La data de 23 octombrie 1868, vedea lumina zilei în casa părintească din Râmnicu Sărat, cel de-al șaptelea copil al familiei Minovici, Nicolae.
Despre personalitatea sa, s-a tot scris în ultimele două decenii și așa cum am observat deja, Nicolae Minovici a fost văzut „ca cea mai frumoasă pildă de altruism, dezinteresare, cinste și muncă fără preget pentru binele societății și al țării”. În aceste puține cuvinte au fost surprinse viața, firea sa umanitară, munca și devotamentul său dedicat.
Nicolae Minovici face parte din categoria savanților reprezentată într-un mod complet în cele mai diferite domenii ale științei și culturii, încă din perioada de formare a statului român modern.
După finalizarea studiilor medicale, între anii 1899-1901 își continuă studiile la Berlin și lucrează la diverse instituții, unde cunoaște o serie de personalități din domeniul medicinei. Anul 1902 îl găsește pe Nicolae Minovici medic legist pe lângă parchetul Tribunalului Ilfov și subdirector al Institutului Medico-Legal.
Patru ani mai târziu, în 1906, înființa prima Societate de Salvare din Balcani, cu deviza: „Totdeauna și tuturor gata pentru ajutor”. Timp de peste 30 de ani a fost întreținută din veniturile proprii, aceasta funcționa într-o clădire situată pe cheiul Dâmboviței, în zona parcului Izvor de astăzi. În anul 1919 îl găsim la Universitatea din Cluj-Napoca, la Catedra de Medicină Legală, și tot aici a creat Institutul de Medicină Legală.
În 1926, preia funcția de primar al Sectorului III Albastru, din București, care cuprindea cartierele Rahova, Grozăvești, Mandravela, Dealul Spirii, Cotroceni, 13 Septembrie, Șerban Vodă. Această parte a orașului era caracterizată de prezența maghernițelor insalubre, înconjurate de mormane de gunoaie, iar în mandatul său, a cunoscut multe realizări cum ar fi: străzi pavate, maidane transformate în parcuri, construcția primelor grupuri sanitare subterane din București, precum și un cămin pentru gunoierii sectorului.
La 5 mai 1934, era sărbătorită inaugurarea oficială a Spitalului de Urgență sub directoratul medicului Nicolae Minovici. Acesta a fost utilat cu cea mai modernă aparatură la acea vreme, fiind administrat prin intermediul Societății de Salvare. Personalul, format din profesorul dr. chirurg Iacobovici, alături de șapte medici chirurgi, șapte interni, studenți în medicină, surori de caritate și personal sanitar auxiliar, lucra începând cu ora 14, până dimineața. Acest personal lucra, în mod gratuit, fiind deschis cu scop educativ și studenților de la Facultatea de Medicină.
A susţinut organizarea „Colegiului medicilor” în cadrul căruia a fost preşedinte între anii 1935-1937. Prin acest proiect era susținută ocrotirea sănătății în țara noastră, dar în același timp sublinia rolul pe care Nicolae Minovici l-a avut în rezolvarea aspectelor etice şi sociale ale profesiei medicale. Pentru susţinerea caracterului etic şi social al actului medical, în tradiţia milenară a medicinii spunea: îngrijind bolnavii, medicul face o operă socială şi morală, el activează în domeniul eticii, care înseamnă adevăr şi virtute, nu minciună şi viciu. Iar în 1936 a fost fondatorul primei Reviste de Medicină Legală, publicată cu regularitate până în anul 1940.
Activitatea sa ştiinţifică, medicală şi socială i-a fost recunoscută şi prin alegerea ca membru în diferite societăţi ştiinţifice internaţionale: Societatea medico-legală din Paris, Societatea Internaţională de Antropologie şi Psihologie din Roma, Societatea de Antropologie din Berlin și totodată a fost decorat și medaliat de nenumărate ori pentru întreaga sa activitate.
Articol scris de Ionuț-Alexandru Banu, muzeograf/Muzeul Nicolae Minovici/Muzeul Municipiului București
Surse:
- Ioanid și B. Angelescu – Frații Minovici, Ed. Științifică, București, 1970.
Florea Marin – Facultatea de Medicină , Școala Medicală clujeană, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2000.
Adrian Majuru – Minovici. O sută de ani de pionierat 1850-1950, Editura MMB, București, 2017.
Sursă foto: Muzeul Municipiului București