Au trecut 35 de ani de la mitingul în Piața Victoriei din București, de fapt în zilele de 28 şi 29 ianuarie. Miting organizat de către PNŢCD, PNL, PSDR şi diferite asociații (întrunirea publică a fost însoțită de busculade între manifestații pro și contra FSN), cerința manifestaților fiind ca FSN şi guvernul provizoriu condus de Petre Roman să se retragă, locul lor urmând a fi luat de un Guvern alcătuit din reprezentanți ai partidelor politice active.
S-a contestat dreptul FSN de a participa la alegerile generale din 20 mai, cum de fapt a fost prevăzut la înființarea acestei formațiunii devenită peste noapte politică. A doua zi, la 29 ianuarie, a avut loc, tot în București, o demonstrație favorabilă FSN, însoțită de blocarea, de către manifestanți, inclusiv mineri din Valea Jiului, a sediului PNŢCD. Premierul Petre Roman a intervenit pentru potolirea demonstranților.
Bucureștiul a fost scena unor teribile întâmplări în acele zile. Nebăgat în seamă până la 22 decembrie, televizorul devenise între timp un fel de membru cu drepturi depline în fiecare familie. Dar „poporul” nu s-a mai mulțumit să fie doar spectator la facerea deciziei politice prezentată ceasuri întregi pe micul ecran.
Hotărârea liderilor FSN de a participa la alegeri şi reacția Partidului National Țărănesc Creștin Democrat, Partidului National Liberal şi Partidului Social Democrat a încins spiritele şi a coborât mulțimile în stradă. Manifestația fusese declanșată de anunțul, făcut câteva zile mai devreme, privind transformarea Frontului Salvării Naționale în partid politic şi intrarea acestuia în prima cursă electorală de după căderea regimului comunist.
Din punctul de vedere al opoziției, dar şi al șanselor reale pentru democratizare într-o tara abia ieșită din comunism, situația atinsese un punct critic. FSN, care fusese înființat în zilele Revoluției din decembrie 1989, era practic organul de conducere care controla totul: armata, forțele de ordine, economia, mass-media, justiția, pârghiile politice existente. Or, transformarea acestuia în partid, deși Ion Iliescu promisese anterior că așa ceva nu avea să se întâmple, făcea tot mai actual riscul ca România să plonjeze în zona gri. O zonă a statelor cu un partid mare şi dominant şi cu o opoziție de fațadă.
Corneliu Coposu i-a zis lui Ion Iliescu: „Aţi anunţat oficial că veţi candida. Atunci, şi noi, cele trei partide istorice, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social Democrat, vom organiza un miting în care vom protesta faţă de decizia FSN-ului“. Mulţi ani după acest eveniment, Seniorul a fost acuzat că a vrut să dea o lovitură de stat.
Despre acest eveniment îşi aminteşte Ion Andrei Gherasim, şeful de cabinet al lui Corneliu Coposu. „Cererea a făcut-o chiar el, în numele celor trei partide, care mai apoi a fost bătută la maşină de secretara preşedintelui, şi ulterior depusă la Primăria Bucureşti pentru a obţine aprobare pentru realizarea unui miting la data de 28 ianuarie.
Corneliu Coposu ceru ca, cel puţin pe durata campaniei electorale, Frontul, care vine în concurenţă alături de celelalte partide, să lase conducerea statului pe mâna unor tehnicieni independenţi şi neutri, pentru că nu poţi pentru că nu poţi să fii în acelaşi timp şi guvernant, şi legiferator, şi concurent în campania electorală.
Pe acest fond, țărăniștii, liberalii, social-democrații (vorbim aici de cele trei partide istorice reînființate în zilele Revoluției) au tras un semnal de alarmă, alertând publicul şi declanșând proteste de stradă. De aceea, în 28 ianuarie 1990 a avut loc o mare manifestație anti-FSN, în Piața Victoriei, la care au participat membri ai acestor partide, dar şi studenți sau alte categorii sociale.
Cu toate că liderii opoziției au fost deschiși la discuții şi negocieri cu puterea, reprezentată de Ion Iliescu, Petre Roman şi ceilalți lideri ai FSN, aceștia din urmă au indus opiniei publice senzația că se pregătește o lovitură de stat, că forte oculte pun în pericol stabilitatea socială şi politică a țârii, că dezordinea în România e iminentă.
Acest tip de comunicare a fost amplificat de modul în care televiziunea publică, auto-declarată liberă în timpul Revoluției, a reflectat evenimentele. De exemplu, în 28 şi 29 ianuarie 1990, TVR a refuzat să transmită imagini de la manifestație anti-FSN din Piața Victoriei, pretextând că este ceață. Era o dovadă în plus că principalul canal media al României intrase definitiv sub controlul politic al puterii de la acea vreme şi că era folosit, din nou, nu pentru a informa opinia publică, ci pentru a distorsiona realitatea.
E drept, TVR a transmis, în 28 ianuarie, o dezbatere la care, printre alții, au participat Ion Rațiu, Ion Iliescu şi Corneliu Coposu. Tonul liderilor FSN a fost însă unul agresiv, ideile vehiculate şi cu ocazia acelei transmisiuni fiind cele bine-cunoscute şi încadrându-se în linia generală a unei tentative de lovitură de stat.
A doua zi, în 29 ianuarie, manifestație anti-FSN a fost deturnată de conducerea politică de la acea vreme prin manevre subterane specifice epocii pe care România părea că o va lăsa în urmă odată cu dărâmarea regimului ceaușist.
Au existat voci din cercurile puterii care au cerut condamnarea la moarte a celor care „subminau” ordinea politică instalată după decembrie 1989. Mai mult, au fost mobilizați muncitori, din Valea Jiului au fost aduși la București circa cinci mii de mineri, cu scopul de a „restabili ordinea”, iar sediile unor partide precum PNŢCD au fost înconjurate de manifestanți pro-FSN şi bande muncitorești cu comportament violent. De altfel, în acele zile, sediile partidelor istorice au făcut inclusiv obiectul unor razii de amploare, conduse de forte care nu aveau nicio autoritate în acest sens. România trecea practic prin prima mineriadă, următoarea având loc câteva luni mai târziu, în 13-15 iunie 1990.
Corneliu Coposu, care trecuse prin aproape două decenii de detenție dură în anii comunismului, s-a mai văzut umilit o dată şi amenințat cu moartea.
A trebuit să fie scos din sediul partidului chiar de către prim-ministrul de la acea vreme, Petre Roman, şi transportat cu un vehicul militar blindat pentru a fi salvat din ghearele susținătorilor FSN, veniți „să facă ordine” la PNŢCD şi, în general, în toată Capitala Manifestaţia anti-FSN pentru alegeri libere şi corecte a fost deturnată de cei care deţineau puterea la acea vreme, fiind aduşi în piaţă oameni înarmaţi cu răngi, topoare şi mergându-se până acolo încât vocile puterii au cerut condamnarea la moarte a celor care subminau noua ordine politică. La ora 22.00, piaţa era ocupată de agitatori, înarmaţi cu răngi şi topoare, care strigau: „Moarte intelectualilor!“, „Moarte lui Coposu!“, „Noi muncim, nu gândim“, „Huo!“, „Liberali şi ţărănişti, puneţi mâna şi munciţi!“
În acele zile au curs pe străzile Capitalei sloganuri care au transmis unde de șoc în toată Europa: „Moarte intelectualilor!”, „Noi muncim, nu gândim!”.
Ceea ce a rezultat pe fondul situației tensionate din acele zile a fost o nouă structură, Consiliul Provizoriu de Uniune Națională. Decretul de înființare arată, însă, cât de disproporționată avea să fie de aici încolo viața politică din România: jumătate din locuri au revenit FSN, cealaltă jumătate s-a împărțit între nici mai mult nici mai puțin de 30 de partide, iar Guvernul a rămas tot sub controlul Frontului Salvării Naționale. Nu a mai fost, așadar, o surpriză faptul că FSN a putut câștiga alegerile din luna mai a aceluiași an la un scor mai mult decât categoric, circa 85%.
Surse: https://www.digi24.ro; http://stiri.tvr.ro.; http://www.istorie-pe-scurt.ro.
Foto: miting 1990 arhiva „Fundația Corneliu Coposu”.