În anticamera întâlnirii cu doctorul BOGDAN MARȚIAN am fost convinsă că mă voi lovi de rigiditatea statuii care se ridica cu fiecare performanță ce i-a pavat un parcurs impresionant în medicina românească. L-a condus de la stagiatura în Clinica de Chirurgie Pediatrică de la Spitalul „Marie Curie”, unde a lucrat cu regretatul profesor Alexandru Pesamosca, la medicina generală, apoi laparoscopică și, mai nou, robotică. Pentru că am descoperit o abordare rațional-empatică, cum avea s-o numească pe parcursul acestei discuții purtate pentru cititorii Q Magazine, am încercat să înțeleg care sunt resorturile umane care se ascund în spatele scutului unui chirurg.
„VIAȚA SE POATE TERMINA UN PIC MAI TÂRZIU”
Abordarea surprinzător de caldă te face să te gândești că, așa cum adevărata libertate se naște în captivitate, în egală măsură, cele mai curate izvoare de umanitate sunt ocrotite de fântâni care se deschid doar în prezența ochilor obișnuiți cu adâncimi.
„Existența mea este legată de cea a pacienților. Este firesc să fie așa și la fel simte fiecare doctor, pentru că tratăm oameni. Fiecare pacient al nostru este unic, sarcina noastră fiind să găsim un echilibru între standard, protocoale și suferința de moment a pacientului.
Medicina împrumută, astfel, conceptul de personal tailor, încercând de fiecare dată să croiască o situație potrivită pacientului.
Înainte de toate, trebuie să înțelegem care este rostul protocoalelor. Sunt construite pe baza experienței a sute de mii de cazuri, pe baza dovezilor științifice medicale, fiind culese din nenumărate studii enunțate de cei mai de vază. ori cei mai credibili specialiști din fiecare domeniu medical și, prin urmare, însumează maximul nivelului de cunoștințe într-un anumit moment.
Pe lângă faptul că aduc informație și cunoștințe celui care le citește și trebuie să le aplice, protocoalele te conectează la ultimele noutăți dovedite a fi eficace.
Mai există o rațiune pentru care se aplică, fără să fie una medicală: protocoale ne apără în fața justiției și împotriva acuzelor care pot fi absolut nejustificate.
Au și rostul de a dovedi că am făcut bine și corect din punct de vedere medical, atunci când vom fi întrebați. Sunt cazuri în care, oricât de corect ai acționat, totul poate fi contestat.
Pacienții mai și mor, oamenii mai și mor. Viața noastră, la un moment dat, se termină, dar, cu ajutorul medicinei, se poate încheia puțin mai târziu. Putem să amânăm decesul, dar toți murim până la urmă.
Când ai o boală care nu poate fi tratată, înseamnă că nu există posibilitate de tratament, iar nu că îmi lipsesc mie aceste cunoștințe.
Protocoalele au un alt avantaj: ne-au învățat că, în special, cancerele trebuie tratate în echipă multidisciplinară”, spune medicul.
Când ai o boală care nu poate fi tratată, înseamnă că efectiv nu poate fi tratată pentru că nu se poate, nu pentru că eu nu știu.
COMISIA ONCOLOGICĂ TUMOR BOARD
„La SANADOR există o comisie oncologică, pe care o numim Tumor Board, întrunind mai mulți specialiști din toate ramurile care pot interveni în tratamentul cancerului, și care are rolul de a identifica necesitatea și posibilitatea de tratament, dar, mai ales, identifică ordinea în care trebuie făcute tratamentele, pentru că în cancer este foarte important cu ce începi”.
Întrucât eu pot simți căldură și empatie în discuția noastră, sunt curioasă în ce măsură le pot avea și pacienții interlocutorului meu: „Uneori e greu. Unde sunt atât de mulți pacienți, și empatia se poate disipa. Dar, dincolo de cantitatea de care vorbeam, empatia trebuie dozată corect.
Pacienții au boli severe uneori. Noi știm că nu putem face prea multe în cazul lor, dar trebuie să existe aceeași empatie față de ei. Prea multă apropiere în aceste cazuri terminale îi sugerează pacientului că nu există soluție. Trebuie să ne adaptăm fiecărui pacient și fiecărei familii, pentru că sunt situații în care aparținătorii sunt mai dificili decât pacienții.
Nu putem face această meserie fără suflet. Oricât de bine ne-am cunoaște profesia, oricât de buni suntem în practică, oricât de docți am fi, oricât de instruiți, sau oricât de celebri, fără suflet nu putem fi.
Să știți că puțini dintre noi se nasc empatici. Ceilalți trebuie să ajungă la compasiune prin exercițiu. Gândindu-mă retrospectiv la cum eram în tinerețe, să știți că eram destul de rece.
Am devenind empatic practicând și dându-mi seama că, atunci când am reușit să mă apropii mai mult de un pacient, ne-a fost amândurora mai bine.
În meseria noastră încercăm să-i alinăm pe toți și cu medicina, dar și cu vorba. Încercăm să le inducem o atitudine pozitivă, dar una optimist-rațională.
Dacă pacienții au încredere în capacitatea lor de a se vindeca și în capacitatea doctorului de a le aplica cele mai bune tratamente, atunci lucrurile merg mai bine.
Noi nu suntem Dumnezeu. Noi facem ceea ce ar trebui făcut și sperăm întotdeauna să nu greșim.
Au fost situații în care m-am întrebat, în fața unui caz care nu mergea bine, dacă am făcut tot ce trebuia, dacă aș fi putut să fac ceva altfel și nu am avut puține nopți în care m-am gândit la pacientul pe care l-am operat ieri, sau alaltăieri și care nu avea o evoluție bună.
Sunt sigur că majoritatea colegilor mei au astfel de introspecții”.
AVIATORUL DE NEUITAT
Trebuie să constat că aceasta este zona de umanitate, de vulnerabilitate și de frumos pe care cei de acasă n-au cum să o cunoască. Și pentru că am ajuns în zona de poveste, îl rog „să-mi dăruiască” un pacient pe care nu l-a uitat vreodată. Tonomatul amintirilor are aceeași precizie chirurgicală, extrăgând: „dintre toți oamenii, un pacient anume îmi este mai aproape, și pentru că am rămas prieteni timp îndelungat. Eram tânăr și eu când s-a internat un tânăr aviator, care făcuse un ulcer hemoragic. Deși colegii mei i-au propus alte variante, pacientul m-a ascultat și nu s-a operat, s-a tratat și s-a vindecat. La vreo doi ani a venit și cu tatăl său, care avea o tumoră de colon, destul de avansată. M-a ales pe mine, deși eram, încă, tânăr și existau legende la care putea să apeleze chiar în spitalul în care lucram.
Am făcut o operație foarte mare, în care am scos și stomac, și intestin gros, și intestin subțire, și, în mod surprinzător, a mers perfect. Peste vreo patru sau cinci ani a făcut un alt timp de cancer, pe care tot eu l-am operat și a trăit foarte liniștit până la 88-89 de ani”.
Pentru a rămâne în poveste, sunt curioasă de începuturile unei „profesii care amână sfârșitul”.
„Mi-am dorit să devin chirurg de când eram în liceu. Am început meseria cu profesorul Pesamosca, și încă din vremea studiilor universitare îmi doream chirurgia pediatrică.
Mă loveam mereu de întrebarea dacă aș fi în stare să tai copii. Răspunsul a rămas unul foarte simplu: trebuie să-i facem bine!”.
Și pentru că vorbim de făcut bine, aș vrea să știu când simte medicul din fața mea cea mai mare satisfacție profesională: „Când un pacient complicat s-a vindecat, indiferent dacă vorbim de pediatrie sau de oncologie. De fapt, iubesc pacientul și omul. Cred că acestea sunt bateriile care mă încarcă.
Cu cât este mai complicat, cu atât bucuria este mai mare.
Mă feresc să-i spun satisfacție, pentru că poate conduce într-o zonă de infatuare. Or, infatuarea este foarte periculoasă, nu doar pentru chirurgi, ci pentru medici, în general.
O spun eu, care am fost acuzat în tinerețe că eram infatuat profesional. Îmi amintesc de perioada revenirii de la specializarea din Elveția, fiind acuzat că m-am întors cu niște idei care nu erau concordante cu ceea ce făceau medicii mai vârstnici. Nu m-am simțit niciodată un infatuat, dar cred că am fost.
Și pentru că suntem acuzați că ne credem Dumnezeu, să știți că în sala de operații nu am timp să mă gândesc la divinitate. Acolo trebuie să fiu rece și să nu-mi tremure mintea!”, spune interlocutorul meu, amintindu-mi o glumă care circulă prin spitale: Știți care e diferența între un medic și Dumnezeu? Dumnezeu nu se crede medic.
DOZA DE ADEVĂR
„Deși ar trebui să nu-mi tremure nici vocea, uneori este dificil să-i spun pacientului adevărul, mai ales pentru că și legea ne obligă. Dar încă există familii care ne roagă să nu le spunem pacienților că au cancer, pentru că sunt speriați și le explic că dacă un bolnav este deja luat în stăpânire de frică, înseamnă că el bănuiește că are cancer. De ce să-l mințim? Pacientul trebuie să știe ce are, dar trebuie să știe și că îi rămâne, de cele mai multe ori, șansa de a se vindeca”.
Dacă știm ce are, se poate trata pacientul român aici la fel ca în străinătate? Este una dintre întrebările recurente pe care ne-o punem toți. Doctorul Marțian ne oferă și răspunsul: „În bună măsură, da”.
„De ce să plece românii în străinătate, când să te tratezi în țara ta îți dă confortul de a sta de vorbă cu un compatriot și de-a te putea vindeca în limba ta maternă, ca un cetățean egal?
SANADOR, de pildă, este locul în care cei care vor să facă lucrurile corect, pot să le facă așa cum trebuie, pentru că au la dispoziție tot ce-și doresc. Pacienții trebuie doar să aibă încredere. Dar ei pot fi tratați la fel de bine la noi. Chiar am văzut destule cazuri care ar fi putut fi tratate mult mai bine aici.
Unul dintre motivele pentru care am plecat de la Spitalul de Urgență Floreasca și am venit la SANADOR era strădania zilnică de a găsi și de a avea instrumente cu care să fac ceea ce știam că pot face.
Lupta asta genera, în primul rând, o oboseală mentală, nu neapărat fizică, pentru că noi, chirurgii, suntem oameni rezistenți”, spune medicul.
Ce i-ar plăcea să se mai întâmple? Ce-ar mai vrea să prindă? „Nepoți!”, răspunde cu umor.
„Îmi este imposibil să spun unde va ajunge chirurgia peste cinci ani. Încerc să mă adaptez în fiecare zi, așa cum am încercat să lucrez cu robotul, față de care nu mi-am exprimat vreun mare entuziasm la început. După ce am început să lucrez, mi-a plăcut foarte mult și îmi place. Dacă vorbim de căsnicii bune, robotul mă ascultă de fiecare dată!”
Pentru că am ajuns la căsnicii, e timpul potrivit să aflu dacă profesorul va rămâne nemuritor doar în viața profesională, sau are și copii.
„Am o fată care este doctor și care face o meserie grea – medicina de urgență. Cred că i-am transmis seriozitatea pentru profesia pe care și-a ales-o. Nu din ce i-am spus, ci, mai degrabă, din frământările pe care le-a simțit în casă.
Și pentru că vorbim despre moștenirea noastră, cea mai mare părere de rău este că nu mai putem fi erudiți, așa cum erau maeștrii noștri”.
Pentru că ne-am ajuns din urmă sfârșitul și întâlnirea cu un profesionist care a transformat medicina în artă a luat sfârșit, aș vrea să terminăm pe o acută cinefilă. I-au plăcut foarte mult The Sting (Cacealmaua) cu Paul Newman și Snatch, în regia lui Guy Ritchie, al cărui titlu ne-am chinuit să ni-l amintim în ultima parte a interviului.