Ne găsim în Postul Mare, o perioadă în care ne pregătim pentru praznicul Învierii Domnului. Majoritatea creştinilor se îndreaptă spre biserică pentru a-şi mărturisi păcatele cu sinceritate şi a se împărtăşi cu vrednicie cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos. Fiecare credincios doreşte cu ardoare să rupă legătura cu trecutul pătimaş şi să înceapă o viaţă nouă cu Dumnezeu, înlocuind răul cu binele.
Deseori se întâmplă ca o căinţă autentică să fie însoţită de lacrimi. Ne întrebăm, probabil, ce importanţă are plânsul în viaţa spirituală şi cotidiană a creştinului?
Se spune că pământul sau lumea reprezintă “o vale a plângerii”, din cauza suferinţelor întâlnite la fiecare pas. Zilnic ne confruntăm cu o serie de situaţii, care ne produc anumite reacţii: uneori de bucurie şi exaltare, alteori de tristeţe şi agonie, exteriorizându-ne sentimentele prin plâns. Plânsul poate fi privit ca o descărcare sufletească de energiile negative acumulate în urma unei stări tensionate, în urma sesizării unei nedreptăţi care ne priveşte direct şi căreia nu i ne putem opune, întrucât poziţia noastră nu ne permite să ne revoltăm, în caz contrar putând plăti scump îndrăzneala (prin concediere, represalii etc.). Plângem de emoţie, de bucurie când suntem martorii unui eveniment fericit sau când am avut o realizare remarcabilă. Pe de altă parte, se întâmplă să plângem în urma unui eşec, după un conflict ori pentru că am fost ofensaţi. Plângem de durere când suntem încercaţi printr-o boală sau când cineva drag trece în veşnicie, în dorinţa de a dobândi o oarecare linişte interioară. În caz de deces, plânsul este necesar şi indicat, însă nu trebuie să abuzăm de această metodă de consolare, fiindcă ea poate conduce la o epuizare psihică şi fizică. Sfântul Vasile cel Mare aduce în discuţie exemplul Mântuitorului, Care „a lăcrimat” (Ioan XI; 35), înainte de a-l învia pe Lazăr din Betania, prietenul Său. Iisus a lăcrimat pentru a ne arăta că aşa ne exprimăm regretul la moartea cuiva, dar prin faptul că nu a stăruit în plâns un timp îndelungat, ne învaţă că şi plânsul trebuie să cunoască o limită. Exagerarea duce la slăbirea fiinţei. Când cineva adoarme întru Domnul trebuie să ne mângâiem cu ideea că acea persoană nu a trecut în nefiinţă, ci că a intrat în ceata prietenilor lui Dumnezeu, unde ne aşteaptă şi pe noi şi că fericirea cerească nu se poate compara cu cea pământească.
De asemenea, mai putem vorbi despre plânsul duhovnicesc, care intervine în urma săvârşirii unui păcat. Este inevitabilă asocierea acestui plâns cu pocăinţa. Părerea sinceră de rău, căinţa, reprezintă primul act de ridicare deasupra păcatului. Acest plâns vindecător izvorăşte din inimă, nu este “comandat”, nu este prevăzut, ci porneşte involuntar, la gândul că Dumnezeu este atât de bun şi de iubitor, iar noi Îl răsplătim, în sens negativ, păcătuind. Sfântul Apostol Petru “a plâns cu amar” (Matei XXVI; 75) după ce s-a lepădat de trei ori de Învăţătorul Său în curtea arhiereului Caiafa.
În altă ordine de idei, lacrimile vărsate în timpul rugăciunii sugerează trăirea cu intensitate a dialogului dintre noi şi Dumnezeu, conştientizarea valorii pe care o are acel moment în stabilirea raportului de iubire dintre cer şi pământ.
Plânsul mai poate fi determinat şi de necazul abătut asupra unui semen de-al nostru sau asupra propriei persoane. Plângând pentru aproapele îţi manifeşti compasiunea faţă de acesta, participi la suferinţa lui, rugându-L pe Dumnezeu să i-o uşureze. Însă, nici acest plâns nu trebuie împins la extrem, în sensul în care crezi că lamentându-te, necazurile se vor rezolva de la sine. Dimpotrivă, plânsul trebuie urmat imediat de o gândire pozitivă, optimistă, de dorinţa fierbinte de a ieşi din starea tristă în care ai ajuns, având tăria de a te ridica şi de a porni din nou la drum. Ce s-ar întâmpla dacă după fiecare insucces n-am face altceva decât să plângem? Plânsul nostru trebuie împreunat cu acţiunea: mărturisirea păcatelor, hotărârea de îndreptare, venirea imediată în ajutorul celor necăjiţi. Este benefic plânsul, dar numai pentru a conştientiza unde, cui, când şi cum am greşit şi cum putem îndrepta unele nereguli survenite în relaţiile interumane din cadrul societăţii şi în raporturile dintre noi şi Dumnezeu. Dacă nu e urmat de faptă, constituie doar un stadiu incipient al unui efort, care nu va aduce niciodată vreo rezolvare favorabilă a problemelor cu care ne confruntăm în mod real.