Fără acest imens antrenor, nu vorbeam niciodată despre școala românească de gimnastică, despre Nadia, despre medalii. Restul sunt cârcoteli de care au parte toți oamenii de mare valoare
Părăsind această lume la 82 de ani, Bela Karolyi trage greu în drumul său spre Ceruri. Dar zborul nu-i este frânat de păcatele lumești, ci mai mult de sacii cu medalii, aduse atât României, cât și Statelor Unite.
Până la apariția Nadiei (circa 1975, adică afirmarea deplină în arena internațională) gimnastica feminină românească era bunicică, dar nu de top.
Erau Alina Goreac, Anca Grigoraș, fuseseră cu mai bine de un deceniu mai devreme Elena Leuștean, Elena Ceampelea, Sonia Iovan, dar eram departe de ceea ce însemnau URSS (în frunte cu Ludmila Turisceva și Olga Korbut) sau Cehoslovacia Verăi Ceaslavska și a urmașelor ei.
Nadia Comăneci alături de Bela Karolyi. Foto: ImagoImages
Cu o sală mobilată cu niște aparate, cu o mână de fetițe strânse la Onești (se numea atunci Gheorghe Gheorgiu-Dej, indiciu că totul era politizat), cu un coregraf de geniu alături (Geza Pozsar) fostul rugbist de etnie maghiară din Valea Jiului, originar din Cluj, a reușit să ne ofere un motiv de mândrie națională care ne-a făcut să ne împăunăm cu gimnastica noastră mai multe decenii, aproape spre o jumătate de veac.
Din opera lui Bela Karolyi s-au iscat ulterior și Octavian Belu, și Lavinia Miloșovici, și, mai încoace, Cătălina Ponor. De la Skien 1975, Montreal 1976, Fort Worth 1979 și Moscova 1980 se trag toate adjectivele la superlativ și toate emoțiile care ne-au ținut atâția ani cu ochii pironiți pe paralele, sol, bârnă și sărituri.
Plecarea soților Karolyi în America, împreună cu Geza Pozsar, în 1981, a fost momentul în care anumiți români au început să-i privească altfel pe acești oameni. Unii au numit plecarea ”dezertare”, Pe nedrept.
Dacă e așa, atunci, de dezertat au dezertat și Marcel Răducanu, și Belodedici, și, mai târziu, chiar și Nadia. Dar, de fapt, n-a dezertat nimeni.
Acești oameni erau situați foarte sus în societate, nu-i atingeau personal lipsurile materiale ale „societății multilateral dezvoltate”, ci erau doar apăsați de anumite presiuni, strict referitor la Bela Karolyi, de repetatele încercări ale Securității de a-l racola.
În loc să devină turnător în România, Bela Karolyi a devenit cel mai bun antrenor din America, inventând practic gimnastica feminină din State, ajunsă astăzi în vârful topului mondial.
A apărat-o cu aceeași cerbicie (și-a dus în brațe la podium eleva accidentată, pe Keri Strug) cu care la Olimpiada de la Moscova (1980) se luptase cu arbitrele care o depunctau pe Nadia.
Cine, după ce termină de lecturat acest palmares aproape ireal, acoperă coșciugul defunctului cu tot felul de mizerii nu e neapărat hater, e doar necunoscător. Lucrurile nu pot fi puse însă în balanță.
Au ieșit, firește,la iveală destăinuiri despre duritatea lui Karolyi, inclusiv nume importante din gimnastica românească (Emilia Eberle, Marilena Vlădărău) vorbind despre loviri, amenințări, vorbe aspre. Dar în urmă cu o jumătare de secol aceste lucruri nu se întâmplau doar la lotul feminin de gimnastică, erau realități și la alte sporturi, inclusiv la fotbal.
A judeca la un sfert de veac scurs din mileniul trei fapte petrecute în celălalt mileniu și a le oferi catalogările globaliste ale prezentului, înseamnă a spune doar ce-ți convine, partea aceea de adevăr care învelește subiectul în ambalajul care-l face atractiv în prezent.
De ce n-au vorbit acele gimnaste românce atunci sau măcar după 1990, când deja se putea vorbi?
Dacă referitor la felia românească a carierei sale lui Karolyi i se reproșează doar duritatea (sub toate aspectele), felia americănească dă pe-afară și de altfel de acuzații.
În corespondența sa din State, jurnalistul român stabilit acolo de patru decenii Vladimir Moraru (respectuoase salutări, domnule Vlady!) încearcă să ne facă să înțelegem ce și cum, spunând că „Mengele sau Charles Manson au avut parte de o presă mai bună”.
Și că dacă e ca soții Karolyi să poată fi acuzați de ceva, este (eventual) că n-au reacționat când doctorul lotului pe care îl antrenau a practicat vreme de 18 ani abuzuri sezuale asupra gimnastelor.
Vinovați în fața opiniei publice americane, cei doi Karolyi au fost găsiți ”not guilty” de către justiția texană. Nici tăinuire, nici complicitate, nici nimic altceva.
Cei care astăzi, lângă trupul cald încă al defunctului, defilează cu niște acuzații pe care judecătorii americani le-au considerat insuficiente, neconcludente, sunt dintre aceia care trâmbițează că deciziile Justiției nu se comentează. Sau poate că se comentează doar atunci când nu le convin dumnealor....
Din păcate, tentația de a-l transforma pe Bela Karolyi din cel mai important personaj al istoriei gimnasticii feminine mondiale într-o brută și într-un complice la blestemății de natură sexual, va reveni în actualitate ori de câte ori se va vorbi despre el, pentru că trăim într-o lume în care o anatemă odată aruncată asupra cuiva, e greu de înlăturat.
Va fi motivul pentru care nu se va putea odihni în pace, pentru că nici românii, nici americanii n-au știut ce să extragă dintr-o biografie fabuloasă. Somn cât mai liniștit, domnule Bela Karolyi!