Pe data de 21 ianuarie s-au împlinit 173 de ani de la nașterea lui Vasile Lucaciu ((n. 21 ianuarie 1852, Apa, comitatul Sătmar, Imperiul Austriac – d. 29 noiembrie 1922, Satu Mare, județul Satu Mare, Regatul României), unul dintre cei mai mari luptători pentru emanciparea românilor din nord-vestul Transilvaniei, în perioada Imperiului Austro-Ungar. A crezut și a luptat pentru unirea tuturor românilor, și a plătit greu pentru crezul său, fiind întemnițat în repetate rânduri.
Dintr-un studiu foarte interesant aparținând profesoarei Mihăilescu Doina Monica aflăm lucruri inedite despre cel care a fost supranumit Leul din Șișești.
Dascălul Mihai Lucaciu părăsește comuna Apa în anul 1858, mutându-se cu familia la Baia Mare. În școala condusă de tatăl său Vasile Lucaciu urmează clasele primare. Frecventează apoi Gimnaziul de Stat din oraș. Este impresionat puternic de istoria națională a românilor. Lecția despre Unirea Principatelor îl emoționează atât de adânc, încât n-o va uita toată viața. Continuă să studieze la Ungvar, Oradea, Roma și Viena (unde îl cunoaște pe Mihai Eminescu). În 1874, i se recunoaște dublul doctorat în teologie și filosofie. Se căsătorește cu Paulina Șerbac, fiica preotului din Potău, sat foarte apropiat de Apa. Este hirotonit ca preot greco- catolic pe seama parohiei Eriu-Sâncrai.
În anul 1878, în urma decesului prof. Petru Bran, la catedra rămasă astfel vacantă, în cadrul Liceului Regesc din Satu Mare (astăzi Colegiul Național ”Mihai Eminescu”) Vasile Lucaciu este numit profesor de limba română și de religie.
Aici rămâne in următorii șapte ani. Se consacră educării tinerilor cu dăruire de sine și cu pasiune. Elevii descoperă la profesorul lor o admirabilă disponibilitate și o atitudine fraternă. Îi formează in spiritul libertății si al dragostei de neam. Le insuflă prețuire pentru valorile naționale, pentru limba și istoria poporului român.
În vremea aceea, limba oficială de stat în Transilvania era limba maghiară. Vasile Lucaciu luptă pentru introducerea limbii române în gimnazii și licee. Acționează curajos prin intervenții adresate guvernului din Budapesta. Scrie articole îndrăznețe tipărite în publicațiile românești din Ardeal, Blaj, Sibiu, Brașov, Arad, dovedindu-se un priceput și convingător mânuitor al condeiului.
Astfel de aspecte ale activității sale didactice și publicistice îl fac incomod și indezirabil. Ca să-l îndepărteze, ministerul de resort îi propune transferul la Liceul de Stat din Losoncz. Ministrul în persoană îi promite un post guvernamental important, dacă se va strădui pentru cultura maghiară la fel de intens cum o făcuse în favoarea culturii românești. Vasile Lucaciu primește ”pro forma”- de care se dezice însă imediat; în fața ministrului, el declară că ”înaltul guvern maghiar nu dispune de atâtea milioane, pentru cari să-mi las eu poporul românesc”.
Mai târziu, directorul Liceului Regesc primește o scrisoare expediată de fostul profesor de religie si limba română. Textul exprimă stima lui Vasile Lucaciu față de colegi, mulțumirile sale pentru timpul petrecut împreună și regretul despărțirii de cariera didactică. (Un bust al lui Vasile Lucaciu, aflat in clădirea Colegiului Național ”Mihai Eminescu”, îi omagiază personalitatea).
Numit preot paroh în comuna Șișești- aproape de Baia Mare- Vasile Lucaciu câștigă repede inimile enoriașilor și trezește speranțe noi în sufletele multor români. Bisericuța in care slujește ajunge în scurt timp neîncăpătoare. Sătenii primesc cu bucurie ideea de a contribui la ridicarea unei biserici impunătoare, modelul ei fiind Basilica Sfântul Petru din Roma. Noua biserica este sfințită in ziua de 27 August 1890, în prezența a 15,000 de oameni din toate părțile Ardealului. Deasupra intrării, cuvintele: ”Pro S. Unione Omnium Romanorum”- desemnează un vis scump ctitorului ei; o spune răspicat părintele Lucaciu adresându-se mulțimii: ”…măreața, fericitoarea, sfânta Unire a tuturor românilor am vrut eu și cu mine poporul meu să fie simbolizată în această măreață biserică”.
Oficialitățile intră în panică. Eforturile intense de maghiarizare a populației românesti tocmai primiseră o lovitură puternică. Devenit deosebit de popular printre românii transilvăneni, Vasile Lucaciu fusese deja acuzat ca susținător al ”ideilor daco-române”, și ”ațâțare împotriva unei naționalități”. La procesul ce i s-a intentat în primăvara anului 1890, s-a întâmplat un lucru de neînchipuit: pentru prima oară în analele justiției maghiare, un acuzat și martorii săi nu au acceptat să vorbească ungurește, folosind doar limba română, cu riscul unei sentințe nefavorabile. Pentru că nu existau probe cu adevărat concludente împotriva sa, Vasile Lucaciu a fost achitat.
De mult timp era în legătură cu conducătorii românilor din Transilvania. În 1887, la conferința Partidului Național Român, se hotărâse redactarea unui ”Memorand”, expresia revendicărilor populației românești aflate sub dominația maghiară. În 1892, Vasile Lucaciu este ales secretar general al noului Comitet Național, președinte fiind Ion Rațiu. Împreună cu acesta și cu George Pop de Băsești, va avea un rol de seamă în redactarea, prezentarea și răspândirea documentului. Întocmit ca un protest pașnic – atent expus și minuțios argumentat- al românilor din Transilvania și Ungaria împotriva dualismului austro-ungar, ”Memorandul” este semnat în 1892. O delegație alcătuită din trei sute de persoane urma să-l prezinte împăratului Francisc Iosif I, în luna mai.
Presa maghiară reacționează extrem de violent. Locuitorii Vienei îi întâmpină însă pe delegați cu multă simpatie. Consiliul orășenesc îi primește ca pe niște oaspeți. Studenți cehi, croați, sârbi, germani și slovaci intenționează să-i însoțească în audiență la palat. Dar împăratul nu acceptă să-i primească pe români. ”Memorandul” este trimis guvernului maghiar la Budapesta. Primul ministru cere prefectului de Turda să-l restituie lui Ion Rațiu, cu precizarea că nici pe semnatari, nici pe delegați nu-i consideră drept reprezentanți autentici ai românilor.
În scurt timp, conducătorii mișcării memorandiste sunt puși sub acuzare ca instigatori împotriva ordinei și siguranței statului maghiar. Învinuit și condamnat în două procese, Vasile Lucaciu execută 13 luni de închisoare (ianuarie 1893- februarie 1894) la Satu Mare, Seghedin și Budapesta. Atitudinea sa rămîne exemplară: ”Cred și sunt sigur că vom învinge”- declară el.
Împotriva luptătorilor pentru drepturile românilor ardeleni sunt declanșate procese de înaltă trădare, care culminează cu marele proces al memorandumului desfășurat la Cluj, după o instrumentare îndelungată. În prima zi – 7 mai 1894- orașul a fost copleșit de prezența a peste 30.000 de români, veniți din tot Ardealul, în straie de sărbătoare, ca să-și exprime simpatia față de acuzați și să protesteze împotriva celor ce-i învinuiau pe nedrept.
Cel mai aclamat dintre memorandiști a fost Vasile Lucaciu. El a primit și cea mai grea sentință: 5 ani de închisoare de stat, căci instanța l-a socotit ”autorul intelectual al întregii mișcări”. După pronunțare, acuzații au fost întrebați dacă mai au ceva de spus. Răspunsul a fost: ”Trăiască unirea românilor, trăiască libertatea!”.
Procesul a avut un ecou extraordinar în țară și în toată Europa. Au relatat pe larg desfășurarea lui, în presa internațională, 30 de ziariști străini. În timpul călătoriei către Șișești, prețuirea românilor pentru curajul și demnitatea lui Vasile Lucaciu se exprimă în valurile de simpatie cu care este așteptat, primit, înconjurat pretutindeni. Curia regală din Budapesta respinge însă apelul înaintat de P.N.R. după procesul memorandiștilor. În iulie 1894, arestat și dus din nou la închisoarea din Seghedin, este întemnițat în regim sever. I se propune să semneze o petiție de grațiere; îi este promisă chiar o înaltă funcție ecleziastică. Cu aceeași demnitate vrednică de admirație, refuză.
Guvernul maghiar a dispus dizolvarea P.N.R. Acțiunea memorandiștilor a fost însă importantă pentru cristalizarea unei mișcări comune de apărare a drepturilor naționale, susținută de românii, slovacii si sârbii din Ungaria și Transilvania. Răsunetul procesului de la Cluj a declanșat nu numai agitație populară, ci și proteste ale opiniei publice europene, astfel încât împăratul Francisc Iosif I s-a văzut nevoit să-i grațieze pe condamnați la 15 septembrie 1895. Vasile Lucaciu a revenit la Șișești. Cu toate că era bolnav și sărac, nu a renunțat la luptă.
În anul 1905 a fost ales cu mare majoritate de voturi deputat de Beiuș în parlamentul de la Budapesta, din partea PNR. Venit în Regatul României după începutul Primului Război Mondial, a militat intens pentru alierea țării cu Puterile Antantei, pentru a se putea realiza reîntregirea României. Tot în acest scop a îndeplinit, – trimis de guvernul român – misiuni de prezentare a poziției române în privința situației inacceptabile a românilor majoritari din Transilvania, inclusă în statul austro-ungar.
În anul 1918 a fost unul din membrii Consiliului Dirigent al Transilvaniei. La alegerile din 1919 a fost ales deputat în Parlamentul României din partea PNȚ.
A trecut la cele veșnice în 29 noiembrie 1922, la Satu Mare. La înmormântarea lui din 1 decembrie 1922 au participat cele mai de seamă personalităţi, în frunte cu primul ministru Brătianu şi bunul său prieten Octavian Goga. Au participat Arhiepiscopul dr. Valeriu Traian Frenţiu, cu un sobor de preoţi de la Oradea, Episcopul dr. Iuliu Hossu de la Gherla şi Episcopul Niculescu de la Lugoj.