Depresia noastră, cea de toate felurile…
15 septembrie. Am fost azi pe la Cărturești și le-am lăsat, din nou, mulți bani, pentru că obișnuiesc să cumpăr cărți cu care am „coup de foudre” în două, trei exemplare, uneori și cinci, și pentru apropiați…(îi vreau pe toți „îndrăgostiți”).
Și acolo, pe canapea, printre rafturi și oameni, m-am apucat să citesc „Cartea depresiilor”, un volum coordonat de Marius Chivu, care a ales cu măiestrie oameni celebri pe care nu i-ai bănui de anxietăți sau gânduri sinucigașe, și am dat peste Aida Economu. Eu nu știu cât de bună actriță este ea, dar știu că poate deveni sigur scriitoare de…succes. Las aici această mărturie, care este o excepțională lecție de semiologie.
„Lacrimile nu pătează
Numele meu este Aida, am 37 de ani și, în urma unei sarcini pierdute acum 11 ani, nu mai pot face copii. Abruptă introducere, nici nu cred că merită altfel.
Mi-am dorit dintotdeauna o casă cu o bucătărie mare, cu oglindă pe hol să mă văd când plec și când mă întorc, să nu mă îngraș, și mai ales mulți copii. Ce înseamnă mulți? Uitându-mă în jur, și unul înseamnă mulți în ziua de azi. În fine, eu îmi doream trei sau cinci. Ar fi fost OK și patru, dar nu e o cifră după care să mă omor.
Aveam nume pregătite: Maria, Lenca, Ileana, Amza și Incu. Aveam și de rezervă și la fete, și la băieți, că eu sunt trecută prin viață și știu că socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg.
Am făcut cum știam eu mai bine: m-am măritat, am rămas gravidă.
N-a fost OK, am fost operată de urgență în trei luni. N-o să povestesc asta, nici cum asistenta mi-a zis ceva ce n-am înțeles exact atunci, legat de una din trompe, dar o să menționez că, la un an distanță, am divorțat. Lucrurile mergeau foarte prost, eu am cunoscut pe altcineva, a plecat curva cu altul, pe scurt.
În tot acest răstimp, nu m-am protejat, dar nici nu am rămas gravidă. Am zis, ca o creștină naivă, când a devenit nasoală treaba: M-a ferit Dumnezeu să fac copil cu ăsta. Și am mers mai departe, ungându-mi abdomenul zilnic cu ulei de migdale, că așa mi-a zis verișoara mea: Trebuie să previi, că degeaba te ungi atunci, știi cum crapă pielea dacă nu e elastică?! Ea știa, avea deja doi copii.
Îndrăgostită, el, noul el, și mai îndrăgostit, eram pe toți pereții nonstop.
Eu voiam copii, el voia copii cu mine.
Să meargă el să îi ducă la școală, să fim părinții cool, să călătorim peste tot cu ei să facem din ei copii cool, ca niște părinți cool ce ne doream să fim, să mâncăm bio, dar să le dăm și Mc din când în când, chestii din astea pe care ți le imaginezi când nu ești părinte, dar vrei să fii.
În fiecare lună mă enervam când îmi venea ciclul. De la un punct încolo am început să mă întristez, nu mă mai enervam. Apoi, discret, am început să mai vorbesc cu prietene care mă încurajau, iar după doi ani, în locul unui control de rutină la ginecolog, am hotărât să încep să fac niște controale mai amănunțite. Am aflat ce intuiam: că nu mai pot face copii.
Au urmat doi ani de depresie. Atunci nu am rostit niciodată acest cuvânt. Nici măcar în gând.
Acum știu că a fost o depresie funcțională, atunci nu știam de ce dracu’ mai trăiesc. Mă lovise în moalele capului.
N-am încercat nicio clipă să nu mă doară, am încercat doar să nu se vadă. Aș fi vrut să fac parte din categoria oamenilor care își reconfigurează repede traseul și cred că menirea lor e alta, dacă nu a fost să fie asta, una măreață cel mai probabil, sigur are universul ceva special pregătit pentru ei. Dar fac parte dintr-o altă categorie, una care crede că viața e o farsă și că nu are sens, dar măcar vara, pentru două-trei săptămâni, miroase a tei în Cișmigiu.
La început (cred că vreo juma de an a fost începutul) plângeam des și discret pe cât puteam. Nu că mi-ar fi fost rușine, dar încercam să evit întrebări și păreri și nu prea voiam să deranjez sau să pun oamenii într-o situație neplăcută.
M-am refugiat în muncă și-n alergat. Alerg constant de când aveam 18 ani, undeva între 6 și 12 km pe zi. În perioada aceea aveam zile în care alergam și până la 25 km.
Aș fi alergat până la capătul lumii, numai să nu fiu nevoită să mă opresc și să mă întorc înapoi la mine. Mă biruiau gândurile și în alergare, dar cumva epuizarea fizică reușea ce nu reușeam eu cu două facultăți terminate, să-mi oprească gândurile.
Eram atentă cum pășesc și la cum respir.
Eram atentă la ce fac, nu mai eram atentă la mine. Mă dureau gleznele, mușchii picioarelor, iar această durere îmi anestezia sufletul. Fragilitatea mea emoțională a generat o rezistență și o forță fizică pe care mi le-am dorit mereu, dar care acum nu mai contau, erau doar un pansament, un anestezic, un drog legal.
Alergarea ca fugă nu e un sport, nu e recreere, nici terapie, e doar fugă.
Voiam un om mic pe care să îl fac mare, în care să regăsesc trăsăturile alor mei, care să-mi mâzgălească pereții din casă, pe care să îl învăț să înoate în mare și bruma de italiană pe care o știu, care să îmi ceară bani pe care nu îi am și totuși să îi dau cumva, așa cum a făcut mama cu mine, și care să mănânce pâine goală, exact așa cum făceam eu când eram mică.
Nu mai puteam fi mamă. Nu mai puteam, deși nu fusesem niciodată. Dar visam că o să fiu. Scriind asta, îmi amintesc cum m-a liniștit una dintre asistente după operație: Nu mai plânge, dragă, că ai pierdut o sarcină, nu un copil! Poate știe ea mai bine…
Partenerul meu a fost, așa cum și cât a știut el, alături de mine. Și atât cât 1-am lăsat și mai ales cât nu 1-am lăsat. O lungă perioadă a fost singurul care a știut. De-a lungul timpului m-a tot asigurat că pentru el nu contează, că el mă iubește pe mine și vrea să trăiască cu mine pentru restul vieții. M-a asigurat de atât de multe ori, încât am început să fiu nesigură. Și la pachet cu tristețea că nu voi putea fi mamă, a venit frica de faptul că voi fi părăsită pentru asta.
Nu pot să fac copii devenise egal cu faptul că nu sunt suficient de femeie, orice-ar însemna asta. Mă simțeam de parcă aș fi avut un handicap. Credeam că orice bărbat mă va părăsi la un moment dat din cauza asta.
Un fost iubit, de care fusesem extrem de îndrăgostită și de care nici azi nu-mi este foarte clar de ce m-am despărțit, era deja tată. Îl tot vedeam prin parc sau prin oraș cu fetița atârnată de gâtul lui. Erau perfecți. De câte ori îi vedeam, nu eram invidioasă, din contră, îi admiram, dar rămânea cu mine gândul că și el m-ar fi părăsit când nu i-aș fi putut oferi un copil.
Nu am mers la terapie, nu voiam să vorbesc cu nimeni, nici măcar cu mine. De fapt, mai ales cu mine.
De aici a urmat o perioadă în care toată lumea îmi spunea că înfloresc, că arăt mai bine ca niciodată, că eman feminitate și mister. Luam din ce în ce mai multe joburi. Reclame, teatru, film. Eram pe val profesional, dar emoțional mă înecasem de mult. Îmi făcusem din felul în care arătam cârje să pot trece prin lume fără să mi se vadă handicapul, să nu se prindă lumea că nu sunt suficient de femeie. Hainele deveniseră din ce în ce mai mulate pe un corp tonifiat de fugă, machiajul, pletele de Ileana Cosânzeana, atitudinea, înălțimea tocurilor, totul se schimbase.
Punctam tot ce știam eu că este considerat a fi feminin. Un exterior îngrijit și arătos care să acopere un interior gol și rece.
Misterul ăla, numa’ mister nu era, era depresie. Eram tot mai distrusă, voiam să nu mă mai trezesc, să mă calce mașina, să înec în timp ce mănânc alune și să mor, să dispar pur și simplu și, odată cu dispariția, să nu mai simt nimic. În mine era alt anotimp decât cel pe care îl arătam.
Eu mă vedeam în contre-jour. Din ce în ce mai blurată în lumina oamenilor care mă admirau. Nu exista fir de bucurie în mine, de poftă de viață. Reușitele profesionale, financiare nu mișcau nimic în mine. Cumpăram flori și aeriseam casa din obișnuință, dar nici acestea nu mai aveau efect asupra mea. Începusem să răresc ieșirile, plimbările și mai ales întâlnirile. Aida left the chat.
Ai mei mă întrebau constant când fac copii, că ei abia așteaptă. Nu era nimic invaziv, doar dragoste, aceeași dragoste cu care îmi pun șnițele la pachet în cutii goale de înghețată. Ai mei, care au crescut o droaie de nepoți — copiii fratelui meu, copiii verilor mei, ai vecinilor și ai prietenilor. Ai mei, pe care nu îi interesează realizările mele, deși se bucură pentru ele, doar vor să fiu fericită. Mă uitam la mama, care, în sfârșit, nu mai trebuia să fie mamă, era bunică și îi plăcea rolul ăsta și mai tare. Mergeam acasă și îl striga din bucătărie (acolo locuiește ea) pe Ilie, câinele meu: „Ilie, hai la mamaie să îți dea un morcov!” Ea și cu Ilie tot bunică e.
Acasă era nu știu dacă cel mai greu, dar cel mai trist pentru mine. Nu puteam să le zic, cum nu puteam nici să refuz șnițelele la pachet. Am niște părinți extraordinari, dar nu am avut niciodată un gen de relație în care să ne confesăm, să vorbim lucruri delicate. Să povestim, să comentăm, să ne certăm, chestii old school. Știam cât ar fi suferit pentru mine, de aici și lipsa mea de curaj de a le spune prin ce trec.
Doi ani mai târziu m-am despărțit de partenerul meu și cu ocazia acestei vești, le-am spus și ce voiam să le spun alor mei de atât timp, că nu pot face copii. De fapt, i-am spus mamei într-o conversație telefonică. Mama probabil că i-a spus lui tata. Nu știu, nu am mai discutat despre asta de atunci. În conversație am fost foarte clinică. Informație și atât. Simțeam că mă sufoc când scoteam cuvintele alea pe gură. Mama a fost curajoasă și blândă, dar o simțeam cum își ține plânsul, știa cât de mult îmi doream copii. Am închis telefonul, mi-am pus adidașii în picioare și am mers la alergat. Am plâns vreo 10 kilometri.
Despărțirea și perioada postdespărțire nu au fost nici ele ușoare, dar mie totul îmi părea pistol cu apă în comparație cu faptul că nu puteam face copii. După mai bine de patru ani de relație, ne cam știm butoanele, iar fostul meu partener nu s-a sfiit să le apese pe toate. Eram prea amorțită după anii ăștia de depresie ca să mai ripostez.
Iar această perioadă a coincis și cu moartea vărului meu primar. S-a sinucis. Depresie. Se știa, dar nimeni nu a crezut că se va ajunge până acolo. S-a ajuns. Și am asistat și la ce a urmat după. I-am privit părinții în ochi, copiii, i-am privit pe ai mei și am hotărât că trebuie să mă adun singură de pe jos și să mă ridic. Și mai ales să trăiesc, așa cum o fi ea, viața, așa cum oi fi eu, viața.
De aici înainte am început să vorbesc despre asta. Nu m-am simțit mai bine sau mai ușurată, dar simțeam că mă apropii din nou de mine și n-a fost neapărat ușor. Oamenii au fost blânzi, așa cum au știut ei. Am fost întâmpinată cu ghirlande de păreri de rău. Mai toți au avut sfaturi, povești cu prietene care au rămas gravide după zece ani de încercări sau efectiv minuni care au sfidat medicina și mai ales de ce nu iau în calcul adopția. Poate că e mai bine a apărut în semn de încurajare în discuții. Noi, oamenii, știm și avem păreri, nefiind rău intenționați. Cel mai bun sfat pe care l-am primit de-a lungul anilor, care mi-a fost dat între două fumuri de țigară de o doamnă, a fost: Plângi, lacrimile nu pătează!
Nimeni nu a intuit prin ce treceam. Toți mi-au zis că s-a văzut și aici cât sunt de puternică. Am încercat timid să spun că a fi puternic nu înseamnă că nu ești sensibil, că nu doare, că nu arde, că nu ustură.
După despărțire și până în ziua de azi toți bărbații cu care m-am văzut, cu care am fost, cu care am flirtat, cu excepția unuia, aveau copii. Ce mai plasă de prindere. Până aici am știut eu să mă fac bine. Îmi făcusem carte de vizită din condiția mea, aproape că așa mă prezentam bărbaților. Mind the gap. Nu încercam să sperii pe nimeni, dar mi se părea important să știe când vedeam că lucrurile prind viteză într-un fel sau altul. N-a fugit niciunul din cauza asta. Alte cauze, alte bube, alte nepotriviri, dar nu asta. Mi-am dat seama că cel mai important a fost că nu am mai fugit eu.
De depresie știu sigur că m-am vindecat, de durut doare la fel de tare.
Nu am trăit vreo revelație, nu am simțit că am renăscut, pur și simplu am acceptat greutatea bagajului meu și merg la drum așa. Nu mă mai gândesc zilnic la asta, pot chiar să iau și bebeluși în brațe fără să mă scurtcircuiteze gândul acesta. M-am adaptat la mine. Nu mai fug, dar încă mai alerg. Și pentru că anii au trecut peste mine și mă apropii ușor, ușor de 40, pentru că am o relație stabilă, lumea se simte datoare să întrebe dacă îmi doresc copii (și, da, partenerul meu are un copil). Am fost ceva timp delicată în răspuns, dar de ceva vreme încoace răspund cu nu pot să fac copii. Oamenii bat în retragere, se simt prost și sper eu le este apropiat așa ceva. Cel mai tare m-a enervat o mămică care m-a întrebat: Ești sigură?! Da, sora mea, sunt sigură!
În timp ce scriu, mă gândesc ce am ales să țin minte și ce am uitat. Și ce aleg să scriu din ce țin minte? Cât scriu și cât doare și mai ales unde doare.”