Principalul fenomen politic la care asistăm în ultima vreme a fost numit, în mod greșit, o ascensiune a „suveranismului” sau a „naționalismului”, adică a celor care se opun liniei politice promovate de birocrația Uniunii Europene. În realitate, avem de-a face cu o veritabilă revoluție conservatoare, căci partidele impropriu numite „suveraniste/naționaliste/euro-sceptice” sunt, de cele mai multe ori, partide conservatoare care nu contestă doar monopolizarea deciziei de către Comisia Europeană, ci și fondul „progresist” al politicilor promovate de aceasta.
Ceea ce revoltă Europa nu este doar suprimarea politicilor naționale, ci și excesele promovate cu brutalitate. Renunțarea la principiile capitalismului clasic, renunțarea la unele drepturi și libertăți cetățenești, împingerea în umbră a bisericilor creștine, impunerea unor valori morale străine spiritului european, comprimarea puterii de cumpărare și pauperizarea europenilor în numele unor iluzii pretins ecologiste, impunerea unor minorități zgomotoase, dar irelevante la scară continentală, amestecul forțat de rase și religii, toate acestea au revoltat națiunile europene și au adus o contra-reacție puternică, o intensă revoluție conservatoare.
Revolta conservatorilor europeni este puternică în pofida unei ofensive publice susținute a mijloacelor media oficiale, a „elitelor” generate de coabitarea bolnăvicioasă dintre politicieni și jurnaliști, analiști și alți vectori de imagine.
Realitatea neplăcută a evoluțiilor din Europa a învins întreaga propagandă susținută de Bruxelles și de partidele vinovate pentru deturnarea sensului societății europene.
La ultimele alegeri, din majoritatea statelor membre din Uniunea Europeană s-a manifestat un important sentiment de respingere a politicilor cu semnificativă tentă „progresistă”, impuse de Comisia Europeană. Acest curent politic este al doilea ca mărime în Europa, dacă este să ne luăm după alegerile europarlamentare și naționale din ultimii doi ani. Partidele ce reprezintă acest curent, departe de a fi coordonate sau aliniate între ele, sunt denumite de cele mai multe ori fie „suveraniste”, fie „naționaliste”, fie „euro-sceptice”.
În Franța, a doua cea mai mare țară din Uniune, la ultimele alegeri, cele mai multe voturi în primul tur au fost luate de către Rassemblement national, partidul doamnei Le Pen.
În Italia, a treia cea mai mare țară europeană, ultimele alegeri au fost câștigate de Fratelli d’Italia, partidul condus de Georgia Meloni, care a și devenit premier, după o alianță cu partidul Lega, condus de alt politician suveranist, Matteo Salvini.
În Olanda, a șaptea cea mai mare țară din UE, ultimele alegeri au fost câștigate de Partij voor de Vrijheid- Partidul Libertrății, condus de euro-scepticul Geerd Wilders.
Austria a avut, la ultimele alegeri, drept principal partid pe Freiheitliche Partei Österreichs, Partidul Libertății.
Partide cu aceleași opțiuni critice față de Bruxelles conduc guverne în țări precum Ungaria și Slovacia și au condus, până de curând, guvernul de la Varșovia (fiind acum în opoziția în Polonia).
În alte state mari din UE, partide cu viziuni pronunțat critice față de birocrația de la Comisia Europeană au obținut, de asemenea scoruri semnificative la alegeri: în Suedia și România partidele respective s-au clasat pe locul secund, în Spania pe locul al treilea, etc.
La alegerile de anul acesta din Germania, Alternative für Deutschland – Alternativa pentru Germania este așteptată să se claseze pe locul secund în alegeri.
Astăzi, marele beneficiu al curentului conservator a fost de-mistificarea noii Uniuni Europene.
Pentru că lumea a văzut, cu claritate, că politicile Bruxelles-ului pot fi la fel de bune sau de proaste ca orice politici naționale.
Până acum era o legendă care justifica rolul central al Comisiei Europene, în sensul că tot ceea ce venea de la Bruxelles aducea dezvoltare și prosperitate, în vreme ce politicile naționale erau puternic minate de corupție și ineficiență. Dar iată că în ultimii ani s-a dovedit că și UE poate genera corupție la fel ca guvernele naționale (vezi cazul contractelor pentru cumpărarea de vaccinuri Pfizer sau cazul euro-parlamentarilor arestați pentru corupere de către unele state arabe). S-a mai dovedit și că UE nu înseamnă neapărat dezvoltare, vezi cvasi-stagnarea economică din ultimii doi ani. Și s-a mai dovedit și că UE nu este neapărat o oază a democrației, căci încearcă să suprime expresia electorală și politică a unei părți importante din cetățeni, mergând până la anularea alegerilor care nu dădeau rezultatul dorit- vezi cazul recent al României.
Pe acest fond, mesajul politic al mișcării conservatoare europene este clar în câteva domenii: reîntoarcerea la UE, ca piață unică europeană, fără vămi și taxe vamale, reîntoarcerea la capitalismul autentic, readucerea politicilor de dezvoltare și de îmbogățire a cetățenilor în centrul preocupărilor naționale, revalorizarea specificurilor naționale, readucerea creștinismului în societate, revenirea la familia autentică, renunțarea la terorismul climatic și la ideologizarea industriei și a agriculturii. Cu alte cuvinte, întoarcerea la anii 90, cu toate beneficiile unei economii libere de constrângeri ideologice absurde.
Cum a apărut fenomenul politic conservator
Există, în ultimii 10 ani, o mișcare, la nivel european, care contestă modul în care s-a transformat Uniunea Europeană în această perioadă. În esență, transformarea contestată este aceea că Uniunea a devenit extrem de centralizată, o mână de oameni-membrii Comisiei Europene-care nu sunt votați de cetățenii statelor membre, acumulând o putere imensă în detrimentul guvernelor naționale. Și pentru că politica nu este făcută cu predilecție de oameni chibzuiți și (mai ales) cultivați, politicienii de la putere din majoritatea statelor membre au catalogat noua mișcare în diferite feluri. Cea mai comodă etichetă care s-a pus noii mișcări a fost de „extremă dreapta”, etichetă lipită prima oară în state vestice precum Franța, Spania, Italia sau Germania și apoi preluată prostește în statele est-europene. Dar dacă în statele vestice „extrema dreaptă” avea o conotație puternică și a afectat mult timp mișcarea de contestare a noii Uniuni Europene, în statele estice respectiva etichetă nu a impresionat pe nimeni, pentru că, în acest spațiu, este irelevantă. Era, desigur, chiar comic să vezi ridicolul în care înotau deontologii de pe la noi vituperând împotriva „extremei drepte”, în condițiile în care în istoria noastră nu prea au existat guvernări de „extremă dreapta”, cu o mică excepție de patru luni, în care mareșalul Antonescu a asociat la guvernare Mișcarea legionară, atât de des pomenită de ideologii importatori de etichete. Poporul român, dimpotrivă, este încă profund marcat de guvernarea criminală și îndelungată a „extremei stângi”, adică de guvernarea comunistă, care a durat peste 43 de ani (din 1946 până în 1989) și care a lăsat urme profunde de ură în societatea noastră.
După ce s-a epuizat faza „extremei drepte”, mișcarea de contestare a noii politici a Uniunii Europene a devenit „naționalistă”, un cuvânt, de asemenea asociat în Vest cu ceva rău, dar un rău generic, greu de exprimat și de concretizat. În principiu, „naționalismul” se opune unei conduceri de la Bruxelles a întregului continent și era văzut ca fiind rău pentru că poate întoarce multe din beneficiile din UE, mai ales accesul la fondurile europene de investiții și coeziune.
Mai apoi, „naționalismul” s-a transformat în suveranism, o etichetă pe care multe dintre partidele asociate noii mișcări și-o arogă cu onoare. Suveranismul este văzut ca un curent care se opune „dictaturii” de la Bruxelles și care exprimă lupta pentru ca statele membre să-și recâștige din suveranitatea pierdută după 1 ianuarie 2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care amendează ambele tratate ce stau la baza UE, într-un mod centralizator, transferând decizia politică de la nivelul capitalelor naționale la nivelul Comisiei Europene.
Odată cu apariția unui pol european de putere constituit în jurul partidului italian Fratelli d’Italia și al partidului polonez Prawo i Sprawiedliwość (Lege și Justiție), mișcarea de revenire la vechea forma a UE a căpătat valențe conservatoare și chiar a devenit conservatoare. Marea diferență față de ideologia contestatoare a noii Comisii Europene este faptul că mișcarea conservatoare critică și își propune să îndrepte, cel puțin la nivel național, deciziile catastrofale luate la Bruxelles în ultimii 10-15 ani.
Este acum momentul să spunem un lucru important pentru a înțelege resorturile mișcării conservatoare. Nu este vorba doar despre faptul că un organism suprastatal extrage aproape în întregime suveranitatea națională. Este vorba, în primul rând, despre locul unde a ajuns Europa după 15 ani de decizii centralizate ucigătoare.
Marele eșec al Europei de după Tratatul de la Lisabona – de la un continent al excelenței la un spațiu al mediocrității
Nu avem decât să privim unde era Uniunea în 2009 și unde a ajuns astăzi: a pierdut a doua cea mai mare economie a sa (Marea Britanie) și a rămas mult în urma marilor competitori globali (SUA, China, Japonia, Coreea) la toți indicatorii importanți, atât economici cât și socio-economici.
Iată care au fost ritmurile de creștere ale economiei UE în ultimii 11 ani, potrivit Statista:
1,6% în 2014,
2,3% în 2015,
2% în 2016,
2,8% în 2017,
2,1% în 2018,
1,8% în 2019,
descreștere de -5,6% în 2020,
apoi 6,3% în 2021,
3,5% în 2022,
0,8% în 2023 și se așteaptă 0,9% în 2024.
Să comparăm cu cifrele corespondente pentru SUA:
2,52% în 2014,
2,95% în 2015,
1,82% în 2016,
2,46% în 2017,
2,97% în 2018,
2,47% în 2019,
o scădere de doar -2,21% în 2020,
apoi 5,8% în 2021,
1,94% în 2022,
2,54% în 2023 și probabil 2,7% în 2024.
Și pentru China:
7,43% în 2014,
7,04% în 2015,
6,85% în 2016,
6,95% în 2017,
6,75% în 2018,
5,95% în 2019,
2,24% în 2020,
8,45% în 2021,
2,99% în 2022,
5,2% în 2023 și 4,8% în 2024.
Pentru a nu va plictisi cu prea multe cifre, iată care este rezultatul final, potrivit Fondului Monetar Internațional:
Dacă în 2009, economia UE reprezenta 18,24% din economia globală, astăzi mai reprezintă doar 14,41% din aceeași economie globală, în vreme ce SUA era, în 2009, o economie mai mică decât UE ((17,57% din economia globală), iar astăzi este clar mai mare (15% din economia globală). Iar China a avut o evoluție de la 11,2% din economia globală în 2009 la 19,05% din economia globală astăzi! Este, deci, cât se poate de evident că Uniunea Europeană pierde teren, își pierde din relevanța economică la nivel global și este depășită de competitorii săi importanți.
Și cum să nu fie așa, din moment ce UE a pierdut chiar a doua cea mai importantă economie a sa, economia britanică? Rezultatul referendumului pentru Brexit, din 2016 a fost, de altfel, prima victorie a mișcării suveraniste de pe continent. E drept, rezultatul era extrem, căci britanicii au decis să iasă din Uniune, nu să rămână și să se lupte pentru corectarea parcursului deviat al blocului politic. Ca o dovadă în plus că politica de sfidare a Bruxelles-ului față de britanici nu s-a bazat pe nimic iată cum arată, după 8 ani de la votul Brexit și după 4 ani de la Brexit-ul efectiv, evoluția economică a Marii Britanii în raport cu evoluția UE: deși toți ideologii bruxelles-izării UE au prezis o prăbușire istorică a economiei britanice, aceasta evoluează fix la fel cu cea a Uniunii, efectul Brexit-ului asupra performanței britanice fiind, de fapt, păstrarea aceluiași ritm de creștere cu cel al continentului.
Deși nefericit pentru tabăra contestatară a birocrației Comisiei Europene, care a pierdut cel mai important aliat, Brexit-ul arată, cu claritate, că ieșirea din Uniune nu conduce la nicio catastrofă economică!
Dar, până la urmă, care sunt marile greșeli pe care le-a făcut hiper-centralizata putere de la Bruxelles?
Haideți să ne uităm la ce program a devenit prioritar pentru Comisia Europeană, deci pentru întregul continent: celebrul Green Deal, modificat apoi prin noul program Fit for 55%. Ce vrea Comisia să obțină de la aceste programe? Reducerea cu 55% față de 1990 a emisiilor de gaze cu efect de seră (bioxid de carbon în principal) până în 2030. Acesta este un exemplu perfect privind inadecvarea birocraților de sub conducerea Ursulei von der Leyen.
Pentru că, oameni buni, Europa a decis să își îngroape industria, agricultura și transporturile și să își țină cetățenii în frig pentru o himeră, deoarece întreaga Uniune nu este responsabilă decât pentru 6% din emisiile de gaze cu efect de seră de pe planetă.
Iar, în vreme ce Europa dârdâie de frig, restul planetei nu are nicio jenă să emită în atmosfera comună cantități crescute de la an la an de gaze toxice. Iată, bunăoară, în 2023 s-au emis cu 1,95% mai multe gaze toxice în atmosferă decât în 2022!
Programul central al politicii economice a UE, Fit for 55, nu este nici măcar realizabil, căci deocamdată gradul de îndeplinire este cam de 31% și devine clar că nu se va atinge 55% până în 2030, ba chiar nici 40%.
Și ce rezultat a avut, oare, pentru Europa aplicarea acestui program inadecvat? Păi iată: avem, în UE, prețuri la electricitate de mai bine de trei ori mai mari decât au competitorii globali principali, China și SUA, cum arată Connal Heussaff în analiza publicată de Bruegel.org, la 5 decembrie 2024.
Ne mai mirăm că economia UE crește mult mai lent decât economiile competitoare? Păi cum să nu fie așa, dacă firmele europene plătesc de trei-patru ori mai mult pentru energie decât firmele din Asia sau din America? Și ce să mai cumpere consumatorii europeni, dacă plătesc deja sume uriașe pentru încălzire?
Dar politica Fit for 55 nu este singura eroare catastrofală făcută de Comisia Europeană. Un alt exemplu de inadecvare este politica irațională de reglementare excesivă a tuturor aspectelor industriale.
Exemplul perfect care ilustrează sugrumarea industriei europene în numele unor idealuri cel puțin discutabile este obligarea tuturor producătorilor să lipească dopul de sticlele de PET, obligativitate care a costat industria băuturilor răcoritoare europene sume imense și care nu a dus decât la enervarea consumatorilor.
Politica de supra-reglementare europeană a îngropat total cercetarea și dezvoltarea, astfel că doar 5,6% din patentele emise la nivel mondial mai sunt europene (emise de EPO- European Patent Office), o pondere mai mică decât a Coreei:
Aplicații la nivelul anilor 2022 și 2023
Mai sunt multe alte exemple ale efectelor ucigătoare combinate ale prețurilor mari la energie și supra-reglementării, de exemplu faptul că nu mai există niciun stat european printre primii cinci producători auto din lume, nici măcar Germania.
Nici la educație nu stăm prea bine, căci statele cu mari performanțe școlare sunt cele asiatice, iar europenii care mai apar printre fruntași la scorurile de la testele PISA sunt cei proveniți din state mici, precum Estonia sau Finlanda.
După obsesia reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră, o altă obsesie a birocraților de la Bruxelles este încadrarea tuturor statelor europene într-un îngrozitor pat al lui Procust și ajustarea tuturor economiilor după o rețetă europeană unică, ceea ce va măcina încet competitivitatea întregului continent.
Iată, bunăoară, exemplul agriculturii, unde UE are o „politică agricolă comună”, bazată pe ideea unei subvenții unice la hectar, acordată indiferent de mărimea fermei. Cu alte cuvinte, o fermă cu un hectar primește aceeași subvenție/hectar, cât primește și o fermă cu 50 000 de hectare, ceea ce exprimă cât se poate de bine ideea de „pat al lui Procust”, mai ales că structura fermelor variază puternic de la o țară la alta, de la 70ha dimensiunea medie a fermei în Franța la doar 4,4 ha dimensiunea media a fermei în România.
Se știe, țara noastră are 2,9 milioane din cele 9,1 milioane de ferme din UE. Și pentru toate fermele mici, subvenția egală cu cea pentru fermele mari înseamnă condamnarea la moarte lentă.
Rezultatul: între 2005 și 2020, Europa a pierdut 5,3 milioane (37%) de ferme, care au fost înghițite de marii jucători.
De altfel și obsesia Fit for 55 este tot un pat al lui Procust, căci statele europene au mix-uri energetice și resurse extrem de variate: Franța are, de exemplu, jumătate din reactoarele nucleare ale Europei, deci 70% din energia sa este „curată”, nu emite gaze cu efect de seră, în vreme ce Germania sau Polonia sunt mari producători de cărbune și au o energetică puternic dependentă de cărbune. România este, de exemplu, un important producător de gaze, în vreme ce Danemarca sau Olanda au țărmuri extrem de vântoase, unde poți ușor să beneficiezi de energie eoliană. Spania are zone puternic însorite, ideale pentru parcurile fotovoltaice, în vreme ce statele din centrul Europei (Cehia, Ungaria, Austria și Slovacia) sunt puternic dependente de importul de gaz rusesc ieftin. Ideea de a le impune tuturor statelor aceleași reguli energetice nu va face decât să distrugă industriile din statele vulnerabile și să niveleze arbitrar și prostesc peisajul industrial continental.
Cazul României – nevoia de conservatorism
România a continuat să aibă, tot timpul după 1989, o propagandă oficială, o linie de comunicare a statului. Toți cei care își doresc bani și cariere cuminți, pe lângă guvern și președinte, au urmat înscrierea pe această linie. De la marile televiziuni private (de cea publică nici nu mai are rost să mai amintim, fiind demult irelevantă) la marile ziare, de la analiștii economici până la liderii asociațiilor de afaceri, de la bancheri până la sindicaliști, toți cei care înțelegeau beneficiile aduse de o exprimare coordonată cu statul, toți vorbesc aceeași limbă: limba marelui, uriașului minister al propagandei. Iar ideile acestui minister erau puține și simple:
-afacerile românești sunt profund afectate de corupție și necinste, doar acționariatul străin este anti-corupt și corect,
-prezența firmelor străine este o garanție a dezvoltării, orice firmă străină are toate drepturile posibile, spre deosebire de firmele românești,
-singura cale de dezvoltare este să urmăm orbește liniile directoare de la Bruxelles, noi nu vom putea niciodată să generăm dezvoltare,
-exodul milioanelor de români peste graniță este cel mai bun lucru care ni se poate întâmpla, doar așa putem scăpa de șomaj,
-ortodoxia este principial opusă modernității și evoluției sociale,
-familia clasică nu mai este suficient de bună,
-în general toate lucrurile bune din istorie ni s-au întâmplat doar datorită eforturilor civilizatoare ale unora din afara granițelor, noi trăind aici într-o permanentă comună primitivă,
-dacă nu erau puterile europene, noi nu am fi avut acum o țară, nu contează câți români au murit în Războiul de Independență sau în cele două războaie mondiale.
– nu trebuie să avem nici industrie, nici agricultură proprie, mai bine importăm și noi ne axăm pe servicii (adică super- marketuri, bănci și restaurante ).
Ca o încununare a acestor lozinci ale propagandei oficiale, acum s-a ivit o nouă linie de mesaj: cine critică deciziile Comisiei Europene sau ale guvernului de la București este pro-rus și anti-european. Pentru că justificarea supremă a oricărei absurdități comise de guvernul de la București este: așa ne-a impus FMI sau așa ne-a impus Comisia Europeană! Simplu, gata, end of game. Nimeni nu mai are voie să critice nimic, opoziția este, prin definiție, manevrată de la Moscova și își dorește ruperea României de Europa și mutarea ei pe undeva pe lângă peninsula Kamceatka.
Ei bine, cu toată această propagandă sufocantă, unul din trei români a votat în spirit conservator și împotriva liniei oficiale și a partidului cotrocenist care se dorește unic. Ba chiar, regimul de la București a fost nevoit să anuleze alegerile prezidențiale, pentru că rezultatul nu era cel dorit de același partid care se dorește unic.
Cum s-a ajuns aici, de ce a are loc și în România o revoluție conservatoare? Pentru că marile adevăruri nu mai pot fi ascunse:
-pentru că numărul celor plecați din țară crește în fiecare zi, lipsind această țară de o șesime din populația sa;
-pentru că orice părinte știe că propriul copil are o șansă să facă o școală decentă doar dacă are suficienți bani pentru meditații;
-pentru că suntem țara europeană cu cele mai multe decese din cauze tratabile și/sau prevenibile;
-pentru că o mamă a născut pe trotuarul din fața spitalului și pentru că pacienții din spitale trebuie să vină cu medicamentele de acasă;
-pentru că absolvenții de studii strălucite sunt nevoiți să se angajeze pe salarii de mizerie, iar în fruntea guvernului avem pe cineva care nu este capabil să arate nici măcar o diplomă de bacalaureat;
-pentru că România nu poate să-și asigure necesarul de energie, deși are suficiente resurse;
-pentru că OMV a închis rafinăria și petrochimia de la Pitești, deși acestea beneficiau de o conductă de alimentare cu țiței de la Constanța și aveau cel mai mare client (Oltchim) la doar 50 km;
-pentru că singurul mare combinat chimic, Azomureș, a lucrat doar două luni din anul 2023, în vreme ce un miliard de metri cubi de gaz erau exportați din Marea Neagră în Bulgaria;
-pentru că OMV, Lukoil, KazMunayGas nu au fost puși să plătească impozitele conform unui regulament european, în vreme ce o gogoșerie din ultimul colț de stradă este verificată anual de inspectorii ANAF;
– pentru că bătrâni de 90 de ani sunt aduși la bănci să își actualizeze datele, doar pentru a satisface sadismul unor bancheri;
-pentru că în pandemie, guvernul a închis toate piețele, dar a lăsat deschise supermarket-urile;
-pentru că marile privatizări din energie de la începutul anilor 2000 s-au dovedit, de fapt, niște transferuri de monopoluri de la statul român către statele austriac, francez, italian, german și, în curând, maghiar;
–pentru că cea mai mare companie industrială din România, Sidex Galați, mai este acum mai puțin de o șeptime din cât era și pentru că se va opri în curând definitiv, având datorii neplătite de sute de milioane de euro;
-pentru că veșnic aflată la guvernare, UDMR luptă pe față împotriva ordinii constituționale, dar pune etichete de extremism unor partide care respectă și litera și spiritul Constituției;
-pentru că Iohannis a huzurit în excursii de lux prin țări cu care nu mai avem de mult vreo relație comercială, în vreme ce noi avem zeci de școli în București care învață în trei schimburi, iar în țară mai avem încă școli cu toaleta în curte.
Pentru toate aceste motive a apărut și s-a consolidat o mișcare conservatoare în România care nu își dorește doar revenirea la Uniunea Europeană ca piață liberă unică, ci își dorește și uniformizarea fiscalității pentru toate companiile din țară, indiferent de naționalitatea acționariatului, își dorește și dreptul de a construi hidrocentrale sau termocentrale, își dorește și dreptul de a avea centrale pe gaze cu care să se încălzească, își dorește și de-reglementarea și renunțarea la barierele impuse dezvoltării. O expresie care surprinde spiritul conservator este cea atribuită lui Lucius Cary: „Atunci când nu este necesar să schimbi ceva, este necesar să nu schimbi nimic!”. Ei bine, pentru a înțelege milioanele de voturi conservatoare din România, gândiți-vă la această expresie!
PS. Și ceva în plus, la zi
Revin cu o completare astăzi, luni, 6 ianuarie, după ce Euronews publică cifre care surprind și mai elocvent, dar și mai dramatic, declinul economiei europene față de cea americană.
Mississippi, considerat cel mai sărac stat din cele 50 ale Americii, este aproape de a depăși economia Germaniei la produsul intern brut.
Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor al celui mai sărac stat american este mai mare decât cel al primelor cinci economii europene, cu excepția Germaniei. Cu toate acestea, Mississippi concurează îndeaproape cu Germania, cu o diferență de doar 1 500 EUR.
PIB-ul pe cap de locuitor, ajustat în funcție de paritatea puterii de cumpărare (PPP), din SUA îl depășește, de asemenea, pe cel din toate țările UE, cu excepția Luxemburgului și Irlandei.
În T3 2024, PIB-ul pe cap de locuitor în SUA a variat de la 49 780 EUR (53 872 $) în Mississippi la 246 523 EUR (266 787 $) în Districtul Columbia. La limita inferioară, Mississippi a fost urmat de West Virginia (56 554 EUR), Arkansas (56 917 EUR), Alabama (58 061 EUR) și Carolina de Sud (59 375 EUR).
Printre primii cinci, New York (107 485 EUR), Massachusetts (101 666 EUR), Washington (99 844 EUR) și California (96 836 EUR) au urmat District of Columbia.
Pentru UE, în 2024, PIB-ul pe cap de locuitor a variat de la 15.773 EUR în Bulgaria la 125.043 EUR în Luxemburg. Media UE a fost de 40 060 EUR, în timp ce media SUA a fost de 80 023 EUR (86 601 $).
Dintre primele cinci economii ale Europei, Germania a înregistrat cel mai mare PIB pe cap de locuitor, cu 51 304 EUR, urmată de Regatul Unit, cu 48 441 EUR, și Franța, cu 44 365 EUR. Italia s-a situat la 37 227 EUR, în timp ce Spania a înregistrat 33 070 EUR.
Primele cinci economii europene sunt definite în funcție de dimensiunea lor economică totală, nu de PIB-ul pe cap de locuitor.
Cifrele comparative pot fi consultate pe Euronews.
.