Am început postul Nașterii Domnului de zi și de noapte, practică care mută din natură în suflet ca o rânduială zilelor, partea pe care o dăruim Divinității, ca să răscumpărăm zilele din an pierdute în risipirile noastre. Dar pentru a scăpa de formalismul postirii este musai să ne racordăm, trup și suflet, la rânduiala celor din trecut reamintindu-ne că postul nu-i scop în sine, ci mijloc, ca de altfel tot ceea ce avem și facem sunt mijloace care au drept scop întoarcerea în firescul nostru, în relație directă cu Divinul. Cineva spunea că „Omul este cel mai mare atunci când stă în genunchi în fața icoanei, conversând cu Dumnezeu!”, scopul postului este să „deprăfuiască” icoana ascunsă în noi și să o aducă la suprafață, înfrânarea reaprinzând culorile dosite de colbul zilelor.
Atunci când termenul îți devine nume propriu și renume
Termenul de Iconar este un meșteșug, o meserie, conform dicționarului limbii române, o persoană care pictează sau comercializează icoane. În mod uzual, în trecut acești meșteri populari, erau denumiți și zugravi de icoane sau zugravi iconari, chiar dacă termenul de Zugrav definește un pictor/zugrav de biserici, în sensul de făcător de picturi murale, fresce. Asta au făcut, la jumătatea secolului XVIII și începutul celui de al XIX-lea artiștii iconari Stan și Iacov Zugravu.
Stan Zugravul este fiul preotului Radu Man din Rășinari și al Anei, fratele lui Iacov Zugravul, destinat și el unei remarcabile cariere artistice, s-a născut în anul 1734. Nu credem că menţionarea acelei date a putut avea alt rost decât reţinerea momentului în care a fost notată însemnarea de proprietate asupra izvodului, care poate nici nu-l are ca autor pe Stan. A locuit în Orăștie aproximativ 30 de ani de aici și semnătura din 1766 „Stan Zug[rav], 1766, ot Orăştie“ ,Putem sune fără a greși că Stan Zugravul este o viață de iconar şi muralist în Transilvania, o sugestivă pagină din istoria artei româneşti.
(foto Stan Zugravu Nașterea lui Isus)
† Stan Zug(rav) i brat ego Iacov Zug(rav) sin popei Radul ot Răşinar, mesţa sep(tembrie) 1, Leat 7270, este textul inscripţiei pictate într-o culoare sângerie chiar de mâna pictorului răşinărean, prezent în anul 1761 la Mănăstirea Argeşului, ctitoria marelui voievod Neagoe Basarab. Caligrafiată şi mărginită de un decor amintind de vigniete din vechile tipărituri liturgice, izvodul fiind poate chiar în Cazania marelui mitropolit Varlaam al Moldovei, inscripţia de mai sus a fost pictată pe faţada sudică a bisericii argeşene, textul înveşnicind numele celor doi fraţi pictori: Stan Zugrav şi fratele său Iacov Zugrav, fiii popii Radul din Răşinar, luna septembrie 1, Leat (de la Facerea Lumii) 7270 (1761).
Stan din Răşinari este unul din pictorii transilvăneni importanţi ai acestui veac, care s-a format în directă legătură cu ambianţa artistică din centrele culturale şi religioase de la sudul Carpaţilor. Un rol important în formarea artistică a celor doi fraţi din Răşinari l-a avut Grigore Ranite din Craiova, pictor cunoscut pentru activitatea sa în Oltenia, Transilvania şi Banat. Chiar dacă Stan din Răşinari a fost beneficiarul unei pregătiri şi instruiri artistice în atelierele unor prestigioşi pictori de factură post- brâncovenească, stilul său încadrându-se în acest curent de tradiţie post- bizantină, puternica sa personalitate transpare în picturile murale sau în numeroasele sale icoane. Opera sa cunoaşte o mare răspândire în Mărginimea Sibiului şi în Şcheii Braşovului, în ţinutul Orăştiei, pe valea Mureșului inferior, în Hunedoara şi Zarand, în părţile răsăritene ale Munţilor Apuseni, în Banat sau în Ţara Românească.
Stan din Răşinari este cunoscut şi prin faptul că a fost posesorul unui caiet de modele de zugrăvie, publicat integral de curând, un caiet de schiţe şi gravuri de epocă adunate pentru a fi utilizate ca modele pentru pictura murală şi a icoanelor. Caietul de modele are o valoare documentară excepţională prin raritatea sa, asemenea documente fiind conservate în prezent în număr foarte redus. Aflat în patrimoniul Muzeului de Artă din Timişoara, caietul are următoarea însemnare pe fila 2v: „Acest izvod iaste (a) lu Stan Zugr(avul). L(ea)t 7242 (1734)”, ce are o importanţă deosebită pentru viaţa şi activitatea pictorului.
Acoperit de tăcere a rămas contextul şi momentul stabilirii lui Stan în Orăştie, localitate pe care şi-a asociat-o constant numelui începând cel mai târziu din 1766 („Stan Zug[rav], 1766, ot Orăştie“ – semnătură pe spatele unei icoane cu provenienţa necunoscută, aflată în patrimoniul Muzeului de Etnografie şi Artă Populară din Orăştie, inv. nr. 2476) când e evident că rezidenţa sa acolo avea deja o oarecare vechime. După atâţia ani de peregrinare, alegerea unui loc care să poată fi numit „acasă“ incită în cel mai înalt grad interesul cercetătorului, obligând la căutarea unei motivaţii. De remarcat că singurul reper de acest tip anterior anului 1766 îl recomandă pe Stan doar ca fiu al unui preot din Răşinari, nu ca locuitor el însuşi acolo. Listele de contribuabili cunoscute nici nu ne permit concluzia că el sau alţi membri ai familiei sale ar fi deţinut o gospodărie în Răşinari, deşi relaţiile nu au fost cu totul rupte, după cum dovedesc iconiţele zugrăvite la comanda unor răşinăreni. Şi totuşi pare de necrezut să nu fi existat un loc unde artistul să revină periodic, măcar iarna, când activitatea intra într-o oarecare lâncezeală, limitându-se la execuţia icoanelor contractate în cadrul unor comenzi mai largi, de zugrăvire în întregime a lăcaşurilor de închinare.
(foto: Stan Zugravu Prăznicar)
O viaţă mereu pe drumuri până la o vârstă care ajunsese să însumeze aproape o jumătate de veac ar fi o imagine extrem de tristă şi înduioşătoare, însă destul de obişnuită în epocă. Stabilirea în Orăştie pentru întemeierea unei familii ar fi explicaţia cea mai la îndemână, dar numele soţiei, Ilinca, apare alături de al său abia din 177153, în vreme ce menţiunea filiaţiei, „sin popii Radu“, este aproape nelipsită din semnăturile de după 1769, de la o vreme asociindu-se şi numele mamei, Ana, iar numele fratelui Iacov este şi el amintit cu destul de mare frecvență 1769 (Gura Râului), 1771 (Acmariu), 1772 (Birtin), 1775 (Trestia), 1776 (Chimindia), 1779 (Sibiel), 1781 (Mesentea), 1782 (Pricaz) şi 1793 (Beriu). S-ar deduce astfel că între stabilirea la Orăștie şi însoţirea cu Ilinca s-au mai scurs câţiva ani, dar e la fel de posibil să nu existe nici o legătură între momen- tul primei menţiuni în pisanii a soţiei şi cel al căsătoriei. Oricum, ceea ce pare sigur e data foarte târzie a întemeierii familiei (dacă nu cumva e vorba de o recăsătorire) şi mai ales afecţiunea care l-a legat de Ilinca, deconspirată de semnăturile-pomelnic.
Din 1774 numelor deja cunoscute li se adaugă şi cel al fiicei, Ana/ Aniţa, singurul copil sau, poate mai corect spus, singurul care a supravieţuit (Repetarea numelui, în inscripțiile de pe icoanele de la Chimindia, executate în 1776, lasă loc presupunerii că cei doi au mai avut o fetiţă, decedată la o vârstă fragedă, cea de-a doua fetiţă fiind botezată cu acelaşi nume. Alţi copii care nu au supravieţuit pot fi Andrei şi Măriuţa, nume cu care zugravul încheie pomelnicul familiei sale în versiunea din 1781 de la proscomidiarul bisericii din Mesentea). La 1794 Aniţa era deja căsătorită cu unul dintre ucenicii tatălui său, Ioan, pe care îl găsim în compania maestrului încă de prin 1782. Soţul ei a menţionat-o şi el în pisanii, cel puţin o vreme, la fel cum făcuse anterior iubitorul părinte.
Stan nu a fost doar un artist iscusit, ci şi un foarte respectat dascăl de zugravi, după cum o dovedeşte originarea în arta sa a creaţiei câtorva artişti care i-au perpetuat aproape cu evlavie modelele, lăsându-le, la rândul lor, moştenire generaţiilor următoare. Printre primii ucenici, într-o relativă ordine cronologică, trebuie să se fi aflat viitorul ginere, Ioan, cu care îl vedem făcând echipă la Mesentea (1782), Deal (1789)6– unde numele său apare sub forma „Ianăş Covaci“–, apoi la Cristian (1790), Laz (1791), Beriu (1793), ultima lucrare cunoscută a lui Stan, o icoană-prăznicar din 1794, fiind şi ea semnată împreună, cei doi alăturân- du-şi şi numele soţiilor, Ilinca şi Aniţa. O icoană a Maicii Domnului cu Pruncul păstrată în colecţiile muzeului din Şcheii Braşovului, dincolo de linia desenului, care urmează îndeaproape şablonul demult cunoscut, impresionează şi prin inscripţia de pe spate, al cărei text sună ca un refren de asemenea îndelung repetat: „Ioan Zugrav din Orăştie. Dumnezeu să-l erte cu tot neamul lui. Anul 1792 [cu cifre şi slove], 10 maiu. Popa Ioan, paroh în sat Şugag“. Cea mai târzie atestare pe care o cunoaştem este din anul 1814, când „Ion Zug[rav]“ semna pictura troiţei „de la Gura Utii“ din Sibiel.
(foto: Stan Zugravul Iisus Pantocrator-1770-Turdas)
Experienţa de viaţă a lui Stan Zugravul a început în Răşinari cândva prin deceniile doi-trei ale veacului al XVIII-lea şi s-a încheiat cel mai probabil în Orăştie, ulterior datei de 7 aprilie 1794. Debutul, mai puţin clar şi foarte puţin ilustrabil, şi l-a făcut în echipa lui Grigore Ranite, angajată la Tismana, Vădeni şi Glogova, pe care le putem considera printre cele mai importante şantiere din perioada stăpânirii austriece în Oltenia, finanţate de influenta familie a Glogovenilor. Următoarele două decenii şi jumătate din viaţa şi activitatea sa sunt impenetrabile, chiar şi speculaţiile fiind viciate de dispariţia lucrărilor în care se presupune că a fost implicat. Îl regăsim, apoi, tot la sudul Carpaţilor, unde este atestat cu certitudine în 1760-1761, după care a revenit în Transilvania, stabilindu-se la Orăştie. Nu am identificat nimic care să-i lege destinul de Banat, dar aceasta nu exclude deplasarea sa acolo, în compania fraţilor Ranite sau a zugravilor Nedelcu şi Şerban Popovici sau chiar pe cont propriu, câtă vreme ştim atât de puţin despre absolut oricare subiect din istoria acelor timpuri, iar biografiile pot fi surprinse doar prin câteva instantanee. Pentru artişti, de fapt, aproape singurele documente sunt creaţiile lor, păstrate într-o proporţie infimă şi după reguli care sfidează haoticul. Din acest punct de vedere, Stan este unul dintre puţinii norocoşi a căror operă poate fi cunoscută pe un interval de timp ce acoperă aproape întreaga carieră.
Contribuţia lui Stan la devenirea artistică a bisericilor româneşti din Ardeal nu se rezumă doar la propria sa creaţie, care a excelat doar arareori prin strălucire, deşi talent a avut din belşug. Ea constă în special în moştenirea pe care a lăsat-o, prin grupul de la Sălişte şi, mai ales, prin cel din Laz, acelui segment al artei care a rămas ataşat tradiţiei. Modelele lui Stan Zugravu, reproduse până târziu în secolul al XIX-lea, reprezintă legătura directă între arta autentic brâncovenească şi derivaţiile sale de factură populară, colportate tot mai frecvent prin intermediul picturii pe sticlă.
Artistul iconar și preotul în Feisa, jud. Alba, Iacov Zugravul
Iacov Zugravul, fiul preotului popii Radu Man din Rășinari și al Anei, fratele lui Stan, destinat și el unei remarcabile cariere artistice, s-a născut cel mai târziu spre sfârșitul celui de-al doilea deceniu al veacului al XVIII-lea. Un reper pentru vârsta pe care o putea avea sunt cele două icoane realizate la 1739 pentru biserica din Șilea, a căror măiestrie a execuției presupune maturitate profesională și biologică.
(foto: Iacov Zugravul Maica Domnului cu Pruncul Frunzeni, 1783)
Ucenicia și-a început-o pe lângă zugravii răşinăreni Popa Ivan și Nistor Dascălul, de la care și-a însușit temeinice cunoștințe tehnice și a preluat vechile modele de icoane. Pentru desăvârșirea formației artistice a apelat la pictorul craiovean Hranite și la fiii săi, cu deosebire la Grigore, și nu este exclus să-l fi cunoscut și pe Andrei de la Hurez, pe care l-a putut întâlni în 1730 pe șantierul de la mănăstirea bănățeană Săraca. În preajma acestora trebuie căutate prototipurile figurilor cu care Iacov va popula, n 1747-1749, cupola catedralei din Blaj, precum și o serie de modele noi, foarte rafinate, cărora măiestria lui Iacov le va adăuga propria sa notă de distincție și delicatețe.
Mai știm despre Iacov Zugravul că înainte de 1740 s-a căsătorit cu Maria și a avut cel puțin trei copii, pe Gheorghe, Vasile și Nicolae, care în 1747 aveau 7, 5 și respectiv 3 ani.
Învățarea unei asemenea meserii, a cărei practicare, la cotele la care a făcut-o Iacov, trebuie să fi fost foarte costisitoare, precum și calitatea de om liber, absolut necesară pentru a putea răspunde comanditarilor, coroborată cu aceea de fiu de preot, ni-l prezintă pe tânărul zugrav în mijlocul unui cerc elitist, material și intelectual vorbind, format în parte și din protipendada Blajului și care sigur a funcționat ca o sursă de comenzi aducătoare de venituri, dar a putut furniza și acele sugestii care să-l fi făcut pe Iacov să țintească spre un statut social superior. Într-un asemenea mediu și cu asemenea merite era ușor să ajungi să-ți dorești o diplomă de noblețe, calitatea de „boier“, indiferent ce a presupus ea, fiind n cele din urmă asociată și ea numelui. De asemenea, era oarecum subînțeleasă alegerea unei consoarte dintre fiicele de preoți, unii dintre ei înstăriți, capabili să-și înzestreze odraslele cu cele necesare întemeierii unei gospodării solide, așa cum a fost popa Dumitru din Șilea, pe a cărui fiică, Maria, bănuim că a luat-o Iacov în căsătorie cândva în jurul anului 1739. A fost făcut astfel un important pas spre Feisa, așezarea definitivă aici datând, presupunem, din 1749, după încasarea plății cuvenite pentru zugrăvirea cupolei catedralei din Blaj. La acea dată familia lui Iacov număra deja cel puțin trei băieți, cel mai vârstnic fiind născut probabil în 1740.
Activitatea lui Iacov Zugravul, constând în icoane pe lemn, alte piese de cult, pictură murală și frescă, se datează începând de pe la 1730 până spre 1794 și cuprinde cel puțin 60 de comenzi cărora li se cunoaște data și destinatarul sau măcar unul dintre aceste elemente de identificare. Semnătura a fost frecventă, în sensul că, în general, Iacov a semnat cel puțin o piesă dintr-un ansamblu de lucrări, nu întotdeauna însă acestea au supraviețuit până astăzi sau măcar până la o cercetare minuțioasă a unui specialist.
(foto: Iacov Zugravul Cupola catedralei din Blaj 1747-49)
În 1783, la o vârstă care trebuie să fi fost deja septuagenară, Iacov zugrăvea încă și supraveghea ucenici.
Exponent al artei post-brâncovenești, originar din Rășinari (jud. Sibiu), stabilit la mijlocul secolului al XVIII-lea la Feisa (jud. Alba), autorul frescei de pe cupola catedralei greco-catolice din Blaj și unul dintre cei mai importanți artiști români ai vremii, Iacov aparține unei familii de pictori din care mai sunt cunoscuți fratele său Stan și fiii Gheorghe și Nicolae.
Opera cunoscută a lui Iacov Zugravul este datată între 1739 și 1783, dar pentru jumătatea a doua a acestei perioade lucrările păstrate sunt foarte rare și destul de diferite stilistic de cele din primele două decenii de activitate. Icoanele enumerate aparțin, toate, acestui prim interval de timp, deci cel mai probabil și piesa de la Muzeul Țăranului Român poate fi considerată ca datând tot de atunci, dar mai aproape de 1760 decât de 1740. Informații despre proveniența ei nu s-au păstrat, de aceea trebuie să luăm în considerare o arie destul de extinsă, care să cuprindă întregul teritoriu în care a activat autorul, adică județele Alba, Mureș, Cluj, Sibiu și Bistrița.
Surse text și foto: Ana Dumitran, Elena Daniela Cucui, Elena Mihu, Saveta Florica Pop „Iacov Zugravul” ed. Altip, Alba Iulia, 2010; Mirela Cristea, Ana Dumitran „Icoane transilvănene din colecția Muzeului Național al Țăranului Român”, ianuarie 2014, https://www.researchgate.net/publication; Acad. Marius Porumb prefață la cartea „Stan Zugravul”, Editura Altip. Alba Iulia, 2011.