Întrucât în spațiul public, specialiști și nespecialiști, cu bună dar, mai ales, cu rea credință, demontează textul Avizului Comisiei de la Veneția pentru democrație prin drept în părțile care îl compun, pentru a le comenta pe fiecare separat, scoase din context, astfel încât nenumăratele detalii aruncate în dezbaterea unui public neavizat să mărească confuzia și, astfel, să permită acreditarea ideii că hotărârea CCR a fost doar “puțin neconstituțională”, ea lăsând Constituția, în același timp, puțin violată și puțin virgină, câteva explicații se cer date pentru risipirea ceții.
În esență:
1. Nu toate recomandările Comisiei de la Veneția, formulate de-a lungul timpului, puteau fi acceptate, întrucât nici ea nu este vaccinată împotriva politizării (cazul Kovesi este unul clasic).
De astă dată, însă:
a) Contextul politic general european a fost favorabil adoptării unui aviz obiectiv, existând teama că precedentul românesc este contagios.
b) Încălcările regulilor democratice și abaterea de la principiile guvernării legii în acest caz au fost atât de flagrante și în conflict atât de evident cu jurisprudența Consiliului Europei (inclusiv cea a Comisiei de la Veneția) încât nimic nu le putea ascunde și nega.
Este de observat că aceia care acum susțin că avizul Comisiei este o simplă recomandare fără forță juridică, ce nu trebuie aplicată, în trecut au susținut contrariul.
2. Comisia de la Veneția nu este nici procuror nici judecător, ci un grup de experți care, pornind de la cazuri concrete, interpretează reguli și principii deja existente și acceptate de statele membre ale Consiliului Europei, în funcție de specificul spețelor respective, astfel încât silogismul juridic (adică operațiunea de comparare a regulii de drept cu situația de fapt, spre a stabili dacă faptele concrete sunt conforme cu norma generală) să fie lesne de realizat și concluzia să fie evidentă. Numai cei de rea credință spun că această concluzie ar fi vagă și discutabilă. Nu! Ea este cât se poate de clară: anularea alegerilor de către CCR în condițiile specifice în care a avut loc este vădit nelegală și profund netemeinică.
3. Pentru a ajunge la această concluzie nu este necesar să reluăm toate considerațiile incluse în avizul Comisiei (deși toate sunt corecte), ci numai acelea care sunt necesare și suficiente pentru rezolvarea problemei noastre. Astfel, chiar dacă admitem aptitudinea CCR de a infirma alegerile (și nu cred că putem nega aceasta) și chiar dacă avem dificultăți în a preciza lista cazurilor excepționale în care infirmarea poate avea loc, este neîndoielnic că:
i. instanța de control constituțional nu poate acționa și ca primă instanță și ca instanță de apel, speța trebuind judecată în minimum două trepte de jurisdicție;
ii. judecata nu poate avea loc fără a se acorda părților interesate dreptul la apărare;
iii. hotărârea de anulare nu poate fi dată exclusiv pe baza informațiilor oferite de serviciile secrete, care și acelea nu pot fi luate în seamă fără a fi sprijinite pe dovezi certe;
iv. anularea este condiționată de dovada legăturii de cauzalitate între frauda electorală certă și rezultatul deformat al votului.
v. hotărârea trebuie motivată cu arătarea faptelor concrete care au condus la ea și a dovezilor care le atestă mai presus de orice dubiu rezonabil, iar nu doar prin referire la presupuneri și zvonuri.
4. Are cineva dubii că aceste reguli au fost încălcate? Mai este nevoie și de alte încălcări pentru a conchide că hotărârea CCR este un abuz de putere care a afectat ordinea constituțională a statului nostru democrat?
5. Toate aceste reguli și principii erau cunoscute în România și trebuiau respectate fără a fi nevoie de avizul Comisiei de la Veneția. Avizul Comisiei nu ne face să le cunoaștem, ci numai confirmă ceea ce știam.
6. Cu sau fără avizul Comisiei, încălcarea este clară și, întrucât ea vizează fundamentele ordinii noastre publice, are caracterul loviturii de stat. În aceste condiții, cu sau fără avizul Comisiei de la Veneția trebuie să revenim la ordinea constituțională și să recunoaștem votul popular; anume acela exprimat, iar nu altul “permis” după o campanie de “reeducare” publică a electoratului. Soluția este juridică (și ea trebuie găsită de juriști) sau politică (și aceasta înseamnă revocarea hotărârii de anulare prin acțiunea puterii politice, posibil chiar a CCR).
Autorii și complicii loviturii de stat de 6 decembrie 2024, încearcă să ne convingă că avizul Comisiei de la Veneția este ambiguu și poate fi interpretat inclusiv în sensul în care aprobă actul anulării alegerilor prezidențiale din România. Aceasta susținere este complet nefondată.
Mai ales pentru specialiștii nu numai în drept, dar și în limbajul diplomatic al instituțiilor internaționale, mesajul Comisiei este absolut limpede. Nimeni nu este, însă, mai orb decât acela care nu vrea să vadă, mai surd decât cel care nu vrea să audă și mai imbecil decât cel care nu vrea să înțeleagă.
Să luăm un singur exemplu. În limbaj diplomatic și potrivit cutumelor Comisiei de la Veneția, când se spune că ceva “este dificil de dovedit”, în realitate s-a vrut a se transmite că acel ceva nu trebuie luat în calcul căci este “imposibil de dovedit”. Se procedează așa pentru a nu expune un stat unei umilințe internaționale, ținându-se seama și de faptul că statul este reprezentat de conducătorii lui, dar nu se rezumă la ei.
„Name and shame” („spune-i pe nume și fă-l de râs”) este o procedură la care se apelează în situații extreme, când orice speranță la un comportament civilizat și la revenirea în legalitate este pierdută.
Pentru un diplomat, când spune „da” înseamnă „poate”, când spune „poate” înseamnă „nu” și dacă spune „nu” înseamnă că nu este diplomat.
În mediile profesioniste civilizate aceste lucruri sunt cunoscute. Numai niște golani ai politicii, cum sunt guvernanții români de astăzi, se fac că nu pricep mesajul diplomatic și îi exploatează ambiguitățile constructive pentru a înșela poporul în folosul ascunderii turpitudinilor lor.