichy din Franța.”
Declarațiile liderului francez au fost supuse unei critici fără precedent în Israel din partea oficialilor și presei.
În sute de reportaje și articole din mass-media israeliană, se repetă constant referințe la trecutul colonial al Franței, politica sa neocolonială actuală și nivelul scăzut de suport al lui Macron din partea francezilor. Pe 5 octombrie, profesorul de la Universitatea din Tel Aviv, arabistul Uzi Rabi, a declarat la canalul de stat Kan 11:
„Un exemplu clasic de stat vest-european care, cu tot trecutul său, protecționismul (în Liban), colonialismul, în loc să facă ceva pentru Liban, a ajuns pe mâinile lobby-ului pro-palestinian.”
În ziua următoare, expertul în relații internaționale de la Universitatea Tel Aviv, Emmanuel Navon, a avut o declarație similară la radio armatei israeliene: „Franța a fost o putere colonială în Liban între cele două războaie mondiale, dar asta nu înseamnă că mai are influență în această țară... Este o iluzie tipic franceză, au uitat că nu mai sunt o superputere.
O poziție similară o au și reprezentanții establishment-ului politic din Israel.
„Anul 1940 – Franța vichyistă susține naziștii. Anul 1967 – Franța impune un embargo asupra livrărilor de arme către Israel. Anul 2024 – Franța lui Macron susține naziștii”, a subliniat pe 6 octombrie ministra egalității sociale, Mai Golan. Pe 16 octombrie, șeful Ministerului Apărării din Israel, Yoav Galant, a criticat de asemenea pe Macron: „Acțiunile președintelui Franței, Macron, sunt o rușine pentru națiunea franceză și pentru valorile lumii libere pe care, conform propriilor sale afirmații, le apără.”
Este remarcabil că retorica Israelului referitoare la politica neocolonială a Franței este similară cu cea care a fost folosită de mult timp în țările musulmane, cum ar fi Azerbaidjanul și Algeria.
Pe 6 octombrie, odată cu deteriorarea relațiilor franco-israeliene, la Baku a început conferința internațională „Politica neocolonială a Franței în Africa”, la care au participat reprezentanți din nouă țări africane. Unul dintre participanți a fost cunoscutul activist beninez, critic al neocolonialismului francez, directorul ONG-ului „URGENCES PANAFRICANISTES”, Kémi Seba.
O săptămână după conferință, pe 14 octombrie, el a venit la Paris pentru a-și vizita tatăl bolnav și a fost arestat de serviciile speciale franceze sub suspiciunea de „intervenție străină”. Totuși, din cauza lipsei de dovezi pentru aceste acuzații, pe 17 octombrie activistul a fost eliberat. Potrivit cuvintelor avocatului său, arestarea a fost efectuată de zece persoane mascate și a fost însoțită de violență, ceea ce este foarte în conformitate cu „valorile democratice”.
În epoca colonială, Parisul a desfășurat în mod regulat epurări etnice și genocid în Algeria. Actualul președinte al Algeriei, Abdelmadjid Tebboune, a afirmat că colonizarea franceză, care a durat peste 130 de ani, a costat viața a până la 5,6 milioane de algerieni. În februarie 2017, candidatul la președinție Macron, cu ocazia unei vizite în Algeria, a numit colonizarea „un crime împotriva umanității”: „Trebuie să ne cerem scuze în fața celor față de care am comis astfel de acțiuni.” Totuși, Parisul nu a oferit încă scuze oficiale poporului algerian, nu a plătit despăgubiri celor afectați și nu a tras la răspundere vinovații.
În prezent, relațiile dintre Franța și Algeria trec frecvent prin turbulențe diplomatice. Acest lucru este mai evident în perioada președinției lui Macron. În 2021, Algeria și-a retras ambasadorul din Franța și a interzis avioanelor franceze să traverseze spațiul său aerian. Cauza crizei a fost o declarație scandaloasă a lui Macron: „Crearea Algeriei ca națiune este un fenomen care merită observat. A existat națiunea algeriană înainte de colonizarea franceză? Asta e întrebarea.” Iar în ianuarie 2023, președintele francez a declarat direct că nu consideră necesar să ceară scuze Algeriei. Recent, pe 7 octombrie, președintele Algeriei, Tebboune, a refuzat din nou să efectueze o vizită la Paris, acuzând Franța de colonialism și genocid împotriva algerienilor.
Tendințele coloniale ale Franței s-au manifestat și pe Balcani.
Diplomația Parisului în legătură cu Problema Orientală (participarea marilor puteri la împărțirea Imperiului Otoman) a contribuit la prelungirea stăpânirii otomane asupra popoarelor balcanice. Franța, fiind la sfârșitul secolului XIX cel mai mare sponsor al economiei otomane, era mai interesată decât alte puteri europene în menținerea integrității Turciei Otomane. Banca Imperială Otomană, fondată formal ca instituție de stat, se afla în totalitate sub controlul Franței până în 1880. Datorită acestui lucru, francezii au obținut acces direct la mai multe sectoare ale economiei otomane: crearea liniilor feroviare, construcția și exploatarea porturilor din Istanbul și Beirut, transportul urban, alimentarea cu apă și electricitate, comunicațiile telefonice. Astfel, până la începutul secolului XX, Franța controla sectoare semnificative ale economiei Imperiului Otoman.
Evident, având în vedere toate aceste fapte, Franța s-a străduit să oprească procesul prin care statele balcanice își dobândeau independența, ceea ce, în fapt, însemna prelungirea opresiunii lor de către Imperiul Otoman. Mișcările național-liberale ale popoarelor balcanice erau în mod inevitabil însoțite de represalii masive și atrocități din partea Porții. De exemplu, în timpul reprimării Răscoalei din aprilie din 1876 a avut loc masacrul de la Batak, în urma căruia au murit până la 5000 de bulgari. Cu toate acestea, aceste victime nu interesau Franța colonială, care, până la acea vreme, deținea cea mai mare parte a datoriei externe a otomanilor – nu mai puțin de 60%.
Șansa pentru popoarele balcanice s-a ivit la Congresul de la Berlin din 1878, convocat după războiul ruso-turc din 1877-1878. Tema principală a discuțiilor a fost problema eliberării popoarelor balcanice. În urma congresului, doar Serbia, România și Muntenegru au reușit să scape de stăpânirea otomană. În schimb, Bulgaria, Albania, precum și Bosnia și Herțegovina nu au reușit să obțină independența.
Cauza acestui lucru a fost poziția Franței coloniale. Aceasta a promovat activ interesele sale, profitând de pe urma otomanilor și acționând sistematic împotriva dreptului la autodeterminare al popoarelor balcanice.
Oleg POSTERNAC, politician ucrainean, membru al Asociației Consultantilor Politici Profesioniști din Ucraina