Marea emisiune electorală de producție americană dă să se dezumfle la București. Încep să se simtă trucurile și odorile ei dîmbovițene. Abia puse pe același cîntar, emisiunea cu Mircea Geoană a arătat diferit de cea cu Marcel Ciolacu. Pe Mircea Geoană l-au tocat în subiecte prăfuite și în unele scoase din pălărie, dar fără probe și umflate exasperant, în timp ce pe Marcel Ciolacu, ca din întîmplare, l-au întrebat de vreo trei ori pe cine ar pune prim-ministru. Ba, pentru ca grosolănia demersului să fie completă, o reporteriță de mîna a doua a fost pusă să insiste la Ciolacu, poate-poate izbutește să obțină o promisiune în scris. Să semneze Ciolacu o hîrtie că nu va face guvern cu AUR. „Bine, eu semnez orice”, a zis el. Pînă la urmă a scris că „nu pune premier AUR“ ca domnișoara să se laude eventual la bunica. „Depoziția” lui Ciolacu este egală cu „promit că nu pun premier din Jamaica!”.
Mie unul mi se pare o ticăloșie să umfli peste măsură greșelile (recunoscute și regretate) ale unui om deștept și apoi să le așezi în comparație cu învîrtelile și greșelile grave ale unui mediocru carierist cu tupeu de șmenar.
Toate greșelile lui Geoană au fost reluate și gonflate. N-a scăpat nici una. Ba, a fost adăugată și această nebunie cu fabrica de troli. Fabrica de troli (produs de marketing politic lansat de Elena Valerica Lăsconi și susținut șmecherește – adică fără asumare, dar întărită cu „știu și eu ceva“ – de Marcel Ciolacu) arată a mare înscenare menită a-l defavoriza pe concurentul Mircea Geoană. Cu insinuarea că Mircea Geoană ar colabora cu un cunoscut „pistolar” pe plan internațional în materie de diversiuni electorale în social media, cît în ideea de a reîmprospăta episodul cu vizita la S.O. Vîntu și înfrîngerea de la alegerile din 2009. Adică, o operațiune de demolare, de minimalizare, de împingere în bășcălie a celui mai performant candidat la prezidențiale.
În cîteva ore de program și pe cîteva canale aservite sau ciupite, România toată a fost înecată într-o diversiune. Mulți cred și sunt împinși spre o altă opțiune de vot. Puțini se mai întreabă dacă o fi adevărat. La urma urmelor, ce nenorocire și ce ilegalitate ar fi fost dacă Mircea Geoană s-ar fi întîlnit și ar fi negociat chiar cu faimosul Jorge? Mircea Geoană n-avea și n-are banii PSD-ului să plătească un asemenea pistolar. Mai mult, nu există nici un martor, nici o probă, nici o înregistrare că ar fi încheiat un contract, că ar fi făcut o înțelegere, că lucrează cu el. Doar fotografia cu Tal în apropierea porții. Gogoașa cu un etaj de servere lansată de Marcel Ciolacu îmi spune că remarca lui vine mai puțin din inspirație, cît mai ales din pregătire. De unde și pînă unde, într-o dispută politică fundamentală pentru țară, premierul se trezește din paie și își aduce aminte de o fabrică de troli, plină cu servere la etajul unei clădiri? Mie îmi sună a replică dintr-un scenariu, a partitură de orchestră, după cum toată dezvăluirea Elenei Vasilica Lăsconi pute de la o poștă. I-or fi pasat ei doi jurnaliști fotografiile așa cum or fi găsit și cei de la Rise Project geamantanul pierdut pe cîmp cu documentele de la Belina și de la firma Tel Drum din Alexandria. Pentru naivi și fraieri, merge! Un om serios nu mușcă. O alegere importantă pentru România nu se poate bloca într-o asemenea șmecherie.
O minimă deontologie te obligă să vezi incoerența și făcătura țintită să-l lovească pe Geoană în frunte și în inimă. Ba, la o citire pe dos a scandalului, ar putea fi implicat și Marcel Ciolacu. Are contacte în Israel, chiar și rădăcini, și cineva din preajma lui l-ar fi putut convinge pe Tal Hanan să vină la București într-o vacanță și o plimbare pe Bulevardul Aviatorilor: „Tal, faci și o fotografie într-un loc și te și distrezi! Și gata! Asta e tot!“
Tot scandalul are aerul unei înscenări menite a-l scoate din joc pe Mircea Geoană. Așa sună și așa arată. Iar emisiunea de import numită „Un președinte în fața națiunii” și-a arătat slăbiciunile românești. Și emisiunea, și grupul de fete coafate să bombardeze cu întrebări. Prea s-au făcut că întreabă. Și cu nepotul, și cu revoluția, și cu locul de muncă, și cu familia. Degeaba a spus Marcel Ciolacu repetat că familia sa este între cele trei „vulnerabilități ale sale”. Nimeni nu l-a întrebat de divorț, de Sorina Docuz, de afacerile acesteia. Să nu mai vorbim despre diploma de bacalaureat și de cea de licență, de nivelul său cultural, de tentativa sa de doctorat la SRI, de drumurile sale în Israel încă din primii ani de după Revoluție, de sprijinul lui Pandele de la un moment dat, de comportamentul său de descurcăreț și învîrtit sau de Nordis.
La emisiunea Antenei 3, Marcel Ciolacu a fost lăsat să treacă mai departe și să se valideze ca un candidat la prezidențiale, deși el nu depășește profilul de mare descurcăreț de Buzău. A ajuns parlamentar și șef de guvern buzoian, iar acum, cu îngăduința televiziunilor și a opoziției, se pregătește să pună mîna pe România.
Celor care vor să afle ce întrebări ar fi trebuit puse lui Marcel Ciolacu le recomand cele patru „Interogatorii” ale fostului procuror Marian Valer, publicate în Cotidianul.