Prima atestare documentară a Căuaşului datează din anul 1215, din Registrul de la Oradea. Sunt consemnate în acest an două procese de judecată în care locuitori ai Căuaşului (în documentul menţionat în forma Cayhas, Kahas, Rahas) sunt acuzaţi de furt. Învinuiţii au fost trimişi la judecata divină, care se manifesta prin prezenţa sau absenţa urmelor de arsură de pe mâinile celor siliţi să poarte fierul înroşit în foc.
După o absenţă de mai bine de 150 de ani, satul reapare în sursele documentare, de această dată ca obiect al donaţiei regale pentru Nicolae, fiul lui Gheorghe din Căuaş (Kávási). Începând cu acest moment, satul ca un întreg şi mai târziu părţi ale acestuia apar mereu în documente ca proprietate a acestei familii. Averea familiei s-a redus însă de-a lungul timpului. Încă din secolul al XV-lea, alături de aceştia sunt menţionaţi şi alţi nobili proprietari ai Căuaşului, dintre care cei mai importanţi sunt familia Szántai-Becski. Iniţial, aceştia profită oarecum de o situaţie financiară mai slabă a nobililor Kávási, care dau în zălog o parte a satului în anul 1466.
Probabil pentru că posesorii iniţiali nu reuşesc să-şi răscumpere zălogul, familia Szántai-Becski ajunge proprietară stabilă a unei părţi din sat, întregită ulterior de moşiile obţinute prin cumpărare. După secolul al XVI-lea însă, nobilii Szántai-Becski nu mai apar printre posesorii Căuaşului. În 1543, familia Károlyi este şi ea menţionată printre proprietarii de sesii iobăgeşti din Căuaş, însă modul în care aceasta a ajuns să deţină moşie în sat rămâne deocamdată necunoscut. În 1588, posesia familiei Károlyi la Căuaş este întărită şi de principele Transilvaniei, Sigismund Báthori. În evul mediu, Căuaşul nu era un sat foarte bogat. Acest lucru reiese din impozitul plătit cămării regale în anul 1475, care însuma 5 florini şi 1 denar, în timp ce, de la Mecenţiu, cămara încasa în acelaşi an o sumă triplă.
La sfârşitul secolului al XVII-lea, mai multe atacuri şi expediţii de jaf pustiesc satul. Cea mai marcantă este una dintre invaziile tătarilor, desfăşurată înainte de 1682. În timpul atacului, unul dintre membrii familiei Kávási, numit Iov, este capturat de atacatori şi jupuit de viu în faţa bisericii reformate. Locuitorii care scapă cu viaţă părăsesc satul, care devine pustiu până la începutul secolului al XVIII-lea. Dintr-o statistică realizată în anul 1720 reiese că în acea perioadă în sat trăiau un nobil, 20 de iobagi, şapte jeleri şi opt armalişti. Din cele 36 de familii din sat, 27 erau de etnie maghiară, iar nouă de etnie română. Numărul total al locuitorilor era destul de mare, ridicându-se la 324 de persoane. În perioada premodernă, cel mai important proprietar al satului era familia Vay. Aceasta dispunea iniţial de o mică moşie în zonă, însă în anul 1779 obţine prin arendă şi partea Căuaşului inclusă anterior în domeniul Tăşnad. Alături de nobilii Vay, între proprietarii satului Căuaş se numără, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, o mulţime de alţi moşieri cu posesiuni mai reduse. Până în perioada contemporană, pe tot parcursul istoriei sale, Căuaşul a făcut parte din comitatul Solnocu de Mijloc, respectiv judeţul Sălaj în perioada interbelică. După reforma administrativă din anul 1968, satul a fost inclus în judeţul Satu Mare, ca centru al comunei cu acelaşi nume. Despre existenţa şcolii primele date documentare le avem din secolul al XIX-lea. În acea perioadă existau la Căuaş două instituţii de învăţământ, una confesională greco-catolică şi una de stat, fondată în 1896. Ambele dispuneau de câte o clădire pentru desfăşurarea activităţii.
Populaţia românească din Căuaş îmbrăţişează relativ târziu Unirea cu Biserica Romei. Conform unei însemnări de pe o veche carte de cult, în anul 1768 biserica era încă ortodoxă. În acea perioadă, comunitatea utiliza un edificiu de cult din lemn. Biserica ortodoxă actuală, dedicată Naşterii Sf. Fecioare a fost construită între anii 1878–1882. Lucrări de reparaţie şi renovare s-au desfăşurat în mai multe rânduri, cele mai semnificative având loc între 1966–1969. În acea perioadă s-a schimbat acoperişul bisericii, s-a introdus curentul electric, s-a refăcut în totalitate pictura interioară, exterioară şi s-a schimbat iconostasul. Turnul este inclus în navă, prevăzut cu ceas şi un acoperiş în formă de bulb de ceapă. De o parte şi de alta a intrării principale au fost realizate două nişe, conţinând reprezentări picturale ale Fecioarei cu Pruncul şi ale lui Iisus Hristos. Pictura murală interioară este o imitaţie de marmură, intercalată de decoraţii florale. Cadrul iconostasului este sculptat în lemn şi vopsit în auriu. Biserica greco-catolică din Căuaş este recentă, construcţia sa fiind încheiată după anul 2000. Intrarea se realizează printr-un portic de mici dimensiuni. Turnul este ataşat navei, iar altarul are forma unei abside semicirculare. Interiorul bisericii este simplu, fără picturi. Biserica reformată din Căuaş a fost construită în anul 1824, pe locul unei biserici de lemn. Clădirea este de dimensiuni reduse, remarcabilă prin simplitate. După tradiţie, cărămizile folosite proveneau din biserica reformată din Hotoan. În cimitirul satului se păstrează cavoul familiei moşiere Kávási (sau Kávássy).
La Căuaş s-a născut în anul 1879 marele pictor Aurel Popp. Personalitate marcantă a culturii sătmărene, artistul şi-a desăvârşit formaţia profesională la Budapesta, apoi în Italia şi Franţa. Lucrările sale, îndeosebi picturile, sunt cunoscute astăzi pe plan naţional şi internaţional. La Satu Mare se păstrează şi poate fi vizitat Atelierul Memorial „Aurel Popp”. Tot Căuaşul este locul natal al avocatului George Filep, cel care şi-a donat averea pentru ridicarea naţiunii române. În centrul localităţii se află monumentul ridicat în cinstea ostaşilor căzuţi pe front în timpul celui de al doilea război mondial.
Sursa: comunacauas.ro