În ultimele decenii, autoritățile au pus un accent tot mai mare pe implementarea unor măsuri care, în teorie, ar trebui să aducă civilizație și modernizare în mediul rural. Cu toate acestea, lipsa unei strategii coerente și a unor soluții adaptate nevoilor reale ale cetățenilor a transformat aceste inițiative în povara unei civilizații cu forța. Este modul perfect european de a pune carul în fața boilor, cu diferența că, acum boii au funcție.
Acum aproximativ două decenii, autoritățile au decis interzicerea căruțelor pe drumurile naționale. Deși o asemenea măsură a fost justificată de dorința de a moderniza traficul și de a preveni accidentele, problema a fost în lipsa alternativelor. Fără drumuri secundare adecvate care să conecteze gospodăriile cu terenurile agricole, țăranul s-a trezit izolat, într-o lume în care progresul nu a ținut cont de nevoile sale practice. Aceasta este o mărturie a unei politici aplicate fără înțelegerea consecințelor reale asupra celor vizați.
O altă etapă în acest „proces civilizator” a fost implementarea proiectelor de infrastructură, cum ar fi rețelele de apă curentă și canalizare finanțate prin programe precum SAPARD. Deși ideea de a aduce apă potabilă în sate era lăudabilă, realitatea economică a multor gospodării rurale a fost ignorată. Sistemele nou construite au rămas neutilizate ani de zile, pentru că oamenii nu își permiteau costurile lunare. S-a pierdut din vedere că, pentru țăran, apa a fost întotdeauna un dar gratuit al naturii. Transformarea acestei resurse în serviciu taxabil a creat mai degrabă confuzie și frustrare decât progres.
Într-un efort de a alinia România la standardele ecologice europene, autoritățile au interzis practicile tradiționale de ardere a frunzelor și a resturilor vegetale. Dacă în Franța, viticultorii au voie să aprindă focuri în vie pentru a-și salva recoltele de îngheț, în România, aceleași gesturi sunt considerate poluante. Această politică neadaptată contextului local ignoră rolul pe care aceste focuri l-au avut de-a lungul secolelor în gospodăriile rurale, atât ca mijloc de curățenie, cât și ca protecție împotriva naturii imprevizibile.
Introducerea sistemelor de salubritate în mediul rural era, într-adevăr, necesară. Însă modul în care a fost implementată această schimbare a transformat-o într-un nou motiv de nemulțumire.
Acum, țăranii au tomberoane în care să-și pună gunoiul. Cu porția. Că s-a schimbat legea și acum nu mai poate pune orice la tomberon și nici nu mai poate pune oricât. Că trebuie să plătească „cât aruncă”. O să le pună chip RFID pe tomberon ca să-l scaneze gunoierul de câte ori îi ia gunoiul; dacă îl ia de mai multe ori decât a plătit abonament, cetățeanul e taxat în plus.
De anul ăsta nu mai are voie decât la două tomberoane pe lună în suma taxei de salubritate; dacă are mai mult gunoi, trebuie să plătească mai mult. Și nici nu poate arunca crengi, balegă sau paie, că nu e voie la tomberon. Dar nici nu are unde în altă parte decât dacă sapă o groapă în grădină. Și pământul din groapă? Ei, sapă alta groapă…
Problema centrală a tuturor acestor măsuri este că autoritățile au adoptat o atitudine paternalistă, încercând să-l „civilizeze” pe țăran fără să-l consulte sau să înțeleagă realitățile vieții sale. În loc să fie o tranziție firească spre un standard de viață mai bun, schimbările au fost percepute ca un șir de obligații impuse cu forța. Costurile ridicate, lipsa alternativelor și implementarea defectuoasă a politicilor riscă să genereze o ruptură între cetățeanul rural și stat, alimentând resentimente și neîncredere.
Pentru că civilizarea asta cu forța și cu chitanțierul riscă să se răzbune și să vedem împrăștiate pe câmpuri ambalaje și alte gunoaie pentru că țăranul s-a săturat să fie taxat pentru orice doar pentru că unii de la Bruxelles visează cai verzi pe pereți.