Poet, romancier, revoluţionar şi om politic, om politic, diplomat, participant la Revoluția de la 1848 Dimitrie Bolintineanu, născut la 14 ianuarie, a avut parte, de-alungul vieţii, de onoruri și umilinţă, de bunăstare şi sărăcie.
Mâine, de va fi mâine, unii dintre noi vom aclama „Ziua Culturii Naționale”, alții vom urla împotriva ei. Asta este starea de fapt a României în anul Domnului 2025. Dar să lăsăm „zilei de mâine grija ei” și sărind peste nebunia din stradă vă îndemn la o lectură despre povestea vieții celui ce a fost Dimitrie Bolintineanu (1825-1872), scriitor, revoluţionar şi chiar ministru, este una dintre personalităţile culturii române care au murit în mizerie, singur şi cu inima plină de amărăciune, uitat de un popor pentru care a luptat. Viaţa lui Bolintineanu a stat sub semnul cinstei, însă marea calitate nu i-a adus scriitorului niciun beneficiu, din contră.
Dimitrie Bolintineanu, cel numit de Alecsandri „poetul cel mai poet al Munteniei” şi amintit de Eminescu în „ Epigonii” a fost un evocator strălucit al trecutului poporului român, un cântăreţ al dragostei curate şi al suferinţei omeneşti. De suferinţă a avut parte din plin Bolintineanu, destinul său fiind unul complet opus bogăţiei literare lăsate neamului românesc. A trăit sărac, aproape toată viaţa la mila altora, şi chiar şi atunci când a ajuns un înalt demnitar al statului român, fiind numit ministru al Cultelor, a ales cinstea, care s-a dovedit a fi sinonimă cu sărăria şi umilinţa.
Pe numele său adevărat Dimitrie Cosmad, Bolintineanu s-a născut în 1819 la Bolintinu din Vale, localitate după care şi-a ales, mai târziu numele. Tatal său a fost Enache Cosmad, un aroman, originar din Ohrida, negustor, arendaş si funcţionar fără avere. La 10 ani, Bolintineanu a fost trimis la Bucureşti unde a urmat cursurile şcolii Colţea. A rămas orfan de ambii părinţi în copilărie şi a fost crescut de o mătuşă. După şcoala primară, a urmat cursurile Liceului „Sf Sava”.
La doar 22 de ani, ajunge funcţionar , ocupând funcţia de copist la Secretariatul Statului.
Trăieşte o mare dramă în amor la vârsta de 22 de ani, iar durerea trăită ajunge să o expună în scris. S-a îndrăgostit de o tânără de 19 ani, bolnavă şi ajunge să-şi vadă iubirea murind chiar sub ochii lui. Moartea ei l-a impresionat atât de tare, încât a aşternut pe hârtie elegia „O tânără pe patul morţii”. Poezia este publicată în presa vremii şi face o impresie extraordinară lumii literare şi publicului. În 1843 este ales membru al „Asociatiei Literare a Romaniei” şi primeşte o bursă cu care pleacă să studieze la Paris la Collége de France. Prima sa carte, „Colecţie din poeziile domnului D. Bolintineanu” apare în 1847. Bolintineanu a revenit în ţară când a izbucnit revoluţia de la 1848.
Revoluţionar în 1848
Când în ţară a izbucnit revoluţia de la 1848, Bolintineanu a venit să ia parte la mişcare. „Cu gândul de a deştepta poporul român, el fiinţă, împreună cu amicul său A. Zane, ziarul Poporul suveran la care avea să scrie Bălcescu, Cezar Boliac şi alte ilustraţii ale epocei”. După revoluţie este arestat împreună cu alţi confraţi care luptase pentru patrie. Reuşeşte să evadeze şi ajunge în exil..
Viaţă în exil
După înăbuşirea mişcării este arestat împreună cu alţi confraţi care luptase pentru patrie. Reuşeşte să evadeze şi ajunge în exil, la Paris. Din exil, cu mare dor pentru ţara în care îi era interzis să revină, Bolintineanu scria :
„Exilat de mulţi ani din patria mea cu câtă tristeţe şi cu câtă plăcere mă uitam la malurile ţării natale. Cu tristeţe căci îmi era oprit a pune picioarul pe acest tărâm, totdeauna prada inamicilor şi a fiilor lui cei vitregi, cu plăcere, căci oricare ar fi cauzele ce mă departă de aceste locuri, oricât de triste şi monotone ar fi zilele în această ţară şi cât de frumoasă ar fi trecut viaţa în străinătate, nu uită cineva lesne locul în care ochii noştri au văzut soarele pentru prima dată”.
În 1852 părăseşte Parisul şi ajunge la Porţile Orientului. În 1855 îi apare romanul „Manoil” considerat primul roman de gen din literatura românească.
Viața politică, ministru
A fost pe rând secretar de stat la Departamentul Trebilor Straine, ministru al cultelor în Guvernul Kogalniceanu, membru al Consiliului de Stat. Deşi ajunsese în lumea politică şi se învârtea printre cei mai influenţi oameni ai epocii, Bolintineanu a rămas un om modest „Trăia într-o singură cameră din casa Bosel în faţa teatrului. Neavând aproape pe nimeni pe lângă el, plictisit şi amărât tot mai mult de ceea ce se petrecea în jurul lui. Temperamentul lui de om meditativ, de om de cărţi nu răspundea carierei politice. El primise onoarea de a fi ministru, dar spunea întoteduna că nu-i făcut pentru asemenea lucruri”, scrie N Petraşcu. Modestul Bolintineanu ajuns ministru a refuzat să îi fie casa păzită, aşa cum impunea protocolul şi a refuzat să i se pună la dispoziţie transport pentru a merge la minister.
Academia Română şi facultăţile de litere sunt meritele lui Bolintineanu
Ca ministru al Cultelor, Bolintineanu a militat pentru ceea ce îi era apropiat sufletului său de poet: literatura. „Concepţia Acaemiei Române se datoreşte lui. Facultăţile de litere şi ştiinţe sunt infiinţate asemenea tot de el şi tot lui se datoreşte răspândirea şcolilor de la sate şi trecerea a 1000 de şcoli în bugetul statului, precum şi crearea celor dintâi şcoli româneşti din Macedonia”, mai scrie N Petraşcu. Tot sub ministeriatul lui Bolintineanu în ţară se publică scrierile lui Nicolae Bălcescu.
Declinul
După lovitura de stat din 2 mai 1864 Bolintineanu care făcuse opinie separată, este nevoit să demisoneze din minister A fost pentru o vreme secretar în Consiliul de stat , iar după desfiinţarea funcţiei ajunge fără niciun venit.
„Strâmtorat şi neştiind ce să facă, el se puse să scrie literatură în chip febril şi prodigios: Scriu amarnic, zice el într-o scrisoare, pentru a-mi plăti datoriile. Scrisorile lui private de atunci îi rezumă viaţa într-un singur cuvânt : mizerie”, mai notează N. Petraşcu.
„Cinstea, iaca unde te aduce”
În 1869, Bolintineanu trăia dintr-o pensie de mizerie. Un contemporan care i-a făcut o vizită în anii săi de sărăcie, l-a evocat astfel: „Poetul era îmbrăcat într-un gheroc negru, lung şi vechi. M-a poftit să şed dinaintea lui şi mi-a dat sfaturi pentru viitor. Să învăţ carte multă, că citesc cu luare aminte numai scriitorii mari şi să mă feresc de molima imitaţiei. De politică să fug şi să-mi păstrez cinstea obrazului, adăugă el cutremurându-se parcă de un fior, cu toate că cinstea, iaca unde te aduce… Şi cu mâna stângă sucindu-şi mâneca dreaptă, îmi arătă cotul gherocului tocit până la căptuşeală”.
Internat la ospiciu fără haine
Se spune că mizeria l-a adus pe Bolintineanu în pragul nebuniei. În aprilie 1871 a fost internat la Ospiciul Patelimon. În registrul de intrare al bolnavilor a fost menţionat astfel:
„Dimitrie Bolintineanu, fost ministru al Cultelor, intrat fără haine”.
Pentru plata datoriilor, bunurile îi sunt scoase la licitaţie. Anunţul privind licitaţia obiectelor lui Bolintineanu a apărut în presa vremii, ca un apel făcut de amicii acestuia care voiau să îl ajute. „Poetul Bolintineanu este căzut în aşa slăbiciune de corp şi minte, încât amicii lui-nu el-se simt datori a face apel la toţi aceia pe care versurile şi proza poetului i-au desmierdat o dată, la aceia care au admirat talentul şi capacitatea lui. Noi facem apel la toţi români simţitori să se grăbească a veni să concure la loterie l-a care s-a pus mobilierul şi biblioteca lui Bolintineanu”, scria „Trompeta Carpaţilor” din data de 4 aprilie 1871.
Biblioteca a fost câştigată la licitaţie de Vasile Alecsandri care i-a înapoiat-o lui Bolintineanu. Suma rezultată din licitaţie a fost complet neînsemnată faţă de datoriile poetului şi pentru tratamentul necesar bolii. În vreme ce Bolintineanu se afla internat la ospiciu, sărac şi fără bani de medicamente, prietenii săi au făcut un apel în Camera Deputaţilor, solicitând un ajutor financiar pentru poet.
„Camera îl refuză. Un deputat din majoritate mărturisi chiar cu glas tare nepăsarea acestei ţări : Ce să-i facem? …”, evocă N Pătraşcu în cartea „Dimitrie Bolintineanu”.
Dimitrie Bolintineanu a murit în dimineaţa zilei de 20 august 1872, la spitalul Pantelimon. Avea 53 de ani. A fost înmormântat în pământul satului natal Bolintin Vale, conform dorinţelor sale testamentare.
„La 20 august 1872, poetul se stinge din viaţă. Transportat, la dorinţa sa, exprimată testamentar, într-un car tras de boi, poetului i se face o înmormântare modestă, după ritualul ţăranului, în localitatea sa natală, Bolintin Vale, care i-a dat numele sub care a intrat pentru totdeauna în Panteonul de aur al literaturii române.”, a arătat profesorul Emil Talianu.
Umilinţă după moarte
Ca şi cum mizeria din ultimele clipe de viaţă n-ar fi fost de ajuns, osemintele poetului au avut parte tot de mizerie şi umilinţă, chiar şi după moarte. Osemintele i-au fost scoase pentru a fi aşezate sub bustul său, la câţiva ani de la moarte. Până când a fost gata bustul, rămăşiţele au zăcut în podul bisericii, printre unelte şi rozătoare, în aşteptarea inaugurării statuii.
„Dacă n-aş fi văzut cu ochii mei aceste lucruri, zice cel ce le-a văzut, dacă n-aş fi urcat eu singur podul bisericii , dacă n-aş fi văzut ochii înlăcrimaţi ai celui care povestea şi arăta cutia, n-aş fi crezut că suntem atât de nedemni” scria N. Lupu în ziarul ” Viitorul” din 29 martie 1909, la 37 de ani de la moartea lui Bolintineanu.
Pe scolul bustului inaugurat, într-un final, sub care odihneşte poetul stă inscripţia : „În memoria poetului Dimitrie Bolintineanu, mort la anul 1872, 20 august”.