Alergarea continuă a omului după acumularea unui surplus considerabil de bunuri materiale a devenit o coordonată esențială a societății. De aceea, consider că este firesc să ne întrebăm dacă bunurile respective ne facilitează ori ne împiedică urcușul spre Împărăția lui Dumnezeu, întrucât Sfântul Maxim Mărturisitorul ne avertizează: „Dreptatea dumnezeiască a socotit că nu se cuvine ca cei ce mărginesc la viața aceasta cele ale omului și se desfată cu bogăția, cu sănătatea trupului și cu celelalte bunuri, și socotesc că numai în aceasta e fericirea, iar bunurile sufletești le socotesc ca nimic, să se împărtășească de bunurile dumnezeiești și veșnice de care nu s-au îngrijit deloc, pentru multa grijă de cele materiale, neștiind cât de mult virtuțile întrec bogăția, sănătatea și celelalte bunuri vremelnice”.
Problema este cât se poate de actuală. Pe lângă calitatea de cetățean al statului, omul mai are o demnitate: aceea de creștin, de membru al Bisericii. Ambele calități îi conferă omului anumite drepturi, dar incumbă asupra sa și unele îndatoriri. Ambele planuri vizează stabilirea și menținerea unui climat de pace, siguranță și stabilitate, iar acest climat se bazează pe iubire, pe într-ajutorare, pe respect reciproc. Tocmai de aceea există legi/porunci/comandamente: pentru a fundamenta și a da consistență relațiilor dintre cetățeni și dintre creștini, pentru a crea ordine, evitând dezordinea/haosul/anarhia.
Fiecare persoană urmărește în viață un scop ultim. Țelul suprem al creștinului este desăvârșirea. Trăirea cu Dumnezeu în viața de după moarte, presupune comuniunea cu El pe pământ. A fi creștin înseamnă a sta în legătură permanentă cu Dumnezeu, iar acest lucru se realizează numai în măsura în care omul se raportează prin iubire la aproapele său. Din nefericire, în prezenta societate de consum, omul nu mai trăiește pentru „a fi cineva”, ci pentru „a avea” cât mai mult, pentru a-l exploata pe celălalt, punând un accent exacerbat pe trup, în detrimentul sufletului. Se pierde cu desăvârșire din vedere faptul că nu numai trupul trebuie îngrijit și îmbrăcat după moda de ultimă oră, ci, la rândul său, sufletul se impune a fi hrănit și înveșmântat cu virtuțile creștine, cu faptele bune, care îl apropie progresiv de Dumnezeu.
Î.P.S. Dr. Antonie Plămădeală subliniază că Sfânta Scriptură face referire și condamnă bogăția adunată peste necesar; având avere, prin ea tinzi să îl stăpânești pe aproapele și, în acest fel, nu te mai comporți ca un frate, ci ca un stăpân. Din avere cresc egoismul și mândria, care conduc la necredință. Cu toate acestea, nu bogăția în sine constituie marele obstacol în calea mântuirii, ci ceea ce naște ea în noi. Dimpotrivă, ea ne poate ajuta să ne mântuim, dacă nu o transformăm în unicul scop al vieții noastre. Contează dacă știm ce înseamnă iubirea de semeni, generozitatea, bunătatea, dăruirea, compasiunea față de cei aflați în lipsuri și nevoi. Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: „Nu averea sau sărăcia îi fac pe oameni bogați sau săraci, ci gândul cel bun care-i călăuzește… Nu sărăcia și nici bogăția în sine nu sunt un bine absolut, ci voința liberă cu care noi suntem înzestrați. Această voință liberă s-o punem, deci, în rânduială… Bogăția nu este oprită dacă te folosești de ea cum se cuvine. Nu vinul e rău, ci beția e rea; tot așa nu bogăția e rea, ci lăcomia, iubirea de arginți, zgârcenia sunt rele… Bogat nu-i acela care are mult, ci cel care dă mult”.
În măsura în care îi îndepărtează pe oameni, creând două clase distincte, separate de o prăpastie adâncă, în aceeași măsură bogăția îl înstrăinează pe om de Dumnezeu, dacă nu este agonisită, înțeleasă și întrebuințată în mod corect.
O scriere din secolul al II-lea, intitulată „Păstorul”, al cărei autor este Herma, precizează că bogații, dând săracilor cele de trebuință, își îmbogățesc sufletele lor, iar săracii, rugându-se Domnului pentru bogați, le înmulțesc bogăția. Astfel, ajung „tovarăși la fapta cea dreaptă. Deci, cel ce face aceasta nu va fi părăsit de Dumnezeu, ci va fi scris în cărțile celor vii. Fericiți sunt cei care au și înțeleg că au bogăția lor de la Dumnezeu; cel care înțelege lucrul acesta va putea sluji binelui”. Această idee trebuie să ne pătrundă mintea și sufletul în profunzime. Binele pe care îl facem cu sinceritate aproapelui nostru ne folosește în primul rând nouă și denotă faptul că merităm privilegiul de a ne numi cetățeni ai unui stat creștin, întemeiat pe principii solide, ancorat în democrație, demonstrează realitatea că suntem creștini autentici, adică imitatori ai lui Hristos.