Interludiul fermecat al Jocurilor Olimpice a ajuns la final. Francezii ar dori cu siguranță să prelungească visul, dar întoarcerea la realitate va fi, probabil, crudă.
HAOSUL PARLAMENTAR
Niciun comentator politic nu-și amintește de un președinte al Republicii care, atât de brusc și din proprie inițiativă, fără măcar să-și consulte primul ministru, să fi zdrobit încrederea poporului (care se situa deja în jurul unei slabe cote de 25%) și să fi pierdut sprijinul propriilor trupe.
Bertille Bayart, în Le Figaro, îl citează pe Hegel, care scria despre Napoleon: „Este un spectacol înspăimântător și prodigios să vezi un geniu uriaș distrugându-se. Este cel mai tragic lucru din lume”.
Mulți membri ai partidului său ne-au spus că s-au simțit ca și cum ar fi fost conduși la eșafod. Președintele Republicii a creat o situație inextricabilă din care nu poate scăpa decât în detrimentul său.
De Gaulle ar fi vorbit cu siguranță de „haos parlamentar”!
Duminică, 18 august 2024, partidul lui Jean-Luc Mélenchon, La France Insoumise, îl amenința pe Emmanuel Macron cu o procedură de punere sub acuzare pentru o lovitură de stat instituțională împotriva democrației, dacă acesta nu alege un prim-ministru din stânga unită (cel mai mare partid din Franța, cu 193 de deputați, cu toate partidele de stânga și ecologiștii incluși, dar departe de majoritatea absolută de 289). Această procedură nu are nicio șansă de reușită, dar spune multe despre starea politicii în Franța lui Macron… mai ales că nu este susținută de Partidul Socialist, deși face parte din aceeași coaliție.
După ce dizolvarea nechibzuită a Adunării Naționale a fost pronunțată prin decret la 9 iunie 2024, președintele Republicii va trebui să aștepte un an înainte de a pronunța o probabilă nouă dizolvare în iunie 2025. El a menționat deja acest fapt.
Vremurile următoare vor fi tulburi și pline de pericole. Macron a vrut să restabilească liniștea democratică cu dizolvarea, dar a subminat grav întregul sistem. A vrut clarificări, dar s-a ales cu și mai multă confuzie și cu un blocaj.
Hiper-prezidențializarea sa a accentuat dezastrul și a adâncit prăpastia dintre elite și popor, agravând și mai mult centralizarea țării la toate nivelurile, de unde și sentimentul de deposedare care a provocat mișcarea „vestelor galbene”.
În cele din urmă, o alegere prezidențială anticipată nu este imposibilă…
Între timp, Franța este fracturată în trei blocuri politice care reflectă cele trei structuri sociologice ale țării. Rassemblement National (dreapta populistă, cu 47% din muncitori și angajați, fără artiști, fără sportivi, fără intelectuali), stânga (clasele de mijloc și de sus, profesii intermediare, manageri și profesii intelectuale din marile orașe și suburbii) și tabăra prezidențială (electorat urban înstărit, directori de companii, profesii liberale, manageri sau ingineri).
În timp, Franța a trecut de la un mod binar (Franța de sus și Franța de jos) la această nouă tripartiție. O ecuație ternară este mult mai complicată decât o simplă alternanță. De fapt, totul este disfuncțional între trei blocuri ireconciliabile. Viziunea lor asupra lumii este antitetică. Rămâne faptul că o majoritate absolută a francezilor nu dorește Rassemblement National.
TOATĂ LUMEA PIERDE, NIMENI NU CÂȘTIGĂ
Președintele Macron a pierdut pariul său periculos: nu va mai avea niciodată o majoritate prezidențială în timpul celui de-al doilea mandat. Guvernul său minoritar va fi la mila unei moțiuni de cenzură la fiecare ocazie.
A Cincea Republică este în prezent neguvernabilă, într-un moment în care se confruntă cu cele mai grave probleme ale existenței sale: o datorie de peste 3.000 de miliarde de euro, economii care sunt esențiale, dar aproape imposibil de trecut, probleme de imigrație necontrolată, o lipsă clară de fermitate împotriva criminalității, mai mult de 150 de zone fără lege în Franța, piețe de droguri deschise în toate marile orașe, toate problemele care au devenit practic imposibil de gestionat, ca să nu mai vorbim de o Franță pariziană ruptă de restul țării…
Stânga s-a văzut învingătoare, dar a pierdut totuși.
La 7 iulie, alianța improbabilă a partidelor de stânga, formată în grabă după dizolvarea Adunării Naționale, a ieșit, surprinzător, învingătoare în alegerile legislative. Pentru o clipă, ne-am imaginat că diferitele persoane din stânga ar putea să-și lase deoparte orgoliile exagerate pentru a construi un program comun. În zadar.
A fost pus în scenă un spectacol deplorabil, care a culminat cu o mare dezordine. Mișcarea tocmai a propus drept candidat la postul de prim-ministru o tânără din sectorul asociativ, al cărei nume nu va intra în istorie și pe care președintele Macron a respins-o. Acest candidat dorea să fie șeful guvernului, dar a respins de la început orice coaliție cu tabăra prezidențială din cauza unor dezacorduri profunde.
Ca de obicei, asistăm la un război al orgoliilor, iar diviziunile ideologice nu au fost depășite. Cu pericolul extremei drepte temporar îndepărtat, stânga a căzut din nou în disputele sale meschine și a oferit un spectacol dezgustător.
Echipele partidelor de stânga au lucrat împreună în această ultimă campanie, chiar dacă nu și-au mai vorbit de ani de zile… Dar realitatea de pe teren a luat locul ei și, mai mult ca niciodată, a confirmat divorțul dintre aspirațiile popularilor și liderii partidelor.
Deziluzia activiștilor de stânga s-a transformat în resentiment și apoi în respingere. „Această mizerie mă depolitizează”, a spus un manifestant. Stânga va rămâne pentru totdeauna unită ca singura barieră împotriva extremei drepte.
Dreapta „clasică” a pierdut mai puțin decât se aștepta, dar nu a câștigat nimic. Ea rămâne în minoritate.
Extrema dreaptă a câștigat, dar rămâne ostracizată. În seara primului tur, Rassemblement National al doamnei Le Pen a obținut 33,15% din voturile exprimate de 10,6 milioane de alegători. Un val albastru extraordinar urmat de un duș rece. În al doilea tur, 217 candidați de stânga și de dreapta s-au retras în favoarea unuia dintre ei, care a învins candidatul Rassemblement National (RN). În Franța, acesta este cunoscut sub numele de „frontul republican”.
Pentru alegătorii RN, aceasta este o negare a democrației. În cadrul sistemului electoral majoritar în două tururi, cel mai mare partid din Franța în termeni de voturi este doar a treia forță politică din Adunarea Națională!
Acest fapt nu e departe negarea democrației. Niciun post-cheie din Adunarea Națională nu a fost alocat RN, ceea ce este pur și simplu scandalos, deoarece reprezintă o încălcare flagrantă a regulamentului de procedură al Adunării. O elită politică deconectată se opune voinței a 10 milioane de francezi.
Deputații de extremă stânga au refuzat să dea mâna cu colegii lor parlamentari de extremă dreapta. Aceasta nu mai este Adunarea Națională, ci un teren de joacă de liceu într-o zonă fără lege. Alegătorii sunt o cantitate neglijabilă. Rezultatul este de neoprit: alegătorii vor vota din ce în ce mai mult pentru „extreme”.
O elită politică deconectată se opune voinței a 10 milioane de francezi.
DEMOCRAȚIA A PIERDUT
Decizia fatală a președintelui de a dizolva Adunarea Națională a degradat cu siguranță politica din Franța, a destabilizat țara și a aruncat-o într-o campanie nevrotică în care rațiunea a cedat locul celor mai josnice emoții. Președintele a vorbit chiar de „război civil”.
Sociologul Jean-Pierre le Goff vorbește de „distrugere” pentru a descrie o Franță care se prăbușește. A fost nevoie doar de capriciul unui copil răsfățat pentru ca un președinte jupiterian să paralizeze o țară întreagă.
Premierul Attal a recomandat votul extremei stângi pentru a contracara dreapta doamnei Le Pen. Ministrul de Interne Darmanin (de dreapta) a fost reales datorită voturilor extremei stângi, amenințat fiind de extrema dreaptă.
Interesele electorale au, fără îndoială, o putere orbitoare. Politica proiectelor guvernamentale și a alternanței majorităților este învinsă de goana după prebende, de împărțirea funcțiilor lucrative, de afacerile pe față, de înțelegerile mărunte între dușmanii de ieri și de mâine și de incivilitatea tuturor. De Gaulle vorbea despre „ciorbe mici, pe focuri mici, în oale mici”. Este exact ceea ce s-a întâmplat.
Politica și-a pierdut… respectul popular.
După alegerile legislative din iulie 2024 și această telenovelă politică interminabilă (alegeri europene, dizolvarea Adunării Naționale, noi alegeri legislative, numiri în funcții-cheie pentru a împărți posturile în legislatura a 17-a, numirea unui nou prim-ministru), politicienii au demonstrat până la absurd o imagine foarte proastă a partidelor.
Spectacolul este baroc, uneori grotesc. Rezultatul este clar: peste 80% dintre francezi au o imagine deplorabilă despre partidele politice, dintre care 25% au o imagine „foarte proastă”. Această respingere este larg răspândită în toate grupele de vârstă. Politicienii francezi nu le par nici „credibili”, nici „onești”, nici „purtători de soluții”… Francezii dezgustați nu mai cred în utilitatea aparatului politic.
CHEI DE ÎNȚELEGERE
Se presupune că extrema stângă (woke, antisemită, islamistă, sinucigașă din punct de vedere economic) este inerent democratică. Poate fi o surpriză, dar așa este, împotriva oricărei logici. Extrema dreaptă, pe de altă parte, cel mai mare partid din Franța, este întotdeauna judecată ca nefăcând parte din cercul partidelor democratice. Este răul pur.
Este pur și simplu o patologie franceză: niciodată să nu privești la dreapta dreptei tale, mai degrabă să te aliezi cu diavolul decât să lași Frontul Național să treacă…
Este confruntarea fără sfârșit dintre cercul rațiunii (arcul republican) și Rassemblement National, exclus din rândul membrilor „legitimi” ai corpului civic.
Această opoziție conduce la dezactivarea sistemului reprezentativ. Exorcizare prin excludere, învinsul este umilit și jignit. Franța va plăti într-o zi pentru indulgența sa obișnuită față de extrema stângă.
Prezentarea actuală a configurației politice între democrație, pe de o parte, și populism/naționalism, pe de altă parte, între democrație și dușmanii săi, este extrem de tendențioasă, chiar dacă nu este total condamnabilă din punct de vedere politic. Bătălia politică este în general între stânga și dreapta. În Franța, ea este între orașul legitim și cei excluși din orașul legitim. Acest fapt este periculos, deoarece poate duce la agravarea tulburărilor civile.
Francezii dezgustați nu mai cred în utilitatea aparatului politic.
Nu există nicio cale de ieșire. Toate manevrele care au loc nu vor produce nimic tangibil. Impasul politic este aici pentru a rămâne, a fost doar camuflat pe durata Jocurilor Olimpice. Toamna anului 2024 va fi un coșmar în ceea ce privește examinarea textelor financiare și a reformei pensiilor. Blocajul este scris… pe cerul Adunării.
Fac o predicție: Franța va fi guvernată de un grup minoritar format din partidul președintelui, Ensemble pour la République, mai mult sau mai puțin asociat (dar nu formal) într-un pact legislativ cu dreapta republicană a lui Laurent Wauquiez. În fiecare zi, acesta va fi amenințat de un vot negativ din partea celorlalte două grupuri parlamentare (extrema stângă și extrema dreaptă) sau chiar de voturi repetate de neîncredere.
CUM AM AJUNS AICI ȘI CUM PUTEM IEȘI?
Emmanuel Macron poate că a zdruncinat sistemul democratic francez, dar nu este nici singurul și nici primul.
Sistemul pe jumătate prezidențial și pe jumătate parlamentar al celei de-a Cincea Republici a alunecat treptat către un sistem care, în realitate, este în totalitate prezidențial.
Nicolas Sarkozy îl considera pe prim-ministrul său doar un „colaborator”. Același fapt este valabil și pentru președintele Macron.
Astăzi, miniștrii sunt reduși la rolul de figuranți fără personalitate. În plus, cei mai mulți dintre ei sunt necunoscuți publicului larg. Ar fi trebuit să punem capăt acestei derive, dar caracterul oamenilor a accentuat-o și mai mult.
Emmanuel Macron nu mai este garantul păcii civile și al unității naționale: de fapt, el s-a impus ca lider al unei relative minorități parlamentare, dar și ca lider al clanului anti-Rassemblement National.
El a vorbit de „război civil” (singura persoană care a făcut asta), stârnind inutil teamă prin numirea inamicului, ceea ce este absurd, deoarece RN este un partid politic reprezentat în Adunarea Națională, cel mai mare partid din Franța de astăzi, și, prin urmare, un adversar și nu un inamic. Se pare că creierul politicienilor francezi nu este conceput pentru a vedea realitatea lumii așa cum este ea, ci așa cum le convine lor.
Înseamnă, de asemenea, să insulte 10,5 milioane de alegători ai RN și 33,5% din electoratul francez, când propriul său partid reprezintă doar 23% din aceștia și se află doar pe locul al treilea în ceea ce privește voturile.
Franța a renunțat la însăși esența sistemului său politic, și anume alternanța dintre partidele majoritare de stânga și de dreapta, care oferă soluții opuse sau cel puțin distincte.
Franța nu mai știe cum să formeze o majoritate capabilă să guverneze. De fapt, coabitarea contrariilor sau a alternanțelor nesemnificative între dreapta și stânga a dus la uitarea principiilor în favoarea unei convertiri la religia Uniunii Europene, pe cât de vagă, pe atât de imperativă uneori.
Este greșeala lui Macron de a fi vrut să unească cele două aripi, dreapta și stânga, ale partidului european. Expirarea principiului majorității pentru „simultan stânga și dreapta” a sfârșit prin a-i exploda în față (chiar celui căruia îi place să vorbească despre grenade aruncate în picioarele adversarilor săi…).
Macron a încercat să sintetizeze toate opiniile, ceea ce se bazează tocmai pe această dorință de a se desprinde de alternanța majoritară. El este astfel cheia de boltă solitară deasupra instituțiilor și responsabil de golirea (expresia este a lui Pierre Manent) și paralizarea vieții politice franceze.
Franța nu mai știe cum să formeze o majoritate capabilă să guverneze.
Toate studiile serioase și nepartizane realizate în Franța arată că ideile de dreapta sunt majoritare în țară pentru că ele răspund unei preocupări profunde a francezilor.
Ce își doresc aceștia și față de ce rămân atașați mai presus de orice: respectul pentru cultura, istoria și obiceiurile lor, dreptul la o viață liniștită, recunoașterea meritului și a autorității.
Globalismul lui Macron se opune atașamentului față de un teritoriu, o țară, o națiune, o artă de a trăi.
Multiculturalismul dezlănțuit, puternic stropit cu wokism exacerbat, și crearea de cetățeni transnaționali reduși la simpla identitate de consumatori spălați pe creier nu răspund așteptărilor pe care le au francezii. Slavă Domnului pentru asta!
Democrația înseamnă compromis, dar criza și dezamăgirea față de democrație și statul bunăstării deschid ușa demagogiei de toate felurile și din toate părțile: extrema dreaptă înflorește ca urmare a eșecurilor tot mai flagrante ale guvernelor succesive, iar extrema stângă intenționează să formeze un nou popor format din toate popoarele lumii care vor veni în Franța pentru a-și instala propriul mod de viață într-un mod natural și direct.
La o lună şi jumătate după alegerile parlamentare anticipate, Macron încă nu a numit un nou premier. Refuzul din 26 august de a o numi pe Lucie Castets a determinat partidul de stânga La France Insoumise (LFI) să anunțe că va depune un moțiune de revocare a președintelui francez din funcție. (n.r. Între timp, la 5 septembrie, Macron l-a nominalizat pe Michel Barnier pentru funcția de premier).
Ajutor! Este timpul ca Franța să se întoarcă acasă și să încerce să se guverneze singură. Cum? Prin revenirea la un mandat de șapte ani pentru președintele Republicii și prin introducerea unui sistem de vot uninominal pentru alegerile legislative la fiecare cinci ani, ceea ce va determina marile partide să își gestioneze extremele.