La doar 19 ani, Anthony Ervin a cucerit medalia de aur la Jocurile Olimpice de la Sydney, din 2000. Apoi, în mod surprinzător, se retrage din lumea sportului de performanță, își licitează medalia de aur pentru a sprijini o cauză caritabilă și pornește într-o călătorie tumultoasă, marcată de explorări spirituale și perioade autodistructive. După o pauză de câțiva ani buni, în mod surprinzător, Anthony reușește să se reinventeze și să revină în forță, devenind cel mai vârstnic înotător din lume care câștigă o medalie de aur într-o cursă individuală și una în ștafetă, la Jocurile Olimpice din 2016, de la Rio de Janeiro.
La finalul anului trecut, Anthony Ervin a sosit în România, unde a avut loc lansarea autobiografiei „Dragonul de aur”, apărută la editura Pilot Books și a acordat un interviu revistei Biz.
Celebrul înotător ne-a explicat cum a găsit puterea să se reinventeze și să revină pe podiumul Jocurilor Olimpice și ne-a vorbit despre pauza de peste 15 ani dintre cele două medalii de aur.
Cartea dumneavoastră „Dragonul de apă” a fost lansată de curând pe piața din România. Ce ne puteți spune despre aceasta? Ce vor găsi cititorii români în paginile acesteia?
Pentru mine, „Dragonul de apă” este mai mult decât doar o carte – este o confesiune sfâșietoare, o privire nefiltrată în viața mea cu toate suișurile și coborâșurile. M-am străduit să îmi spun povestea cu sinceritate pentru că, sunt de părere că, aceasta este singura modalitate prin care ne putem conecta cu adevărat unii cu alții. Cititorii români vor descoperi un mozaic de emoții: de la victoria pe care am experimentat-o ca sportiv olimpic la momente de eșec și haos personal când furtuna de emoții amenința să mă copleșească.
Sper că povestea mea va inspira, va provoca și, poate, chiar va oferi o oglindă în care cititorii își pot descoperi propriile puteri. Viața mea nu a fost perfectă, dar exact această imperfecțiune o face atât de reală. Și, asta sper să le aduc cititorilor din România – autenticitate, curaj și, mai presus de toate, speranța că oricât de adâncă este apa, putem găsi întotdeauna un motiv să continuăm să înotăm.
Ați reușit să scrieți istorie, după ce ați reușit să obțineți medalia de aur la înot la vârsta de 19 ani și apoi după o pauză, la 35 de ani. Cum vi s-a schimbat mentalitatea și pregătirea între cele două victorii?
Câștigarea medaliei de aur la Jocurile Olimpice, la vârsta de 19 ani, este o călătorie complet diferită, cu un mindset și pregătire diametal opuse, de cele pe care le-am avut la 35 de ani, când am câștigat aurul olimpic pentru a doua oară. La vârsta de 19 ani eram un înnotător tânăr cu un talent incredibil, dar fără o conexiune puternică cu sportul. Și nici nu am crezut că îmi voi trăi restul vieții ca un Campion Olimpic. Mi-am dat seama repede că nu mai aveam o pasiune arzătoare sau o ambiție care să mă ghideze – mă prezentam la antrenamente, făceam minimul din ce mi se cerea și mă bazam pe talentul meu natural. Toată concentrarea care m-a adus pe podium s-a spulberat și încă descopeream cine eram ca sportiv și persoană.
Până am ajuns să câștig din nou la 35 de ani, trecusem deja printr-o mulțime de furtuni – provocări personale, turbulențe emoționale și cu o recunoaștere a cine eram atât în bazin cât și în afara lui. Pregătirea mea nu era doar una fizică. Aceasta era și mentală, emoțională și spirituală. Am fost nevoit să îmi redescopăr scopul, să mă refac și să privesc înotul cu mai multă recunoștință, nu doar cu ambiție. Victoria de la 35 de ani nu a fost despre a arăta lumii cine sunt, ci să dau înapoi ceva tuturor celor care m-au ajutat să mă ridic. Călătoria spre cea de-a doua medalie de aur a fost despre conștientizarea de sine, despre a da mai departe înțelepciunea și despre inspirația de care m-am bucurat de la cei din jurul meu.
Care au fost gândurile cu care ați încheiat cursa de la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro? Cu ce gânduri ați încheiat cursa de la Sydney, de la JO din 2000?
La finalul cursei de la Rio, totul părea supranatural. Îmi amintesc că am zâmbit la această glumă cosmică și de planul divin care mi-a readus medalia de aur la gât. Apoi m-am gândit la prietenii și familia care mă însoțeau la competiție și la cei de acasă care au contribuit la această realizare. M-am urcat pe delimitatorul de culoar și am țipat în direcția lor.
Cum ați găsit puterea să reveniți după atâta vreme și să câștigați o medalie de aur la vârsta de 35 de ani?
Călătoria mea spre a doua medalie de aur a fost una despre redescoperirea curiozității tinerești din apă și a bucuriei efortului din rândul competitorilor. După ce m-am retras din lumea sportului pentru o lungă perioadă de timp, am fost nevoit să mă confrunt cu o mulțime de provocări personale – întrebări despre cine sunt eu, de sănătate mintală și despre ce vreau de la viață.
Când a revenit în lumea sportului, nu am fost motivat de așteptările din exterior și nici de nevoia de a demonstra ceva altora. A doua oară, modelul meu a fost unul generativ, mai degrabă o creație artistică. Câștigarea aurului olimpic la 35 de ani nu a mai fost doar despre a înota repede, ci a fost despre depășirea inerției propriului trecut și despre adaptarea la o lume în care trecem cu toții printr-un proces de dezvoltare și de înțelegere.
Care a fost punctul de cotitură care v-a motivat să reveniți în bazin după o pauză atât de lungă?
Nu a fost un moment singular, ci o serie de evenimente graduale. După ce am renunțat la înot, am petrecut mulți ani încercând să descopăr cine eram în afara bazinului – uneori într-un mod autodistructiv, alteori într-o manieră eliberatoare.
Scânteia a fost aprinsă de bucuria de a învăța copiii să înoate. După aceasta am revenit în bazin pentru că eram preocupat de propria sănătate. Viteza cu care înot este ceva natural, m-am născut cu talentul ăsta. Chiar și după 30 de ani, antrenorii au remarcat această abilitate și m-au încurajat, fără să pună totuși presiune pe o reîntoarcere în competiții.
Ați cochetat cu muzica și ați explorat și alte inițiative creative. Cum v-au influențat acestea cariera sportivă?
Toate aceste activități adiacente înotului, au fost esențiale. Pentru că am putut să comunic și să exprim eficient cine sunt, ce vreau să devin și să creionez impactul pe care îmi doresc să îl am asupra lumii. Asta este o abilitate esențială care mi-a lipsit. Am descoperit toate aceste lucruri prin intermediul muzicii. Într-o perioadă în care înotul mi se părea o povară, toate aceste inițiative creative mi-au dat ocazia să mă exprim și să găsesc un echilibru.
Muzica, în special, a devenit o formă de terapie. Mi-a permis să explorez emoții și experiențe pe care nu le puteam articula în bazin și mi-au oferit o eliberare și o modalitate de a mă conecta la lumea mea interioară. Când am revenit la înot, la peste 30 de ani, preocupările mele creative m-au ajutat să dezvolt o relație mai sănătoasă cu sportul. Aceasă schimbare a mentalității a făcut revenirea mai puțin dificilă și mai mult ca o expresie autentică a sinelui.
Ce urmează pentru Anthony Ervin?
Îmi doresc mult să dau ceva înapoi și să împărtășesc din lecțiile pe care le-am învățat din aceste experiențe, în special cele care gravitează în jurul transformării personale. Voi continua să lucrez cu tineri sportivi, să îi ajut să se dezvoltate, nu doar pe plan sportiv, ci și în viața personală. Povestea mea este și o dovadă că victoriile nu înseamnă totul, ci sunt importante și eșecurile, provocările, oamenii și dezvoltarea personală.
Foto: © Zhukovsky | Dreamstime.com