Ce e, în ultimă instanţă, fantasticul autentic?
O mică exagerare a realului.
În Călătoriile lui Gulliver, mizantropul Swift îi pune pe oameni slugi la cai. Orice alt animal ales de prozator ar fi fost neverosimil. Calul are, în sine luat, o eleganţă recunoscută, o aristocraţie incontestabilă. El conţine virtualitatea de a fi stăpîn. Punîndu-l atotputernic peste oameni, Swift nu face altceva decît să exagereze puţin. Un alt animal fantastic, motanul Behemoth din Maestrul şi Margareta de Bulgakov, nu e nici el luat întîmplător. Dincolo de simbolistica medievală, motanul are în sine ceva malefic şi giumbuşlucar totodată. Creîndu-l pe Behemoth, Bulgakov a exagerat puţin trăsăturile unui motan obişnuit. Genial, prozatorul evită să precizeze proporţiile personajului. Notaţii în genul „un motan uriaş, gras cît un porc, negru ca tăciunele, cu nişte mustăţi de cavalerist date dracului”, păstrează echivocul în ce priveşte mărimea. Maestrul şi Margareta, proză ieşită şi ea, conform unei expresii celebre, din Mantaua lui Gogol, conţine şi alte cazuri de fantastic născut din exagerarea unor elemente ale realului. Semnificativă în acest sens e scena din cabinetul profesorului Kuzmin. Linia dintre real şi fantastic e aici atît de nesigură, încălcată cînd dintr-o parte cînd dintr-alta, încît e greu de spus cînd suntem în fantastic şi cînd în real. S-o revedem. După plecarea bufetierului, profesorul rămîne singur. Aruncînd o privire spre locul unde vizitatorul lăsase rublele, el descoperă, în loc de bancnote, trei etichete de şampanie. Cochetînd cu fantasticul, naraţiunea revine, totuşi, în real: profesorul crede că bufetierul e un escroc. În consecinţă, iese în hol să vadă dacă nu cumva individul şterpelise vreun palton. Întorcîndu-se în cabinet, are loc un alt posibil fapt fantastic:
„În schimb, cînd profesorul, revenit în cabinet, îşi leapădă, în sfîrşit, halatul de pe el şi aruncă o privire spre birou – încremeni şi-şi simţi picioarele ţintuite parcă de parchet. Pe locul unde se găseau etichetele şedea un pisoi negru, mic şi orfan, cu un botişor trist, mieunînd deasupra unei farfurioare cu lapte”.
Graţie Xeniei Nikitişna, femeia de serviciu, pisoiului i se găseşte explicaţia: l-a lăsat acolo unul dintre clienţi. Naraţiunea revine, deci, în planul real: e vorba de o tulburare nervoasă a profesorului. Alte fapte care urmează sunt, în sine luate, realiste. Din aglomerarea şi din succederea lor după faptele după faptele anterioare, ele trec naraţiunea în planul fantasticului:
„Atîrnîndu-şi halatul în cui, profesorul auzi de afară hohote de rîs. Privind pe fereastră, rămase năuc. Prin curte fugea spre căsuţa de vizavi o doamnă îmbrăcată numai în cămaşă. Profesorul o cunoştea şi-i ştia şi numele. Se numea Maria Alexandrovna. În curte un băiat se prăpădea de rîs.
- Ce-i asta! zise dispreţuitor Kuzmin.
Imediat, în camera de alături, ocupată de fiica profesorului, patefonul începu să cînte foxtrotul «Halleluiah», şi, în aceeaşi clipă, profesorul auzi în spatele său un ciripit de vrabie. Se întoarse şi văzu un vrăbioi mare săltînd pe birou”.
De această dată exagerarea care naşte fantasticul se referă la aglomeraţia de fapte bizare pe o mică unitate de timp. Tot de o uşoară exagerare ţine şi vrăbioiul pe care profesorul îl descoperă, la un moment dat, pe biroul său. Comportamentul păsării, a cărei prezenţă i se găseşte totuşi o explicaţie, îi pare profesorului bizar:
„Privindu-l mai atent, profesorul se convinsese din capul locului că vrăbioiul nu e unul obişnuit. Parşivul se lăsa pe picioruşul stîng, se maimuţărea, tîrîndu-l, sărea sincopat, într-un cuvînt, dansa foxtrot în sunetele patefonului, ca un om beat lîngă tejghea, şi se obrăznicea în fel şi chip, privindu-l cu impertinenţă pe profesor”.
Din nou fantasticul îşi are sursa în exagerarea unor fapte obişnuite: intrarea pe geam a unui vrăbioi, mişcările acestuia, care nu se ştie dacă sunt cu adevărat sau numai par. Tot o exagerare a realului e şi finalul scenei, normală dintr-un punct de vedere, fantastică dintr-altul:
„Între timp, vrăbioiul se aşeză pe călimara primită cadou de către profesor, se găinăţa în ea (nu glumesc deloc!), se avîntă în sus, rămase atîrnat în aer, apoi, luîndu-şi elan, se repezi cu ciocul său dur ca oţelul în geamul fotografiei cu promoţia de absolvenţi ai anului 1894, îl făcu ţăndări şi numai după aceea îşi luă zborul pe fereastră.”
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro