Decesul unei turiste în Bucegi, în urma unui atac, a reaprins dezbaterea pe tema populației de urși. Bineînțeles, ca orice dezbatere din România, notele definitorii ale acesteia sunt isteria și poziționările extreme, precum și soluții propuse ce frizează absurdul. Pentru a veni în ajutorul publicului, am adunat câteva date, care să lumineze sursa problemei.
Mașinile, de 1.000 de ori mai periculoase ca urșii
„În România, în ultimii 20 de ani, 26 de oameni au fost uciși de urși și 274 persoane au fost desfigurate. În numai 5 ani s-au înregistrat 6.400 de apeluri de urgență prin care s-au sesizat atacuri asupra omului, numai în 2021 fiind peste 1.500 apeluri. Această bogăție a biodiversității începe să amenințe cea mai de preț bogăție a unei țări – populația”, spunea ministrul mediului Mircea Fechet, în urmă cu câteva luni.
De remarcat, din start, abordarea tendențioasă din declarația ministrului („persoane desfigurate” – în loc de „răniți”) și cifrele inutile (dacă 100 de persoane văd un urs pe pista de schi din Predeal și sună la 112, este asta un „atac”? Și ce relevanță au aceste apeluri pentru… orice?)
Și aprecierea referitoare la faptul că populația de urși e o amenințare la adresa populației umane e una ciudată (ca să nu spunem – ridicolă?): Avem o medie de 1,3 decese/an din motiv de urs, într-o tară în care mor anual 300.000 de oameni. Alcoolul, tutunul, zahărul, sarea, pastilele și stilul de viață sedentar ucid zeci sau sute de mii de români anual, și nu a declarat încă niciun ministru că vreuna din ele ar fi „o amenințare la adresa populației”.
Avem, de asemenea, unul din cele mai proaste statistici la accidente auto: 1.540 de români au murit în 2023, în accidente rutiere. Adică de 1.184 de ori mai multe decese decât media celor provocate de urși. A propus vreun ministru reducerea numărului mașinilor, pentru a salva viețile oamenilor?
Avem foarte multe atacuri de urs – sau nu?
În ultimii 20 de ani aveam 26 de atacuri fatale, la care se adaugă și cel mai recent, pentru un total de 27. Fără a spune dacă este mult sau puțin, să facem o comparație cu un alt teritoriu în care populația de urși e bine reprezentată: America de Nord (SUA și Canada).
Conform statisticilor, în aceeași perioadă, aici s-au înregistrat 53 de decese provocate de urși sălbatici (plus încă 3 legate de urși ținuți în captivitate).
De menționat că America de Nord are o densitate a populației de peste două ori mai mică decât a României și procentul populației care trăiește în zone cu urși este mai mare în țara noastră.
De asemenea, în SUA și Canada majoritatea atacurilor sunt în câteva zone de munte, cu populație foarte scăzută. De exemplu, provincia Alberta din Canada (cu 4 milioane de locuitori) are 9 atacuri în această perioadă. Iar Statul Montana din SUA are tot 9 atacuri – la 1,1 milioane de locuitori. Adică o medie de aproape 9 atacuri/milionul de locuitori în ultimii 20 de ani – față de 1,5 atacuri/milionul de locuitori în România, în aceeași perioadă.
Știință zero, educație zero
Evident, trebuie luați în calcul și alți factori – localizarea atacurilor, densitatea populației de oameni, respectiv urși, tipul atacului etc. De exemplu, un site dedicat urșilor negri din SUA arată că 52% din atacurile acestora sunt defensive, 33% sunt pentru a obține hrană, iar 15% din atacuri sunt determinate de comportament de prădător. Cifrele acestea vin după ani de studii și statistici clare.
În România, e pe dos: De exemplu, avem un caz amplu mediatizat din urmă cu câțiva ani, în care un cetățean din Dâmbovița a prins un urs într-un laț și a încercat să îl ucidă fără armă de foc (ca să nu trezească atenția autorităților), dar ursul i-a venit de hac. În mod normal, incidentul ar fi trebuit clasat ca „braconaj ratat” sau ca „omul atacă ursul”. În schimb, presa și autoritățile isterice l-au încadrat ca „Ursul din Dâmbovița a mai omorât un om!” – unul din cele 26 de atacuri fatale din statistica ministrului Fechet…
Revenind la situația din SUA, trebuie remarcat că poliția, rangerii și celelalte autorități îi educă permanent pe turiști și pe cetățeni, îi sancționează pe cei care hrănesc animalele sălbatice sau care lasă gunoi menajer în natură (factor ce atrage urșii), studiază interacțiunile dintre oameni și animale și iau măsuri de prevenție.
La noi, singura intervenție a autorităților este împușcarea urșilor… La capitolul „Educație” singurul demers este atârnarea semnelor cu „Atenție, urs!” care împodobesc toate traseele montane importante. Oengiștii și autoritățile au păpat finanțarea, au pus semnele și s-au dus la culcare: Dacă se întâmplă ceva, noi v-am informat, e vina mortului! – Sau a ursului, că nu știe să citească…
„Cotele de recoltare” – sau cum prostește guvernul masele
După fiecare scandal cu un atac real sau imaginar al unui urs, Guvernul și Ministerul mediului oferă aceeași soluție: Creșterea cotelor de vânătoare cu 100-200-300 de exemplare pe an. Se oferă explicația alambicată a „managerierii populației de urs” și se aplică de fiecare dată același scenariu: Scandal – autorități „preocupate” – modificarea „la urgență” a cotelor – turism cinegetic.
Apoi – pentru că românii sunt un popor de carași cu memoria ștearsă după câteva zile – se așterne liniștea… până la următorul ciclu Scandal – autorități preocupate etc.
De fiecare dată e oferită aceeași soluție – care s-a dovedit deja de vreo 10 ori că nu are niciun efect. Cineva spunea că – să faci de fiecare dată același lucru și să aștepți rezultate diferite e definiția prostiei. În povestea cu urșii și cotele, proști sunt cetățenii care cred că asta e rezolvarea. Autoritățile care pun de fiecare dată aceeași placă sunt mai degrabă șmechere…
Așa cum arătam cu prilejul scandalului de acum vreo 10 ani, obsesia Ministerului Mediului pentru cotele de vânătoare are resorturi puternice: Cotele de recoltare sunt alocate pe fonduri și asociații (private), iar 99% din „norocoșii” care ajung să împuște un urs sunt turiști străini, care plătesc 5-20.000 de euro pentru această experiență.
Costul în sine nu e unul prohibitiv, așa cum s-a văzut cu ocazia împușcării ursului Artur, acum doi ani: A trebuit fentată toată legislația din pandemie, ministrul mediului a dat o dispensă de ochii lumii (pentru eliminarea unui alt urs-problemă), iar afacerea a fost rapid mușamalizată – totul pentru ca prințul-moștenitor din Liechtenstein să sară peste rând și să vâneze un trofeu „la urgență”…
Practic, nu prețul e problema, ci numărul mic al urșilor – prin comparație cu cel al potentaților vestici care sunt nevoiți să vină la noi dacă vor să împuște orice animal mai mare decât o căprioară. După stricarea relațiilor cu Rusia, România a devenit singura țară în care aceștia pot vâna urși bruni – iar presiunea pentru creșterea cotelor a crescut exponențial. Practic, acum, pentru un magnat din Europa de vest, timpul de așteptare e mai mic la achiziționarea unui Ferrari – decât la împușcarea unui urs…
Iohannis – urșii trebuie uciși „european”
„În orașul ăsta de gogomani, în care eu sunt cel dintâi!” – declama personajul Cațavencu din piesa „O scrisoare pierdută” de Caragiale.
Caragiale este etern printre noi, iar cea mai nouă dovadă a fost dată de președintele Iohannis. Aflat la chermeza NATO de la Washington, președintele s-a aplecat asupra subiectului urșilor, dând vina pe clasa politică românească (n.r. – în care el e cel dintâi, nu?), și care nu reacționează decât în momente de criză.
Mai departe – deși a precizat că nu e vânător și nici expert în animale – Iohannis a decretat că avem prea mulți urși și că ei mai trebuie răriți – iar pentru asta guvernul trebuie să găsească o soluție „care să respecte normele europene”.
Nu mediul, nu necesitățile turiștilor și localnicilor – ci normele europene. Și – am adăuga noi – pe vânătorii europeni…
O poveste fără epilog
Așa cum s-a văzut din declarația ministrului mediului citată aici, ministerul avea deja pregătit discursul și orientarea de acum câteva luni – era nevoie doar de un moment emoționant, pentru ca planul să fie pus în practică.
Cu ocazia scandalului din Dâmbovița, din 2012, „ursul-ucigaș” nu a fost depistat – dar cotele au fost crescute. Cu ocazia scandalului din 2021, prințul-vânător a ucis ursul Arthur – iar ursoaica ce teroriza populația (și pentru care fusese emisă autorizația de recoltare) a rămas pe poziții.
De fiecare dată președintele dă vina pe guvern, presa dă vina pe ONG-uri, ONG-urile dau vina pe vânători, iar toată lumea se înjură cu toată lumea. De fiecare dată se aplică aceeași soluție și toată lumea se liniștește – la fel de repede cum s-a inflamat anterior…
Și de fiecare dată, 2-3 ani mai târziu aflăm că populația de urși e și mai mare ca data trecută – și ni se propune… aceeași soluție, eventual mai ajustată pe ici, pe colo, sau mai „europenizată”.
Un articol de Răzvan PETRE