O declarație sinceră a Ministrului Culturii din Guvernul Ciolacu m-a convins că trăiesc într-o democrație egalitaristă nu iliberală.
Până și un Ministru se milogește ca să obțină niște firfirici necesari unor manifestări culturale aproape demne de Cântarea României de altă dată. O cred pe cuvânt pe doamna demnitar al Statului român. O cred că trece prin momente penibile când se silește să cârpească anemicul buget al Ministerului pe care îl păstorește. Un minister esențial pentru justificarea existenței nu a Statului, ci a Statului Român.
Acest adjectiv ornant justifică multe cheltuieli – pentru înarmare, pentru învățământ, pentru partide, și tot ceea ce poate fi ” național ”, inclusiv Poliția.
Să mă explic, suntem români și nu patagonezi din pricina limbii și culturii noastre care sunt unice pe Terra. Doar românii generează continuu de aproape două mii de ani cultură românească și vorbesc de la mama lor limba română.
Cei care au învățat și folosesc limba română sunt plus-valoare pentru poporul român și trebuie să-i prețuim, sunt mândria noastră. Deci toate celelalte ministere nu ar trebui să dea pomană, ci să se grăbească să-și recunoască dependența față de cultură. Asta într-o țară care trăiește în armonie cu sine, nu în țara noastră de azi. Aș dori să fac o mica înșiruire a adevăratelor motive pentru care doamna ministru ar avea motive de jenă și, uneori, de umilință.
În primul rând, zic și eu, din cauza denumirii generice, nu neapărat oficiale, a ministerului pe care îl conduce. Ministerul Culturii ( doar atât) este un minister specific dictaturilor. Cum să controlezi , să administrezi ceva viu, adică cultura, printr-un minister care în esența sa este un aparat fără de viață. Plin de funcționari care, cei mai mulți, nu înțeleg ce este cultura și , mai ales, ce înseamnă a fi om de cultură. Funcționarii unui minister planifică și controlează. Înțelegeți ce înseamnă să controlezi și să planifici cultura ori identitatea națională?
Eu nu pot decât să amintesc despre cele două dictaturi mondiale, cea roșie și cea neagră și să subliniez că ambele erau obsedate de controlul culturii. Prin ministere. Poate exista și este bine să existe, este folositor, un Minister al bunurilor culturale.
S-ar ocupa cu atenție de multe bunuri ale societății – de la șantierele arheologice, monumente, instituții culturale finanțate de stat cum ar fi teatrele, filarmonicile, ansamblurile de dans și muzică etc., până la bibliotecile publice și editarea unor opera literare și nu doar care au ajuns instrumente de lucru. Mă refer la enciclopedii, ediții critice, complete și definitive ale clasicilor. Desigur, lista e lungă dar aceste obiective sunt bunuri ce trebuie administrate. E nevoie de un minister sau măcar de o Agenție.
Cultura în sine nu poate fi administrată. Poate fi controlată și manipulată, dar nu cred că acesta este un deziderat democratic.
Acum o să trec în revistă câteva anomalii care pentru o persoană sensibile pot deveni jenante sau chiar umilitoare.
Nu din perioada comunistă, ci încă dinainte în România a existat o rețea de biblioteci publice. Existența lor semnifică, în fapt, accesul la cultura scrisă a publicului larg, deoarece împrumutul de carte este gratuit.
Este un lucru minunat, până și cei mai în nevoie cititori pot avea acces la cărțile dorite. Statul este cel care acoperă cheltuielile de la achiziția de carte la sedii și salariile celor care lucrează la dispoziția publicului. O măsură care ilustrează pe deplin caracterul social al Statului.
Politicienii au cu ce să se laude, pe drept cuvânt. O chestiune care poate fi așezată la loc de cinste – este o chestiune rezolvată! Rezolvată? Nu chiar. Din toată operațiunea, cum s-ar spune, lipsește autorul. Autorul care ar trebui să fie recompensat pentru munca și talentul său. E vorba de dreptul de autor în cazul împrumutului public. Un drept care, culmea, este prevăzut chiar în Legea dreptului de autor. Există dar este înlăturat prin excepții. Sau pretinse excepții.
În toată Uniunea Europeană dreptul de autor privind împrumutul public funcționează. În România, nu. De ce ne funcționează? Poate și din cauza Ministerului Culturii.
Probabil un procedeu de amendare, pipărat, din partea Uniunii Europene va veni în curând.. E o chestiune de toată jena! Toată tărășenia asta e desprinsă dintr-o anecdotă cu Nicolae Herlea. Marele interpret este invitat într-un turneu în Statele Unite. A fost un triumf și s-a întors acasă cu un geamantan plini cu dolari – drepturi de autor! Om cu frica lui Dumnezeu se duce la Ministerul Finanțelor și cere un contabil care să se ocupe de taxe și impozite.
Tovarășii de la Minister îi repartizează un contabil. La prima verificare internă a schemelor de funcționare se observă, pe drept cuvânt, că există o instituție Herlea și un contabil. Fără contabil șef. Se repartizează un contabil șef. La a doua verificare cineva este scandalizat că există un contabil, un contabil șef fără a avea un director.
Apoi urmează avalanșa firească. Secretară, șofer, șef de cabinet, femeie de service etc. La prima verificare, când s-a cerut reducerea schemelor de funcționare, inspectorul a parcurs statele și a constatat că totul e în ordine. Cu o excepție – mai era unul Herlea acolo , un ins care nu își justifica prezența conform normelor în vigoare.
Inspectorul a decis scoaterea din schema de funcționare a acestui Nicolae Herlea. Cine mai e și ăsta?
Cam așa se întâmplă lucrurile și astăzi.
Unitatea națională se cultivă, se păzește nu se poate impune prin decret. Cum spuneam, limba și cultura scrisă sunt principalele elemente unificatoare ale oricărei națiuni. Politicienii, pentru a dirigui Statul căruia îi aparțin, trebuie să se îngrijească de salvgardarea acestor garanții ale unității națiunii.
Cultura scrisă este cea care stă la baza conștiinței naționale a poporului. Fără ea poporul devine o populație oarecare. Pentru avea acces la cultura scrisă e nevoie ca ea să circule. O știa și Badea Cârțan care trecea munții cu cărțile în traistă. Nu o știu astăzi ministrul și toți cei răspunzători de soarta Țării. În vremea de dinaintea schimbării de regim din decembrie 1989 exista un sistem de difuzare a cărții la nivel național. Cartea ajungea în orice localitate. Cartea era accesibilă.
Sistemul a fost demantelat după cum a fost demantelat și sistemul editorial. Prima măsură de privatizare a unei industrii în noua Românie a fost aceea a privatizării industriei editorial Cum s-ar spune, am început prin a ne trage singuri un glonte în picior. Se numește automutilare.. Orice cizmar putea deveni editor având la dispoziție milioane de potențiali clienți deprinși să citească, unii fiind chiar alfabetizați.
Centrele de librării au dispărut. În acest moment o carte de la Iași nu o găsești la Suceava, iar la Timișoara nici măcar nu se știe că există acel titlu. Ne mai mirăm că au apărut tot felul de mișcări locale centrifuge, bazate pe culturi locale izolate de marea cultură națională, partide politice autonomiste etc. Distrugerea sistemului de difuzare a cărții este una dintre cele mi cumplite lovituri date identității naționale.
Lista continuă însă nu este locul să semnalezi toate nenorocirile care s-au abătut asupra bunurilor culturale din România. Cred că poate fi un început pentru o auto-analiză severă. Doar așa nu va mai fi nici umilită, nici jenată doamna Ministru. Restul, adică cultura, merge de la sine. Câtă cultură avem, atâta suntem, aș zice.