Relativ recent, Editura Humanitas a readus în atenția cititorului român ultima operă a lui Stefan Zweig, ”Lumea de ieri – amintirile unui european”.
”Lumea de ieri – amintirile unui european”, cutremurătorul jurnal-manifest al celebrului scriitor austriac Stefan Zweig, scris cu puțin timp înainte de a se sinucide, în 1942, este, și azi, una dintre cele mai actuale lucrări, prin mesaj și conținut, care ar fi putut fi scrise de un condeier autentic.
Făcând abstracție de epoca istorică și de numele conducătorilor de atunci, în rest totul este terifiant de actual.
Pentru ca tragicul sfârșit al lui Zweig să nu fie dat uitării, pentru ca sentimentele sfâșietoare ale dezrădăcinării, ale dezumanizării – în cele din urmă, ale inutilității – să își găsească o alinare, un pandant am ales să prezentăm cititorului, în mod succint, fragmente din acest jurnal, privit și prin prisma prezentului în care am fost aruncați ca ”în groapa cu lei” de oameni pe care nu îi cunoaștem și care nu reprezintă, din punct de vedere uman, nimic pentru noi și pentru existențele noastre zbuciumate.
Cităm din Cuvântul înainte:
”Fiecare dintre noi, chiar și cel mai mic și mai neînsemnat, a fost răscolit în existența sa cea mai intimă de convulsiile seismice aproape neîntrerupte din viața Europei noastre”.
”Chiar și patria pe care și-o alesese inima mea, Europa, este pierdută pentru mine din momentul în care, pentru a doua oară, s-a aruncat în măcelul sinucigaș al unui război fratricid”.
”Lumea în care am crescut și cea de azi, precum și aceea prin care am ajuns de la prima la aceasta din urmă le simt rupându-se tot mai mult una de alta”.
”Nouă ne-a fost dat să vedem din nou (…) atrocități pe care ultimele cincizeci de generații nu le-au mai cunoscut și pe care, să sperăm, generațiile viitoare nu le vor mai avea de suportat. Dar, paradoxal, în aceeași epocă în care lumea noastră, din punct de vedere moral, a fost împinsă înapoi cu o mie de ani, am văzut aceeași omenire ridicându-se prin tehnică și creație spirituală la performanțe nebănuite”.
Asemănarea cu prezentul este izbitoare.
Criza cea mai profundă este una morală, a conștiinței, nu a tehnicii sau a descoperirilor științifice.
Consecințele războaielor și ale prefacerilor sociale ne lovesc pe toți
Consecințele războaielor și ale prefacerilor sociale ne lovesc pe toți. Civilizațiile și valorile se disjung, individul este aruncat într-o criză existențială.
Războiul este unul ”fratricid”, un ”măcel sinucigaș”, după cum scria Zweig.
Iar în începutul jurnalului, Zweig notează: ”În asemenea întoarceri la barbarie, cum ar fi războaiele între popoarele Europei, lumea credea tot atât de puțin ca și în vrăjitoare și stafii”.
Într-adevăr, orice om își proiectează un viitor normal, bazat pe valori morale și echitate, pe descoperiri puse în slujba umanității.
Numai că uneori istoria are alte planuri.
Iar istoria a fost, din păcate, scrisă și de scelerați și de dictatori, pe lângă conducătorii autentici.
Zweig evocă valorile culturale și atmosfera specific vieneze transmișând cititorului date esențiale despre acele vremuri: ”Totdeauna arta ajunge la maximă înflorire acolo unde ea devine cauză vitală a unui întreg popor”.
O vestită maximă vieneză: ”A trăi și a lăsa și pe alții să trăiască”
”A trăi și a lăsa și pe alții să trăiască” era o vestită maximă vieneză, mai notează scriitorul austriac evreu.
”Tocmai în ultimul deceniu, erupția bruscă a politicii cu rafalele ei violente a dislocat calmul vieții confortabil clădite”, scria Zweig anticipând dezastrul care avea să urmeze. Enunț valabil și astăzi, din păcate. Aproape totul este valabil și azi. Sperăm că nu și colapsul, sinuciderea, sfârșitul.
De aici până la efectele unui război ”pe care nu-l voise nimeni, nici popoarele, nici guvernele, un război pe care-l scăpaseră, fără să vrea, din mâna lor neîndemânatică, diplomați care se jucaseră și trișaseră cu el” n-a fost decât un pas.
Un pas pe care istoria, rece, tăcută, l-a consemnat ca atare și care l-a aruncat și pe Zweig, ca și pe alți intelectuali sau oameni simpli, într-o prăpastie, în aneantizare fizică și hău moral.
Rămâne totuși un mister de ce Zweig a ale calea suicidului, cât timp jurnalul său se încheie atât de frumos și cu un mesaj peren:
”Soarele strălucea în toată plinătatea și puterea lui. Cum mergeam spre casă, am observat deodată în fața mea propria-mi umbră, așa cum văzusem umbra celuilalt război în spatele celui de-acum. În tot acest timp, ea, această umbră, nu s-a desprins de mine, zi și noapte s-a așternut peste fiecare gând al meu; poate că și pe unele pagini ale acestei cărți și-a aplicat conturul întunecat. Dar, în definitiv, orice umbră este și ea un copil al luminii și numai cine a cunoscut vreme însorită și vreme întunecată, război și pace, elan și prăbușire, numai acela a trăit cu adevărat”.
Autor Mihai Gîndu