Frica de necunoscut, teama de iraţional şi furia generată de dezbinări artificiale sunt cauzele participării record la alegeri şi ale diferenţei foarte mari între cei doi candidaţi în turul doi al alegerilor prezidenţiale.
Din data de 18 mai, cetăţenii români au putut răsufla uşuraţi: nu se vor mai afla prea curând în campanie sau pre-campanie electorală (cu excepţia alegerilor pentru PMB, dar acesta este deja un exerciţiu democratic normal şi nu va implica întreaga populaţie cu drept de vot).
Am fost în România într-o campanie electorală continuă, începută în luna martie 2024, cu pregătirea alegerilor locale şi europene, a urmat o vară în care pasiunile politice s-au mai domolit, urmată de o toamnă politică intensă care a debutat în luna septembrie, toamnă care a culminat cu primul tur al alegerilor prezidenţiale, alegeri parlamentare şi anularea celui de-al doilea tur al alegerilor prezidenţiale chiar în data în care trebuia să se desfăşoare – 6 decembrie.
Începând cu acea dată, pasiunile politice au fost duse la un apogeu care se poate compara poate doar cu campania electorală care a precedat primele alegeri democratice din mai 1990.
România a fost împărţită în două tabere: cea a simpatizanţilor lui Călin Georgescu, adepţi ai teoriei abuzului anulării alegerilor şi cea a celor care au susţinut că alegerile au fost anulate pentru un motiv temeinic (printre care mă număr).
Călin Georgescu și George Simion Foto Inquam
Dezinformarea pe scară largă şi propagarea minciunii, afirmaţiile toxice, promovarea unor false mituri cu substrat politic au fost la ordinea zilei.
Tensiunea nu ar fi fost atât de intensă dacă anularea alegerilor nu s-ar fi suprapus cu tranziţia de la Administraţia Biden la Administraţia Trump în SUA.
Această Administraţie a venit cu o nouă viziune: Europa nu mai este un partener, ci un competitor care împiedică SUA să se angajeze eficient în competiţia cu China. Controversele politice şi economice care separă cele două maluri ale Atlanticului ar fi putut fi gestionate mai uşor probabil dacă nu s-ar fi adăugat componenta ideologică: Administraţia Trump a început să vadă Europa ca pe un conglomerat de ţări care au exagerat cu promovarea valorilor liberale, în aşa fel încât adepţii valorilor tradiţionale au început să fie persecutaţi. Este viziunea expusă prima dată de J.D. Vance la Conferinţa de Securitate de la München şi reluată ulterior de exponenţi ai grupării MAGA, precum şi de oficiali americani.
România s-a văzut pentru a doua oară, într-un interval scurt de timp, aruncată într-o dispută ideologică pe care nu o înţelege şi pentru care politicienii autohtoni nu au fost pregătiţi. A fost a doua oară, deoarece pentru prima oară România a intrat în vizorul laboratorului de dezinformare al Federaţiei Ruse (prin intervenţia directă a SVR şi a grupării de hackeri Cozy Bear), dublată de folosirea pe scară largă pentru propagarea dezinformării.a unui instrument puternic de social media – TikTok.
ROMÂNIA A FOST UN EXPERIMENT
Se pot câştiga alegerile prin dezinformare şi campanie electorală pe TikTok, dublate de activarea unor algoritmi puternici de promovare a unor mesaje?
De ce a fost România locul predilect de desfăşurare al acestui experiment? Pentru orice observator din afară, ies în evidenţă trei elemente cheie: gradul ieşit din comun de penetrare a TikTok, nivelul slab de educaţie şi aderenţa la teorii şi explicaţii false (derivată tot din gradul redus de educaţie). S-a crezut, din partea Federaţiei Ruse, că România este „veriga slabă” în cadrul unităţii europene în favoarea Ucrainei. Decizia a fost luată la vârf la Moscova, în urma analizei tuturor datelor sociologice disponibile. S-a acţionat profesionist. Gradul de dezinformare a fost atât de mare în România, încât chiar şi acest adevăr evident a fost pus sub semnul îndoielii. Desigur, au existat şi alţi factori care au contribuit la această situaţie, cum ar fi slaba calitate a clasei politice în ansamblul ei şi proasta comunicare a autorităţilor, ori chiar ascunderea deliberată a adevărului, din dorinţa de a „nu panica”.
Intrarea în arenă a unei grupări puternice de „influenceri” din SUA care au stabilit contacte directe cu ideologii ruşi, o apropiere începută prin vizita la Moscova a unei astfel de delegaţii care s-a întâlnit cu cei mai importanţi reprezentanţi ai propagandei ruse, precum Dughin sau Malofeev, a însemnat un nou capitol în bătălia electoarlă din România.
J.D. Vance s-a rezumat să afirme că nu există democraţie în România, la fel cum nu există democraţie în Franţa, Germania sau Marea Britanie (onorantă companie pentru România, în orice caz).
„Frăţia” online ruso-americană a mers mai departe: să facem totul pentru ca să nu mai existe deloc democraţie în România.
Faptul că Germania, Franţa, Polonia sau România desfăşoară alegeri libere, iar candidaţii care propagă dezinformarea nu au câştig de cauză nicăieri, a devenit principala obsesie a acestei grupări, interesul SUA fiind definit, aşa cum am precizat, prin îndepărtarea de o Europă văzută mai degrabă ca un obstacol în calea răspândirii unei noi viziuni asupra ordinii globale, mai conservatoare.
Acesta a fost în linii mari asediul la care a fost supusă România în ultimele luni. O redută, prea avansată în Estul Europei, trebuia să cadă, pentru ca alte redute ale liberalismului să cadă ulterior. Ţinta predilectă a fost Franţa: nu din cauza unei orientări prea liberale a preşedintelui Macron, ci din cauza unor iniţiative curajoase privind Ucraina. Pentru Federaţia Rusă a fost mai uşor să critice liberalismul „exagerat” al lui Macron decât să critice frontal susţinerea Franţei pentru Ucraina. În această capcană au căzut „influencerii” americani: discursul anti-liberal s-a suprapus, din păcate, cu discursul anti-ucrainean, ajutorul pentru Ucraina fiind văzut ca parte a unei politici greşite axată pe exacerbarea virtuţilor democraţiei de tip liberal.
Politicienii români nu au fost pregătiţi pentru aceste evoluţii. În acest punct s-a văzut diferenţa de calitate, dată de sistemul de educaţie. Politicienii din Germania, Franţa, Marea Britanie, Polonia, au înţeles foarte bine că se află la un moment de răscruce, cu mai multe forţe extra-europene aliniate împotriva Europei în general şi a fiecărei ţări în particular, într-o capcană în care Ungaria şi Slovacia au intrat de bună voie. A fost nevoie de multă abilitate pentru a ieşi din această capcană şi a supravieţui. Bătălia nu este încă încheiată: urmează turul doi al alegerilor din Polonia, nu atât de decisiv ca cel din România – primul – ministru are atribuţii constituţionale mai importante decât în cazul omologilor săi din state cu regim semi-prezidenţial.
Partidele politice mainstream, PNL, PSD şi USR, nu au înţeles de la bun început, din data de 7 decembrie, că, pentru a ieşi cu bine din această capcană ideologică, adversarul nu este Călin Georgescu sau George Simion, ci este dat de un bazin electoral al nemulţumirilor care va fi maximizat artificial, prin folosirea tuturor mijloacelor de punere în valoare a algoritmilor reţelelor sociale.
Cei care au înţeles cel mai bine pericolul au fost autorităţile implicate în campania electorală, BEC, AEP, etc. După ce acestea s-au aflat în prima linie a atacurilor cibernetice ale Federaţiei Ruse, a fost mai uşor a fi realizat pericolul. Politicienii nu au fost ţinta acestor atacuri, ci au asistat mai degrabă pasiv la încercarea de acaparare a adevărului şi de distorsionare a realității. Ar fi fost nevoie de un sondaj asumat de toate aceste partide care să-l desemneze pe cel mai bun candidat cu şanse să facă faţă provocării pe care aş denumi-o „alianţa MAGA – Kremlin – TikTok”. Acesta a fost de fapt adversarul politic al oricărui candidat pro-european. În loc de un candidat comun, am văzut intrând în cursă un candidat PSD – PNL – UDMR, doi candidaţi independenţi (Dan şi Ponta), un candidat al USR, etc.
Şansa României a fost un adevăr sociologic pe care puţini îl ştiu şi mai puţini îl înţeleg, chiar şi mai puţini îl acceptă şi aproape nimeni nu ţine cont de el în practică. Au fost făcute cercetări în mai multe ţări europene cu referire la candidaţii populişti.
Larry Bartels a constatat în Democracy erodes from the top. Leaders, citizens, and the challenge of populism in Europe (2023) că partidele populiste nu sunt deloc o surpriză, ci exploatează un sentiment foarte generalizat de nemulţumire. Bazinul celor nemulţumiţi de starea actuală a politicii în ţările lor este întotdeauna mai mare decât rezultatele electorale ale partidelor populiste. Așadar, surpriza nu este că acestea au rezultate atât de bune, ci de ce au rezultate atât de proaste deocamdată, în contrast cu potenţialul lor real.
Bazinul maxim al celor nemulţumiti se află la ora actuală undeva între 40 şi 45% în toate ţările europene, inclusiv România.
Se potrivesc aceste constatări sociologice cu ce s-a întâmplat la alegerile din România? Răspunsul este afirmativ şi aceasta este ecuaţia corectă de interpretare a rezultatului alegerilor.
În primul tur al alegerilor prezidenţiale din luna noienbrie 2024, un candidat nou venit, Călin Georgescu, folosind toate mijloacele avute în dotare, oferite de climatul intern şi de actorii externi, a reuşit să obţină maxim din ce ar fi putut obţine un candidat care doreşte să se alimenteze din bazinul nemulţumirilor. Să adunăm scorul obţinut de Georgescu şi Simion în acest prim scrutin şi vom observa că ne încadrăm foarte bine în intervalul descris, 40 – 45%. La alegerile parlamentare care au urmat, partidele care s-au alimentat din acest bazin (AUR, SOS, POT) au reuşit de asemenea să exploateze foarte bine acest bazin electoral. Aşa se explică intrarea în Parlament a PO: mai era loc exact de un partid la limita de trecere a pragului electoral.
Bazinul nemulţumiţilor, al persoanelor cu viziuni „anti-sistem”, rămâne constant, indiferent ce s-ar întampla. Este nevoie de mari mutaţii sociale pentru a-l scădea sau a-l creşte. Este un bazin care s-a alimentat începând cu 2020 din pandemie, din război şi din inflaţie.
Ce s-a întâmplat la alegerile prezidenţiale din mai 2025? A avut loc un fenomen cu totul ieşit din comun, neanticipat de majoritatea analiştilor, tocmai din cauza faptului că nu se fac interpretări pe baza datelor sociologice certe.
A apărut un candidat independent, Victor Ponta, care s-a alimentat dintr-un alt bazin electoral, total neexploatat de Georgescu sau Simion la alegerile prezidenţiale din noiembrie 2024: bazinul nemulţumiţilor de stânga care aparţinea teoretic unui partid mainstream (PSD). Unii alegători cu convingeri de stânga s-au deplasat înspre o formă nouă de populism de stânga, în direcţia unui nou bazin electoral, preluat de la fostul mare bazin electoral al stângii, exploatat până acum doar de PSD. O parte din bazinul tradiţional de stânga s-a deplasat nu pe pe axa stânga – dreapta, ci în „a treia dfimensiune”, reprezentată de o axă pe care am putea să o denumim tehno-populism/suveranism vs. federalism european, dublat de liberalism, nu în sensul de doctrină, ci în sensul deschiderii mai mari faţă de drepturile omului în viziune clasică.
Prin apariţia bazinului exploatat de Victor Ponta, populiştii reprezentaţi de Simion au avut deschisă „calea regală” a câştigării alegerilor prezidenţiale: cei 45% puteau fi adunaţi cu cei aproape 15% obţinuţi de Ponta într-un bazin electoral care aparţinuse până atunci stângii.
CUM DE NU A CÂŞTIGAT SIMION ALEGERILE?
Motivele ar fi două, în interpretarea noastră: lipsa oricărei încercări de apropiere de acest electorat şi erori fundamentale în intervalul dintre cele două tururi, dublate de o performanţă foarte bună a contra – candidatului care a reuşit să adune voturi din toate bazinele electorale compuse din persoane relativ mulţumite de orientarea actuală a României în UE şi NATO. Însumate, aceste bazine dau, matematic, aproape 55%. Nicuşor Dan a luat un scor foarte apropiat. La o participare mai mare ar fi obţinut doar mai multe voturi, dar aproximativ acelaşi procent. Mai mult de 55% nu ar fi putut obţine nimeni. Dacă însă în noiembrie 2024 Georgescu şi Simion au obținut, însumat, rezultate la limita de sus a bazinului celor nemulțumiţi, Nicuşor Dan a realizat în mai 2025 aceeași performanţă, dar pe invers: a atins limta de sus a bazinului electoral al celor care nu doresc schimbarea status-quo-ului României (fiind doar revoltaţi pe anumiţi politicieni, nu pe un aşa – numit „sistem”).
Ce l-a împiedicat pe Simion să treacă de bariera de 45%? În primul rând, aşa cum am afirmat, lipsa de apropiere de electoratul care l-a votat pe Victor Ponta în primul tur.
Ponta a făcut de câteva ori o invitaţie subtilă la a face parte dintr-o negociere. Lui Simion i-a fost teamă că o apropiere de un politician al „sistemului” va face să piardă voturile venite din bazinul nemulţumiţilor, cu alte cuvinte să câştige 15% dar să piardă cam tot atât, ceea ce nu i-ar fi adus rezultatul scontat. Într-o competiţie electorală de asemenea anvergură, trebuie să păstrezi ceea ce ai, dar şi să câştigi o parte din ceea ce nu ai avut. Nu s-a întâmplat aşa în cazul lui Simion.
Al doilea motiv care l-a împiedicat pe Simion să câştige a fost o campanie dezastruoasă în cele două săptămâni dintre cele două tururi. A recunoscut că promisiunea caselor ieftine a fost doar „marketing”. Alegătorii s-au simţit în general umiliţi şi nu doar cei care au crezut în acest program fantasmagoric. A iniţiat o discuţie despre „naţionalizare”. Într-o ţară în care 90% dintre alegători au un imobil în proprietate, într-o ţară în care cea mai întunecată amintire a comunismului nu este atât nivelul scăzut de trai sau lipsa libertăţilor individuale, ci naţionalizările din anii 1950 care au afectat largi categorii de cetăţeni, a vorbi despre virtuţile naţionalizării, de orice fel, este un gest sinucigaş.
A participat la o dezbatere la care s-a văzut că nu este pregătit pentru funcţia de Preşedinte al României, apoi a refuzat să mai participe la vreo dezbatere.
Simion a crezut în superioritatea reţelelor sociale asupra televiziunilor. Ecuaţia nu este simplă, reţelele sociale sunt în avantaj, dar ele se alimentează şi din transmiterea unor dezbateri care au loc iniţial la televiziuni, ori acest aspect a fost cu totul ignorat de Simion. A preferat un turneu european care a început bine (vizita în Polonia) dar s-a sfârşit dezastruos – vizita în Franţa, remarcată doar prin câteva invective la adresa lui Macron, în faţa unor jurnalişti improvizaţi, în realitate ideologi ai extremei drepte care s-au îngrozit de precaritatea intelectuală a apariţiei lui Simion şi de siluirea permanentă a limbii lor, element de mândrie naţională.
A afirmat că va tăia orice finanţare pentru Republica Moldova, ceea ce a atras furia basarabenilor şi prezenţa lor masivă la vot.
Nu a reuşit să obţină niciun un mesaj de susţinere de la Washington. În timp ce Nawrocki, candidatul din Polonia, pe care Simion l-a susţinut, a fost primit de Donald Trump, Simion nu a fost primit nicăieri şi nu a primit niciun mesaj public de încurajare, cu excepţia unor bloggeri şi influenceri obscuri, fără impact.
Eroarea ultimă, aceea de a-l caracteriza pe adversarul său drept „autist” a reuşit să înfurie o categorie largă de cetăţeni, supra-saturaţi de împărţirea artificială a societăţii în persoane care au drepturi şi persoane care nu au niciun drept şi sunt condamnate de la naştere.
Pe de altă parte, Nicuşor Dan a jucat impecabil cartea „independentului anti-sistem”, dar a primit tacit sprijinul unor partide mainsteeam, precum PNL, USR şi UDMR. Nu a cerut acest sprijin, ci i s-a oferit. A realizat că orice mesaj de ajutor care ar fi fost transmis partidelor politice ar fi avut efect de boomerang, dar totodată lipsa acestui sprijin nu l-ar fi transformat în învingător. A acţionat astfel o alianţă subtilă între Dan şi partide: scop comun, drumuri diferite.
A participat la toate dezbaterile şi a oferit răspunsuri de bun simţ. Exact ce aştepta electoratul: nu răspunsuri sofisticate, lungi, de neînţeles, ci dovada înţelegerii unei situaţii.
Mirabela Grădinaru și Nicușor Dan au doi copii Foto Facebook
A avut inspiraţia de a o pune în centrul reflectoarelor pe partenera de viaţă care a impresionat foarte mult prin felul simplu de a se comporta şi de a se îmbrăca.
Atacurile venite din partea susţinătorilor lui Simion la adresa lui Dan au fost total ineficiente: este omul lui Soros – nici vorbă; este omul lui Macron – da, însă Macron este prietenul României; este susţinut de Maia Sandu – da, însă cei care au votat-o pe Sandu au avut drept de vot şi la alegerile prezidenţiale din România; vrea să împingă România în război – cine, un matematician firav care nu se bazează pe partide? Suprema inadecvare: este apropiat valorilor ultra-liberale, sprijină cuplurile de acelaşi sex – Dan, credincios ortodox şi mai degrabă conservator în ceea e priveşte valorile bazate pe familie.
În linii mari, aşa s-a desfăşurat perioada care a dus la rezultatul din 18 mai. Consecinţa acestei perioade electorale îndelungate este o rană profundă în interiorul societăţii româneşti, diferenţierea pe baze artificiale, datorită unor curente care nu au aderenţă în România.
Bătălia ideologică dintre SUA, Federaţia Rusă, pe de o parte, şi Europa, pe de altă parte, a scăzut din intensitate după ce Administraţia Trump a eşuat în impunerea unei noi ordini a comerţului internaţional şi a clacat iremediabil în impunerea unei soluţii de pace în Ucraina. Aşa se şi explică scăderea interesului la Washington pentru România. Dacă alegerile prezidenţiale ar fi avut loc cu două luni în urmă, poate altul ar fi fost rezultatul.
Alegătorii români au fost mai inteligenţi decât s-ar fi crezut: au realizat că frica, spaima, teama, insuflate de posibilitatea ca un candidat să câştige (Simion) trebuie să se manifeste plenar, prin vot. Aşa se explică rata mare de participare. Aşa se explică şi diferenţa foarte mare dintre cei doi candidaţi: alegătorii români au realizat că un rezultat echilibrat ar fi adus după sine imediat acuzaţii neîntemeiate de fraudă, proteste în stradă, etc. Graţie inteligenţei celor care au votat, România răsuflă uşurată. Rănile nu s-au vindecat, dar măcar agresiunea şi violenţa în interiorul corpului social a dispărut. Deocamdată. Demonii dezbinării pot oricând să apară din nou la suprafaţă – chiar şi în absenţa competiţiilor electorale.