După Revoluție, a crescut câini ca să se întrețină. Toată lumea îl uitase. În febra democrației, nimeni nu-și mai amintea de eroul de la Sevilla. Într-un interviu pentru Elita României, Duckadam povestea: „Imediat după Revoluție, am crescut câini. Vreo 4-5 ani, am avut câini de rasă, Collie. Aveam și 18 câini în casă. Asta făceam, din aia trăiam. Eu câștigam 150 de mărci ca subinginer la fabrica de mobilă din Arad, iar pe un câine luam 250 de mărci. Ei m-au scos, practic, la liman”.
Calvarul a continuat. Nimeni din fotbal nu i-a făcut vreo propunere. Clubul Sportiv al Armatei l-a lăsat de izbeliște, așa că Duckadam a încercat un alt drum în lupta lui pentru supraviețuire: „M-am angajat în cadrul Poliției de frontieră, unde am lucrat 7 ani, dar la un moment dat nu am mai putut să fac față, cu nopțile și cu toate problemele de sănătate. În 1998, am fost operat din nou la braț și m-am pensionat pe caz de boală, cu o pensie foarte mică... M-am chinuit, am încercat să fac diferite lucruri”...
„Domnul Becali mi-a schimbat viața”
Ca o ultimă soluție, s-a gândit să emigreze în America. Dar n-a rezistat acolo. Soția și fiica au rămas, el s-a întors în România, s-a recăsătorit, dar dificultățile financiare continuau: „Am trecut printr-o perioadă foarte grea după ce s-a născut fetița, am stat la mama, într-o cameră cu sobă de teracotă, spălam într-o cădiță. A fost greu și chiar ne-am hotărât să plecăm din nou în America. Luni am avut o programare la Ambasada americană, iar joi seara m-a sunat domnul Becali și m-a întrebat dacă vreau să vin președinte la Steaua”. A fost salvarea lui.
Becali a fost singurul om din fotbalul românesc care s-a gândit la el. „Domnul Becali m-a ajutat și până atunci cu o altă operație, și în alte situații, dar practic în 2010 mi-a schimbat viața. Venind la București, strângând fiecare bănuț pe care l-am primit, pentru că nu au fost sume de fotbaliști niciodată. Dar am reușit. Sunt un tip mai... nu știu dacă mai zgârcit, mai econom aș putea să spun... În 10 ani, am reușit să-mi cumpăr o casă și să am o mașină, deci sunt foarte mulțumit cu ce am făcut până acum. Asta se datorează în primul rând domnului Becali”.
L-am întrebat atunci pe Helmut, în interviul de pe Elita României, dacă ar schimba ceva în viața lui, dacă ar putea. Iată ce mi-a răspuns: „N-aș schimba nimic. Am avut o viață frumoasă, am avut o familie frumoasă, am avut o primă căsnicie de 27 de ani. Am încercat în America, fosta soție a vrut să rămână acolo cu fata, eu nu am putut să mă acomodez și m-am întors. După un anumit timp m-a recăsătorit, cu Alexandra, cu care am 11 ani de căsnicie (n.r. - la data interviului, în 2019). Tot timpul am avut o familie frumoasă cu care mă mândresc. Am tot ce îmi trebuie. Sigur că Dumnezeu pe o parte îți dă, pe aialaltă îți ia. Lucrurile frumoase și bune au fost, dar au fost și celelalte, problemele de sănătate cu care m-am confruntat și mă confrunt în continuare. Dar trebuie să trecem peste ele și să ne bucurăm de familia pe care o avem lângă noi”.
„Sunt ca un Robocop!”
Apropo de problemele de sănătate, Duckadam a trecut prin multe încercări, a suferit mai multe intervenții chirurgicale. „Sunt ca un Robocop. Am și o proteză la genunchiul stâng, poate peste câțiva ani va trebui să fac operație și la genunchiul drept. Când trec prin aeroport, toate aparatele piuie... Da, am avut trei operații foarte serioase. La braț, ultima a fost poate cea mai grea. Prima și ultima întotdeauna sunt cele mai grele, sper să fi fost ultima. A trebuit să îmi înlocuiască artera și să îmi pună un tub ca să facă legătura... Iau zilnic peste 20 de pastile, dar asta e!”, povestea eroul de la Sevilla.
În anii în care a suferit din punct de vedere financiar, fostul portar al Stelei din anii 80 și-a vândut mănușile cu care a apărat cele patru lovituri de departajare în finala de la Sevilla. Dar nu a regretat niciodată: „Nu regret, deoarece în acea perioadă am avut nevoie de acei bani, era vorba de 3000 de dolari. Îmi schimbasem un apartament, a trebuit să fac rost de bani. Nu regret. Chiar m-a certat și soția anul trecut (n.r. - 2018), când cel care a cumpărat mănușile a fost în România cu băiatul lui, ne-am întreținut aici la mine pe terasă, și după o oră și ceva a ieșit soția supărată afară: Dar voi de mânuși nu vorbiți nimic? Nu am vorbit absolut nimic de mănuși. Păi ce să vorbim? Mănușile sunt la ei, eu le-am avut, nu mă mai interesează. Nu le-a vrut nimeni din România, asta e!”