Mesajul transmis de prof. dr. Anca Florea, către elevi, la începutul anului școlar, a ajuns la mine în septembrie, întâmplător. M-a cucerit și l-am împărtășit, atunci, pe site-ul revistei și pe conturile mele de socializare, fără să o cunosc. Acum o știu. Și după acest dialog avut pentru cititorii Q Magazine, o și prețuiesc, așezând-o în rândul marilor profesori care pot mentora nu simpli absolvenți, ci personalități cu caracter și cunoaștere.
DISCURS VIRAL CĂTRE ELEVI
De aproape treizeci de ani lucrează în educație: sancționează ce înseamnă impersonalul „sistem” pe care toți îl blamăm pentru inconsistența reformelor; știe ce înseamnă eforturile de a susține, uneori numai prin resurse proprii, olimpici; luptă cu neîncrederea pe care adolescenții o au în elite și e una dintre puținele voci care are curajul de a vorbi public despre valoarea pe care o mai are cunoașterea pentru generațiile care sunt seduse de viitorul carierelor cu venituri mari, într-un timp scurt și eforturi modeste.
Se definește drept o ființă discretă, dar are ceva din insistența lui Socrate în a face tinerii să se îngrijească de propria viață. Crede că profesorul e un prieten matur care trebuie să stimuleze gândirea elevilor, dar că nu poți învăța pe nimeni nimic decât dacă îl faci egalul tău, ceva ce sistemul educațional pare că a uitat.
Anca Florea, profesor de științe sociale și director adjunct al Colegiului Național Bogdan Petriceicu Hasdeu din Buzău, a atras atenția presei cu un discurs lucid și uman, rostit la deschiderea anului școlar, care a devenit viral pentru stilul gândirii out of the box în relația cu noile generații de elevi, dar și pentru capacitatea de a critica, din poziția de manager al unuia dintre cele mai importante colegii naționale din țară, incapacitatea sistemului de a face educație pentru viață.
A ales să fie profesor de filosofie, convinsă că cel mai mare pericol pentru om e mintea neantrenată. Întrebată care e statutul științelor socio-umane în România și cum anume e privită filosofia de tinerele generații, Anca Florea a explicat pentru Q Magazine: „Soarta profesorului de Filosofie în România e de două ori încercată. Pe de o parte, pentru că generațiile actuale sunt curioase, pasionate de teme politice, sociale, epistemice, dar nu sunt încurajate să urmeze acest drum, pe motiv că nu e un domeniu profitabil financiar – o prejudecată pe care trebuie să o demontăm urgent, pentru sănătatea morală și mintală a tuturor – și, pe de altă parte, pentru că spre deosebire de profesorii din Occident – din Franța, de pildă, acolo unde filosofia e obligatorie la BAC –, aici e o cursă continuă pentru a justifica încă nevoia de gândire critică în formarea tinerelor generații.
Noi nu suntem răsfățații ministerului și nici păstrătorii unei culturi educaționale în care filosofia să primeze: ar trebui să întoarcem această situație, să generăm o tradiție în acest sens, dacă vrem ca un individ aflat la vârsta majoratului să fie și un individ de încredere din perspectiva rațiunii sale și a deciziilor lui de viață.
Să vă dau un exemplu: anul acesta, la subiectele de la BAC, la filosofie, francezii au ales două întrebări fundamentale pentru orice cetățean al unei democrații funcționale: Poate știința să ne satisfacă nevoia de adevăr? Ne datorează statul ceva?
Întreabă un adolescent asta și atunci o să afli de ce post-adevărul e viral, de ce refugiul în opinii și nu în expertiză e periculos, de ce relația cu statul nu trebuie să fie una strict protecționistă. Întreabă mai des, cu miză, și poate o să obții un cetățean decent, ceva ce pe noi încă nu ne preocupă. Nu ne punem problema că educăm cetățeni cu drept de vot, și că filosofia e o igienă a vieții sociale”.
RELAȚIA PREFABRICAT
Prin stilul său sobru, dar foarte uman, Anca Florea este inspirația elevilor atunci când aleg să studieze filosofie, psihologie, sociologie și să meargă împotriva curentului, care consfințește o așa-zisă criză a disciplinelor umaniste.
Elevilor săi le transmite o pasiune molipsitoare, asumându-și că adevărata vocație a unui profesor e să își determine discipolii să gândească lumi posibile pentru viitorul lor:
„Nu toți vor fi profesori, mulți vor fi consultanți, consilieri, managerii unor instituții publice, jurnaliști în domeniul culturii: bani vor face, important e să îi facă inteligent și moral. Am toată încrederea că nu educ sofiști și că, prin felul în care lucrăm zi de zi pentru alegerea carierei lor, am reușit să le insuflu o mentalitate mai puțin mercenară sau viciată de ideea că unele profesii sunt bănoase și altele sunt falimentare”.
Experiența de la clasă îi arată că factorul ce face diferența între copiii care se autosabotează prin teamă și neîncredere și cei care sunt proactivi și uneori se risipesc în prea multe pasiuni este relația cu sine. Există elevi care refuză să ia cuvântul, să se exprime sau să fie autentici, „din pricina presiunilor sociale și a felului în care părinții le oferă o relație ready-made cu lumea, spunândule că vor fi judecați și aparențele sunt cel mai important atu pe lume”.
Anca Florea observă, totodată, că tinerii care aleg să fie critici și comunicativi sunt mai exigenți față de mediul social, nu pentru că sunt mai puțin empatici, ci pentru că fac parte dintr-o generație în care inserția socială se pornește de la standarde de confort: „E specific omului modern să creadă că dacă lui îi este bine, și societății îi va fi bine. Nu trebuie să judecăm, ci să înțelegem. Nu cred că lumea se împarte între cei care vor să învețe și cei care refuză să facă asta, între cei dispuși să muncească și cei care vor să fenteze sistemul; totuși e o tensiune între generațiile noi, care nu cred în sacrificiul necesar, și cele vechi, care cred că fără a pierde ceva – timp, resurse, energie, viață – nu vei primi ceva salvator în schimb”, a declarat pentru cititorii Q Magazine prof. dr. Anca Florea.
Este profesor, deci e responsabilă de soarta a zeci de generații. Este director adjunct, iar atunci când nu e în sala de curs, răspunde de programele educaționale și proiectele Colegiului Național „B.P. Hasdeu”, cunoscut pentru rolul său în alianța colegiilor centenare și pentru reputația olimpică.
Este femeie și e deplin conștientă că uneori trebuie să muncești de două ori mai mult decât alții pentru a dovedi că meriți să guvernezi.
În toate aceste roluri, Anca Florea demonstrează că echilibrul e rețeta filosofică de succes pentru o viață împlinită: „Justa măsură e cea mai importantă lecție aristotelică. Trebuie nu să alegi între rolurile pe care le ai de îndeplinit, ci să le prioritizezi fără a face compromisuri.
Sunt absolut mulțumită de tot ce am reușit să fac alături de colegii mei pentru comunitatea mea și sunt recunoscătoare faptului că zi de zi învăț de la elevii mei.
Ce știu însă cu certitudine e că aș fi putut face mult mai multe, ca noi toți, de altfel, dacă nu aș fi purtat piatra lui Sisif, metafora cea mai bună pentru birocrație. E bine că facem Școala Altfel pe hârtie, și nu zi de zi la orele de curs. Școala Altfel ar trebui să fie o provocare ca să nu ne plafonăm, să nu fim prea tradiționaliști sau conservatori.
Dacă ne căutați în birouri, avem mai multe bibliorafturi decât cărți: e o imagine a intoxicării educației de un spirit al dării de seamă, care e contraproductiv și vetust. Are Weber o formulă sublimă: dezvrăjirea lumii. Asta aștept: demitizarea acestei raționalități birocratice care ne ține la adăpost. Nu există minciună mai mare decât ideea că birocrația îți măsoară performanța și te ține departe de erori. De altfel, e logic, într-o societate, cu cât ai mai multe norme, cu atât riști să încalci mai multe”.
Ca profesor de logică și filosofie, Anca Florea trage un semnal de alarmă cu privire la efectele sistemului educațional asupra formării personalității elevilor ca actori sociali.
Întrebată ce lipsește României educate, Anca Florea punctează faptul că învățământul autohton a avut două faze radicale: una conservatoare, axată pe transmiterea de cunoștințe, stilul ex cathedra, și transformarea elevului într-o ființă docilă și prea puțin curioasă, respectiv una hipermodernă, a formelor fără fond, în care ne-am grăbit să formăm competențe fără cunoaștere, ba chiar să sacrificăm forme de cunoaștere de dragul importării unor standarde europene ale pedagogiei inovative, fără a verifica dacă suntem pregătiți pentru asta și nu există decalaje pe care România încă nu le-a recuperat în formarea educabililor.
„Aici cred că ne zbatem între două vârste ale unui sistem falimentar. Am avut învățământul rigid și dogmatic, acum imi-tăm un stil vestic, al formării competențelor fără a privilegia cunoașterea, ba chiar făcând rabat de la ea.
Elevul român nu e doar olimpicul a cărui reputație e confiscată de stat, dar a cărui performanță nu e niciodată finanțată, e și individul care va rămâne veșnic în spate, în urma unor standarde, a unor forme de alfabetizare și modernizare, în urma propriei vieți. Ce lipsește în educație e viziunea asupra unei clase de mijloc – a elevului care nu e sclipitor, nici irecuperabil.
Sistemul de învățământ, la acest moment, nu educă forme de libertate, doar are impresia că reușește acest fapt. El educă forme de pasivitate morală, ignoranță cognitivă asumată; avem prea puțină gândire critică și, implicit, prea puțină pregătire a indivizilor pentru piața muncii sau pentru democrații participative. Ne mințim crezând că, așa cum arată educația acum, este o pregătire pentru viață”.
PANDEMIA NECUNOAȘTERII
Provocarea de a fi profesor într-o țară în care 45% dintre educabili suferă de analfabetism funcțional este privită de Anca Florea ca testul unei democrații.
„Noi suntem România în care 15% dintre elevi abandonează studiile: știați că asta este peste media Uniunii Europene de 10%? La acest procent se adaugă sub 50% analfabetism funcțional; aceasta este o pandemie a ne-cunoașterii. Nu elevul faultează sistemul, ci sistemul permite scurtcircuitări. Nu e numai vina profesorilor pasivi, este și a părinților care reacționează spunând că a pune pe masă carențele educaționale înseamnă a leza orgoliul și demnitatea copilului.
Dar e moral să îi mințim și să le spunem că nu vor avea nicio problemă?
La clasă, deseori, dialogul cu părinții e un joc de putere și nu ar trebui să fie astfel. Pentru Platon, societatea ideală e cea în care fiecare își face treaba: părintele deseori impune – nu comunică – standarde educaționale care nu reflectă o cunoaștere autorizată sau o viziune pedagogică. Alteori, părintele e complet absent: hiperintervenționismul, ca și nonintervenționismul, sunt toxice în egală măsură”.
Dacă vă întrebați cum e posibilă performanța pentru cealaltă jumătate a bazinului educațional, Anca Florea destăinuie o rețetă lucidă: „Nu le spun niciodată elevilor să meargă la olimpiadă pentru că avem un brand educațional de protejat. Le spun să meargă pentru a se învinge pe ei, pentru a fi mai buni decât erau ieri, pentru a vedea dacă drumul acesta li se potrivește, înainte de a fi prea târziu.
Nu le spun că mergem să câștigăm, ci mergem să vedem ce ne lipsește pentru a fi buni. Iar dacă se întâmplă să ne întoarcem acasă ca fiind cei mai buni, înseamnă că am fost sinceri cu noi și am lucrat pentru o misiune comună: aceea de a fi fericiți prin cunoaștere. Nu vreau ca nimeni să vină cu complexe de la olimpiadă, nici în bine, nici în rău”.
DREPTATE DOAR PENTRU UNII
Anca Florea a obținut doctoratul în Filosofie, la Universitatea din București, cu o teză despre rolul valorilor în construcția paradigmelor educaționale. Marele paradox pe care îl constată în urma cercetărilor sale este acela că, deși educația trebuie să fie un sistem echitabil pentru toți – cadre didactice și elevi –, totuși, educația e sistemul cel mai lezat de forme de nedreptate socială și morală.
Partizana unei relații profesor-elev bazată pe transparență, prof. dr. Florea condamnă faptul că legea educației face ca uneori elevilor să li se impună standarde de comportament pe care profesorii nu le respectă: de pildă, interdicția de a folosi telefoanele mobile în timpul cursurilor, o normă pe care elevii nu o vor internaliza câtă vreme o privesc ca pe o prohibiție, și nu ca pe o cutumă care crește, de ambele părți, atenția și concentrarea în termenii actului educațional.
Ideea în care sistemul face dreptate numai pentru unii este una dintre cele mai puternice critici pe care Anca Florea le-a lansat la adresa educației în România, teză valabilă atât în privința elevilor, cât și în privința cadrelor didactice.
Din perspectiva educabililor, multe dintre formele de combatere a discriminării negative se transformă în discriminare pozitivă, iar pârghiile de stimulare a rezultatelor în învățare sunt sacrificate sau deturnate de la scopul lor atunci când sunt aplicate orbește, în baza unor metodologii încropite de amatori în domeniul politicilor educaționale. Așa se face că elevi cu note mici iau burse, în timp ce fondurile pentru încurajarea performanței științifice sunt tot mai vulnerabile.
Forme de nedreptate apar în sistem, consideră Anca Florea, și atunci când managerii instituțiilor de învățământ sunt numiți politic, iar profilul lor științific nu contează.
Prof. Florea a explicat pentru Q Magazine: „Politizarea educației nu e doar cel mai mare deserviciu făcut sistemului educațional, e și o formă de nedreptate socială și de contra-cultură. Nu contează dacă managerii sunt competenți ca experți, profesori, dacă au o reputație profesională în spate, ceea ce ar da nu doar greutate, ci și viziune guvernării unei instituții educaționale.
Mediul politic își arogă competența de a selecta oamenii potriviți – a se traduce: fideli unor grupuri de interese constituite pe criterii mai mult sau mai puțin ideologice – în scaunele de secretari de stat, inspectori, directori, chiar dacă la bază, mediul politic se dovedește a fi incompetent în a rezolva problemele sistemului educațional.
E un domino al puterii, în care partidele impun reprezentanți în diferite mecanisme decizionale, dar nu dispun de experți care să poată guverna sau contribui la managementul educațional fără costuri morale sau chiar financiare pentru acțiunile lor.
Când un părinte plătește pentru meditațiile copilului său, implicit plătește și pentru incompetența așa-numitului sistem de a selecta profesori dedicați și capabili; când un părinte plătește pentru resursele sau infrastructura necesare actului educațional, acoperă costurile prostiei managementului executiv școlar, profund politizat.
Când statul plătește programele remediale pentru elevi, implicit acoperă costurile unui management defectuos la nivelul instituției școlare, care nu își propune să investească în educația pe termen lung a profesorilor și a elevilor deopotrivă, primii plafonându-se sau devenind indiferenți, iar cei din urmă rămânând victimele unui sistem care nu are răbdare cu lacunele lor sau cu inegalitățile sociale pe care le confruntă”.
„Aștept demitizarea raţionalităţii birocratice. Aș fi putut face mai multe dacă nu aș fi purtat piatra lui Sisif.“
LIMBAJUL NE TRĂDEAZĂ
Faptul că reformele educaționale în România sunt un obiect de continuă dezbatere ne arată că nicio schimbare a sistemului nu e privită ca un proces încheiat.
Anca Florea susține că educația „reformatorilor” e cea care a făcut ca puterea, nu guvernarea, să primeze în managementul educațional. Tocmai de aceea, limbajul deseori trădează carențele para-digmelor educaționale. „A conduce o școală” înseamnă a privi piramidal relația dintre indivizi, de la director către profesori, elevi și personalul administrativ.
Din start, susține prof. dr. Florea, se creează un limbaj al ierarhiilor, care face ca mecanismele de egalitate – evaluarea colegială, de pildă – să devină vicioase.
Faptul că România e ostilă unui limbaj de leadership educațional mai inclusiv arată – susține directoarea adjunctă a Co-legiului Național „B.P. Hasdeu” – că multe dintre reformele educaționale au fost de suprafață: „A fi director nu înseamnă a fi șef, înseamnă a direcționa printr-o viziune o comunitate către scopuri comune; la fel cum a fi inspector nu înseamnă doar a inspecta, a chestiona, a verifica; supravegherea și controlul fac parte din societăți panopticiste și opresive. Or nu asta ne dorim să transmitem prin relația dintre inspectorate și școli, nu?” a declarat pentru prof. dr. Anca Florea pentru
Q Magazine.
„Dacă ne căutaţi în birouri, avem mai multe bibliorafturi decât cărţi: e o imagine a intoxicării educaţiei de un spirit al dării de seamă, care e contraproductiv și vetust. “