Multă lume a fost surprinsă de poziția Elenei Lasconi, după anularea alegerilor, aceea că „Statul Român a călcat în picioare democrația”. Spre deosebire de aceștia, eu am avut avantajul de a fi privit procesul electoral prin prisma unei pagini de Facebook pe care chiar cel care o administrează o identifică drept o „pagină de propagandă #Rezist” (adică pagină de propagandă mascată USR, pe limba română).
Aici, pe parcursul desfășurării primului tur al prezidențialelor, dar și la parlamentare, am descoperit, pe lângă tipicele apeluri de ieșire la vot (ca sa „scăpăm de mafia PSD-PNL”, bineînțeles…) și nenumărate bocete referitoare la cetățenii care, la sau dincolo de limita legislației electorale, continuaseră campania și în ziua alegerilor. Asemeni amicului meu militant (cel cu pagina de Facebook), aceștia postaseră apeluri mobilizatoare pe rețelele sociale, anti-PSD-PNL și pro-USR – după finalul campaniei. Spre deosebire de toți presupușii susținători ai lui Călin Georgescu (care sunt scoși acum la defilare, în cătușe), fanii USR au scăpat basma curată. Puținii care au fost identificați în timp util de poliție au scăpat cu avertisment scris, pe procesul verbal de amendă. În același timp, suflarea USR-istă (membri, susținători, aleși locali ai partidului) au postat de zor pe rețelele sociale despre aceste „abuzuri ale statului polițienesc împotriva unor simpli cetățeni care își exprimă opiniile”…
Așadar, când a ieșit să condamne călcarea în picioare a democrației, Elena Lasconi a făcut-o conștient. Și conștientă că – la fel cum Călin Georgescu a fost acuzat că a fost promovat ilegal pe internet – la fel putea fi și ea. De altfel, cererea de anulare a Turului I depusă de Cristian Terheș o viza șmecherește pe Elena Lasconi (parte a cererii susținută de probe) și doar secundar (și fără probe) pe Călin Georgescu…
Ca să înțelegem de unde apar aceste dispute privind legalitatea promovării pe internet a candidaților, trebuie să ne întoarcem în anii 2015-2016. În acea perioadă, sub bagheta guvernului Cioloș, a fost modificată legislația privind campania electorală și alegerile. Schimbările au fost dramatice: Bannerele de mari dimensiuni au fost practic interzise pe perioada campaniei, afișajul electoral a fost sugrumat până la punctul în care e practic imposibil să ai și un singur afiș pe fiecare panou din fiecare localitate, au fost fixate limite financiare restrictive pentru mediul audio-vizual. La polul opus, pentru mediul on-line, ditamai legislația abia are 10 rânduri de prevederi – și acelea ambigue și incomplete.
Această legislație a fost un compromis: Strangularea finanțării a convenit partidelor consacrate, asigurând că niciun nou intrat în politică (indiferent de ce finanțare ar dispune) nu se poate promova eficient, iar rolul electoral al primarului, preotului și al organizației de partid e mai important decât al consumabilelor de campanie. În același timp, „tehnocrații” lui Cioloș transformați în politicieni USR au profitat de portița legislativă privind mediul on-line. Cu ajutorul ei, USR (partid care nici azi nu are structuri locale solide și care e complet dezinteresat de electoratul rural) a dat lovitura în rândurile votanților tineri și în diaspora, timp de șase ani – până când AUR și mai nou Călin Georgescu le-au furat jucăria, profitând de aceeași portiță și de faptul că au un mesaj electoral mult mai consistent.
Pentru că tot am vorbit de AUR, nu putem să omitem campania execrabilă dusă de George Simion. Consacrat ca lider unionist și justițiar, Simion a venit în campanie să ne promită… case ieftine și scăderea dobânzilor. Nu mai rămânea de inclus în „Planul Simion” decât să dea 15.000 de euro de fiecare român (ca Dan Diaconescu), plus 100 de lei în plus la salariu (ca Nea Nicu, de la balcon, în 89). Micile artificii de campanie – ca vizitarea unor fabrici și hărțuirea localnicilor din cartiere private cu drumuri private – nu au putut estompa senzația unei campanii palide și a unui lider dedulcit la avantajele sistemului. Cu un Simion palid și un Terheș inexistent în țara care l-a făcut parlamentar european de două ori, electoratul naționalist a trebuit să se orienteze în altă parte. Un candidat spre care ar fi putut să se orienteze acest electorat ar fi putut fi Diana Șoșoacă… dar n-a fost să fie!
Întotdeauna am susținut că principala diferență dintre România și marile democrații liberale din Vest este aceea că la noi nu se deranjează nimeni să dea o aparență democratică deciziilor autoritare. Avem acest avantaj – că nu trebuie să ne întrebăm care sunt resorturile deciziilor surprinzătoare, iar acest lucru s-a văzut din plin cu acest prilej.
Una din regulile nescrise în democrațiile liberale occidentale este aceea că nu poți să pui la îndoială instituțiile acestor democrații, fie ele naționale, sau internaționale – ca NATO sau UE. După momentul „Trump 2016” și Brexit, regula aceasta a devenit una de fier. Respectând consemnul, CCR a aplicat această lege nescrisă, și respectând tradiția mioritică, nu s-a deranjat să o coafeze, ci ne-a spus-o de la obraz: Diana Șoșoacă a fost eliminată din cursă pentru că a pus la îndoială NATO și UE.
A fost nu numai o năzbâtie judiciară, ci o eroare strategică de proporții colosale: Cu Simion care abandonase Unirea, Credința și Justiția pentru case și credite ieftine și cu Șoșoacă eliminată din cursă, electoratul naționalist, sătul de criză, sătul de revoluții culturale a rămas cu o singură opțiune: Georgescu.
Cifrele alegerilor verifică această desfășurare a evenimentelor: Simion a luat la prezidențiale sub scorul AUR la parlamentare (dacă ar fi beneficiat de pe urma eliminării Dianei Șoșoacă, ar fi trebuit să ia mai mult). Iar cumulate, procentele obținute de AUR, SOS și POT la parlamentare sunt aproape de scorul scos de Simion + Georgescu la prezidențiale. Suplimentar, Diana Șoșoacă nu înjură pe nimeni mai tare ca pe cei de la AUR („Simioane, ce ne-ai făcut, Simioane?!?”), deci slabă șansă ca vreunul din alegătorii ei să se fi orientat spre liderul AUR.
Acum, bazinul electoral al Dianei Șoșoacă – așa cum a fost verificat la parlamentare – e de circa 8%. Or, dacă am scădea din scorul obținut de Călin Georgescu nu 8, ci doar 4 procente, acesta ar fi terminat pe un onorabil loc trei. Presa ar fi vorbit în termeni politicoși despre semnalul electoratului la adresa clasei politice, iar noi am fi mers acum spre Crăciun plictisiți, vorbind despre „președintele Ciolacu” sau „președintele Lasconi” – fără patimă, fără scandal, fără legionari, tiktoci, spioni ruși și altele…
Prostia anulării candidaturii lui Șoșoacă a pus în mișcare un întreg șir de dezastre – unul mai mare ca precedentele: Mai întâi, Călin Georgescu a câștigat detașat, profitând de eliminarea din cursă a adversarei sale populiste și de lunile de zile în care presa și internetul USR-ist au tocat mărunt pe toți candidații – doar pe Călin Georgescu, nu.
A urmat apoi circul renumărării: Judecătorii CCR, ca toți predecesorii lor și în general ca majoritatea judecătorilor români, fac orice să scape de răspundere. În cazul ăsta, au aruncat pisica peste gard, decizând hodoronc-tronc, fără precedent, probe, sau justificare legală, ca voturile să fie numărate din nou. Din nefericire pentru magistrații CCR, BEC și partidele nu și-au asumat ei avortarea Turului I. Un rol important l-a avut din nou USR, care – conștient că cea mai la îndemână variantă de anulare era declararea lui Ciolacu pe locul 2, peste Elena Lasconi – a stat cu ochii pe voturi ca pe butelii.
Și așa s-a ajuns la dezastrul validării Turului I, CCR decretând practic că votul nu a fost fraudat și că rezultatul era unul legitim. Au urmat apoi câteva zile de panică, în care toată lumea s-a rugat de o minune. Cum Turul II bătea la ușă și nimeni nu cuteza să dea măcar un sondaj (semn că diferența era prea mare pentru a fi coafată în sondaje), a devenit evident că minunea nu avea să se producă. Și atunci a intervenit, salutar, Curtea…
După anunțul anulării, Lasconi a avut o replică dură – poate că simțea că și ea ar fi putut fi luată în același malaxor, sau poate doar simțea că a pierdut singura șansă de a ajunge președinte. Și alții – comentatori, politicieni, judecători – au criticat în termeni duri demersul CCR. Spre deosebire de toți aceștia, eu am o părere exact opusă: După anularea candidaturii Dianei Șoșoacă, CCR avea cea mai mare contribuție la promovarea lui Georgescu în turul doi, și devenise datoare să anuleze și candidatura acestuia – indiferent ce presupunea asta. Asemeni păcătosului care a spus o minciună, apoi a ajuns să fure și chiar să comită o crimă pentru a ascunde greșeala inițială, CCR era datoare – fie că asta făcea parte din plan sau nu – să semneze și deznodământul acestei tragedii…
Un articol de Răzvan PETRE
Sursa foto: Facebook, Călin Georgescu