Eu cred că în fiecare dimineață ne trezim într-o nouă lume. O lume construită de ziua anterioară, iar lumea aceasta este diferită pentru fiecare dintre noi, în funcție de felul cum am contribuit, fiecare, la înfăptuirea ei.
Deciziile noastre — bune sau mai puțin bune, faptele noastre — virtuoase sau nu, sunt cele care dau naștere lumii în care deschidem ochii. Și câteodată deschidem, în lumea aceasta infinit nouă, ochii mulțumiți și plini de speranță, iar alteori anxioși și deprimați.
Luni, 25 noiembrie 2024, m-am trezit într-o lume care arăta înfricoșător. Am luat, cu un reflex pavlovian aproape, telefonul de pe măsuța de noapte ca să confirm ceea ce părea că se va întâmpla atunci când am adormit. Așa era. Se întâmplase.
Deschisesem ochii poate de 10 minute numai, poate de o oră… ce semnificație mai are timpul atunci când simți că poate urma un dezastru? Nu puteam să mă motivez și nu aveam nici energie. Puțină lumină se strecura hoțește pe la îmbinările jaluzelelor vorbind despre noua zi pe care nu o așteptam. Nimeni nu cred că a așteptat-o…
Știam deja ce urmează. Urma să înving gravitația gândurilor negre care mă țintuiau pe spate să mă ridic și să încep și ziua aceea.
Mi se părea că sunt blocat într-o buclă a timpului care mă făcea să revin continuu în același loc, la aceleași probleme și la aceeași decizie.
Deși totul părea clar, eram, de data aceasta, paralizat în fața alegerii. Parte din motivul pentru care resimțeam atât de puternic anxietatea acestei dimineți trebuie să fi fost faptul că-mi aducea aminte mult prea tare de ceea ce-a însemnat luarea unei decizii în propriile momente de cumpănă.
Ziua aceasta m-a făcut să-mi reamintesc de o perioadă în care absolut toată lumea — bănci, parteneri, consultanți — așteptau de la mine o decizie. Voiau să tai, să reduc, să trimit acasă, să închid uși și să arunc chei.
Când ești antreprenor nu ai manual, șef, probabil nici consilieri. În afara ușilor închise sunt oameni… colegi care așteaptă. Te gândești că poate te judecă, că poate știu ce este de făcut. Și poate că într-adevăr, așa și este, însă consecințele te vor întâlni întâi de toate pe tine.
Privirea mi se fixa prea des de obiecte — probabil pentru a da mai mult spațiu creierului să se concentreze. Căutam, încă o dată, soluția cea mai bună.
O pleiadă de întrebări se învârteau necontrolat în mintea mea, în încercarea de a articula o concluzie: Cine sunt eu? Trebuie să știu cine sunt pentru a lua decizia bună pentru mine! Cum va arăta lumea mea de mâine dacă eu iau decizia astăzi de a coborî pe spirala cedărilor?
În ce lume m-aș trezi?
Au trecut 32 de ani de antreprenoriat, 32 de ani de decizii. Este ciudat cum de nu simt epuizarea miilor de alegeri, a efortului de creator de lumi noi, dar astăzi mă doboară greutatea nesiguranței.
Leadershipul autentic vine din iubire. Iubirea pentru oamenii pe care îi conduci, pentru cei care îți oferă încrederea lor zilnic. Nu există decizie bună care să-i rănească pe cei pe care îi iubești, pe cei care te urmează; Firescul acestui sentiment dă putere leadershipului.
Acesta este gândul care mi-a străpuns, deodată, ființa, mi-a încălzit obrajii și, paradoxal, m-a făcut în dimineața aceea să înving paralizia.
Atunci când ai o gaură în gard, vulpea intră și îți mănâncă găinile. Nu scriu aici pentru a critica, însă lipsa de autenticitate și deci de leadership din ultimii ani a lasat găuri imense în gard.
Pe acolo intră misticismul, minciuna, dezinformarea, ipocrizia, viclenia și toate bolile grele care atacă deopotrivă rațiunea și sufletul oamenilor.
De mult timp nu mă mai paralizează nimic dimineața când încep o nouă lume. Mă ridic și știu că ceea ce fac astăzi va conta pentru lumea care începe mâine. Știu că a te referi la popor și nu la oameni, la neam și nu la cetățeni este o manipulare. Știu că nu pot iubi compania pe care am construit-o, dar pot iubi oamenii care o formează și mă simt însuflețit și pozitiv pentru că eu cred că încercările mari, situațiile disperate trezesc la realitate și scurtură uscăturile.
S-a întunecat între timp… ca iarna, devreme. Stau în picioare la geam și urmăresc ciorile. Oare de ce sunt așa nebune ciorile iarna? Mă sprijin de pervaz și îi simt textura rece. Ating cu fruntea geamul și mă gândesc să șterg urma pe care am să o las. Îmi golesc capul de gândurile agitate ale zilei și încerc să fac loc pentru altele.
Îmi veneau în continuare puține gânduri, dar multe întrebări. Mă întreb încotro ne îndreptăm și unde s-a greșit. Oare și eu am greșit? Oare puteam face ceva?
Luminile de pe stradă aruncă culori diferite, un fel de ceață pare să coboare și, deși nu a plouat, asfaltul strălucește a umezeală.
Da, am observat că se greșește, am știut că sunt puși oameni nepregătiți să facă lucruri pe care nu le cunosc. Da, s-a întâmplat de prea mult timp și de prea multe ori, și da, nu am strigat toți că este incompetență.
Sunt vinovat și eu de asta pentru că am preferat să vorbesc pe la colțuri. Am girat inepții de prea multe ori prin tăcere, prin participare. Am schimbat și eu lumea de mâine în fiecare zi în care am asistat în tăcere la triumful imposturii asupra autenticității.
Ciorile s-au așezat toate în copacul de vis-à-vis și mă privesc… ca niște ciori. Se uită spre mine superior, acuzator, necruțător.
Îmi aduc aminte de dimineața în care m-am trezit paralizat și asta îmi spune ce am eu de făcut, ca și ceilalți în situația mea: Nu coborâm în spirala cedărilor!
Ne respectăm valorile și ne ridicăm! Spectrul unei bestii din trecut ne bântuie astăzi, însă noi vom corecta unde am greșit și vom continua să-i ocrotim pe cei ce-i iubim.
Sunt succese care te înjosesc și înfrângeri care te înalță, cum spunea Nicolae Iorga. Ține de noi să alegem cum transformăm fiecare moment.