Secretele victoriei spectaculoase a lui Donald Trump la alegerile din SUA nu sunt deloc spectaculoase: Cele două elemente care s-au dovedit decisive sunt cele mai simple (dar adesea cele mai ignorate) arme din tolba unui politician – muncă multă și o echipă bună.
Din start, adversara lui Trump, Kamala Harris, a plecat cu un mare handicap: Lipsită de experiență, ea a fost aruncată în luptă pe ultima sută de metri, fără să se fi călit mai întâi în bătăliile interne din partid. Ca un sportiv introdus pe teren neîncălzit, în minutul 70 al unui meci pe muche de cuțit, ea a clacat previzibil: La început a evitat interviurile și aparițiile la care era lipsită de prompter. Apoi, când în sfârșit a început să iasă din cercul mitingurilor electorale regizate, rezultatul a fost palid.
Propulsată în politica locală, apoi în politica mare prin prisma relației cu baronul local din San Francisco (Willie Brown), Kamala a ajuns pe cele mai înalte poziții fără să treacă prin focul unor campanii electorale serioase. Însăși nominalizarea pentru candidatură a venit ca urmare a aranjamentelor dintre liderii partidului și donatorii importanți, după debarcarea lui Biden.
Lipsa de antrenament s-a văzut cu prisosință după intrarea în cursă, Kamala fiind incapabilă să crească ritmul: Deja de prin septembrie observatorii neutri notau că ea era incapabilă să aibă mai mult de un eveniment pe zi, că îi trebuia cel puțin o zi liberă pentru a se pregăti înaintea unui interviu mai serios și că nu accepta decât interviuri înregistrate și cu condiția ca ele să poată fi editate.
De partea lui, Trump a evoluat la parametrii necesari într-o cursă de asemenea importanță: Evenimente multiple zilnic, mii de kilometri parcurși pe săptămână, conferințe de presă de mai multe ore etc. Deja, în a doua parte a campaniei, efortul depus de Trump și vârsta sa înaintată se vedeau: Tonul vocii era mai scăzut, patosul lui caracteristic – mai temperat.
Ultima zi a fost ca o sinteză a întregii campanii: Trump a participat la trei mitinguri electorale în trei state-cheie pentru câștigarea alegerilor, unde a vorbit ore în șir și și-a mobilizat electoratul. De partea ei, Kamala a plătit circa 20 de milioane de dolari pentru șapte concerte (câte unul în fiecare stat-cheie). Personal, nu a participat decât la unul din acestea, unde a vorbit câteva minute, apoi a lăsat scena celebrităților plătite să-i sufle vânt în pânze…
Dacă la capitolul „muncă” Trump a surclasat-o pe Kamala, definitivarea operei a venit la capitolul „echipă”.
În urmă cu patru ani, Trump era ca Iliescu sau Băsescu pe final de mandat: Urla singur pe puntea corabiei, în timp ce membrii echipajului se călcau pe cap cu șobolanii – care să sară primul peste bord. Înafară de Giuliani și de membrii familiei sale, toți îl abandonaseră. Trump însuși era dezarmat: În loc să se implice personal în contestarea alegerilor, a delegat conducerii Partidului Republican această sarcină. De partea lor, liderii republicani au mimat lupta și s-au dat bătuți la primul verdict negativ.
În 2024, însă, totul a fost diferit, de la echipele locale, la cercul președintelui. Dovedind că lecțiile lui 2020 au fost temeinic însușite, aceștia au fost proactivi, ținând sub observație și punând tunurile pe orice situație pe care au considerat-o de natură a influența alegerile în defavoarea lui Trump. Momentele în care Google promova știri negative despre Trump și pozitive despre adversara sa au fost rapid expuse și denunțate pe rețelele sociale. Simultan, republicanii au pus tunurile pe magnatul de la Facebook: Dacă în 2020 Zuckerberg pompa sute de milioane în ONG-uri implicate inclusiv în transportat voturi cu sacoșa la urnele volante, acum el a fost redus – nu la tăcere – ci la pasivitate. După ce a fost pus la zid ca miliardarii de la Google (pentru că Facebook cenzura imaginile de la tentativa de asasinat asupra lui Trump, pe motiv că sunt false), Zuck a făcut un pas înapoi. Realizând probabil că și în varianta în care Trump pierde, sunt totuși șanse bune ca republicanii să câștige majoritatea în ambele camere ale parlamentului și să îi facă zile amare în viitor, el și-a retras și banii, și ONG-urile, și sprijinul nominal pentru Harris. Un rol necontestabil în expunerea acestor situații și punerea de presiune pe mogulii social media a fost jucat de cooptarea lui Elon Musk în echipa lui Trump.
Cu o săptămână înainte de alegeri, a mai venit un șoc: Dacă până anul acesta democrații erau campioni absoluți la votul prin corespondență și votul anticipat, de data aceasta situația a fost exact pe dos: Exceptând New York, California și alte câteva fiefuri democrate, în toate statele republicanii scoseseră mai mulți oameni la vot. Puțini știu că în SUA – culmea democrației! – alegerile prezidențiale durează aproape două luni, anul acesta începând pe 20 septembrie. Din această dată și până la 1 noiembrie, republicanii i-au surclasat surprinzător pe democrați – semn că atât echipele locale cât și mitingurile organizate de Trump de-a lungul și de-a latul Americii au fost eficiente în mobilizarea electoratului de bază, ei putându-se concentra în ultima săptămână pentru câștigarea votului indecișilor și asigurarea integrității alegerilor.
Din acel moment și până la închiderea urnelor, echipele lui Trump au păstrat ritmul: Au atacat cu succes în instanță închiderea prematură a urnelor în unele comitate din state guvernate de democrați. Au contestat listele electorale pe care se strecuraseră cu zecile de mii indivizi fără cetățenie și au reclamat penal și public erorile la mașinile de vot care o scoteau ca votată pe Kamala Harris atunci când alegătorii alegeau pe… altcineva. Efectele acestor acțiuni au fost punctuale, dar per ansamblu ele au conturat impresia clară că de data aceasta Trump avea nu una, ci 50 de echipe de campanie, perfect dotate și motivate să se lupte în fiecare stat al SUA, pentru fiecare vot.
Echipa Kamalei Harris a fost exact opusul: Idei proaste, proces decisiv marcat de ezitări costisitoare în bani și voturi și lipsa unei viziuni clare (compensată prin concentrarea aproape exclusiv pe o campanie de vot negativ anti-Trump). Sugestiv pentru falimentul de idei al echipei Harris a fost perpetuarea metodei de a atrage celebrități care să-și anunțe susținerea pentru Kamala, unele dintre ele plătite cu bani buni pentru asta. Politica a continuat până în ultima zi a campaniei, deși sondajele efectuate după obținerea susținerii lui Taylor Swift în luna iulie au arătat că majoritatea alegătorilor intervievați (circa 70%) nu erau influențați de alegerea solistei, doar 5-10% fuseseră determinați să voteze cu Harris, iar susținerea cântăreței îi convinsese să voteze împotriva lui Harris pe… 15-20% din alegători.
Colac peste pupăză – la finalul cursei electorale a fost anunțat că organizația de campanie a Kamalei Harris este falită, având datorii neachitate (și care probabil nu vor fi achitate niciodată) de peste 20 de milioane de dolari. Echipa lui Harris nu a fost în stare să-și managerieze banii din pușculiță, deci ce să ne mai mirăm că au ratat complet obiectivele campaniei…
Per ansamblu, mașinăria de vot democrată a funcționat impecabil (mai ales având în vedere calitatea deficitară a candidatului și echipei democrate), Kamala Harris obținând șase milioane de voturi în plus față de cât obținuse Hillary Clinton în 2016. Dar efortul suplimentar de partea republicanilor a făcut diferența, în favoarea lui Trump.
Evident, în tabăra fostului și viitorului președinte sunt destule voci care denunță că milioanele de voturi în minus scoase de Kamala sunt o dovadă în plus a faptului că alegerile din 2020 nu au fost tocmai corecte. Decât să se uite în trecut, aceștia ar face mai bine să digere lecția alegerilor din 2024: Cu o echipă bună, care nu se lasă pe tânjeală, nu mai trebuie să îți bați capul cu ce face adversarul…
Un articol de Răzvan PETRE