De aproape trei săptămîni, România se agită şi, împrejurul ei, într-o luminoasă comuniune, progresiştii din toate colţurile lumii. Iar această agitaţie e semnul unui dezastru. Pe care nimic nu-l va ma repara – şi pe care, de altfel, nimeni pare a vrea să-l repare.
Anularea unei alegeri pentru că discursul celui care ar fi putut s-o cîştige nu a plăcut bine-gînditorilor progresişti şi maniacilor integraţionişti arată că ceea ce se spera a fi democraţia e o vorbă goală de sens. România a intrat şi ea, ca unii dintre prietenii ei apuseni, în zodia democraţiei modulabile, adaptabile cerinţelor marilor marionetişti dinăuntru şi din afară. În 1968, cînd Brejnev a introdus noţiunea de „suveranitate limitată”, întreaga lume s-a revoltat; acum, idea de „democraţie limitată” nu tulbură pe nimeni.
Putem fi siguri că nici părerile fantasmagorice ale lui Călin Georgescu despre rolul de premergători ai civilizaţei pe care l-au jucat dacii şi nici excesele lui mistice nu i-au atras pe alegători, enervînd în acelaşi timp marile cancelarii ale lumii. Aflate în totală opoziţie una faţă de cealaltă, aceste reacţii au fost fără îndoială stîrnite de scepticismul candidatului faţă de structurile euro-atlantice şi de dorinţa lui de a vedea încheiat războiul din Ucraina.
Dat fiind modul de funcţionare autoritar al „partenerilor occidentali” ai României, e foarte puţin probabil că dl Georgescu ar fi reuşit, aşa cum promitea, să negocieze cu ei de la egal la egal. Însă doar faptul de a enunţa o asemenea idee e imposibil de suportat în cercurile înalte. S-a considerat aşadar că eliminarea lui Călin Georgescu din cursa prezidenţială e soluţia ideală pentru a se rezolva „problema”. Evident, se greşea.
Se greşea pentru că problema nu e Călin Georgescu. Problema e că mulţi alegători s-au recunoscut în ideile lui. Iar această identificare nu poate fi ştearsă printr-o hotărîre a Curţii Constituţionale. Problema e că aceşti alegători au văzut un adevăr în scepticismul lui Călin Georgescu faţă de structurile euro-atlantice. Problema, deci, e antipatia şi neîncrederea pe care aceste structuri au reuşit să le creeze.
Realitatea e că într-o Europă în care suveranismul cîştigă teren, votul din România a fost picătura care a riscat să facă să se reverse paharul, iar înţelepţii de la Bruxelles nu puteau să tolereze amplificarea dezordinii. Uniunea Europeană şi NATO devin din ce în ce mai autoritare, mai intransigente, impun în loc să discute, interzic sau obligă, de cele mai multe ori prosteşte, se substituie statelor, resping cu brutalitate orice opoziţie a popoarelor. Sînt poate 30 de ani de cînd celebrul disident Vladimir Bukovski, scăpat din temniţele KGB-ului, a spus că Uniunea Sovietică a fost deplasată în Vest. Încet-încet, realitatea se încăpăţînează să-i dea dreptate.
Ceea ce va urma riscă să fie cît se poate de interesant. Alegerile prezidenţiale vor fi organizate din nou, chiar dacă nu ştim cînd. E limpede că tot circul vremii din urmă ar deveni cu desăvîrşire inutil dacă lui Călin Georgescu i s-ar permite să candideze din nou. Va trebui, aşadar, să se găsească un motiv pentru a fi dat de-o parte. Că va fi un motiv ridicol, lucrul nu are nici o importanţă. Important e că, în acel moment, celor care au votat în favoarea lui pe 24 noiembrie le va fi interzis să-şi confirme opţiunea. În locul lui, li se vor oferi candidaţi convenabili – ceea ce, în ziua de azi, nu mai înseamnă decît un singur lucru: pro-europeni. Dacă acest lucru se va întîmpla – sau, mai bine spus, cînd se va întîmpla – vom şti că în România s-a instalat, cu sprijin euro-atlantic, un regim de dictatură. Desigur, o dictatură a binelui, aceeaşi care face ravagii în Occident, o dictatură a imbecilităţii amabile, consensuale, o dictatură zîmbitoare. Dar, totuşi, o dictatură.