”Singură nu este de ajuns să sorbi din parfumul florilor, să te îmbeți cu frumusețea naturii. Doar monahii înțeleg astfel singurătatea. Ești om și sângele tău strigă după alt om” strigă Brândușa personajul principal al romanului ”Fata cu aluniță”, lansat în luna iulie 2024 și apărut la Editura Trancus Arte, al scriitoarei Anița Vulcan Grigoriu.
Am ales acest citat din carte pentru a ilustra patima pastelată a Brândușei într-un tărâm minunat denumit Țara Pădurilor Albe, locul unde dragostea este la fel de vie și ademenitoare ca vântul și doare mai întâi ca apoi să vindece.
Toată cartea are un aer floral, de munte, de vise plăsmuite în tihnă în creuzetul unei geografii reflectate din exterior către interior, o geografie care întră în suflet prin epidermă. Lumea dinăuntru și lumea dinafară se află într-un dezechilibru pe care Brândușa nu-l poate percepe și care îi trezește suspiciunea că îi împiedică marele miracol al vieții, nașterea unui copil. Nu în zadar cartea este dedicată ”Fiului meu, Theodor”.
Țara Pădurilor Albe un foc ce arde continuu în inimă
După această carte nu pot să nu-l consider pe Teodor un mare norocos având o mamă care înțelege profunzimea feminității într-o manieră atât de frumoasă și profund pozitivă. Ai zice că citești varianta feminină a volumului ”Accidentul”, ce aparține marelui Mihail Sebastian.
Personajul are o aluniță, semn al unicității care anunță inevitabil un destin ce se va întinde pe altă geografie decât cea limitată a copilăriei. Conflictul este repede transat deoarece Brândusa spune: ”urăsc această etichetă, urăsc acest loc” și se apucă de extirparea aluniței. Putem interpreta această extirpare drept un semn pozitiv al dorinței de evoluție, al poftei de cunoaștere și, în final, de a deveni altcineva, depășind granițele terenului rodnic, ademenitor și frumos al copilăriei.
Cu toate acestea, Țara Pădurilor Albe a ”rămas un foc ce arde continuu în inimă, dar și furtună și viscol. Amintirea ei era adâncă și sfredelitoare ca o mușcătură de viperă”. Desigur că nu lipsesc pufuleții și pofta de pufuleți.
București, o dragoste la prima vedere sufocată de nostalgia valahă
Nici mărturia bunicului nu lipsește din acest peisaj: ”Eu nu mai am mult de trăit, dar câte zile îmi mai sunt date de la Dumnezeu, vreau să o văd pe Brândușa hrănindu-se din pământul acesta, să-și cunoască rădăcinile, tradițiile și obiceiurile, apoi poate pleca și la capătul lumii”.
Urmează experiența Capitalei, a unui București care s-a dovedit dragoste la prima vedere, o dragoste care merge mână în mână cu avântul cunoașterii specific tinereții, dorința de spațiu sufletesc, o foame nestăvilită de a te dezvolta din toate punctele de vedere.
”În oraș trăim singuri, străini unii de alții, deși stăm înghesuiți. E o nebunie a inimii. Aceasta este imaginea care îmi vine cel mai des în minte”, mărturișeste Brândușa în timp ce începe să conștientizeze puțin din nostalgia valahă vindecabilă doar prin întoarcerea la origini.
Brândușa nu se va lăsa până nu va pune mâna pe cer
Dincolo de dezechilibrul descris mai sus asistăm la o geografie umană care se schimbă în raport cu geografia locului, o schimbare dorită de Brândușa care în timp o blochează în emoții somatizate după cum ne spune și terapeuta la care aceasta apelează, timid și nehotărâtă, pentru a-și rezolva problema nașterii.
Această încremenire a emoțiilor ne arată sensibilitatea Brândușei în raport cu existența însăși.
Se conturează viziunea ei asupra lumii, o viziune ce se hrănește din Țara Pădurilor Albe.
Brândușa nu se va lăsa până nu va pune mâna pe cer.”Din vârful Muntelui cel Mare, pe care îl priveam cu oarecare uimire în fiecare zi din fața casei, se poate urca în cer”, spune ea și de aici noi înțelegem că pentru Brândusa credința este mai puternică decat adevărul.
”Totul este posibil atâta timp cât nu uităm. Cât nu ne vom uita radăcinile”
Cuvinte precum ”chipărușul”, ”copilul ghiduș”, ”giumbușlucuri”, ”pribegie închipuită” ”inima în clocot”, ”sburătorul” se îmbină minunat, deși teoretic nu am crede, cu vocabule precum ”like”, ”sex-appeal”, ”snorkeling”, ”masaj thailandez”, ”nimfomanie”, etc..
Dacă citim aflăm că ”totul este posibil atâta timp cât nu uităm. Cât nu ne vom uita radăcinile”și ”totul e o luptă cu tine ca să-ți întărești credința că asta îți dorești”.
Poate așa vor simți și tinerii cum ”dă târcoale duhul dorului: răvășitor, pios și totodată sălbatic”.
Până atunci, tot de la autoare aflăm că ”Sfârșitul nu-i aici!”, vorba de odinioară a lui Florian Pittiș, și, inevitabil, ”Dragostea nu cade niciodată!” așa cum ne învață și Sfântul Apostol Pavel.
Așa că tinere, asta îți doresc și eu: ”Să iubești ghiduș, ghiduș!”.
Aniţa Vulcan Grigoriu lucrează printre cărți și manuscrise, la Muzeul Național al Literaturii Române. S-a născut la data de 1 decembrie 1983, în localitatea Prahuda, județul Vrancea. Este absolventă a Facultății de Filosofie și Jurnalism, iar din 2014 este doctor în Științele Comunicării la Universitatea din București, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării.