La prima vedere, roţile unui avion de linie pot părea asemănătoare cu cele ale unui vehicul rutier: în realitate, prima diferenţă este că, în mod natural, nu au funcţii de tracţiune.
Acestea trebuie însă să susţină greutatea aeronavei, care la încărcare maximă poate depăşi 100 de tone, precum şi să reziste la tensiune în timpul aterizării, mai ales că este prima componentă care atinge solul la viteze considerabile, depăşind 250 km/h.
În toate avioanele pe care le vedem de obicei, trenul de aterizare dispare în compartimente speciale din interiorul fuzelajului după decolare. Nu a fost întotdeauna aşa: această soluţie s-a răspândit pentru prima dată, deşi într-un mod rudimentar, între anii 1920 şi 1930.
Acest aranjament permite o eficienţă aerodinamică îmbunătăţită, reducând astfel consumul de combustibil şi crescând viteza maximă realizabilă. Poziţia cărucioarelor este controlată direct din cockpit şi în caz de urgenţă există un sistem de eliberare care foloseşte gravitaţia pentru a „le lăsa să cadă”, chiar dacă ar trebui să apară defecţiuni.
Mişcarea cărucioarelor este controlată printr-un sistem de cricuri hidraulice şi actuatoare electrice.
Pentru a compensa violenţa impactului asupra solului în timpul aterizării, trenurile de aterizare aeronautice sunt echipate cu un sistem de amortizoare cu camere şi pistoane încărcate cu azot şi ulei.
O anvelopă duce până la 900 de aterizări
De obicei, aşa-numitele aeronave cu caroserie îngustă utilizate pentru rutele cu rază scurtă-medie, adică cele cu un aspect intern cu un singur culoar, sunt echipate cu două trenuri de aterizare spate cu două roţi, în timp ce aeronavele cu două coridoare au două sau mai multe trenuri de aterizare din spate echipate cu axe multiple.
Pentru a da un exemplu, Airbus A380 vine cu 20 de roţi distribuite pe cele patru boghiuri din spate, cu două şi trei axe. În schimb, un Boeing 737 are un total de şase roţi împărţite între trenul de aterizare faţă şi spate.
Anvelopele pentru avioane sunt realizate cu o structură cu mai multe elemente, incluzând o carcasă din nailon sau Kevlar care reţine aerul, o centură de oţel şi un suport lateral pentru a oferi rezistenţă structurală şi o banda de rulare din cauciuc menită să reziste la eforturi solicitante şi la temperaturi ridicate.
Banda de rulare are caneluri orizontale pentru a evita acvaplanarea, umflarea are loc prin azot, un gaz inert care este mai putin afectat de variatiile presiunii atmosferice. În general, o anvelopă de avion de linie poate face între 200 şi 900 de aterizări înainte de a fi nevoie să fie înlocuită.