„Sărbători creștine sunt multe, poate prea multe pentru un gospodar pornit să semene și să culeagă ceva de pe pământul lui sărac, așa cum e la noi. Cine numără sărbătorile înscrise în calendar cu cruci roșii și negre ajunge la 50-60, acestora adăugându-li-se duminicile!
Datinile, parte a mitologiei românești, vin din timpuri greu de explorat. Pe cele rămase încă în mintea mea le înșir aici ca pe niște mărgeluțe găsite prin praful ulițelor satului.
Umblatul popii cu Iordanul
Între Anul Nou și Bobotează umbla popa cu crucea din casă în casă. Însoțit de un cantor care ducea o căldărușă cu apă sfințită, el îmbrăca un patrafir peste haina groasă de iarnă, purtând într-o mână crucea și într-alta un mătăuz de busuioc. Erai de rușinea lumii să nu-ți intre popa în ocol! Casa curată ca oglinda, gazdele îmbrăcate de sărbătoare, animalele sătule și așezate. Unii săteni așteptau la poartă ori în capul scărilor, cu lumânări aprinse în mâini.
Popa intra cântând: În Iordan botezându-te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat… Deschizându-i-se toate ușile, popa pășea stropind cu agheasmă în cele patru părți ale lumii, după care, începând cu capul casei, toți sărutau crucea de argint și mâna care o ducea, primind pe creștet atingerea mătăuzului și a stropilor reci de apă sfințită.
Fără zăbavă, se mai schimbau câteva vorbe, se gusta simbolic din bucatele puse pe masă, cineva arunca un ban în căldărușă, apoi cinstiții oaspeți erau conduși până la poartă și emoțiile se potoleau.
Casa rămânea mai luminată.
Boboteaza
La noi i se spunea Apă Botează, asta însemnând mai întâi o mare slujbă împărătească, apoi ieșirea cu icoane, lumânări și prapuri pentru sfințirea apelor. Ficiorii și fetele cântau o frumoasă colindă: Ioane, Ioane, Nene Sântioane / Dai Domnului Doamne / Vezi de te gătează / Și Domn bun botează…
Alaiul mergea până la „fântâna hai bună”. Fiecare casă își avea fântâna proprie, bogată, dar prea calcarosă, pe care o beau numai vitele. Astfel că tot satul bea apă numai de la două fântâni – de la una săpată lângă casa „lu Iancu” și de la alta numită „fântâna lu Pogăcea”, pomenită încă pe la 1600 (sic!), lângă heiul strămoșilor mei; prima avea pe atunci „oale”, un solid colac de ciment, ba și o pompă manuală. Dincolo de drum se afla Valea, micul nostru părău, cu apă puțină și înghețată.
Aici se oficia slujba. Solemn. Lumea se ruga smerită, pătrunsă de momentul sfințit, ca și de asprul „ger al Bobotezelor” de altădată. Lipseau numai bătrânii betegi și copiii cruzi, așteptând însă și ei să guste de trei ori din apa sfințită, adusă în căntălăul prin care pluteau două-trei fire de busuioc bine mirositor.
Agheasma se păstra fără să se strice ani de zile. Oamenii o foloseau la necaz și la suferințe de tot felul. Și îi ajuta !
Sfântul Ioan
Sântionul – un nume tare frumos!, era praznicul Sfântului Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul. Praznic cinstit de toți, de la mic la mare. După slujba de la biserică se petrecea mai mult în familie, dar fără excesele din zilele noastre, deși satul avea mulți Ioni.
Acum se încheia, pentru mulți, șirul sărbătorilor de iarnă și, sufletește, parcă abia acum se isprăvea anul cel vechi.
Zile onomastice
La Mărtinești, ziua numelui cuiva nu prea era luată în seamă. Erau prăznuite Sântămăria Mare și Mică, zilele marilor sfinți Sântion, Sânjorz și Sântilie, apoi Sâmedrul, Sânmihaiul, și Sfântu Niculaie. Faptul că unii consăteni le purtau numele nu însemna cine știe ce. Respectivii și-or fi cinstit prietenii cu câte un păhărel… , dar, cine-știe, poate că unii din cei fără nume în calendar își vor fi uitat și ziua și anul nașterii.
Erau departe „tradițiile” proaste aduse de la orașe, în care se pierde măsura.”
Sursa: Cartea domnului Prof. Univ. Dr. Liviu Lăzărescu „Mărtinești, vechiul meu sat transilvan” ed. Polidava, 2006. Foto: ilustrații de Sandu Cazan.