Lumea, la solstiţiul de iarnă din 1924
Ediţia din 21 decembrie (nr. 8) a revistei cu acest titlu a intrat în istoria literară graţie antologicului text „Scrisoare cu tibişirul”, alcătuit de Tudor Arghezi. Este aici o descriere a vocabularului românesc în relaţia cu supremul făuritor de limbă artistică: poetul. Lexicul apare ca „hartă prescurtată şi esenţială a naturii, şi omul poate crea din cuvinte, din simboale toată natura din nou […] şi o poate schimba”. Dinamica limbii e aproape de nestăpânit: „Un cuvânt numeşte, alt cuvânt îl pune în mişcare, un alt cuvânt îi aduce lumina. Un cuvânt cântăreşte un miligram, şi alt cuvânt poate cântări greutatea muntelui răsturnat din temelia lui şi înecat în patru silabe. Cuvinte-fulgi, cuvinte-aer, cuvinte-metal. Cuvinte întunecate ca grotele şi cuvinte limpezi ca izvoarele pornite din ele. Într-un cuvânt se face ziuă, şi alte cuvinte amurgesc. Cuvintele scapără ca pietrele sau sânt moi ca melcii. Ele te asaltează ca viespile sau te liniştesc ca răcoarea; te otrăvesc ca bureţii sau te adapă ca roua trandafirilor”.
Tudor Arghezi, crucişologul sau cuvintilistul
Ezitarea în alegerea termenului potrivit îi aparţine poetului, care ne-a lăsat în 1933 volumul cvasinecunoscut „Cuvinte potrivite şi… încrucişate”, provocat de N. Gh. Popescu-Rebus, „un minunat profesor de limbă românească” (eticheta aparţine poetului şi e cuprinsă în Prefaţa cărţii). Dascălul vâlcean e „identificat cu arta de a construi mistere şi de a le ghici în ghiocul celulei”. De la el a primit careuri de cuvinte încrucişate, la care talentul arghezian a alipit definiţii magistrale. Concluzia din scrisoarea cu tibişirul e valabilă şi aici: „Nici un meşteşug nu este mai frumos şi mai bogat, mai dureros şi mai gingaş totodată ca meşteşugul blestemat şi fericit al cuvintelor”.
„Rebusismul românesc. Repere istorice”
Este titlul cărţii apărute în 2024 (Iaşi, Editura PIM), impresionantă prin volum şi informaţie, la care se adaugă calitatea discursului. Autorul, Virgil Agheorghiesei, din Huşi, este previzibil dacă ne amintim că nu cu mult timp în urmă ne-a răsfăţat cu dicţionarul „Prietenii mei, rebusiştii”. Portretul colectiv al enigmiştilor români a fost topit într-un expozeu de mari dimensiuni, cu punct de plecare în Antichitate. Aşadar, avem o istorie a fenomenului rebusist românesc, defalcat pe regiuni şi dezvoltat pe genuri şi specii.
Bacăul: „Prezent!”
O spun fraţii Arthur şi George Caizerliu la 15 iunie 1939, când scot de la tipar revista „Sphinx”, prima publicaţie de jocuri din Bacău. Seria nouă a ajuns în decembrie 2024 la numărul 25. Alte publicaţii de profil din zonă sunt „Varietăţi”, „Carusel enigmistic”, „Divertisment” (supliment al revistei „Ateneu”), „Rebus Deşteptarea Bacău”, „Desintegrame Bacău” ş.a. Cercurile rebusiste de forţă sunt „Sphinx” (Bacău, din 28 nov. 1978) şi „Cosânzeana” (Oneşti, din 1977). Bacăul a găzduit cinci consfătuiri interjudeţene şi două colocvii, iar Oneştiul, o consfătuire naţională în 1980. Compunătorii au realizat definiţii antologice, de tipul „Proptele şubrede la temelia succesului” (PILE; Gheorghe Gându) sau „Cămaşă de forţă pentru spiritul dezlănţuit” (RIGOARE; Dumitru Nadă).